Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Pe un volum de Eminescu

(Însemnări inedite şi alte digresii cu privire la „arta nouă” indigenă)

S-a zic că, din punct de vedere artistic, opera poetică a lui Eminescu e imperfectă.

Acei care cred astfel confundă perfecţiunea tehnică cu perfecţiunea artistică.

Orice om inteligent, care a ţinut o prozodie în mână, poate face versuri perfecte. Semnatarul acestor rânduri nu e poet. Totuşi:

Aseară, fix la ora 9,
Trecând aşa pe strada Nouă
Sau poate Amzei — nu importă!
M-am pomenit cu o escortă
De oameni beţi ca nişte bestii
Vorbind — pe lângă alte chestii —
Că monoplanul n-are cârmă,
Dar totuşi dacă tragi de-o sârmă
Virează scurt — şi prin urmare
Aici e lucru foarte mare!

Toate rimele sunt bogate sau rare şi vă desfid să găsiţi o singură greşeală de ritm sau de măsură.

Nu oricare om inteligent, însă, poate face versuri artistice (şi cu atât mai puţin poezie).

Aşadar, încă o dată, una e perfecţiunea tehnică şi alta e perfecţiunea artistică. Ele se condiţionează poate reciproc, dar nu se pot confunda.

Eminescu a fost un artist atât de mare pe cât a fost poet.

Nici un critic însă nu a analizat definitiv structura intimă a poeziei sale; nimene nu s-a coborât în laborator să surprindă tainele acestui artist incomparabil.

*

Despărţind ad-hoc forma de fond, observăm că la unii poeţi de ieri şi de astăzi expresia formală întrece cu mult conţinutul sufletesc.

Poetul are mania de a spune totul cât mai pe departe, cu ocol, cu diplomaţie parcă... E un labirint de întorsături precaute în care uneori te pierzi definitiv. Trebuie să dai cuvintele la o parte cu lopata, ca să descoperi o idee liliputană, care de obicei nu merită osteneala:

Nu vezi tu că-n înţelesul cel zadarnic şi cuminte,
Care tremură-n belşugul de zâmbiri şi de cuvinte,
E podoaba unei calde, dulci comori nerisipite
De dorinţi pe care ochii nu le lasă tăinuite
Prin văpaia lor duioasă, rugătoare şi senină
Ca o rază ne-ntinată de sfielnică lumină?¹

Toate acestea vor să ne spună: „Nu vezi cum te doresc?”

Alteori, forma îmbracă exact, fără cute inutile, intenţia poetului; e manifestarea onestă a talentului veritabil, mic sau mare:

Greu mi-i, dragă, fără tine
Şi te chem de-atâtea ori —
Nu din zori şi până-n sară,
Ci din sară până-n zori...²

În sfârşit, câteodată, poetul face atâta economie de material, încât ajunge la acest ideal de exteriorizare: exprimă direct numai o parte din ce are de spus, lăsând pe cititor să completeze inevitabil restul. Acesta e Eminescu.

El spune întotdeauna mai mult decât exprimă direct. Conţinutul sufletesc întrece covârşitor expresia formală... De aceea el a avut, într-o măsură unică la noi, puterea de a evoca.

Aleg, din epoca lui de maturitate artistică, două versuri — destul de simple în aparenţă:

Căci azi le sameni tuturor
La umblet şi la port...

Ideea exprimată de-a dreptul: „azi le sameni tuturor” cuprinde în sine ideea inevitabilă: „odinioară te deosebeai de toate”. Aşadar, în cinci cuvinte două idei opuse, ca două feţe ale unui obiect luminat dintr-o parte; iar ideea subînţeleasă, provocată de un singur cuvânt („azi”).

Şi luaţi seamă: convingerea că femeia iubită e singura pe lume (această iluzionare exprimată indirect prin sub-înţelesul „odinioară te deosebeai de toate”) este ceea ce Stendhal explică pe zeci de pagini prin fenomenul cristalizaţiei; e cel mai caracteristic efect sufletesc al amorului; e însuşi Amorul...

„La umblet şi la port...”

De ce a ales poetul (nu e vorba de-o alegere calculată) tocmai umbletul şi portul?

A ales „umbletul” pentru că la ochi, la gură sau la frunte, se înţelege că nu ţi-ar fi greu să faci deosebire între iubita ta şi celelalte femei, chiar dacă n-ai fi aşa de înamorat. Pe câtă vreme ca să poţi deosebi o femeie de toate celelalte numai de pe umblet, de departe (să-i poţi presimţi apropierea), trebuie să iubeşti într-adevăr. Numai amorul singur îţi dă putinţa de a observa o deosebire care scapă privirilor indiferente.

Tot aşa în ce priveşte „portul”. Ba încă aici poate fi vorba şi de cunoscutul fetişism al înamoraţilor. Cine a iubit ştie cât prestigiu capătă numai o panglică din părul iubitei. Rochia? Dar rochia ei nu seamănă cu nici o rochie din lume! Tot ce a venit odată în atingere cu iubita nu mai poate fi banal: a împrumutat ceva tulburător din fiinţa ei unică...

(Ceea ce a ajutat pe poet să găsească tocmai „umbletul” şi „portul” e fără îndoială sinceritatea lui absolută, de care voi pomeni mai departe. Aici însă e vorba numai de procedeele artistice, iar nu de însuşirile sufleteşti care au condiţionat aceste procedee.)

Aşadar, la cele spuse în primul vers se alătură ceea ce versul al doilea spune lapidar şi indirect: „Te iubeam atât de mult, încât eram în stare să te deosebesc dintre toate celelalte femei, numai de pe umblet şi de pe port”.

Deci ca să recapitulăm: primul vers indică un sentiment în cea mai caracteristică manifestare a lui, al doilea vers, concentrând esenţialul în două cuvinte, arată intensivitatea acestui sentiment — şi amândouă la un loc stingerea lui.

Adăugaţi la acestea regretul după amorul dispărut, apoi tonul care dă acestui regret o nuanţă de mândrie şi, fără să vă mai gândiţi la lumina care se răsfrânge în mod fatal din strofele anterioare asupra lor, vă puteţi da seamă cât punea Eminescu numai în două versuri de câte cinci cuvinte, atât de simple în aparenţă.

*

Darul de a sugera e deci, în parte, coralul puterii de a găsi şi de a exprima concis numai strictul necesar.

Dar acest strict necesar, această parte luminată a unui tot rămas în umbră, e exprimat de-a dreptul cu toată claritatea permisă de subiect şi posibilă mijloacelor artistului.

Se înţelege, prin urmare, că nu e vorba aici de procedeul acelor poeţi care nu exprimă nimic de-a dreptul, ci vor să sugereze totul. Aceştia, fiindcă nu pot să ne comunice, prin procedee oneste şi experimentate, ceea ce simt şi gândesc (de gândit, mai ales, nici nu prea au obicei), îşi ascund neputinţa sufletească şi artistică în cele mai nebuloase teorii estetice.

Ei au pretenţia că ne pot sugera idei şi stări sufleteşti numai prin imagini şi prin şiruri de cuvinte, reduse la rolul de sunete.

Şi astfel, în loc să ne arate, de pildă, în lumină convenabilă, cel puţin colţul unei săli, ca să putem completa restul, poetul ne poartă prin întuneric sau prin odăile vecine! Decât aşa, preferăm să ne lumineze cinstit toată sala dacă poate, ori să ne dea pace.

În literatura noastră, acest poet există, după cum vom vedea (ca un ecou tardiv al unor cenacluri literare din Franţa), sub două aspecte diferite.

Când e sincer, el e victima unui bovarism inofensiv de care nu se va lecui niciodată.

Un soliloc. Singur el e în stare să-şi priceapă — opera pe care totuşi o oferă cititorilor.

Procedeul lui, însă, nu exclude posibilitatea unor imagini noi şi câteodată admirabile. E şi greu să baţi câmpii aşa, fără să găseşti din întâmplare câte o floare rară, pe care n-ai găsi-o dacă ai fi nevoit să străbaţi drumul sever al unui şir de idei. Tocmai acestea derutează pe unii cititori. Oricum, însă, cu toată aparenţa lui de farsor, poetul ni se pare, în fond, şi mai naiv decât admiratorii lui...

În cele mai multe cazuri însă, poetul nu e sincer (al doilea aspect al „artei nouă” indigene). În obscuritatea sonoră a producţiilor sale, e o mare doză de şarlatanism literar. El încearcă să ne sugereze un fond care nu există, sau care se reduce la infinitul mic până la proporţii atât de microscopice, încât dispare cu totul.

Pe un nor de ametiste luna grea, halucinantă,
Monoclează orizontul cu tergiversări de plantă.
Voluptatea sepulcrală distilează-n mine seva
Vesperalelor litanii, templele lui Saki-deva,
Conturează nostalgia de fenol şi de mister
Şi-mi pătrunde-acut în craniu, ca un vers de Baudelaire...³

Iar exhibiţia acestui vid sufletesc e colorată apoi, după gradul de inteligenţă al fiecăruia, de dorinţa de a părea original şi mare cu orice preţ.

Unul e diabolic, altul e macabru. Unul suferă de spleen şi caută originalitate în oglinzi şi-n etajere, altul strânge în braţe schelete şi vrea să ne epateze prin imagini de o hidoasă pornografie, exagerând o senzualitate de care nu e capabil.

Toţi cred că fug de banal căutând subiecte bizare, şi nici unul nu pricepe că adevărata originalitate, care se vede mai ales în tratarea unui subiect simplu, n-o poţi vedea dacă nu te-ai născut cu ea. Şi astfel, printr-o ironie a soartei, ajung toţi să samene între ei fără să-i poţi deosebi: goana după bizar devine foarte banală.

Ce spectacol amuzant pentru cititor!

Închipuiţi-vă un om exasperat că s-a născut cu o figură de lacheu; în loc să se resemneze cu ce l-a hărăzit natura, el îşi pictează fruntea în verde şi obrajii în albastru. Nu e aşa că omul a devenit interesant?

Închipuiţi-vă acum că nu unul, ci mai mulţi au avut această tristă fantazie. Vopseaua le-a luat până şi cea mai săracă urmă de expresie individuală. Şi nimeni nu simte ridicolul acestei originalităţi en bloc!

Dacă te-ai apropia de oricare dintre ei, să-i treci cu buretele ud peste faţă, ai vedea ce mutră banală de burghez iese la iveală...

Totuşi să nu te atingi cumva de Arta lui, de Principiile lui, de Teoriile lui estetice, că devine agresiv şi rău ca un câine de sex, care-şi apără puii ce n-au făcut încă ochi.

Originalitatea poeziilor lui Eminescu nu stă nici în bizarerie, nici în obscuritate. Subiectul celor mai bune poezii e luat din domeniul sentimentelor etern şi general-omeneşti!

Iar obscuritatea relativă a unora dintre ele nu e deloc voită, ci e condiţionată de însuşi cuprinsul poeziei. Poetul a dat, pe cât i-a permis natura subiectului, cea mai clară expresie unor simţiri nelămurite sau unor stări sufleteşti complexe şi pline de umbră.

Deosebirea e evidentă:

Două ape cărora nu le vezi fundul. Dar una, deşi e limpede, nu poate fi străbătută cu privirea în întregime, fiindcă e prea adâncă. Pe câtă vreme alteia, deşi e numai de o şchioapă, nu-i vezi fundul, fiindcă e tulbure.

*

Rar întâlnim la Eminescu neologisme sau cuvinte abstracte şi generale. Când întrebuinţează de acestea, el le concentrează sau le personifică, dându-le viaţă poetică:

S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora...

Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece...

Neologismul e necesar uneori şi e justificat de natura subiectului sau de gen.

Altminteri, neologismul e prozaic, sec, sclipitor şi sonor, ca o bucată de tinichea. El poate da unui vers mai multă lapidaritate: primul sau prima e mai sonor şi mai scurt decât cel dintăi, cea dintăi. Dar într-o poezie lirică, unde un singur cuvânt e destul ca să strice impresia totală şi efectul ţintit de autor, primul sau prima îmi aduc aminte proza presei cotidiene: prima sesiune, primele investigaţii, primul recensământ etc. — şi ajunge această picătură de proză în cupa poeziei, ca să-i altereze tot conţinutul.

Neologismul e de obicei un cuvânt abstract şi general. El e lipsit de seva cuvintelor neoaşe, care de veacuri şi-au tot îmbogăţit cuprinsul şi s-au încărcat de acea tainică viaţă pe care nu o poate avea un neologism sfrijit. Sunt unele cuvinte vechi, care deşteaptă în sufletul nostru rezonanţe atavice inexplicabile. Dacă au răsfrângerea unui context potrivit, ajutorul unei vecinătăţi unice, abia atunci ele dau la iveală toată bogăţia lor nebănuită şi impalpabilă.

Iar Eminescu a avut, ca nimeni altul, norocul să găsească asemenea geniale învecinări de cuvinte.

*

S-a spus că în opera lui Eminescu nu e aproape nimic ocazional şi special. Totul are o semnificaţie eternă.

El n-ar fi început niciodată cu: „Te-am văzut plângând aseară”, ca să ne cânte un episod mărunt din epopeea lui sentimentală.

Chiar când pleacă de la motive speciale, poezia lui se înalţă până la etern şi general. „Pe lângă plopii fără soţ” nu e numai un oarecare amor stins al poetului, ci e însuşi Amorul: e aproape tot ce cuprinde mai semnificativ pentru noi acest cuvânt scris cu literă mare.

Şi această tendinţă de a se desmărgini face ca, în poeziile lui Eminescu, să întâlnim de atâtea ori şi în atâtea forme splendide ideea de infinit („sure văi de haos”; luna „vis al negurii eterne”; „vremea cearcă în zadar din goluri a se naşte”; „din ce noian îndepărtat au răsărit în mine” etc.).

Chiar şi în descrieri se observă uneori aceeaşi tendinţă:

Dar un luceafăr răsărit
Din liniştea uitării
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării...

Cine ar putea pune acest tablou în ramă?

Niciodată Eminescu nu sacrifică termenul propriu pentru frumuseţea tehnică a versului.

Sinceritatea în artă e o însuşire supremă. În ultimă analiză, ea mi se pare chiar condiţia unică a poeziei lirice... Nu oricine însă poate fi sincer în versuri.

Eminescu avea această putere, unită cu o rară onestitate artistică.

El căuta cu patimă “cuvântul ce exprimă adevărul” şi nu se putea hotărî să renunţe la el, atunci când necesităţile tehnice ale versului cereau alt cuvânt. Ar fi înşelat pe cititor; ar fi sacrificat o frumuseţe sigură pentru alta dubioasă.

De aceea multe din versurile lui au greşeli de ritm, pe care le-ar putea evita astăzi oricare poetaştri de salon.

Aceasta a făcut pe unul dintre ei, pe cel mai ritos, să declare că Eminescu n-avea ureche muzicală!...

Dar ar fi să cerem prea mult aceluia care, pe când literatura noastră răsuna încă de glasul dulceag al „filomelei”, a făurit limba literară şi forme noi, pentru un fond tot atât de uriaş pe atunci, ca şi munca istovitoare a acestui poet fără noroc.

Ce ar fi putut el să facă şi pentru tehnica versului, ne-a dovedit-o cu prisosinţă în câteva bucăţi, din care n-am nevoie să citez decât următorul exemplu de onomatopee fină:

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

N-avea ureche Eminescu? Grozav de lungi trebuie să le aibă acela care a îndrăznit să afirme această... negare — ca să zicem aşa.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA