Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Topîrceanu

    Pirin-Planina

    Episoduri tragice şi comice din captivitate

    În loc de prefaţă

    Iubite domnule Ciornei,

    După o catastrofă financiară suferită într-o duminică, astă-vară, pe hipodromul de la Băneasa, m-am trezit a doua zi instalat pe un fotoliu de piele în cabinetul d-tale editorial.

    Mă mir şi-acum: ce căutam acolo? Venisem poate să te întreb, numai aşa, când pleacă trenul spre Iaşi.

    Din vorbă-n vorbă, am iscălit atunci, se vede, un contract prin care mă obligam să dau gata editurii, până-n toamnă, manuscrisul unei cărţi cu amintiri de război, din captivitatea mea în Bulgaria. Am impresia că mi-ai dat şi o suma de bani, ca acont asupra dreptului meu de viitor autor al cărţii… D-ta îţi mai aduci aminte? Dacă ai uitat, nu-i nimic. Ne vedem fiecare de ale noastre şi – să nu mai fie vorbă.

    După ce am luat acontul şi am venit la Iaşi, am stat şi m-am socotit:

    “Să scriu?... Să nu scriu?...”

    S-a publicat în vremea din urmă atâta literatură de război! Toată lumea, de pe toată suprafaţa globului pământesc, e convinsă acum până-n vârful unghiilor, ca şi înainte de 1914, că războiul e o calamitate, o ruşine pentru civilizaţia noastră, etc. Totuşi omenirea nu-l desfiinţează. Este ca şi cum războiul n-ar fi făcut de noi, oamenii – parcă l-ar face nişte fiinţe de pe altă planetă, împotriva voinţei noastre unanime.

    Atunci, la ce bun să mai scriu, să mai arăt şi eu omenirii cum e războiul?

    S-ar părea că cei mari, cari pun la cale războaiele, trebuie să fie nişte oameni răi, împietriţi la suflet…

    Nu cred.

    Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei, socotit drept principalul autor al războiului mondial. Nu părea deloc om rău. L-am văzut de la o fereastră de spital, când trecea cu automobilul de la gară spre palat. Râdea. Avea la stânga lui şi pe regele de atunci al Bulgariei, dar pe acesta nu l-am văzut aşa de bine, fiindcă tocmai în acel moment M.-Sa a scos din buzunar o batistă cu care S-a şters la Nas.

    “Ce cumplită nenorocire este războiul !” a exclamat însuşi Napoleon, pe câmpul de luptă de la Eylau, într-o seară când îi era frig şi mâncase numai cartofi copţi, din cauza înârzierii cantinelor – dovedind prin aceasta o mare sensibilitate la suferinţa aproapelui. Probă că nu el a provocat războaiele napoleoniene, în care un milion de oameni şi-au semănat oasele pe atâtea câmpuri de bătălie. (Mă întreb numai: dacă nu s-ar fi născut Napoleon, ar mai fi murit acei oameni, aşa cum au murit?)

    Nu, nici un om, oricât ar fi de mare, nu poate fi capabil să provoace un război – ori să-l împiedice. Nici chiar Dumnezeu. În adevăr, cum ar putea el să fie atât de rău (măcar că e mai mare decât toţi), încât să trimeate semenii lui la moarte şi la suferinţă, fără să-i întrebe? Are el destule alte mijloace, prin care ajunge la acelaşi rezultat. Şi destulă diplomaţie, la nevoie, ca să dea vina pe Negusul Abisiniei.

    Întreaga experienţă a istoriei – zice marchizul de Vogüé – ne învaţă că osânda războiului nu poate fi desfiinţată, atâta vreme cât vor mai trăi pe pământ doi bărbaţi, iar între ei se va afla o pâine şi o femeie; bărbaţii se vor bate pentru ele până la moarte – în loc să le împartă pe amândouă, frăţeşte. Nici că se putea mai bun certificat de paupertate mintală, pentru cei trei ultimi reprezentanţi ai nefericitei specii umane. Mai cu seamă femeia apare neaşteptat de stupidă în această fabulă al lui Vogüé. Se vede că marchizul, cât era el de marchiz, nu prea cunoştea femeile.

    Războiul e o fatalitate: se provoacă singur. Aceasta este teza pe care cei ce poartă grijă de fericirea omenirii şi-i conduc destinele au ţinut să ne-o vâre-n cap ca pe o axiomă indiscutabilă – şi au izbutit.

    Atunci pentru ce să mai scriu, să am aerul că lupt împotriva unei fatalităţi care face parte, ca erupţiile vulcanice sau cutremurul de pamânt, din armonia universului şi din tainele nepătrunse ale creatorului? Numai pentru că mi-ai dat d-ta acont?

    Căci, în adevăr, un scriitor care zugrăveşte scene adevărate din război, oricum ar întoarce-o el, are aerul că e contra războiului. Şi se ştie bine acum că cine are acest aer, lasă că nu crede în Dumnezeu, dar este lipsit şi de patriotism.

    Dragostea de ţară – patriotismul – e însă un sentiment atât de firesc şi de universal, încât se poate spune că omul care nu-şi iubeşte ţara, pământul pe care s-a născut şi a crescut mare, este un om fără suflet, un adevărat monstru… Am eu vreun interes să fiu contra războiului – şi să trec astfel în ochii lumii drept un monstru fără suflet?

    Dacă, dimpotrivă, mă voi declara pentru război, făcând patriotism pe faţă – Imi ziceam eu – e şi mai rău. O să se creadă că mă laud cu patriotismul meu, că-mi fac din el un merit.

    A fi patriot nu e un merit: e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de ţară drept o datorie e în stare să se laude cu ea. Ce-am zice noi despre un om care s-ar lăuda peste tot, în gura mare, că-şi iubeşte nevasta? Am avea motive să nu-l credem, să ne gândim că poate în intimitate o iubeşte mai puţin decât cu glas tare. Sentimentele îşi au pudoarea lor.

    Să fii om cinstit, să-ţi iubeşti ţara, părinţii, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat. Numai cine n-a fost înzestrat de natură cu nici o calitate mai deosebită poate fi capabil să-şi descopere merite de acestea, care nu costă nimic. Am cunoscut eu un cetăţean care, în ziua în care i-a venit partidul la putere, a cerut o catedră universitară de chimie organică, subt cuvânt că e patriot. Altul, mai demult, a pretins să fie numit director de Teatru naţional, pe motiv că e un soţ model. Şi a fost numit.

    Apoi, spune d-ta: n-am eu alte însuşiri, mai urâte, cu care să mă laud? La atâta am ajuns? Dacă veneam la d-ta să-ţi cer acont numai pentru că sunt creştin ortodox şi-mi iubesc ţara - mi-ai fi dat?

    …Se vede că la Iaşi nu se poate scrie – m-am gândit eu – dacă-mi vin în minte atâtea îndoieli şi argumente împotriva scrisului; e un oraş prea zgomotos, prea plin de viaţă şi de trecut istoric. Unde te-ntorci, încotro te uiţi, la caldarâm, prin instituţii publice, prin magazinele de modă – numai trecut istoric. Aici fiecare piatră îţi vorbeşte de trecut şi nici una de prezent. Ia să ma duc mai bine undeva, la linişte şi la răcoare, într-un loc cu mai puţine distracţii istorice, că poate acolo mi se schimbă gândurile.

    Am nimerit la mânăstirea Văratic – la maici. Acolo se duc vara să se odihnească moldovenii noştri, când au de lucrat ceva cu capul, şi moldovencele noastre, când n-au nimica de făcut. Şi nicăieri nu-i atâta animaţie ca-n aceste sfinte lăcaşuri de linişte şi de reculegere. Mai întâi au maicile obiceiul să tragă clopotele, toată ziua şi toată noaptea. Moldovenii – la fel. Şi mai au măicuţele un obicei: toacă. Dimineaţa toacă, după-prânz toacă, la miezul nopţii toacă. Moldovencele – la fel. Aveam şi gazdă o măicuţă care făcea toată ziua acelaşi lucru, nu numai pe-afară – că mă şi miram, de unde atâta misticism într-o mână de femeie?

    Dar mai cu seamă toaca cea mare, din clopotniţă, cu ritmul ei sacadat, producea asupra mea un efect cu totul contrar intereselor d-tale. Îmi aducea aminte de mitralieră. Parcă eram la Turtucaia. Evocările de război s-amestecau astfel în mintea mea cu cele sfinte, şi nu mai înţelegeam nimic…

    Aşa, a trecut vara şi m-am întors la Iaşi, unde nici nu se făcuse toamnă bine, abia un pic de septembrie, c-am şi primit de la editură invitaţia să trimit manuscrisul. Care manuscris? Ce manuscris? Nădejdea mea era în două-trei fragmente de amintiri din captivitate, pe care le publicasem mai demult: le voi complecta cu câteva capitole inedite – îmi ziceam – şi volumul e gata. Dar când le-am recitit, mi s-au părut aşa de proaste, că parcă nu erau de mine. Parcă erau scrise, anume ca să mă compromită, de neuitatul meu detractor literar, criticul Eugen Lovinescu.

    Altul, în locul meu, ar fi mâzgălit repede, acolo, câteva zeci de pagini, cum dă Dumnezeu, şi-ar fi scăpat din încurcătură.

    Dar eu nu sunt de la Bucureşti.

    În privinţa aceasta, bucureştenii sunt mai expeditivi; ei fac totul în goană – treburi, masă, distracţie, dragoste (tot pe fugă, ca piţigoiul) şi, după socoteala lor, asta se cheamă a trăi “intens”.

    Noi, cei de la Iaşi, suntem de altă părere. Nouă nu ne place să ne grăbim, să dăm lucrurile peste cap, cum fac ei. Când e vorba de treabă serioasă, noi avem alt obicei: nu facem nimic.

    Este foarte adevărat ca eu nu sunt ieşan (n-am această pretenţie), dar m-am aclimatizat. Am găsit aici o ambianţă cum nu se putea mai potrivita cu natura unui scriitor de rasă, căruia nu-i place deloc să scrie. Şi vrei d-ta acum să-mi schimbi însăşi concepţia despre viaţă, fiindcă am iscălit un contract ?... Nu ţi-ai găsit omul. O carte nu se scrie aşa, cât ai bate din palme sau ai înfiinţa o societate anonimă pe acţiuni; căci ea trebuie să dureze mai mult decât o întreprindere comercială din zilele noastre (care poate oricând să dea şi faliment, în aceste vremuri tulburi). O carte bună sfidează moartea cu veşnicia ei. Poliţă, cambie, contract – ce sunt toate acestea, în cumpănă cu veşnicia? D-voastră, oamenii de afaceri, sunteţi nişte visători, domnule Ciornei. Vă pierdeţi vremea şi vă agitaţi pentru nişte lucruri ca umbra şi pieritoare ca iarba câmpului. D-voastră nu băgaţi de seamă că în viaţa asta de pe pământ, ocupăm fiecare, în generaţia noastră, câte un loc efemer, ca-n tramvai. Numai în veşnicie suntem la noi acasă… Şi dacă s-ar gândi mai bine, cine-ar mai fi nebun să-şi sacrifice confortul lui de-acasă, unde stă o viaţă, consacrându-şi toată grija şi energia pentru locul lui din tramvai, unde stă numai zece minute?
    Peste o sută de ani, d-ta vei fi mort, definitiv mort şi cufundat în uitare. Morţi vor fi şi toţi domnii miniştri, şi domnul primar al capitalei, şi toţi marii capitalişti din zilele noastre, fără excepţie.

    Numai o carte bună, de care ţi-ai legat numele, te-ar putea ridica deasupra acestei hecatombe de măriri; şi numai un scriitor, ca mine sau ca altul, îţi poate oferi această supremă şansă. Nu vezi ce afacere minunată îţi propun eu?... Renunţă la termenul prevăzut în contract – şi-ai să vezi d-ta cum o să te bucuri de tare, după moarte. Să vezi ce fericire pe capul nostru, la doi metri sub pamânt, când vom şti că cei de deasupra tot mai citesc şi se delectează cu opera noastră.

    Căci după atâta corespondenţă, emoţii şi bătaie de cap din parte d-tale cu ea, se cheamă că la această carte am colaborat amândoi: d-ta cu munca, eu cu capitalul – pe care mi l-ai avansat atunci.

    D-ta i-ai provocat zămislirea.

    Dacă critica din zilele noastre o va găsi proastă, iau toată răspunderea asupra mea: voi fi sigur că e o carte bună. Dacă dimpotrivă o va lăuda, d-ta singur vei fi răspunzător şi vinovat c-ai îmbogăţit literatura română cu asemenea podoabă.

    G.T.

    I

    24 august, spre seară…

    Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Subt ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul…

    Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.

    În faţa noastră, pe malul celălalt, gara Olteniţei arde. Câteva obuze i-au spart zidul dinspre noi şi-au explodat înăuntru cu văpăi fulgurante.

    Puţin mai jos, un râu vertical de fum negru izvorăşte impetuos dintr-un şlep cu petrol, incendiat.

    Dincoace, între marginea apei şi malul înalt de nisip care-i adăposteşte încă de gloanţele bulgarilor, oamenii noştri se grămă`desc, dezorientaţi. Unii au ridicat de pe acum albituri în vârful baionetelor; alţii se plimbă nepăsători, cu sufletul împietrit. De câteva ceasuri, gloata înşirată de-a lungul pe subt maluri a sporit mereu, cu cete de fugari, cei mai mulţi fără armă, care coborau dinspre Turtucaia nădăjduind să găsească aici un mijloc de salvare, peste apă, ori în jos, spre Silistra. Dar toate bărcile, toate scândurile, toţi snopii de nuiele au dispărut de mult, iar drumul spre Silistra e barat de inamic.

    Câţi înotători buni s-ar putea încumeta, chiar în împrejurări mai prielnice, să treacă Dunărea înot? Dar acum, după atâtea zile de luptă şi nopţi nedormite, mulţi s-au aruncat în apă abia ştiind sâ înoate. Prea puţini au avut puterea să ajungă până la jumătate – şi s-au dus la fund. Pe urmă alţii, sute şi sute, le-au luat locul. Şi valurile Dunării i-au înghiţit pe rând, rostogolindu-i la vale ca pe nişte furnici. Iar cei pe cari apa i-a lepădat din întâmplare, istoviţi dar încă în viaţă, la câţiva kilometri în jos pe malurile scunde ale ostrovului de lângă Cosui, turci de prin partea locului şi bulgari bătrâni ascunşi prin stufărişuri, i-au tras mai la dos şi i-au hăcuit cu topoarele.

    Într-un rând, cu vreun ceas în urmă, a apărut nu ştiu de unde un plutonier călare, îndemnând cu glas mare oamenii să pornească iar la atac, deasupra malului.

    - Şi să nu tragă nimeni încolo, spre Silistra, zicea el, că dintr-acolo ne vin ruşii în ajutor. Să împuşcaţi numai încoace, spre Turtucaia, că din partea asta vin bulgarii…

    Coborâsem de curând lângă apă şi ştiam bine că nu e aşa cum spune el, că tocmai de-a-ndoasele: dinspre Silistra şi miazăzi înaintau bulgarii iar dinspre Turtucaia veneau numai de-ai noştri.

    M-am uitat la om cu mai multă atenţie. Figura şi mai cu seamă accentul lui mi-au părut suspecte. Dar a fost numai o impresie, o impresie de-o clipă… Am strigat celor din jurul meu să nu-i dea ascultare, că nu ştie ce spune. După un schimb de vorbe întărâtate, plutonierul m-a fulgerat cu ochii şi-a dus mâna la tocul revolverului… Mai iute însă decât mâna lui, carabina mea I s-a îndreptat spre inimă – şi l-a obligat să-şi oprească gestul la jumătate. Poate că-l isprăveam pe-al meu, dacă aş fi prevăzut atunci ce era să mi se întâmple cu două ceasuri mai târziu, când am căzut prizonier.

    După ce s-a uitat la mine lung, parcă să-şi întipărească bine în minte figura, omul şi-a retras încet mâna de la revolver, a întors calul şi s-a pierdut în mulţime.

    Tunurile bulgarilor bat acum peste capetele noastre şoseaua de dincolo, din spatele gării incendiate, şi zăvoaiele dinspre gura Argeşului. Într-o magazie nu departe de gară, ştiu că e un depozit de muniţii de-ale noastre, pentru artilerie. În faţa magaziei se vede încă de aici, intactă, o piramidă mare de obuze încărcate, care aşteptau să fie trecute dincoace. Un singur proiectil de la bulgari, căzut între ele, ar provoca o explozie care ar face multe victime printre noi, cei grămădiţi aici, pe malul dimpotrivă, în dreptul lor.

    Cu acest gând, mă ridic de la locul meu, din adăpostul scobit în nisip, şi pornesc mai în jos, pe subt maluri.

    Cete de soldaţi bezmetici au început să prade bagaele ofiţereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele.

    Un cărăuş bătrân a făcut câţiva paşi pe lângă căluţii lui, ca să-şi potolească setea în apa Dunării. Cum stă aplecat pe brânci la marginea apei, un ţigan de-ai noştri îl vede şi, cât ai clipi, ridică arma la umăr şi-l împuşcă pe la spate, în ceafă. Bulgarul tresare o singură dată din tot trupul… apoi se destinde lung şi rămâne nemişcat, cu faţa-n jos, cu o mustaţă în apă şi cu alta deasupra.

    - De ce l-ai împuşcat, mă? întreabă un căprar din grăniceri, apropiindu-se.

    - Fiindcă e bulgar! rânjeşte ţiganul, fudul.

    Auzind vorba asta, grănicerul îi trânteşte, cu sete, un pumn în faţă:

    - Na!

    Şi smulgându-I arma din mână, o aruncă în apă:

    - Fi’ncă eşti ţigan, îi explică el.

    Mai departe…

    Câţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărţeala, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine cântând între ei în gura mare bisericeşte. Şi cădelniţând din ciotul de braţ care-i mai atârnă de umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sânge proaspăt.

    - Luaţi, mâncaţi, acesta este sângele meu carele pentru voi se va-a-arsă…

    Apoi se prăbuşeşte, galben, lângă zahărul părăsit de ceilalţi cu scârbă, şi ochii încep să i se împăinjenească.

    În dreptul unei spărturi deschise-n mal de îngustimea unui drum de căruţe, câteva gloanţe de la bulgari, trase pieziş, de sus în jos, şuieră pe lângă mine şi se înfig în apă. Patru morţi înşiraţi simetric pe o singură linie, în dreptul aceleiaşi spărturi, îmi arată c-au mai venit şi alte gloanţe, tot pe-aici, nimerind în plin… Mai încolo, trăsnetul unei explozii stridente, apropiate, mă ajunge de la spate ca o lovitură de pumn. Întorc capul: un cal de la căruţa pe lângă care am trecut cu un minut înainte a izbit pesemne cu potcoava o granată îngropată în nisip. Explozia a sfărâmat partea de dinainte a căruţei, a omorât amândoi caii şi cărăuşul…

    Aşa e acum. Viaţa fiecăruia ţine de un singur pas, de un simplu gest pe care l-ai făcut fără să ştii, cu gândul aiurea. Nedprevăzutul te învăluie mai de-aproape în pânza lui cenuşie, îţi atinge cu ea genele. Altădată aveai iluzia că poţi privi limpede prin clipa care vine; acum nu se mai vede nimic, nici înainte, nici îndărăt. Trecutul s-a isprăvit şi viitorul n-a început încă. Trăim ceasul nesigur dintr două hotare, când vremea însăşi parcă s-a oprit în loc, rotindu-şe ca apa într-o bulboană. În această demenţă a realităţii, care răstoarnă obişnuinţe milenare şi distramă totul pe dinăuntru, ca un cataclism de ordin chimic, cei mai slabi de înger îşi pierd mintea. Instinctul de conservare slăbeşte şi orice simţ de solidaritate umană dispare fără urmă. Nimeni bu mai dă ajutor, nimănui. Până mai adineauri, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămaşi pe uscat o pornire mai omenoasă, îi făceau pe unii dintre spectatori să glumească pe socoteala lor şi să râdă-n hohot, ca la panoramă.

    Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospăţul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici colo câte o nouă victimă, pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lângă pontonul de sus, unde soldaţi în panică au dat năvală omorând în câteva minute toţi răniţii aduşi acolo pe targă – şi până aici, spre Kosui-Bulgar, tot malul apei e semănat cu morţi şi răniţi în agonie. Şi valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte cadavre, aduse din sus, dinspre oraş.

    În faţa mea, câţiva cai împotmoliţi în nămolul fundului din margine şi părăsiţi acolo de stăpânii lor întâmplători, agonizează de asemenea în mijlocul nepăsării universale. Unul se zbate epileptic încercând să se ridice în picioare, dar se-afundă şi mai mult; altul abia mai poate să-şi ţie botul deasupra undelor, cu gâtul strâmb, şi nechează jalnic pentru ultima oară cerând ajutor; iar al treilea, mai încoace, a rămas în sfârşit nemişcat, pe o coastă, cu burta balonată de apă.

    Mă uit împrejur şi urmăresc totul cu o curiozitate intensă şi lucidă.

    O experienţă îndelungată a asociat în mintea omului ideea de omor, de crimă fioroasă, cu mistrul şi întunecimea nopţii. (Biata crimă minusculă din vreme de pace, care răpea când şi când viaţa câte unui om!) Dar acum, războiul a răsturnat şi această obişnuinţă. Scenele groaznice ale atacurilor de ieri s-au desfăşurat sub soarele mare al amiezii de vară, când mii de oameni au fost omorâţi crâncen – în plină zi. Cât de inofensivă mi s-a părut atunci noaptea, cu liniştea şi întunericul ei învăluind lumea în visuri şi catifele – în comparaţie cu lumina albă, feroce, a miezului de zi, care dezolează văzduhul ca o absenţă şi lasă vederii goliciunea hidoasă a realităţii.


    Bătaia tunurilor a tăcut. Ropote de împuşcături mărunte, pârâind desupra râpilor de nisip, încep când şi când din susul apei şi se propagă de-a lungul malului până aici, ca o dâră de pulbere aprinsă. Bulgarii fac exerciţii de tir asupra ultimelor ţinte mişcătoare – biete epave de vieţi omeneşti – pe care apa le mai aduce din sus şi le trece prin faţa lor…

    Şase inşi călare pe un buştean lung se văd venind de departe, mici ca nişte insecte. Oamenii vâslesc cu palmele, frenetic, spre ţărmul bulgăresc – semn că vor să se predea. Goliciunea lor albă, mai vulnerabilă parcă fără armura de cârpă a veşmântului, oferă o ţintă precisă şi atrage roiuri de gloanţe în jurul lor. S-au apropiat: sunt acu numai cinci… sunt numai patru… sunt numai trei… Ultimul deschide braţele-n cruce, rugându-se printr-un gest de supremă deznădejde să fie cruţat. Dar peste o clipă dispare şi el, escamotat parcă de mâna nevăzută a unui prestidigitator subacvatic…

    Iată acum şi o mică plută de nuiele, cu trei oameni cinchiţi pe ea. Împuns parcă la spate de un ghimpe, cel de la coadă se ridică deodată în picioare, bate văzduhul cu braţele şi se prăbuşeste în apă, ca o broască. Uşurată la capătul dindărăt, pluta se descumpăneşte – şi omul dinainte e înghiţit de valuri într-o clipă… Rămas singur, cel de la mijloc a lunecat printr nuiele – numai capul i se mai zăreşte deasupra. Şi capul acela, plutind singur la vale, se-aude de-aici cum strigă peste valuri:

    Mă cumna-a-ate !... Mă cumnate măăă !...


    Faţa Dunării a fost limpezită în sfârşit de furnicarul omenesc, pe care l-a suportat o după amiază întreagă. Odată cu apropierea înserării, un vânt tare de la răsărit începe să ia apa în răspăr, sporind pe fiecare clipă vrăşmăşia bătrânului fluviu, care s-a regăsit acum pe sine, rostogolindu-şi cu mânie, sigur şi maiestos, undele la vale. Subt lumina tot mai roşietică a soarelui, lespezi grele şi opace de jad fluid se înalţă pe o muche, se clatină şi cad, însemnând până departe curgerea lui masivă.

    …Şi deodată, simt în jurul meu o mişcare neobişnuită. Un freamăt de glasuri s-a ridicat dintr-o parte şi-a trecut prin mulţime.

    Toate capetele s-au întors în aceeaşi direcţie, toate privirile sunt îndreptate spre acelaşi punct…

    Sus, pe marginea unui dâmb înalt,deasupra drumului care taie pieziş malul de nisip, un soldat bulgar în uniformă cafenie ne face semne mari cu şapca să pornim într-acolo.


    S-a isprăvit.

    Peste ultimul act al sângeroasei tragedii de la Turtucaia, se va lăsa în curând cortina uşoară a înserării.

    De-acum începe epilogul.

    Un epilog lung şi tot atât de tragic, făcut din nenumărate episoduri sinistre risipite pe tot pământul Bulgariei, de la Hagifaclar până-n fundul Macedoniei pietroase. Câţi dintre cei peste 25 de mii de plugari români, oferiţi pradă uşoară bulgarilor la Turtucaia, vor mai apuca să vadă sfârşitul războiului şi malul stâng al Dunării?...

    Deocamdată, alte griji urgente mă preocupau. Aveam acum dreptul să mă gândesc numai la mine, să scap cu viaţă.

    Dar ce ne aştepta oare acolo sus, deasupra malurilor, unde capătul unei coloane lungi, care s-a format pe nesimţite târându-se încet la deal, trebuia să fi ajuns de-un sfert de ceas între baionetele duşmanilor?

    Stiam că bulgarii ne urăsc de moarte. Cunoşteam de pe acum refrenul lor încăpăţânat, pe care l-am auzit de atâtea ori mai târziu, ca pe un leit-motiv al urii lor simple şi primitive: Trinaisi godina…1


    Cea dintâi grijă mi-a fost ca, pentru orice întâmplare, să ascund în buzunarul de la spate un revolver mic, solid, cu şase gloanţe, dintre care mi-l destinasem numai pe cel din urmă. Pe celelalte cinci eram sigur că voi avea vreme să le împart, fără greş, călăilor mei eventuali.

    M-am gândit apoi că, dacă bulgarii nu vor începe un măcel în masă, ci vor ucide numai pe ales, cel mai bun lucru în asemenea caz este să treci cât mai neobservat. Am smuls deci dintr-o căruţă o păreche de pantaloni soldăţeşti uzaţi şi i-am tras peste pantalonii mei noi, de camgar negru; mi-am pus pe cap o capelă veche de la un mort şi, în glodul de lângă marginea apei, mi-am murdărit bine bocancii galbeni din picioare, făcuţi pe măsură. În altă căruţă am găsit un dolmănaş de postav verde, îmblănit cu miel; cărăuşul bulgar, care prinsese acum curaj şi începea să se creadă proprietar legitim al lucrurilor din căruţă, s-a zbârlit puţin la mine… dar când i-am pus revolverul subt nas, a înţeles imediat ca n-am vreme de glume. În buzunare şi în mânecile dolmanului, legate jos cu sfoară, am îndesat apoi câteva obiecte de primă necesitate, pe care avusesem grijă mai înainte să le scot din valiza mea, părăsită lângă pontoane.

    Echipat astfel pe apucate pentru cine ştie câtă vreme, am intrat şi eu, în sfârşit, în ultimele rânduri ale coloanei formate din grupul mare de soldaţi în care mă prinsese vremea.

    Şi aruncând o ultimă privire spre câmpiile ţării şi ţărmul de dincolo al Dunării, pustiu – am pornit cu hotărâre la deal, spre necunoscut…

    II

    Coada coloanei a ajuns deasupra malurilor şi s-a oprit de-a lungul unui drum îngust, care curge cotit, printre livezi, spre Dunăre. După un cuvânt de ordine venit dinspre capătul coloanei, facem front la stânga, cu faţa către răsărit.

    Mă uit împrejur. Subt o movilă de la spatele meu, cântă abia auzit un izvor mic pe un şipot de lemn, din capătul căruia se arcuieşte spre pământ o sârmă subţire de lumină.

    Şi deodată, la vreo douăzeci de paşi în faţa grupului nostru, răsare ca din pământ o linie de trăgători bulgari, în uniformă cafenie…

    Cu arma la picior, bulgarii se uită la noi, în tăcere.

    Un glas, pornit dintre ei, ne strigă să aruncăm la pământ orice armă.

    De la spatele lor, câteva mitraliere sunt aduse apoi ostentativ şi îndreptate asupra noastră. Când această pregătire e gata, un ofiţer de-ai lor, încruntat, iese înaintea rândurilor şi ne strigă pe româneşte:

    - Închinaţi-vă !...

    Toţi cei din jurul meu îşi fac cruce, mărunt şi precipitat. Clipele trec greu, pulsul vremii bate tot mai rar. Câteva vrăbii care se pregătesc de culcare într-o salcie din apropiere înţeapă liniştea mare dimprejur cu ciripiturile lor nepăsătoare…

    Cu mâna încleştată pe revolver, aştept prima rafală de gloanţe, ca să m-arunc în dosul unei ridicături de pământ pe care am observat-o în stânga – şi de acolo să alerg îndărăt, spre Dunăre, printre stufişuri. Aveam încă, astfel, o şansă din o mie să scap neatins până acolo…

    Dar minutele trec şi nici o împuşcătură nu porneşte de la cei din faţă. A fost, poate, din partea lor, numai un mijloc de intimidare?...

    Rândurile bulgarilor sporesc în curând cu un nou val de luptători, cari vin din jos, asudaţi, înfierbântaţi de alergătură; vorbesc tare şi trec printre cei dintâi, stricând solemnitatea clipelor precedente.

    Prin faţa rândurilor noastre s-apropie dinspre flancul drept un ofiţer bulgar, cu revolverul în mână. Merge încet, căutând cu ochii…

    Îl recunosc. E omul pe care acum două ceasuri l-am ameninţat cu carabina, când se plimba printre noi călare, în uniformă de plutonier român. Mă caută… Şunt în şirul penultim din flancul stâng şi am în faţă încă trei oameni de-ai noştri, ceafă-n ceafă. Cu o mişcare abia simţită, îmi aplec fruntea şi întorc puţin capul spre partea opusă. Capela cea veche de soldat îmi acoperă pe jumătate ochii… A trecut. Nu m-a recunoscut. Dar o singură mişcare nechibzuită, pe care aş fi plătit-o cu viaţa, putea să mă trădeze. O să-l mai întâlnesc oare de multe ori de-acum înainte?

    Ni s-a făcut semn să stăm jos şi bulgarii din faţa noastră au venit mai aproape. Tuturor le strălucesc ochii de bucurie:

    - Rumanski ! Rumanski !

    Unii vin să-şi potolească setea, pe rând, la izvorul de lângă mine. Printre aceştia, un ofiţeraş bulgar, înnegrit tare de soare şi cu genele albe de praf, pare mai fericit decât toţi. Râde mereu, ne bate cu mâna pe umăr şi toata faţa imberbă îi străluceşte de-o nestăpânită bucurie.

    - Vous êtez heureux d’avoir gagné la bataille…2 îi spune cineva dintre ai noştri.

    Băiatul se întoarce, surprins:

    - A, nu… sunt fericit c-am scăpat iar cu viaţă ! răspunde el tot pe franţuzeşte, cum poate.

    - Dar cu noi ce-o să se întâmple?

    - Nici o teamă ! răspunde bulgarul. Prizonierii noştri sunt bine trataţi. Ça sera très bien… très bien…3 adaogă el prieteneşte, depărtându-se.

    În acel moment, strigăte înfundate izbucnesc la dreapta mea, aproape, unde s-a iscat şi o scurtă învălmăşteală. Doi soldaţi bulgari au lovit fără veste cu patul puştii în cap un ofiţer de-ai noştri şi l-au doborât în şanţ, plin de sânge. Altuia, care a fost izbit afară din rânduri, nu se ştie pentru ce, un bulgar îi împlântă de două ori baioneta în spate şi, a treia oară, când îl vede căzut, în burtă. Omul se zvârcoleşte ca un vierme, ţintuit în ţărână; ca să-şi tragă îndărăt baioneta lungă înfiptă până la gura ţevii, celălalt s-ajută cu piciorul… Mai încolo, spre mijlocul coloanei, s-aud alte ţipete; şi, mai departe, altele.

    Până să ne dăm bine seama ce se întâmplă, o voce puternică, poruncitoare, dominând tot freamătul de glasuri şi de răcnete scrâşnite, strigă pe bulgăreşte o comandă. Bulgarii intră în rândurile lor şi ordinea se restabileşte.

    Dar cei căzuţi nu se mai ridică. Şi cine ştie câti or fi căzut aşa, de-a lungul coloanei întregi…

    Cineva ne transmite în şoaptă zvonul că, la o percheziţie sumară, s-ar fi găsit asupra lor arme ascunse – şi de aceea au fost executaţi. Este însă uşor de înţeles că nu era nevoie de asta, ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Şi incidente la fel, scene la fel de sângeroase, dacă nu şi mai crâncene, trebuie să se petreacă în momentul acesta deasupra malului întreg, – peste tot unde ai noştri, în grupuri mai mari sau mai mici, s-au predat şi sunt luaţi în primire de către bulgari. Dar la oraş, ce s-o fi petrecut?...

    Ni se rânduiesc santinele de-o parte şi de alta, semn că vom fi porniţi îndată. Înainte de a mă ridica, scot pe furiş revolverul din buzunarul de la spate şi-l îngrop la picioare, în nisip.

    Şi convoiul porneşte iar, de astă dată condus ca o turmă de voinţa unor oameni straini, spre un destin necunoscut.


    Toţi merg acum cu ochii-n pământ. Nimeni nu mai scoate o vorbă. Pe figurile celor din jurul meu e întipărită aceeaşi resemnare mocnită – nepăsarea docilă cu care ţăranul nostru s-a lăsat întotdeauna dus de soartă.

    În urma noastră, rămân tot mai departe morţii şi răniţii înşiraţi pe marginea drumului după această primă atingere cu bulgarii.

    La dreapta, văpaia asfinţitului scade pe nesimţite. Prin pânzele înserării văd înca, pe alocuri, unde drumul se încovoaie, capătul coloanei noastre care înaintează domol, între două şiruri negre de caraule cu şpanga lungă, ca o procesiune întunecată de umbre. Un sfer de lună, palid, merge în pas cu noi.


    Crâmpeiul de convoi din care fac parte a fost oprit pentru popasul de noapte, undeva, la o margine de sat părăsit, lângă o arie veche de grâu.

    M-am lăsat cu faţa-n sus pe pământul neted şi tare, alături de-un căpitan medic pe care întâmplarea mi l-a hărăzit vecin în noaptea asta. Am aprins amândoi câte-o ţigară şi stăm de vorbă, în şoaptă. Spre dreapta şi la picioarele noastre oamenii dorm grămadă, înghesuiţi compact unul în altul, ca să se încălzească. Unii au început de pe-acum a sforăi, cu capul subt mantale.

    - Vitele! rosteşte vecinul meu, cu scârbă. Dacă se luptau cum trebuie, n-am fi ajuns aici…

    Domnul doctor e grozav de supărat că a căzut prizonier, tocmai el, care se credea în siguranţă, la adăpost de asemenea nenorocire stupidă.

    - Uite-te la ei cum dorm şi n-au habar, urmează el revoltat, ridicându-se într-un cot. Parcă nu s-ar fi întâmplat nici o schimbare cu ei… Au trecut numai de la un stăpân la altul…

    Auzind vorbă, o santinelă s-apropie domol prin întuneric şi s-apleacă spre noi, să ne vadă la faţă. Nu pare să aibă intenţii duşmănoase. E o namilă de bulgar – om matur, cu mustăţile lungi, probabil gospodar de treabă în vreme de pace.

    - Colco e ceas?4 întreabă el încet, cu oarecare îndoială, după ce ne-a examinat pe rând.

    Amabil, vecinul meu scoate repede ceasul şi apropie ţigara de cadran… Până să primească răspuns, bulgarul întinde laba, îi ia ceasul din mână – şi se depărtează domol, în tăcere, aşa cum a venit.

    - Uite-al dracului, domnule, exclamă indignat domnul căpitan văzând că nu se mai întoarce, mi-a luat ceasul !

    - Trebuie să recunoşti c-a lucrat cu discreţie şi cu tact, încerc eu să-l consolez.

    - Da’ d-ta n-aveai ceas? Pentru ce nu l-ai scos?

    - Ba am două, nu unul. Dar am avut impresia că ţii să-l serveşti pe-al d-tale, înaintea mea…

    Pufnind pe nas de ciudă, domnul doctor s-a întors îmbufnat pe partea cealaltă şi m-a lăsat singur, cu gândurile mele.

    Singur, faţă-n faţă cu imensitatea mută a văzduhului, subt privirea multiplă a cerului înstelat, care se uită-n jos enigmatic, neclintit, cu ochii lui de painjen…

    Prin întunericul străveziu al nopţii de august, s-aud acum lămurit gemetele şi vaietele slabe ale răniţilor, risipiţi în împrejurimi. S-aud uneori şi glasuri întărâtate de câini, care se bat între ei – câini vagabonzi, rămaşi fără stapân după evacuarea satelor din preajmă, să rătăcească noaptea printre hoituri şi să dea târcoale răniţilor în agonie. Din întuneric, peste susurul larg al sfârşitului de vară, răsună arar şi câte un foc de armă, izolat, ca la vie, urmat de schelălăituri ascuţite.

    În norii argintii dinspre apus, lumina de sidef a primului pătrar împleteşte încă, deasupra lunii, cununi de trandafiri palizi. Când această zare de lună dispare, nu-mi mai rămâne între gene decât, întinsă pe cer ca o eşarfă subţire de fum, paloarea bifurcată a Căii Lactee.


    Răceala nopţii şi pământul tare de subt mine m-au trezit din somn. Deschid ochii: se luminează de ziuă… Viziunile somnului din care m-am desprins abia îmi par mai adevărate, în prima clipă, decât arătările de vis ale lumii reale care-şi fac apariţia în jurul meu. O lumină de acvarium, searbădă şi verzuie… o îngrămădeală mohorâtă de trupuri amestecate în poziţii diferite – feţe plumburii, guri căscate, braţe încolăcite printre picioare străine… Pe un buştean, lângă rămăşiţa unei şuri vechi de paie, mucezită pe o parte, un soldat bulgar veghează toropit de somn, cu fruntea înclinată, cu arma între genunchi.

    După urletul neîntrerupt al tunurilor, de ieri şi de zilele trecute, liniştea asta imensă pare ceva supranatural. Am impresia că sunt singur, în mijlocul unui univers amorţit pe vecie. Până şi frunzele agudului din apropiere, brumate de cenuşa zorilor, stau într-o miraculoasă neclintire.

    Un foşnet… Între doi mărăcini din margine s-a ivit, cu mişcări furişate de sălbăticiune, cu pas de fantomă, un câine. Mânjitde sânge pe bot până la urechi, rămâne câteva clipe nemişcat, în trei picioare, adulmecând spre noi de departe… apoi se întoarce şi dispare, în tăcere, ca o umbră.

    Din partea opusă vine acum altul, mai mare, cu burta plină. Se opreşte şi îndreaptă spre noi o privire placidă, de animal sătul. Când mi-a întâlnit ochii, pe deasupra grămezii de trupuri adormite, prin ochii lui a trecut o lucire stranie de ferocitate şi părul de pe spinare i s-a zbârlit puţin, ca la lup…

    III

    Drumuri lungi în soare, subt arşiţa verii pe sfârşite…

    De nu ştiu câte zile, mergem într-una către miazăzi, ne afundăm tot mai mult în pământul Bulgariei, ne depărtăm tot mai mult de ţară.

    Sate rare, ţinuturi aspre şi sărace.Poposim unde ne prinde noaptea, în preajma unui sat ori la marginea şoselei, în câmp.

    Populaţia e înverşunată împotriva noastră.Într-un loc, în apropierea imediată a frontului, un sat întreg a alergat să ne taie cu coase şi topoare. Ca să evite o încăierare generală, primejdioasă şi pentru ei, soldaţii escortei au fost nevoiţi să le bareze drumul, cu baionetele în cumpănă.

    Caraulele care ne escortează – ciasovoi pe limba bulgărească, puşi sub ascultarea unor starşi5 – se schimbă aproape zilnic. Şi cu cât ne depărtăm de front, escorta noastră devine mai pestriţă; uniforma şi disciplina dispar treptat – şi ciasovoii sunt tot mai răi, tot mai hrăpăreţi. Fiecare nou rând de ciasovoi pradă de la prizonieri, mai cu seamă de la ofiţeri, tot ce-a rămas neprădat de cei dinainte. Jaful se face pe faţă, fără nici o teamă de răspundere. Dacă vreun nenorocit încearcă să reziste, e împuns cu baioneta or e lovit cu patul puştii în piept, până ce cade în şanţ, cu spume roşii la gură.

    Aceeaşi soartă o au şi cei ce ies afară din coloană în timpul mersului: ca nişte câini răi cari se ţin pe laturile turmei, ciasovoii se năpustesc asupra lor cu răcnete sau aruncă după ei cu ciomagul, ca după vite, dacă nu-i pot ajunge la vreme.

    De patru zile oamenii n-au mâncat nimic. Bulgarii nu ne-au dat nici o bucată de pâine până acum. Primele cuvinte pe care le-am învăţat din gura lor au fost utre, adică mâine, şi ciacă – adică: aşteaptă!

    Dar mai rău decât foamea, pe care nici n-o mai simţi de la o vreme, ne chinuieşte setea. Apă, abia dacă mai găsim în câte un sat, la popasul de noapte. Fântânile rare din această regiune aridă, după perindarea atâtor trupe şi convoaie în sus şi-n jos, au secat aproape de tot. Găleata sau burduful de bivol nu mai aduce de la fund uneori decât glod. Şi ca să poată bea toată lumea, ar trebui să întârziem multe ceasuri de fiecare dată. De aceea, când ne apropiem de câte o fântână în drum, ciasovoii se postează din vreme în faţa ei, ca să nu lase pe nimeni la apă. Totuşi oamenii dau năvală, cu deznădejdea morţii.

    În jurul unui măr pădureţ din preajma şoselei, tot timpul cât a durat trecerea coloanei s-a dat o adevărată bătălie. Au căzut morţi şi răniţi, ca la un asalt de redută. Înnebuniţi de sete, hipnotizaţi de cele câteva merişoare pipernicite rămase pe vârf, oamenii ieşeau din rânduri, halucinaţi, s-agăţau de crengi, zvârleau cu pietre şi se băteau între ei ca lupii pentru o stârpitură de măr, căzut în ţărână. Nici răcnetele ciasovoilor, nici spectacolul celor doborâţi acolo cu capul zdrobit de patul armelor, nimic nu-i mai putea opri.

    La fel îmi pusesem şi eu viaţa în joc, cu câteva zile în urmă, pentru un bidon de apă – ca să nu mor de sete pe drum.

    Asta s-a întâmplat în prima zi de mers, după ce am întâlnit prima fântână şi am văzut că bulgarii nu ne lasă să ieşim din rânduri. Nu mai băusem nici un strop de apă, încă din ajun. Soarele începuse să dogorească. Şi mă gândeam cu ciudă că ieri, în graba plecării de subt maluri, uitasem să-mi iau şi un bidon cu apă. Nu bănuisem atunci că o să ducem lipsă şi de asta – cum era să-mi vie în minte aşa ceva, când aveam toată apa Dunării lângă mine! Dar acuma îmi dădeam bine seama că o neglijenţă ca asta putea să-mi fie fatală.

    Ce era de făcut?

    Treceam tocmai atunci peste linia noastră de la Daidâr, prin regiunea luptelor din ziua trecută. Locurile erau semănate cu morţi – oamenii doborâţi pe-acolo din fugă, după ce tranşeele au căzut în mâna bulgarilor. Şi eu ştiam că măcar unii din morţii aceia trebuie să aibă încă la ei câte un bidon cu apă, prins cu un cârlig la sacul cu cartuşe.

    Am pus ochii de departe pe un mort, care se găsea mai spre marginea drumului, la un cot. Sta ghemuit acolo pe-o coastă, cum îl culcase la pământ vreo undă de mitralieră sau o ţandără de obuz. Ajungând în dreptul lui, într-un moment când ciasovoiul de lângă mine trecuse înainte, am sărit afară din rânduri şi, în câteva clipe, am fost lângă el… Nenorocire: bidonul era legat, cu o cureluşă tare, de centură. Trag, smucesc… mortul are aerul că nu vrea să mi-l cedeze! În cadavrul acela înţepenit, simţul proprietăţii rămăsese încă treaz. Dar nici eu, după ce mi-am pus viaţa în joc pentru atâta, nu vreau să las prada din mâini. Şi mortul se luptă cu mine, pe muţeşte, s-agaţă cu disperare de această ultimă legătură a lui cu viaţa, se ţine târâş după mine câţiva paşi… În sfârşit, cureluşa cedează – şi eu izbutesc să-mi ocup iar locul în rânduri, să m-amestec printre ceilalţi, înainte ca ciasovoiul să mă fi ajuns.

    Aveam acum în ce să iau apă la drum. Mai mult: bidonul era aproape plin.

    Am dat şi altora din apa aceea, căci erau printre noi şi oameni răniţi, pe cari încă din prima zi setea a început să-i tortureze ca pe osândiţii focului din iad.

    Când am pornit la drum, în dimineaţa aceleiaşi zile dintâi, răniţii noştri rămaşi peste noapte în câmp (că bulgarii şi-i ridicaseră numai pe ai lor), văzând convoiul lung de prizonieri care se îndrepta spre miazăzi între baionete, au înţeles ce s-a întâmplat… Se ridicau de jos cum puteau, clătinându-se, şi veneau spre noi din toate părţile, să ne mai vadă o dată, pentru ultima oară. Unii, răniţi la picioare, se târau pe coate, gâfâind, s-ajungă mai curând la drum – şi se rugau să-i luăm, să nu-i lăsăm singuri cu bulgarii. Alţii însă, răniţi mai uşor, s-au strecurat între noi, au intrat şi ei în rânduri.

    Printre cei din jurul meu e acum unul cu pieptul găurit, cu plâmânul drept perforat de un proiectil, care i-a ieşit prin spate. Merge sprijinindu-se câte puţin de umărul vecinului – şi la tot pasul scuipă sânge.

    - Mai poţi?

    - Mai pot…

    A ajuns aşa până la Razgrad.

    Altul e rănit la mână. O aşchie de obuz i-a retezat degetul cel mare, din rădăcină. S-a legat singur la rană, cu o batistă murdară. Batista îmbibată de sânge s-a uscat şi s-a lipit – dar tot mai umezeşte uneori şi picură, când omul îşi lasă mâna în jos. Aşa, e silit să umble tot cu mâna ridicată, galben şi încleştat, parcă-şi ţine din mers lumânarea.

    Cine cade, cine rămâne în urmă, e pierdut. Bulgarii n-au căruţe de pus la dispoziţia bolnavilor şi răniţilor noştri. Ce să-şi mai bată capul şi cu ei, să-i transporte, să-i îngrijească în spitale? Ca să scape de grija lor, au descoperit un mijloc mai simplu şi mai expeditiv: îi împuşcă. Cei împuşcaţi aşa n-au decât să-şi închipuie c-au murit pe front, cu câteva zile mai devreme, unde a murit atât amar de lume. Cine o să le mai ceară socoteală?


    În pădurea de la Balbunar, starşii ciasovoilor acelei etape au organizat un jaf în stil mare, neobişnuit până atunci. Au întins la picioarele lor o foaie de cort, unde fiecare prizonier trebuia să arunce din trecere tot ce are mai de preţ asupra lui. Vai de cel ce era prins că ascunde ceva.

    De data asta nu era nimic de făcut, trebuia să trec şi eu prin vămuirea banditească la care eram constrânşi. Până atunci scăpasem uşor – îmbrăcămintea în care eram parţial deghizat şi dolmanul cel mic de postav verde, cam tăvălit, pe care-l purtam la subsuoară ca pe o simplă tunică uzată, cu blăniţa întoarsă înăuntru, nu atrăgeau nimănui atenţia. Dar acum trebuia să dau şi eu ceva, ca să nu fiu cumva percheziţionat. Când mi-a venit rândul am aruncat pe foaia de cort un ceasornic turcesc, ieftin, pe care-l cumpărasem cu vreo zece zile în urmă ca amintire din Turtucaia. Exhibiţia unui obiect de lux ca acesta era cam imprudentă din partea mea, dar n-aveam alt lucru de care să mă pot lipsi mai uşor.

    - De unde ai tu asta, mă? întrebă unul dintre starşi, care ştia puţin româneşte.

    - L-am luat de la un ofiţer… răspund eu, făcând cu mâna la stânga.

    Bulgarul a râs; apoi s-a întors către cel care venea după mine – ş-am scăpat cu atâta. Dacă i-ar fi dat în minte să mă caute, ar fi avut mare surpriză; căci afară de alte obiecte mai puţin preţioase pentru el (două săpunuri, perie de dinţi, un volum minuscul de Vigny, o maşină de ras “Gilette” – şi alte curiozităţi), aveam la mine încă un ceasornic, un inel mic de aur şi câteva sute de lei în monede de argint, risipite prin toate buzunarele.

    Într-o dimineaţă, pe ultima etapă înainte de Razgrad, observ printre ciasovoii cari ne escortau şi câţiva băieţi de şcoală, în uniformă. Au fost porniţi desigur cu noaptea-n cap de la oraş în întâmpinarea noastră, să ne păzească şi ei pe această porţiune de drum. Tăcuţi, serioşi, merg acum pe lângă noi, pe marginea şoselei, pătrunşi parcă de gravitatea misiunii ce li s-a încredinţat şi purtând fiecare câte o puşcă militărească veche, prea grea pentru umerii lor adolescenţi. Încerc să intru în vorbă, pe franţuzeşte, cu cel mai apropiat. Băiatul vine lângă mine îndată. S-arată blând şi neaşteptat de cuviincios. Se exprimă cu greutate, dar pare încântat că are ocazie să-şi pună la probă cunoştinţele lui de limba franceză.

    - Eu şi colegii mei suntem din Razgrad – îmi răspunde el la o întrebare – am primit ordin să vă păzim, ca să nu fugiţi…

    - Ştii să tragi cu puşca?

    - Puţin…

    Şi simte nevoia să adaoge:

    - Bulgaria se află de patru ani în război, nu mai are mulţi oameni. Trebuie să ne facem şi noi datoria. Este şi un profesor aici, cu noi…

    - Între oamenii din escortă?

    - Da.

    Se duce să-l caute. Se întorc amândoi. Profesorul din Razgrad e îmbrăcat în haine de oraş, cu încălţămintea albă de praf. Conversaţia noastră durează pe câţiva kilometri de drum. E profesor de limba franceză – şi s-arată om de cultură aleasă. Nici o aluzie duşmănoasă din partea lui la Cadrilater, la trinaisi godina…

    - Ai noştri nu s-aşteptau să le cadă atâţia prizonieri, îmi spune el, nu erau deloc pregătiţi, ca să-i poată hrăni în primele zile. De unde atâtea mii de pâini, în aşa scurtă vreme?

    Când îi povestesc cele întâmplate pe drum, până aici, rămâne adânc mâhnit:

    - Aşa e războiul, prietine. Nu-i nimic de făcut. Escorta e improvizată din oameni de tot felul. Dar de la Sofia încolo, după ce veţi ajunge în lagăre regulate, se schimbă lucrurile.

    - Şi în care parte a ţării vom fi duşi?

    - În Macedonia, probabil.

    - Pe jos?

    - Nu toţi. De la Razgrad încolo, cred că se vor forma mai multe convoaie, pe drumuri diferite. În orice caz, te sfătuiesc să nu stai la un loc cu ofiţerii, să intri mai bine între soldaţi…

    IV

    Am ajuns la Razgrad.

    Trecem pe la marginea oraşului, pe uliţi cu aspect oriental, într-o mare învălmăşeală de colb, de câini stârniţi de prin ogrăzi, de copii desculţi care aleargă pe de lături şi ne arată pumnul. Gospodine se strigă între ele şi se reped la poartă să ne vadă.

    Convoiul merge încet, oamenii abia se mai ţin pe picioare. Aspectul târgului, casele pe lângă care trecem nu-i interesează. De nimic nu le mai arde. Slabi, murdari, hămesiţi, cu faţa suptă şi cu ochii sticloşi, ca de pe altă lume, toţi calcă târâş, fără să privească în lături.

    Populaţia ne face manifestaţie ostilă. Grupuri tot mai compacte ne aţin calea şi, pe alocurea, ne întâmpină cu o larmă stridentă de huiduieli, şuierături, invective:

    ― Ho! Rumanski!... Trinaisi godina!

    E prea mult. După înverşunarea absurdă cu care soarta ne persecută de atâtea zile în şir, pornirea asta împotriva unor oameni prăpădiţi, leşinaţi de foame, mi se pare ceva aproape comic. E ca o perversitate a lucrurilor neînsufleţite, care întrece puterea de înţelegere a celor din jurul meu. Un miliţian de la spate, abia târându-şi trupul, cu nasul în jos, răsare ca dintr-un somn:

    ― Oare ce-or fi având cu noi? Apoi spune d-ta dacă nu-s proşti oamenii ăştia...

    Pierzând nădejdea că vom găsi pâine şi apă, unii se clatină şi cad tocmai acum, când trebuie să fim aproape de locul hotărât pentru popas.

    La un colţ de stradă, o bulgărea scurtă, groasă, roşie şi lată la obraz, ne împroaşcă de pe marginea trotuarului cu ocări, arătându-şi dosul:

    ― Ptiu, rumanski!... Na!... Ptiu, rumanski!

    Şi amestecă printre scuipături şi un cuvânt pornografic pe limba noastră, probabil singura vorbă românească pe care a învăţat-o, ca să ne-o servească la o zi mare ca asta. Care cum trece, se-nfruptă.

    ― Ni, căţea! mormăie printre dinţi omul de lângă mine oţărât din cale afară, cătrănit şi încreţit la obraz ca o smochină. Dac-aş fi eu acu' de capul meu, adaugă el cu glas liniştit, într-un acces neaşteptat de bărbăţie ofensivă, aş lua-o de cozi şi-aş pune-o jos.

    Ne-am oprit la marginea oraşului, într-o adâncitură largă de teren ondulat. Am poposit acolo, în soare, ca o imensă tabără de nomazi. Pământul e bătătorit, cu iarbă rară călcată-n picioare, cu urme de ţăruşi, de corturi ― se cunoaşte c-a fost pe-aici o tabără de soldaţi înaintea noastră.

    Nici un pic de umbră, nicăieri. Soarele după-amezii ne bate la cap.

    Spre un capăt al taberei e o fântână veche, cu cumpănă. Împrejurul ei, un mare furnicar de oameni care se îndeasă şi se îmbrâncesc într-o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Năpădită din toate părţile, sub ciorchinii de trupuri care atârnă de ea, fântâna dispare uneori, ca o matcă de stup în mijlocul unui roi furios de muşte. Cumpăna se-nalţă şi se coboară frenetic, fără odihnă, c-un ţipăt lung de dihanie rănită. Dar găleata, repezită în sus şi-n jos, izbită de ghizduri de-a lungul tunelului vertical, smuncită din toate părţile, nu mai aduce în lumină de la o vreme decât un soi de ciorbă groasă, neagră, pe care fericiţii de pe aproape trebuie s-o scoată hulpav cu mâna din fundul ciuturii ― şi mai mult s-o mănânce decât s-o bea.

    Am ieşit la marginea gloatei, ca să pot respira mai în voie. Bulgarii sunt oameni practici, cu spirit de negustorie. Unii dintre localnici s-au gândit că, poate, tot au mai rămas ceva bani pe la prizonieri ― şi au venit cu câte o doniţă de apă, o turtă tare sau un pepene. Dar nu e chip să cumperi ceva, că ciasovoii nu lasă pe nimeni să intre în tabără ori să ia contact cu noi. Am izbutit totuşi, aruncând un ban de argint unei femei precupeţe, să primesc de la ea prin văzduh, ca o minge mare de fotbal, un pepene verde cu care să-mi astâmpăr setea. Miezul lui acrişor poate să-mi ţie şi de foame, mă gândesc eu, după atâtea zile de post absolut.

    Când mă ridicam să plec, cineva dintre bulgarii adunaţi acolo să ne privească mă strigă şi-mi face semne. E profesorul de franceză din Razgard, care a dat în răstimp pe acasă ― şi acum mă caută, cine ştie de câtă vreme. Trece printre santinele şi aleargă la mine. Mi-a adus o pâine... Dar trebuie să ne despărţim repede:

    ― Adieu, mon ami... et bonne chance!6 îmi urează el, strângându-mi mâna cu căldură.

    Aşa e la război. Despărţirile se fac brusc şi, adesea, pe veşnicie. Dar omul de care m-am despărţit acum, aş vrea să-l mai întâlnesc o dată, fie şi dincolo de moarte.

    ― Ai văzut, mă? zice mestecând înfundat, cu obrazul ascuţit tare într-o parte, unul care s-a împărtăşit din pâinea mea. Nu-s toţi bulgarii răi la inimă cum am crezut.

    ― Tot se mai găseşte şi printre ei câte-un boier... adaugă altul, dând peste cap, de duşcă, firimiturile rămase-n palmă.

    ― Păi!

    Morţii sunt scoşi la marginea taberei, fără zăbavă. Îndată ce moare un om, alţi doi stau să-l înhaţe de cap şi de picioare, ca să treacă cu el printre santinele şi să-l depuie mai încolo, la o sută de paşi, în umbra unui gard. Mulţi se îndeasă la treaba asta, ştiind că, dacă ajung acolo, afară din tabără, tot mai au şanse să găsească, în schimbul unui ban, o cană de apă sau o bucată de pâine.

    Dar transporturile acestea mortuare prea s-au îndesit de la o vreme, fără ca numărul morţilor înşiraţi pe lângă gard să fi sporit în aceeaşi măsură.

    Şi iată că într-un rând câţiva ciasovoi, care au mirosit te miri ce, că nu-i lucru curat, se reped fără veste cu ciomagul ridicat spre doi oameni înhămaţi aşa, la un mort. Când văd primejdia asupra lor, cei doi ciocli improvizaţi îşi leapădă brusc povara la pământ şi fug îndărăt, cu ciasovoii după ei.

    Rămas singur la jumătatea drumului, mortul ridică binişor capul, priveşte în juru-i cu precauţie, măsoară din ochi distanţele... apoi sare deodată-n picioare şi, la rândul lui, o rupe la fugă.

    Ciasovoii se zăpăcesc.

    ― Da eb maika! Rumanski!... Înjură ei pe bulgăreşte şi râd, alergând după mort.


    Soarele a trecut de mult de amiază. Glasul fântânii s-aude mereu. Oamenii nu mai au astâmpăr, umblă forfota unii printre alţii, se mişcă încoace şi-ncolo, fără rost. Nimeni nu mai are răbdare să stea prea mult într-un loc. Figuri crispate, ochi duşi în fundul capului ― nevoia de hrană e amarnic întipărită pe feţele tuturor. Fiecare aşteaptă, cu sufletul la gură, acelaşi lucru.

    ― Pâine, gospodin! Hleb! strigă unul de la margine, către un ciasovoi mai apropiat, făcând semn spre gură cu degetele strânse.

    ― Ciacă, bre! răspunde bulgarul.

    Dar ceasurile trec şi orice nădejde de pâine pe ziua de azi se duce, odată cu soarele care coboară sub orizont într-o largă aureolă de pulbere trandafirie.

    Cei mai mulţi s-au lăsat acum descurajaţi la pământ, cu faţa-n sus ― abia mai au putere să vorbească între ei. O rumoare tot mai potolită, mai stinsă, se ridică din această mare mulţime de oameni flămânzi. În agonia lungului crepuscul, ţipătul jalnic de dihanie istovită al fântânii s-aude din ce în ce mai rar, până târziu, când laptele ei cel negru i-a secat de tot şi cumpăna i-a încremenit pe cer, ca un gât lung de reptilă din altă eră, în văzduhul fumuriu.

    Marginea dinspre noi a oraşului s-a încins acum cu un brâu de luminiţe vesele, de care ne desparte jos o zonă de întuneric, ca un braţ de mare, pustiu.

    Luminiţele acele trezesc în noi imagini dulci de viaţă tihnită, de altădată. O lume străină îşi urmează acolo cu nepăsare traiul obişnuit. Dincoace ― o gloată de naufragiaţi în întuneric, izolată ca o insulă în mijlocul ţinutului străin. Peste marea ei singurătate, făcută din o puzderie de singurătăţi mai mici, ca din tot atâtea celule de umanitate plăpândă, de gânduri şi nostalgii nemărturisite, de biet egoism omenesc în derută, Calea Robilor şi-a desfăşurat din nou pe cer aburul ei subţire de lumină spectrală.

    Către care destin aparte îl îndreaptă acel semn misterios al înălţimilor? Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă. De la primul pas făcut pe pământul ţării duşmane, fiecare a simţit că pentru el începe acum un nou război, mai greu decât celălalt, din care abia a scăpat. Războiul unuia împotriva tuturor ― împotriva oamenilor şi-a intemperiilor, a foamei şi-a frigului, a bolilor şi-a neprevăzutului ― războiul fiecăruia împotriva universului întreg. Într-o luptă ca asta, nu mai poţi conta pe nici un sacrificiu din partea aproapelui, ameninţat ca şi tine. Eşti singur, cu propriile-ţi mijloace, pe care la rândul tău nu mai ai dreptul să le risipeşti pentru alţii, dacă vrei să trăieşti. Şi ca pilotul unui avion fără motor, trebuie să te foloseşti de cea mai uşoară adiere prielnică în aripi ― ca să aterizezi cât mai târziu şi cât mai departe.

    V

    Şoseaua se întinde iar înaintea noastră, într-o nesfârşită de¬zolare de ţinuturi sărace, de aspră monotonie rustică, sub lumi¬na uşor alterată a începutului de toamnă.

    La Razgrad, înainte de a porni la drum, ni s-a distribuit de dimineaţă câte o pâine. Convoiul cel mare s-a format apoi din nou pe şosea, cu direcţia spre răsărit. Ştiam că de aici vor porni astăzi mai multe convoaie, cu itinerarii şi destinaţii diferite. În care să intru? Spre care lagăr depărtat, pe drumuri lungi şi necunoscute, va fi îndreptat fiecare ― şi în ce sat prizărit din fundul Macedoniei se va opri, cu un capăt, drumul fiecăruia? E o chestie de zar.

    Am intrat în primele grupuri din fruntea celui dintâi convoi care s-a format la marginea taberei. Ceasovoii au dat semnul de plecare, cu strigătul lor obişnuit:

    ― Haida!

    Şi toată lumea s-a urnit greoi, din deprindere, cu o înce¬tineală posomorâtă şi distrată.

    Abia ne-am depărtat de oraş şi jafurile au început din nou. Ciasovoii sunt mai răi decât oricând ― un soi de turci bulgăreşti, purtând şalvari de dimie cu găitan negru şi câte un fes mic şi alb pe vârful capului, cum erau pe vremuri la noi vânzătorii de bragă.

    De data asta oamenii sunt prădaţi de mantale. În lungul convoiului s-aud necontenit aceleaşi ţipete şi răcnete guturale ― şi aceeaşi scenă de jaf se repetă neschimbat. Doi-trei ciasovoi, care au pus ochii de departe pe mantaua unui om, se năpustesc fără veste asupra lui, să i-o smulgă din braţe. Omul se cramponează de ea cu deznădejde, ştiind bine că fără manta o să tremure în toate nopţile de-acum încolo, o să îngheţe şi-o să moară de frig chiar înainte de sfârşitul toamnei; dar la urmă, sub o ploaie de lovituri îndesate, e nevoit să cedeze.

    Mantalele dobândite astfel sunt vândute, pe bani mărunţi sau de-a dreptul pe rachiu, ţăranilor de prin satele din împrejurimi, care aţin calea convoiului şi fac bune afaceri.

    La popasul de noapte, în mijlocul câmpului, ciasovoii beţi au tras toată noaptea focuri de armă în aer, ca să se distreze. Şi nu o dată au greşit ― trăgând şi în grămadă, spre mijloc, de unde când şi când le răspundeau ţipete izolate, de oameni răniţi în somn; pe unii, moartea trebuie să-i fi ajuns aşa, poate tocmai în clipa când un vis amăgitor îi făcea să se creadă departe, între cei de acasă...

    Dar întâmplările din aceste zile mi-au lăsat numai amintiri confuze şi răzleţe. Eram bolnav. În dimineaţa zilei următoare am mers kilometri întregi cu ochii închişi, cu o mână pe umărul vecinului; aveam fierbinţeală şi-mi vâjiau urechile.

    Ştiu numai că într-o seară, pe ploaie, grupul meu a fost oprit lângă un orăşel, în dosul unei gări, într-un ţarc mare de sârmă ghimpată. Ne-a plouat acolo toată noaptea. Şi-am stat în picioare, că pe jos era noroi.

    Dimineaţa, când ploaia s-a oprit şi-a dat soarele, o parte din populaţia oraşului a alergat să ne vadă. Şi încă de departe, a început s-arunce cu pietre în noi, pe deasupra ciasovoilor... Ţiu minte că la un moment dat eram gata să rupem cordonul subţire de santinele din faţa noastră şi să ne aruncăm asupra acelei gloate de canalii, care ne asaltau cu atâta vitejie.

    Ca să ne despartă de furia lor patriotică, ciasovoii ne-au condus atunci în nişte vagoane de marfă, care staţionau mai jos pe-o linie moartă, şi ne-au lăsat acolo, cu uşile zăvorâte. Soarele înfierbânta pereţii şi acoperişurile vagoanelor, care au început să dogorească de la o vreme ca un cuptor încins. Simţeam că ne înăbuşim cu toţii în acea atmosferă de etuvă. Eram tot o apă.

    Pe înserat, când vremea s-a răcit, am fost scoşi din acele temniţe de fier şi trecuţi în alte vagoane, descoperite, numai cu platformă.

    Locomotiva era gata de plecare.

    M-am aşezat pe platformă la marginea unui vagon, cu picioarele în afară. În câteva minute, după ce trenul a pornit, mi-am simţit în bătaia curentului tot trupul înfăşurat ca într-un cearşaf de gheaţă. Febra mi-a trecut numaidecât. M-am lăsat pe spate, cu capul pe grămada celor înghesuiţi acolo ― şi un somn adânc, liniştit, odihnitor, m-a izolat de realitate şi m-a ţinut fără întrerupere până a doua zi.

    Dimineaţa, când am deschis ochii, se lumina de ziuă. Trenul era oprit într-o staţie mică, sub munţi.

    Trecusem Balcanii.

    Ciasovoii de pe lângă vagoane, parcă mai corect îmbrăcaţi soldăţeşte decât cei de până acum, ne spun că suntem aproape de Sofia.

    Oamenii noştri dorm încă, grămădiţi pe platforma descoperită a lungului convoi de vagoane. În lumina acidă a zorilor, spectacolul acestei mulţimi de oameni, care vin parcă de la capătul lumii, cu barba crescută, murdari de colbul atâtor drumuri şi negri de fum, după tunelurile prin care am trecut astă noapte, îmi lasă o impresie de tablou ireal, cenuşiu, văzut prin sticla unui ochian, la panopticum. Câţiva s-au trezit din somn şi s-au dus să-şi potolească setea la o cişmea cu apă limpede şi abundentă, de lângă un capăt al gării. Dar nici unuia nu-i vine în minte să se spele, cât de puţin: e prea frig, pe semne...

    Cu voia santinelei, sar şi eu jos din vagon şi mă duc acolo, mă simt sprinten şi teafăr, numai uşor din cale afară şi puţin slăbit ― dar nici urmă din frigurile de ieri şi de alaltăieri. Mă dezbrac şi-mi fac toaleta în grabă, cu săpunul şi cu maşina de ras. Cumpăr apoi, după o scurtă tocmeală, de la un bulgar din munte care se tot învârtea pe acolo, o căciulă neagră de miel, pe măsură; şi, odată cu capela cea veche, arunc de pe mine şi restul de îmbrăcăminte uzată, în care eram deghizat pe deasupra.

    Ciasovoii mă priveau uimiţi de această metamorfoză subită, care se petrecea sub ochii lor; dar nici unul nu m-a supărat cu nimic, probabil din curiozitate, ca să vadă tot ce se-ntâmplă, până la sfârşit.

    ― Ciorbagiu, bre! Rumanski ciocoi...7

    ― Ti se ofiţir? ...8 mă întreabă unul bănuitor, încruntat.

    ― Niet!9 răspund eu.

    Şi mă urc repede la locul meu, pe marginea platformei, ca să nu scap trenul.

    ― Da' ce te-ai gătit aşa, ca o fată mare? mormăie, înciudat şi morocănos, un glas din grămadă. Cel care a vorbit e o matahală de om gros, cu privirea bovină, care stă în capul oaselor ghemuit între ceilalţi, la căldură, mai murdar şi mai slinos decât toţi la un loc... Sunt pe lume oameni de aceştia, care îşi închipuie negreşit că la război, sau în alte împrejurări asemănătoare, trebuie negreşit să umbli nespălat şi îmbrăcat tot în haine murdare, ca ei, ca să le faci plăcere.


    Când am ajuns la Sofia, răsărea soarele.

    Un tren din partea opusă, accelerat sau expres, masca peronul. Nimeni n-avea voie să coboare.

    Am dat ciasovoiului de lângă vagon o monedă de doi lei:

    ― Ţigarete, gospodin... Tutun!

    Şi-i fac semn să se ducă să-mi cumpere.

    ― Ne moje10 ... răspunde bulgarul, rânjind prietenos. Dar mi-a luat banul şi l-a vârât tacticos într-o pungă veche de piele, la brâu. Şi ca să nu rămân în pagubă, mi-a întins de jos tabachera lui de lemn, ca să fac o ţigară. Atunci am făcut întâia dată cunoştinţă cu tutunul bulgăresc, tăiat subţire ca borangicul, dar cam ardeiat la gust, şi cu foiţa lor, străvezie, parc-ar fi fost ţinută în untdelemn.

    ― Oşti edna... mă îndeamnă soldatul, neaşteptat de mărinimos, să mai fac una.

    Prin ceaţa uşoară şi rece a dimineţii, un gradat de-ai lor trece acum încet de-a lungul vagoanelor, strigând pe româneşte:

    ― Măi, care din voi este de la tunuri, să coboare jos şi să vie cu mine...

    ― Ce-or fi vrând cu artileriştii?

    Un moment, am fost gata să mă cobor. Dar m-am gândit apoi că nu poate fi vorba de vreun tratament special pentru artilerişti din partea bulgarilor. Trebuie să aibă ei vreun interes de-al lor, ca să ne cheme.

    ― Nu vă potriviţi, mă! îmi completează gândul cu glas tare un rezervist la spate. N-aveţi grijă, că nu ne cheamă ei la plăcinte...

    (În adevăr, după cum am aflat mai târziu, cei care au avut nefericita inspiraţie să răspundă la chemarea bulgarilor au fost duşi îndărăt, pe aceleaşi drumuri, până la Turtucaia, să arate unde au ascuns aparatele de ochire şi închizătoarele de la tunuri. Unii, care au spus că le-au aruncat în Dunăre, au fost vârâţi în apă cu capul înainte ca să le scoată de la fund. După bătăile îndurate atunci, prea puţini au mai scăpat cu viaţă şi s-au întors prin lagăre, să ne povestească ce-au pătimit.)

    Acelaşi gradat bulgar trece iar, puţin mai târziu, căutând printre noi meseriaşi, de orice categorie: fierari, zidari, tâmplari.

    De data asta îmi pare rău că nu cunosc şi eu vreun astfel de meşteşug. Aş fi avut acum ocazie să rămân la Sofia, în loc s-ajung cine ştie pe unde şi pentru câtă vreme, departe de orice oraş.

    Convoiul nostru stă gata să plece; ciasovoii s-au suit în vagoane.

    De la ferestrele vagoanelor din faţă, din umbra compartimentelor de lux, capete posomorâte ne privesc printre perdele.

    În cadrul uşii unui vagon apropiat, a apărut o femeie tânără ― vreo bulgărea din lumea bună sau, poate, o străină. E îmbrăcată strâns într-un taior gri, care-i simplifică şi-i precizează conturul. Şi-a scos o mănuşă, ca să-şi ridice voalul deasupra sprâncenelor lungi, înălţate pe tâmple; unghiile poleite, ca nişte juvaeruri, îi sclipesc în soare. Ochii ei albaştri, uşor umbriţi, îşi plimbă acum peste grămezile de prizonieri din faţă o privire lentă, serioasă, indiferentă...

    Mă uit la ea şi încerc să-mi întipăresc pe retină, ca s-o păstrez cât mai mult, această ultimă viziune de graţie şi delicată frumuseţe feminină, pe care întâmplarea mi-a scos-o în cale. Mă gândesc că cine ştie câtă vreme de acum încolo, nu voi avea ocazia să mai întâlnesc un exemplar autentic ca această femeie civilizată ― femela omului modern ― din care natura şi arta fac uneori o operă desăvârşită, din creştet până-n vârful picioarelor. Şi-i sunt recunoscător străinei că mi-a dat, fără să ştie, acest ultim prilej...

    Privirea ei s-a oprit tocmai acum, uşor mirată, asupra mea. Cu o mişcare aproape spontană, nestăpânită, am scos repede inelul pe care-l salvasem din dezastrul zilelor din urmă ― şi i-l-am aruncat la picioare.

    Străina mi-a văzut gestul. Dunga dintre sprâncene i s-a adâncit într-o clipă şi ochii ei mi-au trimis un fulger albastru, de mânie, printre gene. Dar întâlnind în ochii mei, ca o rugăminte, sentimentul adevărat care mă îndemnase să-i fac acest dar, s-a coborât în sfârşit şi l-a ridicat de jos, de lângă scara vagonului.

    Şi pe când trenurile noastre se depărtau încet în direcţii opuse, m-a gratificat de departe cu un zâmbet ― şi mâna ei albă mi-a făcut un semn prietenesc de despărţire, cu mănuşa.

    VI

    O locomotivă Decauville, înhămată la un şir nesfârşit de vagoane pitice, descoperite, ne-a adus de la Radomir până aici, la poalele dinspre miazănoapte ale Rodopilor. Munţi negri, scheletici, aproape fără vegetaţie, cu stânci colţuroase şi creste de piatră arsă, ca nişte munţi de pe altă planetă... Când te uiţi la ei ţi se face un gol în suflet, te-apucă durerea de cap şi un fel de scârbă amestecată cu presimţiri sinistre şi cu gânduri înalte despre nimic¬nicia acestei vieţi pământeşti.

    Aici se isprăveşte linia ferată. Aici se isprăveşte lumea. Vom dormi la noapte pe platforma vagoanelor, care se vede bine că au cărat până acum numai pietriş, nisip şi prizonieri de război ― şi mâine dimineaţă vom porni pe jos mai departe, printre munţi, pe lângă apa Strumei la vale, ca să trecem în Macedonia ― pe celălalt tărâm...

    Staţia-terminus e o simplă magazie de lemn cu acoperiş nou de scânduri, la fel cu toate şandramalele numite haltă, lângă care trenul-jucărie s-a oprit de atâtea ori până aici. Se văd puţin mai jos şi vreo două gospodării singuratice, de localnici; iar la dreapta liniei ferate, nu departe, un cot al Strumei ― pe care acum o vedem întâia oară ― îşi încovoaie pe prundiş oţelul undelor ca un uriaş boa constrictor culcat în umbră, sub munte, arătându-ne colţii lui de piatră.

    Curând după sosirea noastră, s-a oprit dincolo de magazie şi un grup mic de vreo treizeci de prizonieri străini, aduşi din jos, din partea cealaltă a munţilor.

    ― Ce-o fi cu nemţii ăştia? se întreabă ai noştri, care n-au mai văzut până aici alt soi de prizonieri.

    ― Or fi niscai talieni ori franţuji, aliaţii noştri, explică unul. Nu vezi cum îi strunesc şi pe ei bulgarii?

    Ne-am coborât din vagoane ca să ne mai dezmorţim şi, cu voia starşului, mă duc să fac o vizită acestor fraţi de arme, pe care întâmplarea ni i-a scos în cale.

    Sunt francezi, prinşi pe frontul de la Salonic. Şi au fost prinşi de curând, pesemne, că nu s-au obişnuit încă bine cu năravurile bulgarilor. Când intru în vorbă cu ei şi le spun că suntem români, după primele cuvinte mă întreabă dacă nu s-ar găsi cumva, pe la ai noştri, ceva mâncare. Sunt lihniţi de foame, bieţii oameni. Şi sunt furioşi că bulgarii nu le-au dat nimic până acum:

    ― Ces bougres-là! Sont-ils assez emmerdants avec leur ciaka et ut re... nom de Dieu!11

    Ciaca şi utre... Cunoaştem.

    Nouă ni s-a distribuit de dimineaţă la Radomir câte o pâine caldă, abia scoasă din cuptor, când am pornit la drum. Dar poţi s-o cauţi acum ca iarba de leac, că nu i-a mai rămas nici unuia măcar o firmitură până la ceasul ăsta.

    Pe gardul din sus al unei gospodării de machedonţi ce părea pustie, şi-a făcut pe neaşteptate apariţia o pisică. Franţujii o văd şi, cât ai clipi, au organizat o mişcare strategică de învăluire, unii pe o parte, alţii pe alta. Au închis-o într-un semicerc larg de tiraliori, care încep să strângă rândurile pe nesimţite, cu precauţie. Pisica stă la soare pe gard şi se linge, nepăsătoare, fără să bănuiască ce i se pregăteşte. Şi să mai crezi în instinctul dobitoacelor! Un franţuz s-apropie încet de ea, se face că vrea să treacă niznai pe acolo ― şi dintr-o dată o loveşte în cap cu un lemn, pe care-l ţinuse ascuns. A doborât-o... Câteva clipe stă aplecat asupra ei, meşterind ceva; apoi o ridică de coadă şi vine cu ea în triumf spre tabără.

    Bulgarii râd.

    Ai noştri au urmărit scena, de la distanţă, cu mâinile la spate. Au crezut întâi că-i vorba numai de-o petrecere, de un soi de distracţie naţională a acelora: aşa au ei obicei, să omoare mâţe, pentru trecere de vreme.

    Dar când au văzut că străinii aprind focul sub o gamelă mare de tablă, pe când alţii s-au apucat să jupească mâţa şi să-i scoată măruntaiele, o nedumerire, ca o bănuială vagă, începe să-i cuprindă.

    ― Oare ce-or fi având de gând?

    Franţujii au ciopârţit acum pisica în bucăţi cam de aceeaşi mărime, pe care le-au aruncat în gamela de pe foc, să fiarbă. Oamenii noştri se uită ― şi parcă tot nu le vine să creadă... Numai la urmă, când i-au văzut că-şi împart fiertura, primind fiecare în câte un castronaş partea lui de carne şi de zeamă, şi-au întors capul, cu mare greaţă, scuipând care-n-cotro:

    ― Ai văzut, mă?... Spurcată naţie!

    ― Altminteri, sunt boieri... nu vor să mănânce toţi dintr-o oală, că li s-apleacă...

    La Radomir, un potporucic12 mi-a dat de faţă cu santinelele escortei câteva atribuţii de comandă, care mi-au ridicat prestigiul în ochii lor. (Sunt răspunzător de disciplina oamenilor, am dreptul să asist la distribuirea pâinilor, să cer, când se poate, măsuri de bunăstare la popasuri etc).

    Primul lucru pe care-l cer acum starşului este să dea voie oamenilor să se scalde, pe rând, în apa Strumei.

    Am crezut că toţi vor da năvală. Dar prea puţini mi-au ascultat îndemnul ajungând pe malul apei, unde m-am dezbrăcat cel dintâi ca să fac o baie rece. Se vede că nu prea aveau ei încredere în această apă străină, care spumegă mânios şi bolborosea pe bulgăreşte, măcar că la culoare semăna aidoma cu ale noastre.

    Pe când mă îmbrăcam, un om care se spăla pe faţă, puţin mai sus, se opreşte şi strigă privind spre mijlocul apei:

    ― Und' te duci, mă?

    Cum rămăsesem numai noi doi, mă uit şi eu într-acolo, să văd cu cine vorbeşte. Dar nu zăresc pe nimeni.

    ― Mă, n-auzi? încotro ai luat-o?... strigă iar cel de pe mal, cu mâna streşină la ochi.

    Îi urmăresc privirea şi iar nu văd pe nimeni.

    ― Cu cine vorbeşti? întreb eu.

    ― N-ai văzut? Cu unul de-ai noştri, care a trecut dincolo...

    ― Ţi s-a părut.

    În adevăr, era încă lumină mare ― soarele abia apunea după munte ― şi Struma nu părea mai lată aici decât Oltul nostru. Dacă un om încerca să fugă trecând apa, ar fi fost cu neputinţă să nu-l văd şi eu.

    Omul cu care am vorbit s-a întors încet la vagoane. A avut, desigur, o halucinaţie, din cauza oboselii şi-a slăbiciunii.

    L-am lăsat să plece, ca să mai rămân câteva minute acolo, singur pe malul apei, în liniştea amurgului. Stând cu spatele spre tabără, puteam să-mi închipui că nu mai sunt prizonier, să am iluzia că sunt liber. Şi încercam să prelungesc cât mai mult clipele acestea de linişte şi singurătate ― căci după atâtea zile de promiscuitate forţată, nevoia de izolare fizică, nevoia de a mă simţi singur măcar câteva minute ajunsese mai chinuitoare pent¬ru mine decât însăşi nevoia de hrană.

    N-a trecut însă mult şi un ciasovoi a venit să mă caute, să mă întoarcă la tabără. Şi-mi tot spunea ceva pe drum, în limba lui, dar nu înţelegeam nimic. Abia când am ajuns la vagoane, am văzut despre ce-i vorba.

    Murise un om.

    L-am găsit într-un colţ de vagon, răzimat de marginea platformei, cu bărbia pe genunchi ― parcă dormea. Era un omuleţ slab, trecut la faţă, cu mustăţile tunse. Nimeni nu ştia din care parte a ţării este, nici cum îl cheamă.

    ― A mâncat pâine caldă şi i-a căzut greu la inimă... caută unul de-ai noştri să-i explice starşului, pe româneşte.

    ― Cacvo13 inimă? întreabă bulgarul, încreţit.

    Aşa e acum. Încercările prin care trecem fac între oameni o teribilă selecţie. Cei slabi se duc, rând pe rând. E destul ca organismul să fie puţin pignit într-un loc ― şi-n scurtă vreme toată viaţa se scurge pe-acolo.

    ― Uite, p-ăsta I-am văzut eu în apă mai adineaori, când mă spălam pe mal, zice fără veste, la spatele meu, un glas. Îl cunosc bine, I-am văzut cu ochii mei cum trecea apa...

    ― Da' de unde! răspunde altul, din acelaşi vagon cu mortul. Nu s-a mişcat de la locul lui de as' dimineaţă.

    ― Şi când a murit? întreb eu.

    ― Adineaori, când apunea soarele...

    Murise chiar în minutul când cel de pe mal l-a văzut la mijlocul apei, trecând dincolo...

    VII

    Macedonie, ţară muntoasă, de păstori şi zarzavagii războinici, zugrăvită în cafeniu de sepie pe harta luminoasă a Europei; geografie încâlcită şi monstruoasă care-mi dădea fiori de groază pe băncile şcoalei şi nota 4 în cataloage... Ţinut binecuvântat de Dumnezeu, numai spini şi piatră seacă, unde nici în visurile mele cele mai urâte nu mi-am închipuit că voi ajunge să trăiesc vreodată... Macedonie, pământ cu trecut istoric, unde civilizaţia antică s-a infiltrat odată, de jos în sus, ca o apă subtilă, şi s-a tras apoi îndărăt de sus în jos, fără să lase în urmă o picătură; amfiteatru de stânci răscolite de cutremur, cuib de anarhie endemică, amestec de rase învrăjbite, care de care mai încruntată şi mai brahicefală, care se sfâşie între ele de-atâta vreme cu dinţii şi se violează reciproc, până ce-au ajuns să fuzioneze în această perlă ― homo balcanicus ― tip unic pe faţa pământului, european prin definiţie geografică şi comitagiu din naştere... Macedonie, provincie cu oraşe cât podul palmei şi sate spânzurate ca nişte cuiburi de gaie pe coasta muntelui de frica bandiţilor, ca să nu poţi ajunge până la ele nici cu căruţa, nici cu avionul, ci numai călare de-a-ndaratele pe catâri dresaţi anume să te zvârle-n prăpastie; ţară de moravuri patriarhale şi curate, unde o femeie prinsă cu altul este junghiată pe loc şi tăiată bucăţele, ca o simplă oaie, pentru respectul tradiţiei şi onoarea gorilei ofensate... Macedonie ― frăgezimi de păşuni întinse pe platourile înalte din împărăţia Ţânţarilor; piscuri de cremene fulgerată, de unde se văd până la capăt râuri subţiri cu strălucire de mercur stagnând pe fundul văilor aride; cer de porţelan opac, lăptos la zenit şi azuriu pe poale... dimineţi albastre şi asfinţituri lungi de aur... amiezi toride cu soare canibalic, răspândind o lumină de calcar peste terase de pietroaie calcinate şi coline joase de ţărână uscată, cu iarbă rară şi săracă, lipită pământului...

    S-ar putea întâmpla ca Macedonia să nu fie tocmai aşa, cum încerc eu s-o zugrăvesc aici. Dar ce-are a face? Aşa mi-o arată mie acum perspectiva vremii şi, poate, ciuda că mi-am irosit acolo câteva luni din viaţă, în captivitate.

    De fapt, văzută obiectiv, Macedonia este şi mai urâtă.

    Munţii ei sunt pe alocurea ceva mai păroşi decât i-am descris eu; oraşele sunt şi mai mici, satele şi mai amărâte; asfinţiturile nu sunt aşa de galbene, ci dau uneori într-o roşaţă portocalie şi dulce de morcov opărit; şi nici moravurile nu sunt chiar aşa de austere ― femeile tot mai calcă şi ele pe de lături câteodată, mai ales la vreme de război...


    Am coborât între Rodopi, ţinând apa Strumei la vale, pe sub Rila-Planina, pe drumuri de piatră fără verdeaţă. Numai din loc în loc, smocuri de ferigă ruginită şi pâlcuri de ienuperi pitici, veniţi până la marginea drumului să ne vadă; şi, licărind în umbra stâncilor pleşuve, lampioanele albastre ale campanulelor de munte.

    Treceam uneori peste capete de pârâie, pe poduri înalte de lemn lucrate de nemţi şi de prizonieri. Fiecare pod purta o inscripţie în limba germană, arătând data când a fost construit. Germanii vor lăsa astfel bulgarilor multe înzestrări utile, ca amintire a trecerii lor prin aceste ţinuturi sărace; toate poartă pecetea iscusinţei lor tehnice, rămânând localnicilor ca o pildă civilizată de adevărat patriotism, constructiv şi fecund. Într-un loc, pe faţa unui mal tăiat, am văzut şi o efigie uriaşă a Kaiserului, sculptată în nisipul împietrit. Am defilat prin faţa ei ― şi fiecare dintre românii noştri necăjiţi i-a aruncat din treacăt câte o înjurătură de admiraţie.

    Ne ajungeau din urmă convoaie grele de camioane-automobile, încărcate cu provizii şi muniţii; altele ne întâmpinau din partea opusă, pline de răniţi, probă că frontul nu era departe. Iar când am ieşit din munţi, pe la Gorna-Giumaia şi Grivo-Livada în jos, a-nceput a se auzi, departe, ca un vuiet slab de furtună, şi bubuitul tunurilor de pe frontul de la Salonic.

    Lăsasem dincolo, în urma noastră, un început galben de toamnă timpurie; aici am căzut într-o lumină intensă de soare alb ca-n miezul verii ― şi arşiţa creştea cu cât coboram spre miazăzi.

    *

    Într-o seară ne-am oprit în sfârşit la marginea unui lagăr mare de prizonieri ― un stol de adăposturi uşoare, risipite pe un platou îngust deasupra Strumei, ca nişte primitive colibe africane, improvizate din crengi de salcie şi de arin cu frunzarul veşted.

    Când am ajuns acolo, pe la apusul soarelui, a venit să ne ia în primire de la vechii ciasovoi un starş bulgar, comandantul lagărului, care m-a chemat să-mi dea câteva recomandaţii drastice cu privire, probabil, la disciplina oamenilor şi la rânduiala vieţii în această numeroasă colonie de prinşi-în-război. Dar cine putea să înţeleagă ceva din gura lui? Numai scrrr... şi pârrr şi rabota şi scàrscăta ― de-mi părea minune să poată rosti o gură de om cu scaun la cap aşa ceva, fără să-şi lepede toţi dinţii în iarbă. Mai avea şi nişte mustăţi groase de cânepă, în care i se încurcau cuvintele chiar de la ieşire şi, pe deasupra, un nas mare şi cârn, cu nările îndreptate înainte, ca un pistol cu două ţevi.

    Paralizat de aspectul acelui nas care-mi reţinea toată atenţia, ascultam în tăcere, fără să înţeleg o boabă, pe când bulgarul se holba la mine şi se răstea ca la un surd, ca să mă facă să pricep. Iar la urmă, drept concluzie, s-a uitat cu străşnicie în ochii mei şi-a strigat:

    ― Răzbirăşi?

    Adică, pe limba noastră: ai înţeles? Sau mai precis ― ai răzbit cu mintea ce vreau să spun?...

    De răzbit, în ce priveşte sensul general, fondul metafizic al chestiei, poate că n-ar fi fost lucru greu până pe-acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu; dar asta-i, că limba n-o răzbeam eu tocmai bine, ca să pot prinde şi vreun amănunt, pe ici, pe colo.

    Ca să nu rămân chiar de ruşine, am strigat şi eu la urmă, într-un noroc:

    ― Scàrscătă!

    Şi mi-am văzut de treabă.

    Erau acolo multe naţii de prizonieri ― franţuji, italieni, greci, muntenegreni şi mai cu seamă sârbi ― afară de bulgarii, însărcinaţi cu paza. Şi, ca să întregească aspectul cosmopolit al acestei tabere pestriţe, se găseau şi vreo patru engleji rătăciţi acolo, măcar că englejii, cum am aflat mai târziu, aveau un lagăr aparte pe lângă Sofia, mai confortabil decât ale celorlalţi prizonieri.

    Cum nopţile erau destul de reci, şi nu mai aveam vreme să ne construim în seara aceea adăposturi, am făcut apel la camarazii străini, să-i găzduiască pe-ai noştri în colibele lor o noapte. Italienii şi franţujii au refuzat ospitalitatea, neliniştiţi probabil de aspectul de troglodiţi al acestor proaspeţi aliaţi ai lor de la ţărmul Dunării. Sârbii însă i-au primit cu dragă inimă.

    A doua zi oamenii noştri n-au fost scoşi la lucru ― li s-a lăsat o zi liberă să-şi facă adăposturi.

    Pe la amiază, când prizonierii ceilalţi s-au întors pentru un ceas în tabără, şeful sârbilor ― care ştia româneşte, fiind de pe valea Timocului, ― a venit la mine, încruntat, şi mi-a zis:

    ― Ascultă, românule... Astă-noapte i-am găzduit pe-ai voştri la noi, frăţeşte. Dar de azi noapte să nu mai prindem un român pe lângă colibele noastre, că-l tăiem cu cuţitele...

    Ce se întâmplase? Când s-au întors de la muncă, sârbii au băgat de seamă că musafirii de peste noapte au cam abuzat de încrederea lor. Nu era colibă din care să nu lipsească ceva...

    Starşul bulgar, auzind cum stă lucrul, ne-a scos afară din tabără la o sută de metri, ca pe nişte ciumaţi, cu porunca să ne facem acolo tabără aparte, dând santinelelor consemn ca nici un român să nu mai treacă dincolo.

    Sub aceste auspicii fericite ne-am inaugurat noi viaţa de lagăr, înconjuraţi numai de dragoste şi de atenţii delicate.

    Rostul prizonierilor adunaţi aici era să lucreze sub conducerea germană la instalarea unei linii înguste de tren Decauville, pe un sector anumit. Lucrarea începuse în mai multe puncte deodată, pe toată valea Strumei, de la Demir-Hissar până aici; erau, aşadar, acum în lucru mai multe crâmpeie izolate, urmând să se împreuneze cu vremea cap la cap. Până la iarnă, această linie ferată, lucrată în întregime de prizonieri, avea să lege linia Sofia-Kustendil şi centrul Bulgariei cu frontul de la Salonic.

    Oamenii noştri plecau dimineaţa la lucru, la vreo trei kilometri depărtare, escortaţi de ciasovoi. Rămâneam singur în lagăr. După-amiază, pe la 5, mă duceam cu câţiva oameni de corvoadă să iau în primire alimentele pentru a doua zi ― nişte pâini negre şi mici, uneori pesmeţi sfărâmaţi, tomate, ardei şi, de două ori pe săptămână, carne de oaie sau de vacă. Doi bucătari, pe care-i schimbam săptămânal, pregăteau ciorba la cazan. Seara, făceam apelul şi distribuiam pâinile pentru ziua următoare.

    Apa de băut era rea. Struma fiind contaminată de holeră, germanii făcuseră din loc în loc pe platourile din lungul văii, sfredelind pământul pietros, nişte cişmele de ţevi înguste cu apă sălcie şi ruginită, care ne strângea de gât. De urâtul ei, oamenii beau pe furiş din Struma ― dar nici unul nu s-a îmbolnăvit de holeră.

    Duminica era zi de odihnă. Atunci oamenii noştri stăteau toată ziua culcaţi ― abia dacă vorbeau între ei. Erau mai silnici, mai descurajaţi şi mai neîngrijiţi la îmbrăcăminte decât camarazii lor străini, tovarăşi de captivitate.

    În lagărul celalt era mai multă animaţie. Italienii cântau, franţujii se ţineau de conversaţii, ruşii ― c-au venit câţiva ruşi în urma noastră ― pălăvrăgeau ziua întreagă făcând politică şi punând omenirea la cale. Numai cei patru engleji, aşezaţi pe-un buştean, la o parte, trăgeau din pipă şi tăceau între ei, ceasuri întregi.

    Sârbii se ocupau cu gospodăria. Prinşi de mai multă vreme, ei se adaptaseră cu încetul la această viaţă de captivitate. Se înţelegeau mai uşor cu bulgarii, vorbind o limbă asemănătoare, aveau adăposturi mai îngrijite pe dinăuntru şi cunoşteau mici meşteşuguri la care lucrau pentru ei în orele libere. Cu un ciocan, un cui şi o bucată de fier drept nicovală, unii ştiau să facă dintr-o monedă de argint sau de nichel ― un inel pe măsură, cu inscripţie; alţii se pricepeau să sculpteze cu briceagul în lemn de prun linguri şi furculiţe înflorite ori să confecţioneze tabachere solide, cu litere în relief pe capac. Înainte de a lucra aici, mulţi fuseseră întrebuinţaţi la munci agricole, pe lângă sate, şi fiecare îşi alcătuise astfel câte o gospodărie de viaţă nomadă şi o mică avere eteroclită. Mi-a arătat unul într-o zi avuţia lui, agonisită la întâmplare, în doi ani de captivitate: o farfurie adâncă de tablă smălţuită, cincisprezece foi late de tutun macedonean înşirate pe sfoară, o jurubiţă de sârmă subţire pentru cusut nasturi şi un barometru de buzunar, găsit la un ofiţer ungur pe câmpul de luptă.

    Duminica dimineaţa se făcea în mijlocul lagărului iarmarocul săptămânal ― un fel de bazar exotic unde, pe lângă articole mărunte de îmbrăcăminte sau de utilitate imediată, se vedeau tot soiul de curiozităţi. Aşezat turceşte pe pământ, fiecare prizonier improvizat în negustor punea în faţa lui pe un şervet obiectul pe care-l avea de vânzare. Bani nu prea se vedeau prin lagăr ― schimbul se făcea în natură. Acest soi de negustorie se chema trampa. Cea mai extraordinară trampă la care am asistat s-a încheiat între un sârb de pe valea Moraviţei şi un franţuz din Normandia de sus: sârbul a oferit un fel de iconiţă sculptată în lemn de nuc ― şi-a primit în schimb o canulă de irigator, din care şi-a făcut o ţigaretă. Ca să-şi puie marfa în valoare, franţuzul se jura că obiectul de care se desparte acum reprezintă pentru el cea mai scumpă şi duioasă aminire din patrie...

    Starşul bulgar avea la capătul din jos al taberei, spre apă, o mică grădină de zarzavat unde-şi făcea toată ziua de lucru.

    Într-o dimineaţă, au apărut de vânzare pe piaţa lagărului, la nişte sârbi, şi câteva pătlăgele roşii ― marfă nouă, necunoscută până atunci. De unde? Nu se putea şti. Dar starşul, prin ciaso-voii lui, a prins de veste. Şi cum prin împrejurimi nu era altă grădină de zarzavat decât a lui, s-a simţit în drept să cerceteze mai de aproape cum stă lucrul.

    După indicaţia sârbilor, ajungând cu cercetarea în tabăra noastră, m-a chemat în faţa lui, să-mi spuie despre ce e vorba. Şi iar scrrr... bârrr şi râcătă şi kradnătă ― de credeam că-i sar ochii. Asta însemna:

    ― Care dintre rumanskii voştri a intrat noaptea la zarzavatul meu şi-a furat pătlăgicătă?!

    În curând firul anchetei s-a oprit cu un capăt la un ţigan de-ai noştri, pe care-l chema Dădu: el vânduse sârbilor, cu o seară înainte, pătlăgele roşii pe tutun.

    ― De unde le-ai luat, ţigane? De unde ai avut tu aşa ceva de vânzare?

    ― Iaca, le-oi fi găsit şi eu...

    ― Le-ai furat.

    ― Şă mă trăsnească Dumnezeu! Şă hie al dracului! Şă n-am parte...

    Dar cu vorba asta nu putea să scape de bucluc. Şi-a mâncat ţiganul o bătaie bulgărească, cum nu-şi aducea aminte să mai fi gustat alta la fel, cât a trăit pe meleagurile noastre.

    ― Aoleu, fraţilor, m-a ucis! urla el când a scăpat iar între ai noştri, ţinându-se cu amândouă mâinile la spate, jos. M-a omorât bulgarul, fi-i-ar mama lui a dracului...

    ― Taci, mă, că te-aude...

    ― Ce s-auză? N-aude, n-a vede, n-a orbu'pământului! Că dacă-nţelegea el de vorba, nu m-ar fi stâlcit aşa pântru două-trei boloştine cât nuca...


    Viaţa de lagăr se scurgea tristă şi monotonă. Tunurile s-auzeau mereu. Era spre miazăzi o coamă lungă de munte păduros, care începea din valea Strumei şi se întindea până departe, spre Vardar. Îi zicea Belasiţa. Pe creasta ei era instalată artileria de mare calibru, că mai cu seamă de acolo ne venea, zi şi noapte, mugetul gros al tunurilor, umplând văzduhul de vibraţii. În fiecare dimineaţă când mă trezeam din somn, aşteptam prima bubuitură ― cu nădejdea că poate s-a încheiat un armistiţiu şi vine pacea. Dar zilele treceau fără schimbare, una după alta, luminoase şi goale ca nişte baloane mari de săpun.

    Într-o duminică după-masă, un ţârâit de scripcă s-a auzit fără veste dinspre colibele sârbilor.

    Cine ştie prin ce împrejurare, un sârb, care lucrase la munca câmpului pe lângă un sat macedonean din sus, căpătase de la vreun conaţional de-al lui, drept mulţumită, acel vechi instrument muzical, cam neobişnuit prin aceste locuri.

    Dadu, ţiganul, sta lungit lângă coliba lui, cu faţa-n sus. Auzind sunet de vioară, îndată şi-a înălţat urechea... Ca un copoi de rasă care primeşte-n nări mirosul vânatului, a sărit în picioare şi s-a luat numaidecât după sunet, furişându-se pe lângă santinelă.

    Cât s-o fi rugat el de sârb şi cum l-o fi înduplecat la urmă să-i dea şi lui vioara puţin, să cânte acolo, de faţă ― nu ştiu.

    Când s-a văzut cu ea în mână, a clămpănit-o de câteva ori, înfrigurat, cu ghearele lui cele lungi, a cercat şi cu arcul două-trei acorduri; apoi a închis ochii, şi-a lipit obrazul de ea, cu patimă, şi-a-nceput...

    Lemnul a ţipat în mâna lui, prelung, cu glas de durere, aproape omenesc. Şi un cântec de jale aprigă, o doină de-ale noastre a-nceput să înfioare văzduhul, răsunând poate întâia oară pe acele meleaguri străine.

    Cânta ţiganul, cu ochii strânşi, cu sufletul departe; şi din gene îi picurau lacrimi mari şi rare pe obrazul arămiu, pârlit de arşiţă şi uscat de suferinţe.

    Încet-încet, s-a adunat în jurul lui tot lagărul să-l asculte. Până şi ciasovoii bulgari, în frunte cu starşul lor cel bătăuş, s-au coborât din mal, de la cortul lor, şi s-au oprit la spatele nostru cu gâturile întinse, trăgând cu urechea.

    Şi lăutarul schimba acum cântec după cântec, îşi încerca cu febrilitate tot repertoriul. Şi-a deschis apoi gura, ca să dea glas şi stihurilor care i se ridicau fără voie din amarul sufletului pe buze:

    Firicel de grâu uscat,
    Rău, maică, m-ai blestemat
    La război când am plecat:
    Nu m-ai blestemat la lună
    Ca să mor cu arma-n mână,
    Ci m-ai blestemat la soare
    Să mă mistui pe picioare
    Cu bulgarul la spinare...

    Călcând consemnul, veniseră acolo şi românii să-l asculte, că doar erau cântece de-ale lor, de casă. Dar ciasovoii nu s-au mai gândit să-i alunge îndărăt, la tabăra lor, nici sârbii să-i taie cu cuţitele.

    Şi aşa s-a făcut, în după-amiaza aceea, împăcarea între cele două tabere.

    În seara aceleiaşi zile, un fenomen ceresc neobişnuit s-a întâmplat deasupra văii Strumei.

    Soarele abia coborâse după munţii Albaniei, lăsând în urmă-i cerul iluminat până la zenit de culori diafane, când un bulgăre mare de foc astral s-a desprins din înălţime şi-a căzut departe, spre hotarul grecesc. În minutul acela, prizonierii de pe toată valea Strumei trebuie să-l fi văzut cum a alunecat încet pe mătasea aurie a asfinţitului, atât de încet, că parcă era susţinut în văzduh de o paraşută.

    ― Miri au strigat sârbii, adânc impresionaţi de acel semn ceresc.

    ― Pacea, fraţilor! au răspuns românii, înfioraţi de aceeaşi nădejde. Să ştii că vine pacea, curând...

    ― Mir ide s'dârzo kraşki..14 a completat şi starşul bulgar, îndreptând spre cer nasul lui cel mare, cu două ţevi.

    Dar semnul ceresc a greşit de data asta, ori n-au ştiut oamenii să citească în el; căci pacea dorită de toţi înstrăinaţii grămădiţi acolo era încă departe, foarte departe...

    VIII

    Ce puţin şi abstract se învaţă geografia în şcoală! Până acum n-am ştiut că în Macedonia de sud se fac două rânduri de zarzavat pe an... Nu-i vorbă, mare pagubă n-am avut din pricina asta, că tot n-aş fi venit să trăiesc prin aceste părţi de lume, chiar să-mi fi spus cineva că pe-aici creşte spanacul cât casa şi se fac patru recolte de castraveţi într-un an. Dar oricum, profesorul nostru de geografie nu trebuia să păstreze acest secret numai pentru el, când statul îl plăteşte să spună elevilor tot ce ştie.

    Am văzut pe aici şi alte lucruri curioase.

    Pe valea Strumei în jos am întâlnit, în nişte mlaştini artificiale, culturi de orez, ca-n ţara kitailor; ca să samene şi să îngrijească acest grâu albinos, mai puţin hrănitor şi mai fad la gust decât cel arămiu de pe ogoarele noastre, bieţii oameni trebuie să stea toată ziua în glod până la genunchi ― mai mare scârba.

    Pe Belâsiţa, pădurile catifelate care se văd de aici sunt codri seculari de castani, cu fruct comestibil. Iar la poalele lor, pe vale, cresc în livezi şi un soi de smochini, despre care nici pomeneală în cărţile noastre de geografie. Mai mult. Se spune că pe un munte, nu departe de aici, sunt câteva sate unde se cultivă pe scară întinsă şi tufa de ceai, cu frunzuliţe tari şi lucioase; ţăranii le taie de pe crengi şi, după ce le-au opărit, scuipă-n palmă şi le răsucesc ― alimentând astfel cu ceai toată Bulgaria. Şi se spune că acei oameni trăiesc foarte bine din asta, măcar că nu fac toată ziua altceva decât să taie bulgarilor frunză şi să scuipe-n palme.

    Dar Macedonia are şi animale care nu există în geografie.

    Noaptea, de multe ori, s-auzeau în preajma lagărului nostru nişte urlete ciudate, izvorând parcă din câte o stâncă răsturnată, care s-a trezit din somn şi-a-nceput să latre la stele; şi nu-mi venea să cred când spuneau bulgarii că prin aceste locuri trăiesc în libertate şacali, ca-n pustiul Arabiei pietroase ― până ce-am văzut cu ochii unul într-o noapte, ţinând discurs la lună.

    Lei şi tigri n-aş putea spune c-am văzut. Dar au fost şi lei pe-aici, altădată, până mai acum o mie de ani.

    Afară de aceste atracţiuni naturale, se mai află, printre pietrele arse de soare ale văilor, şi un soi de vipere cenuşii, mai lungi şi mai rele decât ale noastre. Când nici nu gândeşti, poţi călca una pe coadă. Şi măcar că n-ai vrut, crede c-ai făcut dinadins: te-apucă cu dinţii de picior şi nu mai dă drumul până a doua zi, la răsăritul soarelui. Din cauza asta, ai noştri fugeau de ele ca de foc. Numai franţujii le căutau pricină.

    Un prieten francez zicea că nimic pe lume nu-i mai bun la gust ca vipera de Macedonia, tăiată bucăţele şi friptă-n tigăiţă. E mai bună chiar decât ariciul, din care nu se poate face decât supă... O fi ştiut el ce spune, că-ncercase bietul om de toate până acum ― din simplă curiozitate, zicea el.

    Italienii sunt mai mofturoşi, mai gingaşi la mâncare: când e vorba de vietăţi mărunte, ei nu mănâncă decât... brânză. Pe ardei nu pun gura ― degeaba îi îmbiau bulgarii la ardei, ca la mare lucru. În schimb, broaşte mâncau la fiecare masă, când se-ntâmpla să găsească vreo baltă prin împrejurimi.

    Ca să nu mor de foame pe valea Strumei, numai cu pesmeţii şi ardeiul bulgarilor, ce era de făcut? Altul în locul meu s-ar fi spurcat de la început, măcar la broască; dar eu pot să jur că n-am pus broască-n gura mea ― până târziu, în ziua de Sf. Dumitru, când am gustat şi eu un singur picioruţ, de la un camarad italian. Avea o carne străvezie ca gelatina, şi mi-a fost greaţă trei zile; încolo, era bună.

    *

    Aici, la gura Sfetivracei, unde am ajuns pe la începutul lui octombrie, am avut noroc să dau peste un sârb, anume Branco Iacşiş, feciorul unui compozitor muzical din Belgrad, care din prima zi mi-a arătat mare prietenie şi, mai apoi, un devotament fără margini. Era un băiat înalt şi cam adus din spate, trist, cu ochii uşor bulbucaţi, de culoarea apei. Mă îngrijea, săracul, ca o mamă. Îndată ce plecau ceilalţi la lucru, Branco, fiind scutit de muncă în calitate de şef al lagărului sârbesc, prindea toată dimineaţa pe sub bolovanii din marginea râului nişte peştişori cât degetul, pe care-i frigea şi mi-i prezenta la dejun pe o frunză lată de smochin. I-aş fi mâncat cu mai multă plăcere şi mi-ar fi ţinut poate şi de foame, dacă n-ar fi avut atâtea oase. Dar peştele de Macedonia e cel mai vertebrat animal din lume; şi din fiecare vertebră a lui ies câte zece oscioare ascuţite ca acul, încât trebuie să-l mănânci moleculă cu moleculă, până ce-ţi piere tot cheful de viaţă şi-ţi vine să-l stupeşti la urmă îndărăt, în apa Strumei, de unde a ieşit.

    Mă împrietenisem aici şi cu starşul bulgăresc ― un flăcău zdravăn şi rumen, mai deschis la faţă şi mai de treabă decât toţi starşii întâlniţi până acum. Purta un nume straşnic: Dilco Ţfetcu Savanof ot selo Cruşovene okrâc Vracenski15. Ca să ne împrietenim, îi făcusem cadou o sticluţă în care fusese pe vremuri parfum ― că avea el o dragoste undeva, în susul apei, la nişte case izolate, unde trăiau vreo două-trei văduve de război.

    Noaptea, după ce adormea tot lagărul, Dilco mă lua câteodată la plimbare cu el, pe lângă apa Strumei la deal, călare amândoi pe un singur catâr voinic. O lună imensă, albă, de pe vremea lui Alexandru Macedon, mergea în pas cu noi.

    Înainte de a ajunge la destinaţia lui sentimentală, Dilco se ostenea, după cât înţelegeam mai mult din gesturi, să-mi laude farmecul şi appeal-ul celor trei graţii indigene, dintre care numai una era aleasa inimii lui. Şi încerca să mă conrupă să merg şi eu acolo. Dar nu ştiu de ce, nu prea aveam încredere în spusele lui. Mă gândeam poate că omul, de foame, mănâncă şi broască la nevoie ― şi crede că-i pui de găină. Afară de asta, era uşor de închipuit că acele case către care se îndrepta expediţia noastră nocturnă trebuie să fi ajuns a fi cunoscute, încet-încet, de toţi ciasovoii şi nemţii de pe valea Strumei, fiind oarecum aşezată prea în calea oştilor şi bătaia tunurilor.

    Aşa, mă încăpăţânam să rămân mai bine singur pe malul apei ― cu catârul.

    Până la întoarcerea starşului, aveam un ceas de singurătate desăvârşită. Luna se înălţa tot mai sus, tremurând parcă, deasupra munţilor, în pustietatea azurului înalt. Şi era atât de strălucitoare, că dacă te uitai fix la ea un minut, îţi venea să strănuţi. Ca să mă feresc puţin de razele ei, aproape solare, m-adăposteam la umbră sub o salcie argintie, de unde ascultam, nemişcat, murmurul apei şi priveam munţii cei mari dimprejur, în atmosfera clară, fără moliciuni aburoase, conturul piscurilor goale părea tăiat în rocă de cărbune. Pe jos, în preajma mea, totul era alb, ― drumul, pietrele, iarba... Numai într-un loc, unde şoseaua cobora spre mal, se vedea o mare pată neagră: se răsturnase acolo deunăzi un camion cu păcură.

    Curioase cazuri de mimetism anorganic poţi observa uneori în natură, când n-ai altceva de lucru... Iată, de pildă: păcura şi apa. Trăind milioane de ani ascunsă în bezna pământului, păcura a împrumutat cu vremea culoarea întunericului suberan ― mediul ei natural, de la care a rămas cu acest aspect de funingine lichidă, ca să n-o vadă, să n-o ghicească nimeni decât doar de pe miros. Iar apa, care trăieşte mai mult la suprafaţă, imită dimpotrivă transparenţa aerului şi strălucirea soarelui; în timpul nopţii, ea pare lumină de lună...

    Când mă depărtam astfel prea mult cu gândul de la realitate, catârul de lângă mine îşi pierdea răbdarea. Mă trăgea cu dinţii de mânecă să plecăm, să fugim amândoi. Încotro? Îmi arăta cu capul spre Belâsiţa cea întunecoasă. Dar dintr-acolo tunul cel mare spărgea întruna liniştea de cristal a nopţii, cu câte-o lătrătură groasă, de dulău somnoros, ca să ne dea de ştire că pe-acolo nu se poate trece.

    Tocmai atunci se-ntorcea şi Dilco de la dragostea lui.

    La întoarcere însă, starşul s-arăta mai puţin liric în ce priveşte farmecul iubitei, decât la dus; era mai sobru în gesturi şi n-avea nici un chef de vorbă. Dacă încercam să-l trag de limbă, să-l întreb cum a fost, făcea doar un gest de lehamite cu mâna, îşi îndesa şapca pe ochi şi scuipa într-o parte... Asta îmi aducea iar aminte chestia cu broasca. Frumuseţea iubitelor de pe-aici, mă gândeam eu, e ceva cu totul relativ şi schimbător. Acum e, acum nu mai este.

    N-am avut însă prilej să-mi verific această observaţie pesimistă, până într-o zi, când a trecut din întâmplare pe lângă lagărul nostru o femeie... A fost un eveniment. Pentru anahoreţii adunaţi acolo din lumea toată, nu se mai văzuse aşa ceva de-o veşnicie.

    Acea făptură miraculoasă, exotică, picată parcă din altă planetă, se deosebea de noi mai cu seamă de pe îmbrăcăminte. După moda locului, purta pe creştet un fel de colac, făcut din şervete răsucite. În picioare, cizme. Era groasă, buzată, încruntată ― şi mi se pare c-avea şi-un smoc de păr în barbă. Dac-ar fi purtat şi pantaloni, când s-a aşezat puţin pe marginea şanţului să-şi scoată încălţările, puteai să juri că e un ciasovoi deghizat.

    Românii noştri se uitau la ea amărâţi.

    ― Una ca asta, domnule, să fii cât de răbdat, îţi taie gustul de muiere pe toată viaţa...

    Aşa era. Dar nu pentru toţi. Franţujii, de pildă, păreau înclinaţi mai degrabă spre indulgenţă. Unora dintre ei începuse chiar să le lucească ochii de emoţie...

    ― Elle est passable...16 a avut unul curaj să zică, privind-o cu bunăvoinţă.

    M-am apropiat de camaradul străin care rostise această apreciere neaşteptată:

    ― De când eşti prizonier?

    ― De aproape un an... mi-a răspuns el, oftând. Da' pentru ce mă-ntrebi?

    ― Numai aşa, ca să am idee cam peste câtă vreme o să căpiez şi eu, dacă se prelungeşte războiul...

    IX

    Am început să învăţ bulgăreşte.

    Cu ajutorul lui Branco şi al starşului, am ajuns să scot din gât câteva sunete: crâc, mâc, ţfâc, care seamănă mai mult a sughiţ decât a vorbă omenească şi supără grozav, pe cât se pare, urechea delicată a profesorilor mei.

    Amândoi sunt băieţi buni ― dar ce folos, dacă nici unul nu ştie româneşte sau măcar franţuzeşte. Pentru îmbogăţirea vocabularului meu, trebuie să arăt cu mâna fiecare lucru în parte, ca să aflu cum îl cheamă.

    Şi, curios, până acum ne înţelegeam mai bine tustrei. Nu exista gând pe care să nu fi izbutit a ni-l transmite în cele din urmă, prin gesturi şi strâmbături, după două-trei ceasuri de muncă. De-acum, s-a isprăvit. De când a intrat filologia între noi, nu mai înţelegem nimic şi-o ducem tot într-o sfadă.

    Branco, afară de limba lui natală care seamănă mult cu cea bulgărească, ştie şi nemţeşte puţin; a avut nemţoaică, se vede, când era mic. Am avut şi eu una, dar când eram mare. Şi nici de la ea n-am fost în stare să învăţ ― mai mult decât ştiam...

    Acum, cu bulgăreasca, merge şi mai greu. Primul lucru pe care I-am învăţat aici a fost un cântec popular, un fel de doină de-a lor. Iată începutul:

    Malino, mome, Malino,
    Ia flezni mome v'grădincă,
    Ia chici ţfete ghiulovo...

    Asta înseamnă: "Malino, fată, Malino ― ia coboară în grădină ― să împleteşti cununi de trandafiri... " Cine s-ar fi aşteptat? Capra crapă piatra-n patru sau fluture pe punte, fluture sub punte, tot sună mai frumos şi seamănă mai bine cu înţelesul pe care-l au, decât chici ţfete cu trandafirul.

    Când mă vedea râzând de cuvintele lor, starşul se înfuria:

    ― Zaşto ne năuciş cogă stradam zarat tebe?17 strigă el roşu de mânie patriotică.

    ― Napi îţi dau prin gard! răspundeam eu, ca să-l împac.

    În această din urmă replică, urechea lui Dilco surprindea unele sonorităţi care, la ei ca şi la noi, înseamnă cam acelaşi lucru ― şi faţa i se însenină pe loc.

    În bulgăreşte, mai că nu există cuvânt să nu hârâie, să nu mârâie, să nu zgârie. Mână pe limba lor se cheamă râcă. De-aici, pe semne, verbul nostru: a râcâi cu unghiile pe pereţi. Mă mir cum am scăpat eu cu viaţă din asta.

    Bulgarii au şi unele cuvinte care se potrivesc la sunet aidoma cu ale noastre ― atâta doar că au alt înţeles. Astfel, cuvântul mişcă din limba lor înseamnă la noi şoarece. De unde şi pentru ce? Dumnezeu ştie.

    Mai de mirare însă decât toate era că bulgarii şi sârbii făceau mare haz, la rândul lor, de limba noastră românească. Înainte de a veni în atingere cu românii, Branco şi Dilco cunoşteau din faimă un singur cuvânt: mămăligă. Ce li s-o fi părut lor comic aici, nu-nţeleg...

    Acum, când îi ascultau pe români vorbind, erau loviţi mai cu seamă de terminaţia verbelor şi adverbelor noastre în este: vorbeşte, opreşte, popeşte etc. Drept este că această terminaţie frecventă, când îţi atrage un străin atenţia asupra ei, începe să-ţi pară de la o vreme cam anapoda şi să te persecute ― parcă atunci o auzi întâi...

    Un cuvânt cu deosebire caraghios pentru urechile lui Dilco era cuvântul picioare. De câte ori îl auzea (şi-l auzea cam des, că românii se văitau mai ales de picioare, când îi cereau să-i scutească de muncă), bulgarul strâmba din nas:

    ― Urât cuvânt, bre! Ce-nseamnă asta la voi?

    I-am explicat ce-nseamnă. Pe urmă l-am întrebat cum se zice pe limba lor: un picior, două picioare?

    ― Edin krac, dve krăcata...

    Uite unde duce patriotismul! Dilco învăţase la şcoală că limba bulgărească este cea mai frumoasă limbă de pe faţa pământului. Altă limbă armonioasă ca ea nu găsim ― credea el.

    Numai Branco, sârbul, era de altă părere. Când îl auzea pe bulgar vorbind astfel, Branco sta la o parte şi zâmbea. Ştia el ce ştia. Avusese el grijă să mă înveţe un cântec sârbesc al cărui refren suna aşa:

    Hoi! za trideset
    I tri dana,
    Nai mon sârţa18
    Leji rana.
    Hoi! tvoe ruse cose
    Drughi da gu mârse...19

    Nu mai putea să încapă, aşadar, nici o îndoială pentru mine, gândea el, că limba sârbească e cea mai serafică de pe pământ. O fi ea înrudită cu cea bulgărească ― dar n-are a face!

    Observând că versurile fac asupra mea o impresie mai puter¬nică decât proza, Dilco încerca atunci să-şi pună în valoare frumuseţea limbii natale tot printr-un cântec. Dar nu cunoştea, pesemne, decât unul singur, pe care-l mormăia sacadat, cu glas gros, ca din butoi:

    Ot doi ide popişte
    Săs dălgoto brădişte,
    Şarină gaidă pissănă
    Săs măniste nizănă...20

    Păcat că nu pot să redau aici şi notele acestui frumos cântec...

    După atâta învăţătură, ardeam de nerăbdare să se ivească vreo ocazie în care să-mi pun în valoare cunoştinţele, să-mi probez mie însumi că nu m-am obosit degeaba. Şi ocazia s-a ivit chiar atunci. Un nacialnic inginer care conducea lucrările în sector, auzind de mine a avut poftă să mă cunoască şi mi-a trimis să mă înfăţişez la el, pe şantier, a doua zi. Ţineam să-i fac impresie, să încep conversaţia de-a dreptul pe bulgăreşte. Cu ajutorul celor doi prieteni ai mei, mi-am notat în carnet şi-am învăţat pe de rost în bulgăreşte o frază, prin care vroiam să-l întreb: ce lucruri importante doreşte să-mi comunice?

    A doua zi m-am prezentat aşadar la năcialnic, i-am făcut un salut milităresc şi i-am debitat, fără să mă încurc, acea frază:

    ― Şto ste turi râţite u gebuve?

    Năcialnicul a rămas cu gura căscată. Părea chiar mai surprins decât mă aşteptam. Până şi pe figurile celor din jurul lui se putea citi o surpriză aşa de plăcută, că parcă abia se ţineau de râs.

    Îl întrebasem (cum am aflat mai târziu):

    ― Ce tot stai d-ta aşa, cu mâinile-n buzunare?...

    Văzând însă că mai mult decât atâta nu ştiam o boabă, năcialnicul a înţeles cum stă lucrul şi nu s-a supărat. A stăruit doar, în franţuzeşte, să-i spun şi lui cine m-a învăţat pe mine aşa de bine limba bulgărească. Dar eu n-am vrut. I-am răspuns numai că, la noi, această frumoasă limbă se învaţă în toate şcolile secundare, de toate gradele, făcând parte din programa lor oficială.

    *

    De când umblam prin aceste locuri fericite, nu căzuse încă un strop de ploaie. Începusem să ne deprindem cu gândul că aşa o fi obiceiul pe aici.

    Dar într-o noapte, când ne aşteptam mai puţin, un ropot de picături mari s-a pornit în frunzele adăposturilor noastre de crengi împletite.

    La început, abia treziţi din somn, nu ne venea să credem. Unii au ieşit în bătaia stropilor, să se încredinţeze că-i adevărat. Pe urmă, îndată, lucrul nu ni s-a mai părut chiar aşa de neobişnuit; ne-am întors pe partea cealaltă, gata să adormim din nou, bucuroşi că suntem la adăpost.

    Dar ploaia se înteţea pe fiecare clipă; în curând apa cerului a-nceput să pătrundă prin toate spărturile acoperişului şubred de frunze, să ne caute pe întuneric şi să ne picure cu de-amăruntul, mai cu seamă pe ceafă, că nu ştiai cum să mai stai şi-n care colţ să te ghemuieşti ca să nu te-ajungă.

    Lagărul nostru era aşezat la loc jos, între gura Sfetivracei şi albia Strumei, având la spate numai dealuri înalte şi podişuri înclinate. Dar cui să-i treacă prin minte, atunci, c-ar putea ieşi ceva rău din asta?

    După vreo două ceasuri de ploaie repezită şi mare-n bob, când zbuciumul văzduhului parcă se mai potolise, un urlet de puhoaie a izbucnit fără veste undeva, în întunericul cel mare din jurul nostru. Şi până să ne dăm seama ce-i, am simţit dintr-o dată că ne ia pe sus ― adică pe dedesubt...

    A fost un răcnet şi-o învălmăşeală de limbi amestecate, ca-n vremea potopului. Tot lagărul a sărit în picioare, ca un singur om. Prin bezna de păcură, cu apa până la brâu, încerca fiecare să scape cum poate. Şi nu s-a mai ştiut, în faţa acelei mânii cereşti, care-i bulgar, şi care-i prizonier. Cât ai număra la zece, s-au risipit toţi, care-ncotro, şi-au umplut toate coastele dealurilor din spate căutând scăpare pe înălţimi.

    A doua zi, duminică, ne uscam hainele la soare şi ne uitam din deal spre locul unde stătuseră în ajun cabanele noastre. Nimic nu mai rămăsese din ele ― doar câţiva pari înfipţi ici-colo şi câteva zdrenţe jilave de frunziş uscat. Toată valea era înecată de bălţi şi băltoace, sclipind în soare. Trebuia s-aşteptăm să se scurgă apele, ca să ne putem reface gospodăriile spulberate. După spaima de astă-noapte, oamenii noştri nu-şi mai puteau veni în fire, de ciudă şi de mirare. ― A dracului ţară mă! Aici va să fii mereu cu ochii-n patru, că nu ştii niciodată ce-i mai abate...

    Bulgarii păreau şi ei destul de necăjiţi. Dar cu prizonierii se purtau mai prietenos decât înainte. Primejdia comună prin care am trecut le mutase parcă sufletul, îndulcind măcar pentru o zi raporturile dintre ei şi prizonieri.

    Era într-un loc, deasupra şoselei, o groapă largă de unde se scotea în zilele de lucru nisip; fusese inundată peste noapte, dar apa se scursese acum în pământ, lăsând pe fundul ei un şoarece mort, înecat.

    Pe marginea gropii s-a oprit într-un rând un ciasovoi, sprijinit în puşcă şi, de partea cealaltă, un român ― cu mâinile la spate. Ca omul când n-are ce face, se uitau amândoi la acel şoarece înecat.

    ― Mişcă21 ... zise bulgarul pe limba lui, arătând cu capul spre fundul gropii.

    ― Mişcă, moaş-ta pe gheaţă! i-a răspuns românul, plictisit. Tu nu vezi că-i mort?

    X

    În învălmăşeala de noaptea trecută, au dispărut şase oameni.

    S-a crezut întâi că s-or fi înecat ― şi nimeni nu şi-a mai bătut capul cu ei. Dar în curând bulgarii şi-au dat seama, după nişte urme găsite la marginea mlaştinei de dincolo, că cei şase români fugiseră: ajutaţi de întunecimea nopţii, au trecut Struma unul după altul, pe ploaie, când ciasovoii stăteau la adăpost. Şi-n urma lor, apa umflată de puhoaie le-a acoperit fuga, până a doua zi după-prânz.

    Acum erau departe.

    Dilco s-a dus la năcialnic să-i raporteze vestea ― şi nu s-a mai întors. Ne-a venit în locul lui un starş nou, mai în vârstă şi mai duşmănos la fire decât cel plecat. Cum a intrat în lagăr, a şi-nceput a răcni: a adunat toţi ciasovoii în jurul lui şi i-a luat la bătaie, bucată cu bucată, ca să-l cunoască de stăpân. A repezit apoi câţiva dintre ei pe urma fugarilor, să-i aducă îndărăt, vii ori morţi.

    Dar aproape două săptămâni nu s-a mai ştiut nimic de soarta celor fugiţi. În fiecare dimineaţă porneau ciasovoii în toate părţile, cercetau satele rare din împrejurimi, scormoneau toate văile, toate ascunzătorile, toate stufişurile, şi se întorceau seara mofluzi cu raportul la starş:

    ― Nema!


    În vremea asta, rătăciţi în mijlocul unor ţinuturi necunoscu¬te, urmăriţi ca lighioanele sălbatice, osteniţi şi flămânzi, cei şase fugari s-ascundeau în timpul zilei printre stânci, pe sub maluri povârnite de pâraie, prin gropi acoperite de buruieni, iar noaptea ţineau drumul drept spre apus, ocolind satele şi căile umblate. Mergeau risipiţi în întuneric, la câţiva paşi unul de altul, cu urechea la pândă. Înaintea lor, căprarul Stoica din grăniceri deschidea drumul şi, la cel mai mic semn de primejdie, le da veste să se culce cu faţa la pământ.

    Erau băieţi ageri şi tineri, toţi din partea muntelui, de pe Olt, de pe Jiu, de pe Argeş ― afară de unul, Andrei, dobrogean din părinţi ardeleni. Aduşi de bulgari pe valea Strumei, ei au înţeles curând că erau sortiţi să moară în captivitate, istoviţi de foame şi de muncă, dacă nu vor găsi la vreme un mijloc de scăpare. Dormeau toţi în aceeaşi colibă. După sfatul şi îndemnul lui Stoica, săptămâni de-a rândul şi-au agonisit din hrana zilnică pesmeţi pentru drum. Şi, la cel dintâi prilej, au fugit. Planul lor era să meargă tot spre apus, pe sub Belasiţa, până unde nu vor mai auzi tunuri la stânga lor ― semn că frontul s-a isprăvit; şi de-acolo s-apuce spre miazăzi, de-a dreptul peste hotar, în Grecia, ţară neutră.

    Piedici neprevăzute, ca de obicei, li s-au pus în cale chiar de la început. De unde, pe valea Strumei, în ajunul plecării, era cald şi arşiţă ca vara, acum se făcea tot mai frig şi ploaia curgea mereu, se schimba în lapoviţă amestecată cu zăpadă. După trei nopţi de drum au ajuns la malul Strumiţei. Prin vadul anevoie dibuit au trecut dincolo, cu apa până la umeri, ţinându-se unul de altul ca să nu-i fure puhoiul la vale. Când s-au ridicat pe malul celalt, într-un zăvoi acoperit de un pospai de zăpadă, hainele ude în bătaia vântului s-au făcut aspre ca scoarţa de copac; pesmeţii, singura lor merinde, s-au umflat de apă şi s-au terciuit; iasca de la scăpărători nu mai era bună de nimic.

    O descurajare amarnică i-a cuprins. Ghemuiţi între nişte buruieni jilave, şi-au adunat frunţile la un loc să se sfătuiască:

    ― Ce ne facem?

    ― Ne odihnim aici până la noapte... şi pe urmă pornim mai departe! a hotărât Stoica, cu glasu-i repezit şi aspru. Şi cercetând pe fiecare cu ochii lui mici şi verzi, duşi în fundul capului, de unde pornea o privire neînduplecată şi tare ca oţelul, nu le-a dat vreme de împotrivire:

    ― Îndărăt, tot moartea ne aşteaptă!

    Ceilalţi au tăcut, cu ochii în pământ. Zgribuliţi de frig, pătrunşi de umezeală până-n oase, s-au gândit iar la căminurile lor de departe, spre care-i purta acum nenorocul pe meleagurile acestei ţări vrăjmaşe. Cerul deasupra lor era vânăt. Strumiţa suna din valuri, pe sub malul strâmb. Un vânt umed sufla a pustiire, printre sălcii desfrunzite şi rare, de-a lungul zăvoiului străin.

    De la o vreme Andrei, băiatul blond şi mlădios ca o fată, mai firav decât ceilalţi, a început să geamă încet, cu obrazul aprins de fierbinţeală şi cu tot trupul scuturat de friguri. Tovarăşii I-au luat de mijloc, să-l încălzească. Stoica s-a dezbrăcat de tunica lui veche, îmbibată cu apă, a stors-o bine şi l-a acoperit cu ea, ca pe un copil. Şi fiindcă dinţii îi clănţăneau fără voie, căprarul, rămas numai în cămaşă, a strâns cu dârzie din fălci şi s-a alipit mai tare de tovarăşii lui.

    Încă două nopţi au mers tot înainte, spre asfinţit, de-a lungul Belasiţei mohorâte, prin locuri pietroase şi paragini pustii, învăluite în ceaţă deasă.

    Erau istoviţi de foame şi de drum.

    Cu obrazul supt, cu ochii în cearcăne vinete, Andrei abia se mai ţinea pe picioare. Trebuiau să-l ajute pe rând. Îl ajuta mai cu seamă Todiran, un gorjan cu faţa păroasă, încovoiat din umeri şi voinic cât un urs, care rămânea mereu în urmă să-şi poarte de subţiori camaradul bolnav.

    Şi tunurile se auzeau întruna, frontul nu se mai isprăvea...

    Tot mai neliniştit, căprarul cerceta coama neguroasă a muntelui cu ochii lui purpurii iscoditori, măsura depărtarea de la poale până la culme, îşi făcea socoteli...

    Nu mai e chip de mers înainte, hotărî el, la un popas. Trebuie s-o luăm de-a dreptul spre front... Dacă ne putem strecura printre linii, la franţuji, suntem scăpaţi.

    ― Şi dacă ne prind bulgarii?

    Cu o smuncire nervoasă din buză, mustaţa lui Stoica s-a zbârlit, ca de obicei, când i se părea că-i stă cineva împotrivă.

    ― Dacă ne prind acolo, ne împuşcă! Tot o moarte avem. Dar se cheamă că am încercat.

    Tovarăşii l-au ascultat, ca şi până acum. Avea Stoica ăsta o mare putere în suflet şi-n toată făptura lui, de aceea nimeni nu cuteza să i se împotrivească.

    Ş-au îndreptat aşadar spre miazăzi şi au intrat în pădurile de castani de la Belaşiţa. Acolo, şi-au potolit foamea cu castane dulci, căzute printre foile uscate de pe jos, şi s-au odihnit în culcuşuri moi de frunze. În zori de zi, au pornit iar la deal. Pădurea era întunecoasă şi pustie. Vânturi răsunătoare îi clătinau vârfurile, învăluind bătaia tunurilor de pe culme, care deştepta ecouri departe, în vale.

    În vremea asta, Andrei, biruit de boală, abia se mai mişca. Cu faţa pierită, cu răsuflarea şuierătoare şi scurtă, parcă nici nu mai vedea pe unde merge. Se înnăbuşea tot mai des şi, la fiecare pas, înecat din piept, lăsa în urma lui pete de sânge pe frunzele uscate.

    ― Lăsaţi-mă să mor, fraţilor! şoptea el, cu ochii închişi.

    Unde să-l lase? Cum să-l părăsească? Porniseră toţi la drum, toţi trebuiau să ajungă. Stoica îl lua mereu cu vorba, îl amăgea. Şi purtându-l câte doi de subţiori, tăcuţi şi îndărătnici, tovarăşii îl duceau mai mult pe sus.

    Spre seară, începură s-audă tropote şi glasuri depărtate. Şi pe când urcau încet, cu mare pază, în vuietul tot mai apropiat al tunurilor, desluşiră dintr-o dată luminişul rariştei de pe culme.

    Ajunseră lângă artileria bulgară.

    S-au oprit într-o adâncitură îngustă, adăpostită de vedere, ca să-şi facă planul. Andrei a căzut moale pe stratul de frunze umede şi-a rămas fără glas, cu ochii împăinjeniţi. Nici nu mai gemea.

    Stoica l-a lăsat în grija tovarăşilor şi-a pornit singur spre culme, să cerceteze împrejurimile, să iscodească mai de aproape rânduiala bulgarilor. Se furişa printre trunchiurile rare, se târa pe brânci, ca o vulpe... Sub marginea plaiului, a văzut adăposturi tăiate în mal, colibe săpate în pământ. La spatele bateriilor, pe drumeagul şerpuit dintre ele, patrule şi ştafete bulgare se încrucişau în fiecare minut...
    Abia acum şi-a dat seama Stoica de toată greutatea faptei pe care voiau s-o încerce în noaptea asta. Cum să treacă ei nebăgaţi în seamă printre baterii şi patrule, cum să se strecoare apoi, fără călăuză, printre toate încurcăturile de tranşee cu sârme ghimpate, peste linia de infanterie din vale, fără să-i vază nimeni?

    Descurajat pentru întâia oară, Stoica s-a coborât îndărăt, la tovarăşi. I-a găsit strânşi împrejurul lui Andrei, cu privirile întunecate.

    ― Moare... i-a şoptit unul, întorcând capul.

    Căprarul a rămas locului, încremenit. Tot sufletul i s-a răvăşit dintr-o dată. A pus un genunchi la pământ şi s-a descoperit.

    În aceeaşi clipă, a zărit pe marginea vâlcelei, în partea cealaltă, un soldat bulgar care-i privea cu adâncă uimire. Stoica a ridicat din umeri. S-a aplecat asupra tovarăşului care trăgea să moară şi l-a sărutat pe frunte.

    Un foc de armă a răsunat atunci, deasupra lor. Dar nici unul nu s-a gândit să fugă.

    În curând, au fost împresuraţi din toate părţile.

    ― Predaite-se!22 le-a strigat cu putere un glas.

    Văzând că nici unul nu face o mişcare şi că stau toţi cu frunţile plecate, bulgarii nu înţelegeau ce se petrece. Dar la urmă, când au venit mai aproape, au înţeles...

    Şi s-au descoperit şi ei, în tăcere, făcându-şi semnul crucii, în clipa când străinul căzut acolo îşi trimitea spre vatra lui depărtată suspinul cel din urmă.

    *

    Se făcuse noapte. În faţa unui foc de vreascuri, înconjuraţi de bulgari, prinşii stăteau pe un buştean unul lângă altul şi mestecau încet, cu ochii ţintă-n para focului, câte o bucată de pâine neagră. Soldaţii bulgari ― unii cărunţi, alţii cu mustaţă abia mijită ― se uitau la ei fără vrăjmăşie, bucuroşi parcă de această întâmplare neaşteptată.

    ― Ce-aţi căutat voi pe aicea, mă? i-a întrebat deodată pe româneşte un soldat bătrân, care îi cercetase multă vreme cu ochii lui cenuşii, fără să scoată o vorbă. De unde veniţi?

    ― Am fugit de pe valea Strumei, de la gura Stefivracei...

    Bulgarul şi-a întors ochii spre foc, îngândurat. Apoi a zis:

    ― Dacă vă prindea mai încolo, pe vale, poate că vă ierta. Aici, aţi ajuns la front.

    ― Şi ce-o să fie cu noi?

    ― Cam rău cu voi, mă românilor... Polcovnicul nostru trebuie să facă aşa cum scrie la lege...


    A doua zi, după ce dormiseră neîntorşi noaptea întreagă, prinşii au fost aduşi în faţa polcovnicului ― un om cu barbă căruntă, cu privirea liniştită şi pătrunzătoare. Strâns în mantaua lui sură, stătea în picioare lângă adăpostul scund de grinzi îngropate sub pământ. La câţiva paşi, un porucic tânăr îi urmărea toate mişcările. Mai jos, lângă un pâlc de brazi ― un pluton de soldaţi, cu arma la picior...

    Interogatoriul a fost scurt. Bătrânul de aseară tălmăcea întrebările, la care prinşii răspundeau cu greutate.

    Polcovnicul porunci, în sfârşit, să-i ducă cu spatele la mal, în faţa plutonului... Dar privindu-i cum se depărtează, a avut o clipă de şovăială. A făcut un semn cu mâna să-i oprească şi-a spus ceva tălmaciului.

    ― Măi, care din voi e căpetenia? a strigat tălmaciul. Polcovnicul nostru vă întreabă: cine v-a îndemnat să fugiţi? Dacă-l spuneţi, îl împuşcă numai pe el. Pe voi vă iartă...

    Fugarii s-au oprit, ca-ntr-un somn. Parcă nu înţelegeau despre ce-i vorba. Îşi alăturară apoi capetele, să se sfătuiască.

    ― Fraţilor, să nu mă spuneţi! le-a şoptit Stoica. Mă spun eu singur... V-aş ruga doar, dacă mai scapă vreunul cu viaţă din părţile astea, să vestească pe maică-mea cum am murit şi unde am murit...

    ― Gata? întrebă bulgarul.

    Stoica făcu doi paşi înainte:

    ― Eu sunt căpetenia lor! rosti el, palid, cu glasul lui repezit.

    Polcovnicul îl privi ţintă. Apoi făcu semn cu mâna, să-l ridice...

    Dar peste o clipă, se petrecu ceva neaşteptat. Ceilalţi patru tovarăşi, ca la o poruncă, se grămădiră în faţa camaradului lor:

    ― A minţit! A vrut să ne scape de moarte... da' nu-i el căpetenia!

    Şi se uitau când la tălmaci, când la polcovnic.

    Scena s-a petrecut atât de neaşteptat, că polcovnicul n-a putut să-şi dea seama numaidecât. Apoi, a înţeles. Privirea lui dură de ostaş cu sufletul călit în foc, s-a plecat la pământ, muiată de înduioşare. Întorcându-se spre porucic, i-a vorbit ceva, încet. Pe urmă, venind în faţa soldaţilor lui, le-a spus şi lor câteva cu¬vinte, arătând spre cei cinci fugari străini.

    În sfârşit, tălmaciul s-a apropiat de Stoica şi l-a bătut cu mâna pe umăr:

    ― Polcovnicul nostru v-a iertat pe toţi. O să vă pornească chiar azi îndărăt, de unde aţi fugit, cu poruncă să nu vă facă nimeni nimic...

    *

    Ce s-a mai întâmplat pe urmă, e uşor de închipuit.

    Trimişi cu caraulele din post, pe Strumiţa în jos, de-a lungul munţilor, oamenii noştri au ajuns într-o bună zi iarăşi în lagărul cel mic de la gura Sfetivracei, lângă apa blestemată a Strumei. Aici însă, cu toată porunca de la polcovnic, care era acum departe, ciasovoii s-au răzbunat crunt pe spatele fugarilor, pentru toate ostenelile şi bătăile îndurate din pricina lor.

    XI

    Linia ferată din sectorul nostru era gata.

    Într-o dimineaţă, o locomotivă pitică ― poate tot aceea care ne-a dus până la poala Rodopilor ― s-a oprit lângă podul de deasupra taberei şi-a înfipt în văzduhul trandafiriu un ţipăt lung şi ascuţit, ca o suliţă.

    S-a isprăvit. De-acum va trebui să plecăm şi din părţile acestea, cine ştie încotro, că aici nu mai avem nici un rost.

    Într-o vineri după Sf. Dumitru, mi-am luat rămas bun de la Branco şi am pornit cu o coloană de vreo două sute de prizonieri români, încadraţi de ciasovoi, pe apa Sfetivracei în sus. Auzisem că vom fi risipiţi pe drum în grupuri mici, cu felurite destinaţii. Mi-am pus în minte să fac parte din ultimul grup, ca să ajung cât mai departe, în munţi; şi mi-am ales o ceată de tovarăşi, numai oameni tineri.

    Drumul şerpuia printr-o vale deschisă larg înaintea noastră. Aveam acum la stânga, spre miazănoapte, zimţii negri ai Rodop-ilor; în partea opusă, la miazăzi, o linie lungă de culmi păduroase, de unde sunau tot mai departe tunurile frontului încovoiat spre Marea Egee; şi-n fund, spre răsărit, alte lanţuri de munţi, între care cel mai apropiat îşi înălţa în azur piscul pleşuv, din întunecimea pădurilor revărsate pe poale. Acela era Pirin-Planina. Acolo trebuia să ajungem noi.

    Până acolo, după spusa ciasovoilor, trebuia să întâlnim în cale un oraş frumos care se cheamă Melnik, unde ne vom opri ca să primim şi pâinea pentru popasul de amiază. Vasăzică, oraşul nu putea să fie departe.

    Locul era acum întins înaintea noastră, toată valea se vedea ca-n palmă la Pirin-Planina ― dar nici urmă de oraş. Numai pe colinele joase din dreapta au început a se zări şiruri lungi de podgorii, însoţite de pustii.

    ― Cadè Melnik?23 îi întrebam pe ciasovoii din fruntea convoiului, pe lângă care mergeam acum, ca să pot privi mai bine în toate părţile.

    ― Tam!24 răspundeau ei, arătând cu degetul un loc vag dintre munte şi noi, unde nu se zărea nimic însă.

    Totuşi un oraş, cu străzi, cu case şi biserici, cât ar fi el de prizărit, nu putea fi ceva chiar aşa de invizibil ca un microb sau străveziu ca aerul, încât să nu-l vezi deloc când te apropii de el. Unde putea să stea ascuns acest oraş-fantomă, despre care se vorbea atâta de azi-dimineaţă?

    Apa Sfetivracei curgea pe fundul unei crăpături adânci şi înguste, săpată de puhoaie în nisip, între maluri drepte şi înalte. De la o vreme şi drumul nostru a coborât între acei pereţi de nisip împietrit, lângă unda limpede a pârâului, pe care trebuia s-o trecem de nenumărate ori cu piciorul.

    Aproape de amiază, am ajuns într-un loc unde, din albia lui lărgită puţin, se deschideau lateral şi alte crestături, tot aşa de adânci. Ne-am oprit sub o râpă, pe fundul uneia din acele scobituri laterale, la umbră.

    ― Tucă Melnik!25 îmi spune un ciasovoi bătrân, arătând zidul de nisip înalt din faţa noastră.

    Dacă bulgarii n-ar fi aşa cum sunt, aş fi crezut că e vorba de o păcăleală. Dar ei nu prea au obicei să glumească. Trebuia să se ascundă ceva în dosul acelor maluri prăpăstioase de nisip...

    Am rânduit oamenii de corvoadă şi am pornit cu ei şi cu câţiva ciasovoi să luăm în primire pâinea de la oraş, nerăbdător să aflu în sfârşit dezlegarea acestei enigme.

    În adevăr, după ce am ocolit un colţ de mal, am intrat în altă deschizătură laterală ― şi ne-am trezit de-a dreptul în oraş...

    Era ascuns acolo, într-o reţea de crăpături adânci, care-i ţineau loc de străzi, fără ca vreo clădire să depăşească nivelul împrejurimilor.

    Locuinţele aveau o arhitectură ciudată: erau scobite în malul vertical, sus, ca nişte grote ― numai faţada cu cerdac sta afară, sprijinită pe grinzi înalte, ca pe nişte catalige. Din acele hulubării ameţitoare, omul trebuia să coboare pe o scară lungă şi îngustă, de-a dreptul în stradă. Prea puţine case erau zidite jos, pe temelie.

    Ne-am strecurat de-a lungul unei uliţi tăcute, fără să întâlnim la început pe nimeni; numai în dosul ferestrelor ne pândeau ochi sclipitori de femei sprâncenate, care se trăgeau numaidecât îndărăt, în umbră.

    Ajungând la reşedinţa autorităţii militare - o casă obişnuită, cu patru pereţi, aşezată pe pământ - un ciasovoi a intrat cu o hârtie la năcialnic, iar noi, ceilalţi, am rămas în ogradă să căscăm gura la palatele spânzurate dimprejur. Nici un lătrat de câine, nici un glas de copil nu strica liniştea acestui oraş de poveşti, adormit parcă de veacuri între zidurile lui galbene şi înalte. Numai câteva vrăbii pestriţe se bălăceau în lumina amezii pe acoperişul de lângă noi, zvârlind în toate părţile stropi de ciripituri.

    După o bucată de vreme, am fost chemat şi eu înăuntru. Ajutorul de nacealnic a ţinut să mă înfăţişez înaintea lui. E un roşcovan voinic şi vesel - a stat chiar acum la masă şi se cunoaşte că nu-i displac vinurile dulci din partea locului; mă primeşte descheiat la tunică până sus şi-mi arată mare bunăvoinţă, măcar că ne înţelegem cam greu unul cu altul, jumătate franţuzeşte, jumătate bulgăreşte.

    ― Pissatel!26 strigă el, vesel, bătând cu pumnul în masă, când aude că sunt scriitor. Vino-ncoace să te pup!

    La urmă, ar vrea să mă oprească acolo, în Melnik, cu vreo treabă oarecare, dar perspectiva de a trăi singur printre străini, în acest decor exotic, nu mă atrage de loc.

    ― Voi, rumanski, sunteţi ai dracului... Încearcă el să-mi explice simpatia pe care mi-o arată. Ne-aţi luat Cadrilater şi ne-aţi mâncat cucoşca27 la 1913, când aţi venit să vă bateţi cu muierile noastre. Nu-i nimica. Sunteţi oameni de viaţă, deschişi la suflet ― şi eu vă iubesc. Dar pe câinii ăştia de greci de pe-aici i-aş mânca fripţi pe jăratic, strigă el sărind de pe scaun - că sunt răi şi ascunşi la inimă şi ne urăsc de moarte, da ebam maika!

    Îmi oferă un pahar de vin roş, să ciocnim pentru viitoarea împăcare dintre ţările noastre. Şi la despărţire îmi strânge iar mâna, cu mai multă căldură decât la venit.

    ― Să vă purtaţi bine cu rumanski pissatel, că vă fac praf! Le dă el în grijă ciasovoilor, petrecându-mă până în ogradă.

    În vremea asta, oamenii au încărcat pâinea în saci, pentru flămânzii care ne aşteaptă lângă pârău. Oraşul are o singură ieşire - pe unde am intrat noi (încolo, de pe râpile dimprejur, ar trebui să te cobori în oraş cu scara). La întoarcere însă ocolim pe alte străzi, ca să trecem prin centru. Populaţia grecească a orăşelului se face că nu ne vede, dar toţi trag cu ochiul la sacii încărcaţi în spatele oamenilor noştri, şi înghit în sec. Când trecem în dreptul unei cafenele mici, cu mesele afară, un grec tânăr, stând cu capul între palme la o masă, strigă ceva pe greceşte, ascuţit, fără să-şi întoarcă ochii spre noi. E, desigur, o protestare împotriva autorităţilor bulgăreşti, că dau prizonierilor toată pâinea din oraş, iar pe localnici îi lasă să moară de foame...

    Am rămas mai în urmă, cu un singur ciasovoi. Îi fac semn să ne oprim la cafenea. Bulgarul se codeşte puţin - dar aducându-şi aminte de felul cum m-a primit ajutorul de năcialnic, se învoieşte să luăm loc la o masă, unde cerem două cafele.

    ― Ma scoro, bre!28 mă grăbeşte el, ca să-şi împace conştiinţa.

    Grecii din cafenea mă înconjoară numaidecât. Unul ştie bine româneşte - a stat în tinereţe patru ani la Brăila. Din gura lui aflu multe lucruri interesante ― şi ne lungim la vorbă în ciuda bulgarului, care nu înţelege nimic.

    ― Haida, bre! se răsteşte din când în când bietul ciasovoi, bănuind că facem politică antibulgărească sub nasul lui; iar eu, ca să-i astup gura, îi mai ofer încă o cafea turcească pe nemâncate, ştiind bine că banii româneşti au multă căutare prin aceste părţi.

    Grecul cu care stau de vorbă nu-i de aici, din Melnik. E din oraşul Drama, nu prea departe spre miazăzi, unde are şi o casă. Fiind venizelist, a fost adus de bulgari aici ca "internat civil", ca să nu facă propagandă ostilă pe acolo - căci Venizelos şi partizanii lui sunt de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

    Acum, la Drama, îmi spune el, e mare grozăvie. Mor oamenii de foame pe stradă. Bulgarii nu le dau decât un pumn de mălai pe săptămână, pentru fiecare. Familii întregi se sting de inaniţie prin case, îngropându-şi rând pe rând morţii sub podele, ca să mai poată primi câteva zile partea lor de hrană. Femei din societatea bună sunt nevoite să se ofere soldaţilor bulgari pentru o coajă de pâine, pentru un pumn de făină...

    ― Şi trebuie să primească, biata cucoană, câte zece bulgăroi la şir ca se strângă de la toţi o mună de farină... Altfel, n-are ce munca!

    Pe când vorbea astfel, mă uitam, destul de intrigat, spre o piaţetă din stânga noastră, unde se înălţa drept în mijloc o piramidă de nisip împietrit, înaltă cât un turn de biserică. Nimeni nu s-ar fi putut urca acolo, din nici o parte, decât cu o scară lungă de pompier. Pe vârful ei trunchiat se vedea totuşi ruina unor ziduri vechi...

    ― Ce-i comedia asta? întreb eu, ca să mai schimbăm vorba.

    Grecul mă lămureşte că acolo, sus, a fost în vremea antică oraşul; dar cu timpul s-a coborât tot mai jos sub acel nivel, până a ajuns pe fundul acestor crăpături adâncite de puhoaie, unde se vede astăzi. Apa, rozând nisipul an după an, a scos acum la iveală de sub oraşul antic alte zidării şi mai vechi - scheletul unui oraş preistoric, îngropat de aluviuni la zece stânjeni sub pământ - lăsând în picioare numai câteva piramide, la fel cu asta, fiecare cu ruina ei în vârf...

    Te gândeşti fără voie: ce interes or fi avut oamenii să se încăpăţâneze atâta amar de vreme aici, să nu se dezlipească din acest punct, unde un capriciu al naturii mută vertical oraşul lor natal, când în sus, când în jos?

    De nenumărate generaţii, locuitorii lui trăiesc numai din produsul podgoriilor întinse, pe care le-am zărit pe colinele joase dinspre miazăzi. Şi poate că soarta vestitelor vinaţuri din această regiune a fost întotdeauna legată de existenţa grotelor artificiale, săpate în pereţii oraşului. Aceste grote, care au fost adâncite tot mai mult de localnici, din tată-n fiu, ca un instinct de cârtiţă moştenit din strămoşi, nu sunt locuinţe omeneşti decât la gură; încolo sunt pivniţe vaste, cu vechime de catacombe, ce se întind departe pe sub pământ şi se ramifică, păstrând în întunericul lor ferit de umezeală oştiri întregi de buţi şi butoaie înfundate. Aşa se întâmplă că mustul de viţă nobilă, când pătrunde la sfârşitul toamnei în această împărăţie subterană, îşi poate recunoaşte de pe miros toată genealogia, până la nectarul străbun uitat într-un fund de beznă, ca o mumie de vin egiptean îmbălsămat de arome tari între doage putrede şi mucegăite...

    Tot aici, la Melnik, a fost exilată, pe vremea romanilor, o fată de împărat - aflu eu din gura grecului, la sfârşit.

    ― Care împărat?

    ― Nu cunosc. Da' se poate ţere informaţia.

    ― Şi ce făcuse fata, ca să fie exilată tocmai aici?

    ― Eh!... parcă e greu de priţeput?

    Am plătit, am strâns grecului mâna ş-am plecat.

    Era şi timpul; ciasovoii ne căutau de zor, oamenii erau rânduiţi în coloană şi convoiul sta gata de plecare.

    În curând am ocolit pe lângă pârău colţul malului despicat care străjuia unica intrare în cetate, ca o poartă înaltă de aur spălăcit ― şi oraşul a dispărut iarăşi fără urmă, ascuns în cuiburile lui de nisip, cu arhitectura lui bizară şi cu antichitatea lui misterioasă.

    *

    Drumul de la Melnik până la poala Pirinului nu mai ştiu cât ţine.

    Mergeam între tovarăşii mei de drum cu gândurile aiurea ca şi cum aş fi fost singur. Mă gândeam la fata de împărat, pe care un păcat de dragoste a aruncat-o în acel colţ al lumii, departe de iubitul ei întemniţat cine ştie unde sau ucis din porunca împăratului... Poate că-n unele amurguri pustii, însoţită de o sclavă credincioasă, sub ochii unor paznici invizibili care o urmăreau de la distanţă, va fi rătăcit şi ea odinioară prin aceste împrejurimi aride, cu sufletul sfâşiat de nesfârşita dezolare a dragostei pierdute. Dar urma sandalelor ei de argint a dispărut de mult sub veacuri ― şi însuşi nisipul care i-a astupat paşii a fost spulberat de ape.

    Această viziune melancolică din lumea veche a trezit apoi în sufletul meu şi alte amintiri, ca nişte umbre ale trecutului legendar proiectate de lumina antichităţii pe pământul pietros al Macedoniei... Poate că nu departe de aici se înălţau odată palatele lui Filip, făuritorul de oşti, unde Aristotel a fost chemat pe vremuri să instruiască un mândru fiu de rege ― un prinţ cu minte ageră şi suflet înflăcărat, vrednic de ilustrul lui învăţător. Şi drumul pe care mergem noi acum va fi răsunat, în albastre dimineţi, de tropotul furtunosului Bucefal, strunit de mâna prinţului adolescent, care va porni cu el mai târziu să cucerească universul.

    Tot prin aceste părţi, la curtea regelui Arhelaus, a venit odinioară şi Euripid să-şi trăiască departe de Atena ultimii ani ai vieţii. Legenda spune că nefericitul poet ar fi murit sfâşiat de câini, nu departe de apa fluviului Strymon ― adică Struma de astăzi... Dar ce blestem l-a dus acolo, ce dezamăgiri fără leac îl făceau să fugă de oameni? Însurat de două ori, înşelat de douăzeci, acest misoghin a crezut totuşi ca nimeni altul în puterea dragostei, şi-a adus femeii, în Alcesta lui, cel mai mare elogiu pe care o închipuire de poet i-l putea aduce. În acelaşi timp, acest mare poet tragic şi-a bătut joc şi de zei, şi de muritori, cum nu se putea mai bine, punându-i să spună cu glas tare, pe scenă, ceea ce omul de obicei abia dacă îndrăznea să-şi spună în gând. Dar contemporanii nu i-au înţeles ironia, căci râsul acestui prince-sans-rire era tăcut, nu izbucnea cu veselie zgomotoasă ca-n comediile lui Aristofan, care-şi bătea joc numai de oamenii zilei, nu de Om, cu toate metehnele naturii neschimbătoare. Aşa s-a întâmplat că Euripid a rămas şi în conştiinţa veacurilor viitoare numai ca poet tragic, deşi se poate spune despre el că a fost, fără să ştie, primul umorist englez ― apărut pe pământul Helladei, în antichitate...

    Douăzeci de veacuri mai târziu, alt poet mare, cu imaginaţie sumbră şi spirit sarcastic, şi-a plimbat la rândul lui melancolia prin aceste ţinuturi nefaste, cu mult înainte ca moartea să fi pus capăt, la Missolonghi, rătăcirilor lui glorioase de la un capăt la celalt al Europei:

    Lorsque le grand Byron allait quitter Ravenne,
    Et chercher sur les mers quelque plage lointaine
    Où finir en héros son immortel ennui...29

    Aceste versuri de demult, aproape uitate, îmi sunau acum în minte ca o şoaptă de dincolo de moarte, evocând umbra celui mai iubit poet al adolescenţei mele singuratice, chiar pe locurile acestea pe unde a trecut şi el odinioară.

    Şi mi-am adus aminte apoi şi de un episod mărunt, prea puţin cunoscut, al călătoriei lui prin această regiune.

    Se spune că paşa din Melnik, auzind că un lord englez va trece pe lângă reşedinţa sa, i-a ieşit înainte la marginea oraşului ca să-l salute şi să-i ofere ospitalitatea. Lord Byron venea în fruntea unei mici caravane, însoţit de câţiva servitori şi de călăuze; şi fiind plin de colb, la fel cu ceilalţi ― cu greu putea fi deosebit dintre ei. Totuşi paşa, fără o clipă de ezitare, s-a dus de-a dreptul la el şi i-a făcut salamanlâh.

    ― De unde ai ştiut că eu sunt stăpânul caravanei? l-a întrebat Byron prin tălmaci, după schimbul cuvintelor uzuale de politeţă.

    La care turcul i-a dat numaidecât, pe franţuzeşte, un răspuns neaşteptat:

    ― Am cunoscut că eşti om mare, după micimea mânilor şi urechilor tale...30

    *

    Când m-am trezit din aceste amintiri, ca dintr-un vis luminos, Pirin-Planina era aproape. Încununat de neguri uşoare, îşi înălţa în faţa noastră până-n cer perdeaua lui de stânci şi brădet.

    M-am uitat împrejur. Ziua era pe sfârşite.

    Şi m-am simţit dintr-o dată singur între tovarăşii mei de captivitate, singur cu muntele cel antic, poleit până-n vârf de o ultimă răsfrângere de aur, din asfinţit şi din trecut.

    XII

    Un parfum strălucitor de primăvară timpurie ne-a întâmpinat de la început pe coastele muntelui străin, în lumina dulce a acestor zile de toamnă, când prin părţile noastre flori şi ierburi se ofilesc sub brumă. Văzduhul era limpede, cerul adânc şi albastru; dar se simţea în aer, ca o adiere aburoasă, respiraţia umedă a vegetaţiei de munte.

    La dreapta şi la stânga drumului, tufărişuri tinere de fag răsfirau în soare mlădiţe pline de sevă, gata să înmugurească din nou, înainte ca frunza veche să fi căzut de tot. Ochiuri de verdeaţă palidă se deschideau pe alocuri în acele huceaguri pustii, cu iarbă năpădită de nenumărate liţovere de toamnă, căzute parcă acolo peste noapte, ca un stol ostenit de păsărele cu penajul roz-liliachiu. Floarea lor târzie, fără frunze şi fără tulpină, cum se iveşte şi pe la noi, în dimineţi aurii de toamnă, prin poiene şi funduri de livezi părăsite, îmi trezea în suflet amintiri răzleţe din copilărie, imagini dulci şi triste, atât de triste acum, sub lumina cerului străin.

    Coloana noastră se împuţina mereu. Până la poala Pirinului am lăsat în urmă multe grupuri mici, în locuri alese anume ca lagăr de către un gradat bulgar, care ne însoţeşte de la Melnik şi va merge cu noi până când ultimul grup de treizeci de oameni va fi atins punctul cel mai de sus, de unde drumul începe să coboare pantele opuse. Rostul acestor lagăre mărunte, înşirate astfel din loc în loc, I-am cunoscut puţin mai târziu: sub conducerea unui cantonier de şosele, oamenii fiecărui lagăr aveau datoria să întreţină în bună stare câte o anumită porţiune din lungul drum care, trecând peste munte, leagă Macedonia răsăriteană, prin Nevrocopol şi Melnik, cu valea Strumei şi cu frontul de la Salonic.

    După o noapte petrecută lângă o tabără de prizonieri sârbi, poposiţi mai demult acolo, la jumătatea muntelui, ne-am sculat de dimineaţă şi-am continuat urcuşul.

    Şoseaua albă şi îngustă, şerpuind spre culme în nenumărate ocoluri prin întunecimea pădurilor de molift, ieşea pe alocuri la lumină ca o treaptă de scară tăiată în coasta muntelui: jos prăpastie, deasupra zid vertical de piatră. În alt loc, drumul se strâmta gâtuit de câte o stâncă uriaşă pe care dinamita lucrătorilor grăbiţi dinaintea noastră n-avusese vreme s-o sfarme în întregime; pe urmă, trecea iar între două rânduri de brazi, ca o alee uşor încovoiată la intrarea unui parc solitar, spre un castel invizibil.

    Ne-am oprit către amiază într-o poiană largă, cu mesteceni, înclinată pe o coastă lină deasupra pădurilor. Acolo avea să fie reşedinţa noastră de iarnă.

    Departe tare-n vale, peste revărsarea oştirilor de brazi înfipţi în povârnişuri, se zărea un sat spânzurat între stânci, la piciorul muntelui vecin; câteva căsuţe, risipite din el, ajungeau până-n vale. Vuietul mare al tunurilor, izbind la răstimpuri în pieptul înalt al Pirinului, se întorcea cu răsunete prelungi peste păduri ― şi, la urechea oamenilor sălăşluiţi acolo, jos, trebuia s-ajungă tocmai din partea opusă, dinspre miazănoapte.

    La spate, deasupra noastră, o perdea îngustă de brădet ne despărţea de făşia luminoasă a unui plai deschis, care suia-n cer, până-n vârful muntelui; văzută de departe, dinspre Melnik, acea fâşie goală, cu margini drepte, părea o dâră lăsată de o maşină de tuns pe tidva păroasă a unui uriaş.

    Am dormit noaptea întâi în jurul unui foc mare, sub stele. Doi ciasovoi turci, recrutaţi din cine ştie care parte a Bulgariei, oameni în puterea vârstei, înarmaţi până-n dinţi cu câte o puşcă lungă de pe vremea lui Pazvante, alcătuiau toată garda noastră. Am fi putut să-i gâtuim în toată voia şi să fugim; înţelegeau şi ei atâta lucru; de aceea, îndată ce au fost lăsaţi singuri acolo cu noi, s-au tras în tăcere la o parte şi nu s-au mai amestecat în ale noastre, ca şi cum n-am fi fost.

    Dimineaţa, am început să ne îngrijim de adăposturi. Feldwebelul31 bulgar ne lăsase un topor şi câteva cazmale de fier, cu care am început să săpăm în coasta muntelui bordeiele pentru iarnă.

    Dar lucrul mergea greu. Ştiam că, pe lângă cei doi turci trebuia să ne vie şi un cantonier bulgar pentru conducerea lucrului la drum ― şi, odată cu el, primele noastre provizii de hrană. Îl aşteptam ca pe un înger din cer, căci aerul înviorător de munte ne sporise cumplit pofta de mâncare ― lucru de care nici până acum, slavă Domnului, nu avusesem a ne plânge. L-am aşteptat însă degeaba, toată ziua. Şi ne-am culcat seara, nemâncaţi.

    Ziua a doua am petrecut-o ca şi pe cea dintâi, în post absolut. Oamenii s-au risipit de la o vreme care-ncotro, prin pădure, căutând în zadar ceva de mâncare. Când s-a făcut noapte şi ne-am adunat iar în jurul focului, fiecare era încredinţat că am fost părăsiţi acolo dinadins, ca să murim de foame.

    A treia zi, până la prânz, iarăşi nimic. Ce era de făcut?

    Turcii nu ştiau boabă, nici româneşte, nici bulgăreşte. Nemâncaţi ca şi noi de trei zile, stăteau lungiţi cu faţa-n sus unul lângă altul şi oftau din adâncul inimii, visând râuri de lapte şi munţi de pilaf. Ai noştri nu mai aveau putere nici să înjure măcar, de slăbiciune. Descoperise unul, într-o vălcuţă, un soi de ferigă cu rădăcina roşie, dulce la gust; fiartă în puţină apă, acea buruiană suspectă lăsa pe fund o zeamă dulceagă şi sălcie, care putea să-ţi taie foamea pe-un sfert de ceas, sau chiar să te trimită de tot pe lumea cealaltă, dar nu să te hrănească.


    Era la marginea lagărului, sub o râpă, un pârău mic şi limpede, unde coboram din când în când să ne potolim setea, pe nemâncate. Cum n-aveam altceva de făcut, am pornit, cu puţin înainte de amiază, pe pârău la deal, să-i găsesc izvorul.

    În curând m-am trezit pe fundul unei văgăuni încremenite, între două povârnişuri cu brazi. Nici o urmă de potecă nu se zărea în preajmă; nici o adiere de vânt n-ajungea acolo; plutea în aer un iz uşor de putregai, amestecat cu miros de brad şi ferigă verde. Şi totul era neclintit în jurul meu: numai pârăul alerga la vale, singur, licărind în umbră de stânci şi ciripind la soare pe pietre.

    Campanule, risipite ici-colo, scoteau dintre buchete de ferigă umedă căpşorul lor albastru sau violet, privind cu mirare. Pe alocurea, cobora de sub brazi până la marginea apei câte o fâşie de iarbă fragedă, atât de fragedă şi curată, peste care nu de mult miozotul verii trebuie să-şi fi risipit ninsoarea lui de azur. Dar acum, această floare delicată a singurătăţii dispăruse, poate se înălţase la cer pe câtăva vreme, lăsând în locu-i alte flori mai puţin gingaşe, care abia începeau să-şi deschidă, lipite de pământ, corolele lor albe, aproape verzi, învelite în scamă.

    După un ceas de umblet, am ajuns la izvor. Era ascuns acolo, la capătul din sus al văgăunii, unde cele două costişe se împreunau arcuit, deasupra unui luminiş înalt. Locul era cu deosebire pustiu şi melancolic. Mă simţeam bine acolo. Mă simţeam la mine acasă.

    Pârăul îşi avea obârşia într-un mic bazin scobit între stânci, de unde apa miraculos de clară se revărsa lin peste marginea pietrei. Prin cristalul ei strălucitor vedeam cum joacă-n fund firicele de nisip, căci de-acolo se ridicau până la suprafaţă, clocotind uşor, două suluri de lumină din inima stâncii; şi toată apa tremura, se încreţea înfiorată de un râs tăcut, ca o femeie iubită când îi mângâi uşor sânul cu mâna, de jos în sus. Eliberat dintre pietre, pârâiaşul pornea numaidecât la vale, gâlgâind şi clipotind pe albia-i minusculă, sunându-şi dulce clopoţeii undelor pe sub ferigi.

    Ca să-i ţie de urât, izvorul din luminiş avea mai încolo şi un frăţior, mai mic, care se prelingea de sub coasta din stânga, printre frunze uscate; dar trebuia să stai cu respiraţia oprită şi cu urechea plecată spre el, ca să-l auzi şopotind în mare taină, jumătate murmur, jumătate şoaptă.

    Când m-am ridicat să plec, o pitulice cu codiţa răsfirată pe spate, ca un curcan, a ieşit tocmai atunci dintr-o încâlcitură de rădăcini, la capătul unui buştean putred, ca să vadă ce mai e pe lume; dând cu ochii de mine, a-nceput deodată să ţipe cu gura până la urechi. Glasul ei alarmat răsuna neaşteptat de tare în liniştea acelui loc pustiu şi, cât era de mică, făcea un scandal nemaipomenit, că i-am încălcat domeniul. Pe urmă, dintr-o dată, a tăcut. Şi nu s-a mai auzit iarăşi, în singurătate, decât murmurul străveziu al izvorului.

    Am suit râpile din fund, agăţându-mă de jnepeni şi de stânci; mergeam acum ca-ntr-un vis, fără să ştiu unde sunt şi fără să mă mai gândesc încotro merg. În curând, am ajuns deasupra, la loc mai neted, între colonadele sumbre ale pădurii de pini. Vântul dinspre miazăzi curgea la răstimpuri prin crengile de sus, cu un freamăt misterios şi adormitor, ca foşnetul lung al căderilor de apă.

    Se vedea într-o parte, printre zăbrelele drepte şi subţiri ale trunchiurilor, o zare de rarişte înclinată spre vale. Am pornit-o într-acolo. Am ieşit, cu pas ostenit, la marginea plaiului înalt, care se deschidea într-o mare lumină de pajişti goale, pustii, cu ienuperi pe poale.

    Nici ţipenie de om, pe nicăieri. În dosul unui pâlc de brădet, am dat însă peste o cabană de scânduri, părăsită. O fi fost poate acolo, înainte de război, un sălaş de ciobani, că se vedeau pe aproape urme de ţarc şi pari înfipţi în pământ; dar locul, bătătorit odinioară de turme, era năpădit acum de iarbă pitică, stropită cu bumbi de păpădie, decoloraţi.

    Într-un ungher al cabanei, sub acoperişul dărăpănat, am găsit un maldăr de paie vechi, de grâu; scormonind în ele, am avut norocul să descopăr, după îndelungă căutare, câteva jumătăţi şi sferturi de spice, din care am adunat la urmă pe fundul palmei o mână de boabe uscate. Şi le-am mâncat aşa, nefierte, că erau prea puţine ca să pot face din ele colivă.

    De pe o movilă apropiată se vedea în vale, peste vârfuri, poiana cu sălaşurile noastre; privită de aici, însă, părea cu mult mai mică. Se zăreau şi oamenii stând unii culcaţi la soare, alţii abia mişcându-se din loc în loc, încet, ca nişte insecte bolnave. Şi mi-a fost destul atâta, ca să înţeleg că nu se întâmplase nimica nou în lipsa mea.

    Foamea e un chin greu de suportat în primele zile. Nevoia de hrană îţi încleştează tot sufletul într-o preocupare unică, tiranică, de fiecare clipă. Nu te mai poţi gândi la nimic. Pe urmă, treptat, chinul dispare; începi să te simţi uşor, cu mintea limpede şi liniştită ― dar cu atât mai clar îţi dai seama de primejdie.

    M-am alăturat de trunchiul unui brad tânăr, la marginea pădurii, izolat puţin de semenii lui grămădiţi pe râpă; sta înfipt acolo, în bătaia vântului, cu creştetul în soare. Şi l-am simţit lângă mine trăind, străbătut de un şuvoi de viaţă intensă până-n vârful crengilor. Aceeaşi voinţă dârză de a trăi era şi-n mine, împrăştiată-n trup şi-n văpaia sângelui, mai adânc decât în mintea care oglindea şi cumpănea împrejurările stranii în care mă aruncase războiul.

    Dacă ne culcăm şi-n seara asta nemâncaţi, mă gândeam eu, dacă aşteptăm să treacă şi ziua de mâine la fel, câţi dintre tovarăşii din vale vor mai fi în stare apoi să se ţie pe picioare, să mă însoţească la drum? Nu ne-ar mai fi rămas alta decât să ne aşteptăm aici moartea apropiată; sau, chiar dacă bulgarii ne-or trimite din când în când hrană mai târziu, să ne mistuim cu încetul de inaniţie, fără să mai putem încerca nici o scăpare.

    Dar poate că alimentele ni s-au trimis din Melnik regulat, şi-au fost oprite pe drum? Erau atâtea vămi până aici... Şi ispita trebuia să fie mare, căci pâinea prin aceste părţi valora cât aurul: puteai să cumperi cu ea orice, până şi femei frumoase de la oraş.

    Trebuia să mă grăbesc. Trebuia să aflu chiar în seara asta, cu orice preţ, cum stau lucrurile.

    Lagărul sârbesc, unde dormisem o noapte, se găsea la câţiva kilometri mai jos, pe coasta muntelui. Soarele abia începea să cadă spre asfinţit: până la noapte aveam vreme să mă duc şi să mă-ntorc. Era de prisos să mai stau aici, cu braţele încrucişate.

    Am pornit aproape alergând pe coastă în jos; am tăiat pieziş valurile de brădet negru, până la drumul îngust pe care-l văzusem de sus albind la o cotitură. De-acolo, puteam să mă las mai uşor în voia gândurilor, fără teamă că m-aş putea rătăci.

    Planul mi-era ca şi făcut. Dacă excursia în care am pornit acum nu ne aduce o dezlegare imediată, la noapte ne vom pune pe treabă... Vom lega burduf pe cei doi turci, cu propriile lor curele, ca să-i păstrăm zălog într-un fund de văgăună, cât mai departe de drum. Până la satul din fundul văii e tocmai cale de-o noapte, dus şi întors. Sunt acolo şi case izolate, la care se pot găsi multe lucruri bune pentru nişte flămânzi ca noi. Înarmaţi cu cele două puşti vechi ale turcilor şi deghizaţi cu şepcile lor de ciasovoi şi cu ceva funingine pe obraz, doi dintre oamenii cei mai curajoşi vor putea stăpâni un biet gospodar speriat din somn, pe când alţi tovarăşi vor pândi în întuneric, gata să le dea ajutor la nevoie... Şi pe urmă? Pe urmă, când foamea ne-o scoate iar din bârlog, mai este un sat pe partea cealaltă a muntelui, spre Nevrocopol; şi-or mai fi şi altele mai încolo...

    Şi dacă în vremea asta vine la lagăr vreun bulgar şi ne în¬treabă de turci?

    ― Nema turci! Au fugit şi ne-au lăsat singuri, o să răspundem noi cu blândeţe şi nevinovăţie, ca nişte mieluşei ai lui Dumnezeu, lăsând toate isprăvile noastre pe seama fugarilor.

    Planul era temerar şi plin de riscuri, cum nu se mai poate. Dar nu aveam de ales. Decât să murim de foame, tot era mai bine să câştigăm timp, prin orice mijloace, căci războiul nu putea să dureze cât lumea.

    Şi apoi, nu degeaba trecusem prin infernul luptelor de la Turtucaia. Sortit să mor acolo, pe front, viaţa de care mă bucuram încă era pentru mine acum ca o mană cerească la care nu m-am aşteptat, cum ar fi pentru un jucător novice o mare sumă de bani câştigată la cărţi. Puteam s-o risc mai uşor decât înainte: jucam din câştig. Când Moartea te-a ţinut între ghearele ei prea mult, chiar dacă te ratează la sfârşit, îţi lasă în firea ta adâncă un stigmat care, ca urma ghearei de tigru, nu se mai vindecă toată viaţa. Între altele, gustul primejdiei rămâne pururea viu în sufletul omului care s-a aşteptat o dată să fie ucis şi-a fost nevoit să ucidă. Asta nu-ţi foloseşte la nimic mai târziu, în viaţa normală ― ba dimpotrivă; dar în unele împrejurări, rare, îţi dă o superioritate nebănuită asupra celorlalţi. Şi când te uiţi la timoraţii din jurul tău, ai şi un sentiment tulbure de mândrie, ceva din psihologia aventurierului care-i gata oricând să rişte totul pe-o singură carte, privindu-i pe muritorii de rând cu un dispreţ ironic, ca pe nişte biete făpturi inocente şi dezarmate.

    Când am ajuns la sârbi, apunea soarele. Lumina lui de aur se muta pe munte-n sus, poleind pădurile; aşa se-ntâmplă pe unde-s munţii înalţi ― soarele apune în rate.

    Şeful lagărului era un picher de şosele, un bulgar încă tânăr, cu mutră de rusneac, blond, mare-n trup, bucălat. Deunăseră, la venit, mai stătusem de vorbă amândoi. Avea idei înaintate, după cât înţelegeam, dar nu era chiar socialist; era "tolstoist". Şi mai avea pe lângă el un acolit sârb, scurt, cârn, îndesat, cu pipa-n colţul gurii, lucrător de uzină şi aprig propagandist în vreme de pace. L-am găsit acum în tovărăşia acestuia, la o masă de mesteacăn, mâncând dintr-o cratiţă mare fasole cu şuncă afumată.

    ― Pentru ce-ai fugit din lagăr? au fost primele lui cuvinte.

    ― N-am fugit, de vreme ce mă găsesc tot într-un lagăr de prizonieri, i-am răspuns eu, cum am putut.

    Ştia că are-n faţa lui un om nemâncat de trei zile, dar nu s-a gândit să-mi ofere măcar o bucată de pâine. Şe vede c-aşa sunt tolstoiştii, mă gândeam eu. Vizionarii ăştia umanitarişti privesc totdeauna lucrurile în mare, nu se încurcă în amănunte. Ei văd pe semenii lor numai în viitor; în prezent, nu se văd decât tot pe ei singuri, că-s mai aproape.

    Printr-un tălmaci sârb, i-am arătat starea în care se găseau tovarăşii mei din deal; I-am întrebat ce se întâmplă cu alimentele noastre ― şi dacă nu s-ar putea să trimit năcialnicului din Melnik o hârtie... În orice caz, mă adresam acum lui, ca la cea mai apropiată autoritate bulgară, cu întrebarea: ce să facem noi ca să nu murim de foame?

    A ascultat, zâmbind dulce, povestea mea. S-a şters pe urmă la gură şi-a răspuns, pe limba lui:

    ― Otkradete nekoia ovţă, hoză... otkradete cokto mojite, i ead-ete!32

    Şă furăm. Şă furăm vreo oaie, vreo capră... să furăm ce-om găsi şi să ne hrănim...

    Bun! Şe vede că şi asta face parte din doctrinele lui umanitariste.

    Se îngâna ziua cu noaptea când am pornit îndărăt, spre poiana noastră. La plecare însă am întârziat puţin într-o margine, sub pădure, ca să văd dacă tolstoistul nu trimite cumva în urma mea câţiva ciasovoi să mă-mpuşte pe drum, sub cuvânt că m-au găsit noaptea fără escortă, fugit din lagăr.
    Mergeam acum încet, ascultând toate şoaptele nopţii, susurul pădurii cu tainele ei, un foşnet de pârău depărtat ori suspinul vântului în cetini, deşi se părea că nici o adiere nu trece prin văzduh. Brazii se înălţau pe margini, negri, neclintiţi, lăsând printre vârfurile lor abia o părere de lumină din stele, destul ca să-mi arate drumul albind prin întuneric, nu destul ca să-mi trădeze prezenţa dacă m-aş fi tras în umbră.

    Pe la jumătatea drumului am auzit înaintea mea glas de om şi tropot de copită; m-am alăturat de tulpina unui brad şi-am rămas nemişcat. În linie dreaptă, glasul venea de-aproape; dar I-am auzit apoi tot mai încet, căci drumul făcea aici un cot, se depărta ocolind un capăt de văgăună îngustă; pe urmă a-nceput iar s-apropie... Erau doi inşi: unul călare, celalt pe jos. Vorbeau tare, pe bulgăreşte. Au trecut pe lângă mine, fără să mă vadă. Numai calul, ajungând în dreptul meu, a întors puţin capul şi-a prufăit din vârful buzelor, doar aşa, ca să-mi spună că el m-a văzut.

    *

    Când am ajuns la marginea poienii cu mesteceni, un parfum suav de carne friptă pe grătar m-a întâmpinat de departe. Parcă nu-mi venea să cred. Am grăbit pasul, să văd ce s-a întâmplat...

    În jurul focului era mare ospăţ.

    Fără să mai aştepte învoirea de la bulgar, oamenii noştri furaseră, dintr-o turmă de pe munte, o capră. Şi-o mâncau acum, ca o ceată de canibali, în lumina focului care însângera marginea neagră a pădurii, întinzând fiecare cu dinţii din câte o halcă mare de carne pârjolită la ţăpuş, fără pâine şi fără sare.

    Mi-au păstrat şi mie o bucată cât toate zilele, pe care am fript-o îndată într-un vârf de prăjină, deasupra maldărului uriaş de jăratic.

    Şi mi-au povestit apoi cum a fost întâmplarea.

    S-auzise pe-nserate un sunet de talangă, spre vale. Patru inşi au coborât atunci hoţeşte, ca nişte lupi flămânzi, şi-au aţinut calea turmei la o margine de sihlă, sub o râpă. Când i-a venit la-ndemână, Toader Coban a apucat de picior o capră, a tras-o şi a grămădit-o la pământ, între jnepeni; Gheorghe Andronic i-a strâns botul în pumni, ca să nu dea glas, şi Lazăr Ilie Drişcă a sângerat-o la gât. Pe urmă, au aşteptat să se întunece de-a binelea şi-au târât-o la deal, cu mare trudă, fiind istoviţi de nemâncare. Asta-i.

    ― Şi turcii?

    ― Le-am lepădat şi lor câte-o bucată şi-au rămas tare mulţumiţi.
    În adevăr, îi vedeam pe-amândoi în întuneric, mai la o parte, sticlindu-şi ochii spre zarea focului şi mestecând încet, cu gravitate. Şi nu păreau deloc supăraţi.

    ― Da' cu pielea şi coarnele caprei ce-aţi făcut?

    ― Le-am azvârlit colea, în pădure, cu cap cu tot...

    Asta nu era bine. Stăpânul turmei, când o porni mâine-n zori să-şi caute capra, ar putea să le găsească. Şi-ar cunoaşte atunci, după toate semnele, c-a fost mână de om la mijloc, nu dinte de fiară.

    Creştea pe munţii aceia o specie de pin, numit bora, cu lemnul îmbibat tare de răşină parfumată. Dacă aprindeai o tandră subţire, ardea încet ca o făclie, până la capăt, fără s-o stingă vântul.

    Am luat câteva ţăndări lungi de bora din proviziile mele, am aprins una la capăt şi-am intrat cu Lazăr Ilie Drişcă în bezna pădurii, să căutăm pielea şi coarnele caprei.

    Ca să-şi aducă aminte cam pe unde a fost, mergea el înainte; eu mă ţineam în urma lui, mai mult după foşnet, purtând lumina făcliei pe lângă pământ.

    Pe covorul gălbui ţesut din ace de brad, luminam din treacăt uscături jilave, ferigi umede cu strălucire vie de smarald, rădăcini negre şi lucioase încolăcite ca nişte şerpi lungi pe sub pământ; răsărea pe alocuri din beznă şi câte o buturugă răsturnată, cu labele-n sus; şi la fiecare pas, trunchiuri neclintite, cenuşii, prinse până la jumătate în cercul de lumină pâlpâitoare, se iveau fan¬tomatic în jurul meu, ca nişte făpturi vii, tăcute, crepusculare, şi dispăreau pe rând în întuneric.

    ― S-o facem mai la dreapta! a strigat omul dinaintea mea, pe care nu-l vedeam.

    În clipa aceea, am dat cu ochii de un fel de ciot noduros, la câţiva paşi, lângă o foaie înaltă de calapăr... Am apropiat lumina şi, fără voie, m-am tras puţin îndărăt. Era capul caprei. Sta căzut acolo, cam pe ceafă, sprijinit în vârful corniţelor şi arătându-şi dinţii, cu botul în sus; avea şi-un pic de barbă. Şi se uita la mine printre pleoape, ca un cap de drac la lumina făcliei, gata să-nceapă a behăi de bucurie că mă vede.

    Când ne-am întors la foc, unde ardea încă un buştean întreg de brad, toţi dormeau cu burta-n sus în bătaia dogoarei, pe aşternut aspru de cetini. Numai unul dintre amărâţii aceia, care peste zi abia se mişcau din loc ca nişte larve leşinate de foame, sta acum în capul oaselor cu braţele împreunate peste genunchi şi se uita ţintă-n para focului. Foşnetul paşilor în iarbă l-a făcut să-şi întoarcă spre noi obrazul păros, luminat numai dintr-o parte.

    ― La ce te gândeai, mă?

    ― Ia aşa! Stam şi eu şi mă gândeam ce bun lucru ar fi fost acu, după capră, să ne hi căzut şi-o muiere...

    XIII

    Bordeiele noastre de pe Pirin-Planina, săpate în mal ca nişte guri de tunel îndreptate spre inima muntelui, n-au nimic a face cu colibele şubrede de pe valea Strumei, unde dormeam pe pământul gol şi număram stelele prin acoperiş. Aici, aveam chiar uşi la intrare şi ogeac deschis deasupra malului, pe unde iese fumul când facem foc; pe jos, am aşternut un strat gros de frunze uscate şi, într-un colţ, câte un maldăr de cetini verzi, ca să dormim pe moale şi să ne fie visurile dulci, îmbălsămate cu miros de brad. Ferestre nu există: lumina zilei intră de-afară pe uşă, chiar dacă stă închisă. Când vrem să afumăm prin casă, aprindem o ţandăra mică de bora ― şi nu mai trebuie nici smirnă, nici tămâie, nici hârtiuţă de Armenia. În bordeiul meu, după stingerea focului, pot să am şi o luminiţă la vreme de noapte, ca să fugă duhurile rele. Am cumpărat de la un sârb, care le avea şi el mai ieftin de la un localnic, nişte castane vechi ţinute câteva zile în seu de oaie, topit; dacă sfredeleai cu briceagul o castană de acele şi vârai în ea câteva fire de bumbac răsucite, aveai candelă aprinsă toată noaptea...

    Aşa e războiul. El opreşte vremea-n loc şi desfăşoară de-a-ndaratele pe pământ, în icoane vii şi-n raccourci, toate etapele civilizaţiei omeneşti. Acum, în oraşele mari, în metropola depărtată, străluceau încă pe străzi şi prin locuinţi confortabile luminile electrice, întunecate numai spasmodic de aripa neagră a morţii în câte o noapte de alarmă; dincoace, lângă front, întorşi cu mii de ani îndărăt, trăiam sub pământ ca troglodiţii peşterilor străbune, ardeam noaptea opaiţ şi ne hrăneam numai cu carne de capră, aşteptând ca omenirea să descopere agricultura; iar puţin mai jos, mai spre animalitate, alţi semeni de-ai noştri se pândeau în clipa asta unii pe alţii din întunericul unor viziuni hidoase, gata să sară la cel dintâi semn, să se ucidă între ei ca fiarele.

    Dar pentru ochii cărui spectator divin se făcea toată această demonstraţie retrospectivă?... Poate că vreunul din pruncii marelui Necunoscut, ajungând la vârsta când copilul trebuie să se instruiască şi fiind cam prostuţ, nu putea să înveţe istoria, în adevăr prea lungă, a omenirii, decât pe această cale intuitivă. Nici nu există, după părerea pedagogilor, metodă mai bună de învăţătură, pentru copil; numai pentru omul matur se vede că nu prea foloseşte, nici asta, la nimic...

    Un spirit bizar, metafizic şi superstiţios şi-ar putea pune şi alte întrebări, mai puţin ironice. De ce marele Mizantrop a ales anume linii şi nu altele pe harta civilizaţiei, ca să le însemne cu tuş? De ce pensula lui, muiată în bezna preistoriei, a apăsat pe cutare şi cutare zonă, lăsând pe celelalte albe? Şi de ce ne-a ales tocmai pe noi, şi nu pe alţii din urma noastră, ca să ne întoarcă în epoca de piatră?

    Multe îi pot trece omului prin minte când stă noaptea sub pământ, cu ochii la o luminiţă de castană...

    Dar gândurile nu mai au acum nici un rost. Voi aştepta aici ca-ntr-un somn, cum aşteaptă bobul de grâu în pământ, să vie primăvara; atunci voi scoate şi eu capul din întuneric şi voi vedea iar soarele şi voi simţi bucuria dulce a vieţii, ca şi cum m-aş fi născut din nou. Până atunci, n-aveam alta de făcut decât să iau parte înainte la desfăşurarea visului zbuciumat pe care-l trăiam, ca un om care visează dormind adânc, dar îşi dă seama că e numai un vis.

    *

    Ne venise un cantonier care ştia bine româneşte, om tânăr, îmbrăcat în haine pe jumătate milităreşti; îl chema Stan Ion Boldişcu şi zicea că e român de neamul lui, din satul Doina de pe lângă Vraţa. Nu ne făcea altă supărare decât că pornea în fiecare zi cu câte o echipă de oameni să cerceteze drumul şi să-i dreagă stricăciunile. Odată cu el, a ajuns în sfârşit şi pe la noi bulgarul cu aprovizionarea; ne-a lăsat pe o foaie de cort câteva pâinişoare uscate şi negre, câteva cepe şi câţiva cartofi înmuguriţi, pe urmă iar nu l-am mai văzut până cine ştie când. Ai noştri s-au uitat pieziş la acele alimente oficiale şi-au ridicat din umeri: ştiau ei ce ştiau... În nădejdea zarzavatului bulgăresc, puteam să murim de foame de zece ori până-acum. Noroc că, după capra din seara aceea, de la început, a urmat o oaie; apoi, altă capră; şi tot aşa, ba oaie, ba capră ― la fiecare trei-patru zile aveam carne proaspătă într-un fund de bordei.

    Pe Stan Boldişcu l-am pus de la început în curent cu obiceiurile noastre, şi nu s-a mirat; ba a pornit chiar el într-o seară însoţit de doi oameni, până la nu ştiu ce sat, de unde s-au întors spre ziuă cu două găini şi cu o roată mare de foi de tutun înşirate pe sfoară... Ce să te mai miri? Toader Coban şi Lazăr Ilie Drişcă s-arătau cu deosebire meşteri la astfel de treburi. Poate că nici în vreme de pace n-or fi fost ei chiar uşi de biserică. Cine-l mai putea şti pe fiecare?

    Cantonierul părea om cinstit: se jura că n-a mai furat în viaţa lui nici un capăt de aţă ― înainte de război. De la el am început să învăţ binişor bulgăreşte, să-mi îmbogăţesc vocabularul. Era băiat bun, prietenos, numai că prea vorbăreţ şi muieratic din cale-afară. Când vorbea de femeile din satul lui, se lingea pe buze; şi ochii lui de gânsac, albaştri şi spălăciţi ca ai lipovenencelor lascive, se micşorau şi se umezeau de plăcere când ne povestea aventurile lui amoroase... cum se plimba el în zi de sărbătoare pe linia satului, însoţit de un prieten cu care se ţinea pe după mijloc, cântând Ot doi ide popişte33 şi alte cântece tot aşa de frumoase, de săreau toate nevestele la fereastră să-i vadă şi li se scurgeau ochii fetelor după ei. Mare pacoste mai e şi asta pe capul omului, când te gândeşti!

    *

    Şi zilele treceau. Începeam să mă deprind cu această viaţă liberă de păstor şi haiduc. Mă simţeam pe fiecare zi mai sănătos, prindeam tot mai multă putere, după lipsurile şi încercările prin care trecusem. Dimineaţa mă scăldam uneori în apa de gheaţă a pârâului, într-o adâncitură pe care am diguit-o anume, cu pietre şi brazde de iarbă. Alergam, ud, până la bordeie, ca să mă îmbrac la căldură; în loc de cafea cu lapte, găseam o bucată de carne bine friptă, din care seul picura sfârâind pe jăratic. Pe urmă, dacă aveam gust, porneam şi eu cu Stan Boldişcu, să mai dregem drumul de coastă. Cu un ciocan mare şi greu şi cu o daltă de fier, făceam găuri în câte-o stâncă prea ieşită din mal; umpleam găurile cu barut negru, aşezam fitil şi-i puneam foc, apoi alergam să ne ascundem după o cotitură, unde aşteptam cu emoţie până când tunetul exploziei umplea văile de ecouri. Era pentru noi o petrecere. După asta, ridicam în braţe bolovanii mari şi-i aruncam pe râpă, ca să-i vedem cum aleargă săltând pe munte-n jos, ca nişte berbeci; câte unul, dacă ştiai cum să-l potriveşti, pe-o muchie, îşi lua vânt şi putea să meargă un kilometru întreg la vale, făcând prăpăd în drumul lui.

    În alte zile, rămâneam acasă. Cu vârful briceagului crestam litere împletite pe capacul unei tabachere mari de lemn de prun, cum învăţasem de la sârbi; sau, pe un capăt de buştean, tăiam mărunţel foi late de tutun, rânduite după culoare, şi-mi făceam provizii de trei soiuri: tutun de Macedonia, galben şi moale ca borangicul, tutun arămiu, în culoarea grâului, şi tutun negricios şi tare ― bectimis.

    *

    Dar toate au un sfârşit.

    Şi primul semn că s-apropie pentru mine sfârşitul acestui trai patriarhal şi-ncep alte necazuri a coincidat cu apariţia celor dintâi semne de iarnă, care prin acele părţi seamănă mai mult a toamnă.

    Într-o seară cu ceaţă deasă, Lazăr Ilie Drişcă s-a întors din expediţia lui obişnuită, speriat şi gâfâind de alergătură:

    ― M-a prins machedonţul! Vine-acu, în urma mea...

    ― Cum te-a prins? Unde?

    Ne-am adunat toţi în jurul lui.

    ― Staţi că vă spun acu... Daţi-mi întâi o gură de apă!

    Din povestea repezită, întretăiată, am reconstituit scena:

    Folosindu-se de întunericul lăptos al ceţii, Drişcă s-a apropiat de o turmă care cobora pe munte, mai în jos, şi-a apucat o oaie. A tras-o puţin mai la dos, nu departe, într-o adâncitură; şi, pe când sta aplecat asupra ei, ca s-o uşureze de măruntaie şi s-o poată aduce în spate, s-a trezit cu o namilă de cioban, cât un urs, că se opreşte la trei paşi în ceaţă, căutând să-şi dea seama ce lucrează omul cinchit acolo, la pământ. Drişcă nu şi-a pierdut cumpătul: înainte ca celalt să se dumirească, a ridicat oaia de picioarele dindărăt, s-a răsucit şi l-a izbit cu ea în faţă; pe urmă, i-a lăsat-o acolo şi-a fugit.

    Proastă treabă!

    Până să isprăvească de povestit, iaca şi păgubaşul ― cu oaia-n spate, mânjit de sânge pe obraz, răcnind şi blestemând pe limba lui, de credeam că nu mai sfârşeşte. L-a luat Boldişcu cu vorbă bună, l-a poftit la foc să se mai răcorească, i-a spus că nimeni n-a lipsit de la bordeie în vremea asta, că umblă fel de fel de oameni răi pe munte ― şi nu ştiu ce i-o mai fi spus ca să-l împace. M-am dat şi eu lângă el, i-am oferit tabachera să-şi facă o ţigară şi l-am îmbiat să ne vândă măcar o ciozvârtă din oaia lui, pe bani gheaţă, ca să vedem şi noi cum e la gust carnea de oaie de pe Pirin-Planina. Aşa l-am îmbunat până la urmă de tot ― şi s-a dus.

    La câteva zile după întâmplarea asta, într-o duminică dimineaţa, o ceată de oameni întunecaţi s-a ivit în capătul din jos al poienii, urcând în tăcere colnicul spre adăposturile noastre.

    Alura acelor oameni mi-a părut suspectă. Ce căutau aici pe unde nu trecuse nimeni atâta vreme? Veneau întins spre noi; şi păreau să aibă plan bine hotărât mai dinainte, că nu schimbau între ei o vorbă...

    Stan Boldişcu lipsea ― plecase de-aseară, ca de obicei în ajun de sărbătoare, la vreo dragoste de-a lui. Am scos oamenii afară din bordeie, i-am strigat şi pe cei risipiţi pe-aproape după treburi; şi ne-am aşezat toţi într-un singur rând, aşteptând evenimentele.

    În vremea asta, străinii s-apropiau. I-am numărat; erau vreo cincisprezece ― tot unul şi unul, înarmaţi cu ghioage şi ciomege. Noi eram de două ori mai mulţi, dar ne prinsese vremea dezarmaţi: numai câţiva apucaseră în grabă câte o bucată de lemn sau o cazma, pe când Lazăr Ilie Drişcă ţinea, ferit la spate, toporul...

    Cei doi turci, înţelegând despre ce-i vorba, urmăreau cu ochi scânteietori aceste pregătiri. Spiritul războinic şi cavaleresc al rasei s-a trezit atunci în ei, deodată. Când ne aşteptam mai puţin din partea unor oameni ce păreau mai înainte aşa de adormiţi, au sărit în faţa rândurilor noastre, cu puştile în cumpănă, cu spăngile îndreptate spre inamic. Unul din ei a răcnit:

    ― Nazat!

    Şi străinii s-au oprit la zece paşi, posomorâţi. Momentul era critic. Ostile stăteau faţă-n faţă, se examinau şi se pândeau cu ochii încruntaţi, gata să-nceapă lupta crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Nu mă gândeam la nimic alta, decât că, oricare ar fi rezultatul bătăliei, pentru noi tot rău urma să fie de-acum înainte.

    În acea clipă de încordare, un chiot lung a răsunat din marginea cealaltă a poienii. Toată lumea a-ntors capul. Era glasul lui Stan Ion Boldişcu, care alerga într-un suflet, făcând semne largi cu braţele ca să ceară un armistiţiu.

    Când a ajuns între noi, au şi-nceput parlamentările.

    Macedonenii ne învinuiau de hoţie; se plângeau că le spârcuim turmele şi cereau cu glas mare să facă percheziţie în bordeie, să scoată la iveală urme de prădăciunile noastre. Boldişcu le-a explicat că asta nu se poate ― ne moje. Le-a spus că aici e lagăr de prizonieri, că prizonierii ţin de oştire ― şi cine se va atinge de lagăr fără învoire în scris de la năcialnic va avea să dea socoteală faţă de oştire, care nu ştie de glumă la vreme de război... Aşa, când cu vorbă bună, când cu ameninţări, i-a mai potolit. La urmă, cel din fruntea lor a scuipat într-o parte, cu năduf; a făcut semn tovarăşilor lui să-l urmeze ― şi-au plecat. Au coborât înşiraţi pe poiană-n jos, pe unde veniseră.

    Când nu i-a mai văzut, Boldişcu s-a pornit pe râs; ceilalţi îi ţineau hangul. Numai cei doi turci s-au tras în linişte la o parte, s-au aşezat iar la pământ, cu picioarele adunate sub ei, cu privirile adormite ― de parcă nu mai erau tot cei de-adineaori. Dar oamenii noştri se uitau acum la ei cu alţi ochi...

    Începea, aşadar, să fie greu de trăit. Stăpânii turmelor ştiau acum cine le ia vamă; se vor sfătui între ei, vor rândui o pază straşnică ― şi n-o să mai fie chip să ne împărtăşim şi noi, decât arar şi cu mare primejdie, din avutul lor. Astfel, problema hranei se punea din nou, ca la-nceput.

    Nesiguranţa zilei de mâine creştea, se împletea cu ploile mărunte care se lăsau tot mai des, ca un văl cenuşiu, pe munte. Pădurea din jurul poienii era acum posomorâtă şi tăcută; trunchiurile goale licăreau sub ploaia fină şi nici un freamăt de vânt nu mai trecea prin ramuri.

    Ieşeam dimineaţa s-auzim dacă mai bate tunul cel mare spre miazăzi şi ne purtam ochii în jos, asupra valurilor de verdeaţă întunecată, cu inima încleştată de nelinişti şi tristeţe.

    Ceaţa din văi se ridica uneori până aici, se grămădea asupra poienii; prin întunericul ei alb, nu mai vedeam atunci nimic. O tăcere stranie, supranaturală ne învăluia din toate părţile, ne făcea să vorbim mai încet; şi sunetul glasului venea parcă de departe, înfundat, ca din pământ. Pe urmă farmecul dispărea, ceaţa se risipea încet ― rămâneau numai trâmbe de neguri sfâşiate, spânzurând pe coastele munţilor.

    În vreo două rânduri a-nceput să ningă. Am ieşit toţi din bordeie să vedem minunea. Brazii neclintiţi din margine abia se mai zăreau, negri, printre cârlionţii albi ai ninsorii. Dar fulgii, mari şi primăvăratici ca-n zilele babei, atingând pământul, n-aveau putere să lupte cu firele de iarbă, care-i înfruntau cu semeţie, îi prindeau ca din zbor şi-i schimbau pe rând în picături de rouă. Şi până la urmă poiana a rămas tot verde.

    Într-o după-amiază, am zărit din deal, la cotitura drumului de sub coastă, un soldat bulgar, venind dinspre Nevrocopol, cu geantă la umăr şi cu mantaua în bandulieră. Am coborât pe lângă pârău şi i-am ieşit înainte. Când a dat cu ochii de mine, a rămas grozav de surprins; nu ştia de unde am răsărit acolo, în pustiul pădurii.

    I-am oferit o ţigară şi l-am invitat pe o piatră, să se odihnească. Se ducea la Melnik. Din vorba lui, am înţeles că se caută prin lagărele de prizonieri oameni care au fost în serviciul căilor ferate să fie trimişi la Sofia...

    Vârtejul în care trăiam de atâta vreme mă învăţase să prind ocazia bună din zbor.

    Am rupt din carnetul meu o filă, pe care am scris în franţuzeşte câteva cuvinte; i-am îndesat apoi bulgarului tabachera cu tutun şi I-am rugat să predea biletul, în mână, ajutorului de năcialnic din Melnik, cu care i-am spus că sunt prieten.

    Peste câteva zile, un ciasovoi tânăr s-a oprit, asudat şi ostenit de urcuş, la bordeiele noastre din deal; a scos din fundul şepcii o răspiscă34 şi-a-ntrebat de mine... Prietenul din Melnik îmi împlinise rugămintea: fusesem trecut în listă, pe răspundere proprie, ca mecanic de drum-de-fier.

    În aceeaşi zi am părăsit pentru totdeauna lagărul de pe Pirin-Planina, hotărât să înfrunt până la capăt neprevăzutul şi vitregia împrejurărilor, cu care mai aveam de luptat.

    Mă duceam la Sofia, să mi se dea în primire o locomotivă.

    XIV

    Abia ne-am depărtat de lagăr şi, părăsind drumul de piatră, am apucat la stânga prin pădure, să tăiem mai de-a dreptul.

    Dimiter, însoţitorul meu, cunoştea mai pe vale poteci care scoteau tot acolo, la poala dinspre asfinţit a Pirinului; drumul din deal făcea prea multe ocoluri şi cotituri, bune pentru convoaie încărcate, dar nu pentru oameni uşori şi grăbiţi ca noi.

    Coboram acum prin nişte locuri rele, prăpăstioase, fără să schimbăm între noi o vorbă; ne uitam numai din când în când, pe furiş, unul la altul. Bulgarul părea băiat de treabă şi vesel, cu şapca lui veche trasă ştrengăreşte cam pe-o sprânceană, dar cum eram singuri pe-acolo şi nu putea şti cu ce om are a face, şi-a păstrat baioneta la armă. Pe urmă, am început să vorbim şi ne-am împrietenit. Spunea că are poruncă să mă ducă, până a doua zi seara, într-un anume loc pe valea Strumei, de unde urmau să plece şi alţi prizonieri la Sofia, cu aceeaşi destinaţie.

    Aveam noroc de zi frumoasă la drum. Se purtau pe cer nouri vineţi, ca primăvara, rupţi în bucăţi de vântul înălţimilor. Soarele apărea şi dispărea la răstimpuri scurte. Când trecea în neguri, pădurea se întuneca deodată, de-ai fi zis că s-apropie seara; pe urmă, când se lumina din nou, fulgerări de soare printre vârfurile negre aprindeau pe jos pete strălucitoare de aur şi frunzele uscate scânteiau cu sclipiri de juvaer.

    Poteca, la care am ajuns curând, trecea acum de-a coasta prin pădure, tăia luminişuri înguste, suia şi cobora pripoare repezi, la câte-un capăt de văgăună cu pârâiaş pe fund.

    Începea să-mi fie foame. Ciasovoiul o fi avut poate în traista lui o bucată de pâine şi ― mai ştii ― vreo ceapă uscată sau alte bunătăţi. Eu n-aveam nimic. Mă temusem la plecare să iau cu mine friptura de capră, ca să nu trădez în ochii bulgarului mijloacele de aprovizionare ale camarazilor lăsaţi în urmă. Acum îmi părea rău. Dimiter mi-a mărturisit, fără să-l întreb, că nici el nu era mai pricopsit dinspre partea mâncării; şi-a râs, arătându-şi sub mustaţa abia mijită dinţii albi şi sclipitori, de lup tânăr, gata să muşte. Tare-i greu de trăit prin aceste sălbătăcii ― gândeam eu ― unde poţi să mori de foame cu banii-n buzunar, că nu găseşti nimic de cumpărat. La oraş, oricum, o să fie altfel. Şi-mi părea bine că, neavând pe ce cheltui, îmi rămăsese încă destule monede de argint pentru zile mai bune.

    Când mă gândeam aşa, iaca înaintea noastră, nu departe la o cotitură de luminiş, un om... Venea încet pe cărare spre noi, ducând de căpăstru un catâr cu samarul în cumpănă.

    Macedoneanul nu ne zărise încă. Dimiter mi-a pus o mână pe braţ şi-a rămas nemişcat, privind aţintit, cu ochi ageri, într-acolo; pe urmă a pornit iar la vale şi-a-nceput a vorbi cu glas tare, arătând veselie de drumeţ paşnic şi nepăsător.

    ― Dobru den, gospodin!35 l-a întâmpinat el, ca din treacăt, pe străinul care s-apropia.
    Dar peste câteva secunde, când am fost în dreptul lui, caraula s-a răsucit brusc în loc şi i-a strigat, cu glas schimbat:

    ― Stoi!36

    L-am luat între noi. Omul a avut, în prima clipă, o mişcare scurtă cu mâna spre jungher; dar baioneta bulgarului îl pipăia cu vârful la piept... Şi-a întors atunci ochii, fără să mişte capul, întâi la dreapta, apoi la stânga. Locul era cu deosebire sălbatic şi pustiu. Afară de asta, noi eram doi, el era unul; şi râpa era aproape...

    ― Târsi37 mi-a strigat Dimiter, fără să-l părăsească o clipă din ochi.

    Am căutat în samare; am scos dintr-o parte o pâine mare de casă, cât să mănânce din ea trei oameni, pe săturate. Din cealaltă, am tras la iveală o ploscă de lemn, legată în curele; după greutate, părea plină. Nu prea ştiam ce să fac cu ea.

    ― Zemi ciotra! mi-a poruncit ciasovoiul. Să iau şi plosca.

    Străinul ne privea întunecat, pe sub sprâncenele-i groase, fără să scoată o vorbă. L-am auzit oftând. Ca să se cheme c-a fost negustorie cinstită la mijloc, i-am aruncat la picioare o piesă de cinci lei.

    La urmă, Dimiter s-a tras de-a-ndaratele, cu puşca întinsă spre el, câţiva paşi. L-am lăsat acolo ş-am plecat.

    Mergeam acum la vale cu pas repede şi ne uitam mereu îndărăt; tovarăşul meu se oprea din loc în loc, cu urechea atentă ― dar nici un zgomot nu venea din urmă. S-auzea numai şuietul vântului în cetini şi pădurea sta-n jurul nostru încremenită. Ne-am oprit în sfârşit, după vreo jumătate de ceas, într-un luminiş din margine ― că nu mai aveam răbdare...

    Rachiul macedoneanului s-a dovedit amarnic de tare. La sfârşitul mesei, se învârtea pădurea cu noi.

    Am coborât apoi pe fugă ultimele pante ale Pirinului, sprinteni şi plini de voie bună, parcă toată lumea era a noastră. Dimiter mă luase pe după mijloc şi mergea cu puşca târâş pe coastă-n jos, cântând cât îl ţinea gura:

    Tri meseţa v'Gorna-Bania
    I cetfârta văf Sofi-i-i-i-a...38

    Nici nu mai ştiu pe unde am trecut şi cum am ajuns, când se îngâna ziua cu noaptea, la Melnik.

    *

    Dar n-am intrat în oraş. Am trecut pe lângă poarta lui de aur ş-am cotit, puţin mai jos, într-o crestătură laterală a malurilor de nisip.

    Gândul meu fusese pân-aici că vom poposi la noapte în oraş, la ştabul militar, de unde vom porni a doua zi mai departe. Tovarăşul meu însă a fost de altă părere; avea el un plan mai bun, pe care deocamdată nu vroia să mi-l împărtăşească.

    M-a condus pe sub malurile înalte până într-un loc, unde întunericul părea mai adânc; m-a lăsat acolo, într-o adâncitură de nisip, dându-mi în păstrare rachiul şi pâinea, din care ne rămăsese mai mult de jumătate. Şi mi-a zis:

    ― Ciacă tucă, rumanski...39

    Se ducea la oraş fără mine, ca să mai aducă pe semne ceva bun la vreme de noapte.

    ― Ma scoro, bre! i-am strigat eu din urmă, fiind tare acum în limba bulgărească.

    Am înţeles că nu trebuia să dea nimeni peste mine acolo, în lipsa lui.

    Aerul rece şi osteneala drumului mă trezise aproape de tot. M-am lăsat cu faţa în sus pe nisip, cu ochii la stele. În întunericul din jurul meu nu se simţea nici o mişcare; pârăul Sfetivracei luneca aproape fără murmur la o sută de paşi mai jos, pe când, departe, scârţâitul unei roţi de car lua tăcerea nopţii în răspăr.

    După vreun ceas de aşteptare, am auzit spre apă un zgomot uşor de paşi. Am ridicat capul... Trei umbre s-apropiau tiptil prin întuneric, vorbind în şoaptă.

    ― Rumanski! m-a strigat Dimiter, cu glas scăzut.

    Venise de la oraş însoţit de două grecoaice tinere.

    Când m-am ridicat în picioare, tovarăşul meu a şi smuncit-o pe una spre el, în umbră, după ce mi-a împins-o pe cealaltă, subţirică ca un fulg, în braţe...

    Am stat la masă sub lumina stelelor, aşezaţi câteşipatru în jurul unui ştergar aşternut pe nisip. Dimiter adusese până şi o bucată de brânză, de la oraş. Şi fetele au mâncat cu lăcomie din pâinea noastră ― numai de rachiu n-au prea vrut să s-atingă.

    Pe cea de lângă mine o chema Caliopi şi nu ştia decât greceşte. I-am spus, în limba veche a părinţilor ei, începutul istoriei lui Xenofon:

    Mitròs te ke patros ke ton alon progònon apanton...40

    Şi i-am adăugat, în grecească modernă, singurele cuvinte pe care le ştiam, din refrenul unui poem al lui Byron:

    Zoi mu, sas agapò...41

    Înainte de revărsatul zorilor, fetele s-au cerut acasă; se temeau să nu fie văzute, dacă se face ziuă. Ne-am luat adio de la ele şi de la dragoste, după ce le-am condus amândoi până la intrarea în oraş. Ne-am întors apoi să ne odihnim în acelaşi loc, unde ni se părea că somnul o să fie mai dulce decât în altă parte.

    Când ne-am trezit dimineaţa cu soarele sus, mi s-a părut în primele clipe că totul n-a fost decât un vis. Dar se cunoşteau încă, pe lângă noi, urme mărunte de paşi pe nisip...

    *

    În aceeaşi zi am ajuns la apa Ştrumei şi Dimiter m-a dat în primire, cu hârtie în regulă, starşului care conducea grupul de prizonieri spre Sofia.

    La despărţire, tovarăşul meu cu care împărţisem până aici şi bune şi rele mi-a strâns mâna pe furiş şi mi-a şoptit:

    ― Sbogum, moi braţe! I mnogo zdrave!...42

    Poate că m-ar fi luat şi-n braţe, frăţeşte, dacă nu se uitau ceilalţi la noi... În două zile, de când ne cunoşteam, făcusem împreună multe isprăvi: am comis un jaf la drumul mare, am tras o beţie straşnică şi-am conrupt două fete. Nu era puţin lucru.

    XV

    Grupul de camarazi străini în care am intrat aştepta pe marginea liniei să fie îmbarcat, la noapte sau mâine-dimineaţă, în vagoanele descoperite ale trenului Decauville care trecea pe-aici de două ori pe zi spre Radomir.

    Era o amestecătură pestriţă de costume ciudate, din care aproape orice urmă de uniformă dispăruse: o colecţie întreagă de tipuri etnice cu totul diferite ― ruşi, franţuji, italieni şi mai cu seamă mulţi sârbi ― vorbind în tot atâtea limbi deosebite. Numai români nu părea să se găsească printre ei. Şi dacă o fi fost vreunul, era greu să-l cunosc din primul moment, în atâta amestecătură de oameni.

    Unii dormeau întinşi pe pământul gol, cu capul pe bagaj; alţii îşi făceau de lucru în jurul unui foc improvizat, ori stăteau de vorbă aşezaţi la marginea terasamentului şi zvârleau cu pietre în apa Strumei, pentru trecere de vreme.

    Ca să am şi eu cu cine sta de vorbă, m-am ridicat pe un bolovan mare din margine ş-am strigat peste capetele lor:

    ― Măi!... Care dintre voi e român?

    Atunci unul dintre cei culcaţi cu faţa-n sus, mai departe, şi-a săltat capul de la pământ ― şi glasul lui mi-a răspuns, tocmai din celălalt capăt al grupului:

    ― Aici! Eu îs român!

    Ne-am apropiat. Era un creştin voinic şi mustăcios, de prin ţinutul Tutovei. Îl chema Dumitrache Nedelcu. Ne-am tras mai la o parte ca să vorbim pe îndelete ş-am fumat amândoi câte o ţigară, din tutunul meu cel tare de pe Pirin.

    L-am întrebat:

    ― Ai fost în slujba căilor ferate?

    ― Da, domnule, mi-a răspuns el cam repezit. Am fost mehalnic la drumu-de-fier.

    ― Ce vorbeşti, mă! Mecanic?

    ― Păi!

    La asta nu mă aşteptasem. M-am uitat la mutra lui şi mi-a venit să râd.

    ― Da' dumneata ce-ai fost? m-a întrebat el, mai mult neliniştit decât vexat. Tot mehalnic ai fost?

    ― Nu prea! Doar acu, de vreo săptămână, am început şi eu să fiu... Aşa ne-a fost nouă dat, pesemne, să ne-ntâlnim doi mehalnici în ţara bulgărească, tot unul şi unul.

    Dumitrache se uita la mine şi nu ştia ce să creadă. S-ar fi bucurat el c-a dat peste un tovarăş cu care să se sfătuiască la o nevoie ca asta, dar n-avea încredere. Poate că eram numai vreo iscoadă de-a bulgarilor ― mai ştii?

    ― Şi... cam din ce parte a ţării eşti dumneata? m-a ispitit el, ca să vadă dacă nu mă încurc.

    ― Apoi tot cam de pe-acolo, de prin Moldova... i-am răspuns eu, vag.

    ― Aşa? Atunci o să fie tare bine că ne-am întâlnit amândoi.

    ― Da, da, mare pricopseală.

    Dumitrache a tăcut o vreme, cu fruntea încreţită.

    ― Domnule, tare te-aş ruga să-mi spui şi mie: oare ce gândeşti c-au să facă bulgarii cu noi, când om ajunge la Sofia?

    ― Ce să facă? Au să ne puie pe câte o maşină.

    ― Bine, asta ştiu eu... Da' nu crezi c-au să rânduiască pe vreunul de-al lor, care cunoaşte meşteşugul, să ne mai arate ceva la-nceput, pe ici, pe colo, cum merge treaba la maşină? Că eu, drept să-ţi spui, am cam uitat sama la şuruburi, de când n-am mai pus mâna pe ele.

    ― Ba despre asta să-ţi iei nădejdea, l-am descurajat eu. N-o să-ţi arate nimeni nimic. O să te puie pe maşină ― şi gata: mână, băiete! Nu ştii cum e bulgarul?

    Când m-a auzit vorbind aşa, Nedelcu s-a posomorât de tot la obraz. Şi-a pus ochii în pământ s-a oftat din adâncul inimii, fără să mai scoată un cuvânt.

    ― Măi, Dumitrache... mi se pare mie că nici tu n-ai fost mehanic, cum zici!

    Omul a-nghiţit o dată-n sec, dar tot se mai codea.

    ― N-am fost, domnule, mi-a mărturisit el în sfârşit, cu greutate. Drept e că n-am prea fost, până pe-acolo. Da' ce era să fac? Decât să mor de foame în ţara pietrelor...

    ― Cine te-a scris pe listă?

    ― Un starş de la gura Strumiţei.

    Ca să-i mai vie inima la loc, am încercat atunci să-i arăt că putea să scape cu faţa curată. L-am învăţat să spuie la Sofia c-a fost frânar şi că starşul l-a trecut din greşală pe listă ca mecanic.

    Dar el o ţinea înainte, cum o apucase:

    ― N-ar fi rău să te dai dumneata pe lângă talienii iştia, să-i iei aşa cu vorba, pe departe, să-i întrebi cum merge treaba pe maşină. Ştii, azi una, mâine alta ― poate le furi ceva din meşteşug... şi-mi spui şi mie pe urmă.

    ― Degeaba, Dumitrache, nu se-nvaţă mehălnicia aşa, pe dinafară, cum crezi tu. Va să fii de faţă, să vezi cu ochii, ca să poţi învăţa câte ceva.

    ― Atunci, ţine minte de la mine, are să fie rău tare de noi, a zis el. Maşina-i lucrul dracului, domnule, nu şagă. Dacă nu-i ştii sama bine la meşteşugurile ei, îndată-ţi face o poznă. Când vrei s-o ia înainte, porneşte de-a-ndaratele... Şi te duce de râpă, cu trin cu tot. Ori, dacă-i pui mâna unde nu se cade, te trezeşti cu ea că-ncepe a chiui cât şaptezeci de scroafe la un loc, de scoală tot oraşul în gura ei. Şi ce te faci?...


    A doua zi dimineaţa, am pornit în sfârşit.

    În vagonul al doilea de la coadă, unde ne-ajunsese rândul la îmbarcare, Dumitrache Nedelcu stătea lângă mine ca pe spini. La fiecare haltă sărea jos cel dintâi, ca să dea târcoale în jurul maşinii; la pornire, se urca în vagon cel din urmă. Era tăcut, preocupat, cu fruntea încreţită.

    ― Numai de-un lucru mi-i ciudă, a răsuflat el într-un rând, că nu pot sta acolo de faţă când o porneşte şi când o opreşte, să văz ce-i face... Încolo, ştiu toate cele. Am văzut cum îi dă apă, am văzut pe unde o-ndoapă cu cărbuni, am văzut cum o şterge cu şomoiogul pe la încheieturi. Doar pe dedesubt n-am putut lua sama să văz cumu-i, că nu mă lasă bulgarul.

    ― Care bulgar?

    ― Cel de pe maşină. Nu rabdă să m-apropiu prea mult, ca să nu-i fur meşteşugul. Halal de-aşa mehalnic! E mânjit tot cu cărbuni, numa ochii ce-s de capul lui: are doi ochi mari şi albi, ca doi franci. Şi cum vede că mă dau pe lângă maşină, se stropşeşte la mine, se holbează şi m-ameninţă cu prafturiţa.

    ― Da' ce-i aia, prafturiţa?

    ― Cum, nici atâta lucru nu ştii? Apoi greu o să fie de dumneata când te-or pune pe maşină... Prafturiţa îi o vergea lungă de fier, cu şomoiog de cârpă udă la vârf. Stropeşti cărbunii cu ea, când vrei să iuţeşti focul. Prafturiţa trebuie să aibă orice meşter lăcătuş ori potcovar, darmite un mehalnic? Ce s-ar face el la drum fără ea? Uite, aista al nostru, cât îi el de mititel, are o prafturiţa de-un stânjen...

    Trenul se oprea prea des, că distanţa dintre halte era mică, pe măsura locomotivei. După o haltă, Dumitrache s-a aşezat lângă mine, îmbufnat, s-a zis numai atâta:

    ― Era să mă opărească; m-o stuchit cu abur fierbinte pe-o nară.

    La halta următoare, tovarăşul meu s-a întors din excursia-i obişnuită mai curând ca de obicei. Se freca cu mâna la ceafă.

    ― Ce-i, Dumitrache?

    ― Nu mai e chip de-nvăţat. M-au luat ciasovoii la ochi... Cum se opreşte trinu, toţi stau cu ochii pe mine şi mă pândesc; şi cum dau să mă fac spre maşină, se răped la mine, mă fugăresc din toate părţile şi m-alungă cu pumni în ceafă. De-acum, cu cât am apucat a-nvăţa până aici, cu atât am rămas...

    *

    La Radomir, am schimbat trenul. Ne-am suit în altul mai mare, de unde nimeni nu mai avea voie să se coboare.

    Când am ajuns la Sofia, un inginer în uniformă militărească a venit să ne cerceteze pe fiecare, după listă.

    ― Mehanic? m-a întrebat el pe bulgăreşte, ajungând în dreptul meu.

    ― Nu, nu sunt mecanic, i-am răspuns eu pe franţuzeşte.

    ― Nici nu se putea să fii, a zis el. Dacă ai fi fost mecanic de drum-de-fier, ţara dumitale nu te-ar fi trimis pe front... Dar aici, pe listă, văd că te-ai dat drept mecanic. Ai minţit. Pentru ce?

    ― Ca să viu la oraş. Altfel, muream de foame prin munţii Macedoniei...

    ― Ştii că pentru asta poţi să fii împuşcat?

    ― Decât să mor de foame...

    Bulgarul a stat câteva momente şi s-a gândit. Nu ştia ce să facă cu mine. S-a întors în sfârşit către ciasovoi, care aştepta cu baioneta la armă:

    ― Să-l duceţi la gara Nadejda, la vagoane... i-a poruncit el, fără să mă privească.

    Soldatul m-a luat în primire numaidecât:

    ― Haida!

    Când am trecut prin faţa celorlalţi, am dat cu ochii de Dumitrache Nedelcu, care aştepta să-i vie rândul. M-auzise vorbind, vedea acum că mă duce santinela, dar nu ştia ce-o să se-ntâmple cu mine.

    ― Domnule, stai să-mi vie şi mie rându, că eu nu ştiu să vorbesc... ce mă fac eu?

    ― Nu-ţi fie frică! Să spui c-ai fost frânar, cum te-am învăţat eu. Ai înţeles?

    ― Haida, bre! a mormăit ciasovoiul, împingându-mă de la spate.

    Şi-am pornit, cu caraulă după mine, prin lapoviţă.

    XVI

    Cine m-a pus să plec de la Pirin-Planina?...

    Acolo, izolaţi pe vârful muntelui, puteam să murim de foame în pustietate, dar aveam cel puţin o climă blândă şi iarba curată sub picioare ― nu era frig, nu era lapoviţă, nu era glod până la genunchi ca în mocirla asta sinistră care se cheamă lagărul de la gara Nadejda.

    Aşa-i când i se urăşte omului cu binele şi-aleargă după mai bine!

    În sudul Macedoniei, departe de ochii celor de la centru, trăind laolaltă mai mult noi înde noi, bulgari, români, sârbi, franţuji, aproape toţi băieţi tineri, cu sufletul neotrăvit de atâtea patimi, ne împăcăm cum puteam cu viaţa pe care ne-o hărăzise vremea de război şi-o duceam bine unii cu alţii, ba chiar legam uneori prietenie cu foştii inamici.

    Aici, se cunoştea c-am intrat în civilizaţie, că suntem lângă capitala ţării. Ura bulgarilor împotriva noastră, întreţinută de o presă feroce, nu s-a potolit încă. Am regăsit aici regimul primelor zile de captivitate ― aceeaşi atmosferă de duşmănie ca la început; prizonierii români din acest lagăr nenorocit duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi... Nu, de data asta nu pot, nu vreau, nu trebuie să fac literatură. Voi arăta simplu lucrurile, aşa cum le-am văzut. Gara Nadejda era o magherniţă mare de scânduri, aşezată-n câmp, la câţiva kilometri de oraş. Pe şesul dimprejurul ei, sub un cer de leşie, prizonierii români lucrau de dimineaţa până seara, sub conducerea nemţilor şi sub privegherea ciasovoilor, la felurite instalaţii de cale ferată ― poduri, linii, terasamente. Noaptea dormeau îngrămădiţi (trei sute cincisprezece oameni, când am ajuns eu) în şapte vagoane de vite sau de marfă, dărăpănate, părăsite la o parte, pe o linie moartă.

    În jurul vagoanelor, un hlei negru şi gros, frământat sub picioare; lângă vagoane, deasupra unei gropi, un acoperiş de şindrilă, înclinat, susţinut de două grinzi numai dintr-o parte, ţinea loc de bucătărie.

    Apa era adusă cu hârdăul, de la depărtare de doi kilometri, din ograda unei cazărmi ― şi n-ajungea decât pentru nevoile bucătăriei. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp.

    Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu faţa pământie, cu ochii sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână.

    Când veneau de la muncă se îmbrânceau, se-njurau, se chemau între ei cu glasuri pierite şi cavernoase; scotea fiecare ba un ciob de strachină, ba o cutie de tinichea găsită pe marginea şanţului, să-şi primească zeama de fasole, pe care o înghiţea dintr-o sorbitură ― pe când alţii, aplecaţi asupra vreunui vas mai mare, o hlepăiau repede, ca câinii. Pâine nu aveau: de dimineaţă îşi mâncau toată pâinea. Cei mai mulţi nici nu primeau decât un sfert; restul îl oprea starşul pentru tutun ― căci şeful de caraule le vindea tutun, arvunindu-le pâinea pe câteva zile înainte, ca s-o desfacă apoi pe preţ bun, la oraş.

    După ce se-ntuneca, oamenii erau zăvorâţi în vagoane, unde cărau pe picioare tot noroiul de afară. Îngrămădiţi pe întuneric câte cincizeci-şaizeci într-un vagon, toată noaptea se înghionteau, se văietau, se înjurau, că nu putea sta nimeni decât în capul oaselor. Când îi scoteau dimineaţa ciasovoii la muncă, ieşeau la lumină nedormiţi şi murdari, ca dintr-o baie de noroi: noroi pe faţă, în sprâncene, pe mâini, pe păr, pe haine... Unii se ghemuiau cu nasul între genunchi şi nu voiau să mai iasă din întunericul vagoanelor. Ciomagul ciasovoilor lovea atunci fără milă; lovea adesea şi oameni care trăgeau să moară ― ori izbea uneori, cu ciomagul surd, cadavre răcite de câteva ceasuri...

    Căci pe fiecare noapte mureau câte patru-cinci într-un vagon. Şi morţii erau lăsaţi la un loc cu cei vii, într-o promiscuitate lugubră, până să-i scoată la capătul vagoanelor, de unde îi căra o cotiugă.

    ― Noi toţi, câţi ne vezi aici, o să murim în scurtă vreme până la cel din urmă, mi-a zis unul într-o zi, când l-am întrebat cum a ajuns acolo. Toţi, care am apucat a intra de la-nceput în ceata asta, am fost urgisiţi de Dumnezeu. De la Razgrad, două săptămâni ne-au purtat pe drumuri, numa-n spăngi şi-n bătăi. Poposeam noaptea unde apucam, în vânt şi-n ploaie; şi câinii ăia de turci bulgăreşti ne jefuiau, ne lăsau goi. Pe urmă, am ajuns aici: din vreo opt sute, uite câţi am rămas... Nu ştiu ce păcate om fi ispăşind, da' ştiu că Dumnezeu a fost rău şi hain cu noi, până ne-a adus în starea dobitoacelor, de ne-am pierdut şi minţile. Iaca eu, ăsta care mă vezi, gospodar cu stare în satul meu, am ajuns de mănânc mortăciuni pe câmp: ieri am găsit un cap de găină moartă şi l-am ros, l-am mâncat cu fulgi cu tot...
    Printre prusacii care conduceau lucrările, era şi o echipă de bavareji. Rar am întâlnit aşa oameni de treabă. Aveau suflet deschis şi se purtau blând cu oamenii noştri, nu ca prusacii, care nu le lăsau o clipă de răgaz la lucru, ci se răsteau la ei pe câmp de dimineaţa până seara:

    ― Loos!... Loos!...43

    Cu bavarejii mă împrietenisem din prima zi; am obţinut prin ei, de la-nceput, favoarea să dorm afară. Şi starşul mă lăsa-n pace, că se temea de ei.

    Dimineaţa aveau în bidoane infuzie de cafea, subţire şi decolorată, dar fierbinte. Îmi ofereau din sacul lor soldăţesc şi câte o tartină mică, făcută din două felii subţiri de pâine cu grăsime de porc la mijloc, sleită. Şi era bună la vremea aceea, măcar că altădată aş fi crezut cu neputinţă să pun în gură aşa ceva.

    Prietenii mei nu veniseră de mult în Bulgaria. Lucrau acum la instalarea unui pod, şi pe cât erau de harnici la treabă, pe atât erau de veseli şi copilăroşi. Fuseseră mai înainte pe frontul rusesc, departe, în Prusia Orientală. Acum, când stăteam sub mal în timpul repaosului de la amiază şi se-ntâmpla ca vreunul din ei s-aţipească, o glumă obişnuită de-a lor era să-i strige la ureche:

    ― Hoch! Die Rüssen Kommen!44

    Şi făceau mare haz când omul sărea speriat din somn şi-şi căuta arma, crezându-se încă în tranşeele de la Marea Baltică.

    *

    Ş-au pornit apoi zăpezi mari, cu ger şi viforniţă. În vagoane, unde oamenii se răriseră acum de tot, şuiera viscolul prin toate crăpăturile, amestecat cu pulbere de zăpadă.

    Într-o duminică, a venit ordin ca toţi cei rămaşi în viaţă să fie duşi la o fabrică de zahăr din apropiere ― ca să facă baie...

    Cu răcnete, cu ciomege, i-au scos de dimineaţă caraulele de prin unghere, până şi pe cei care nu se puteau ţine deloc pe picioare.

    Şi sub cerul vânăt-cenuşiu, pe câmpia spulberată de viscol, convoiul de spectre a-nceput a se târî prin zăpadă, mai înspăimântător decât orice Pohod na Sibir. Care cădea, acolo rămânea. Ciasovoii îl loveau cu cizmele, îl trăgeau de picioare şi, la urmă, îl părăseau în omăt. Tot câmpul a fost presărat astfel cu oameni, pe care la întoarcere ştiam că-i vom găsi ţepeni.

    Câţi au apucat s-ajungă la fabrică, s-au dezbrăcat de zdrenţe într-o sală aproape îngheţată, apoi au fost împinşi cu sila de la spate într-o odaie largă, cu duş...

    I-am zărit prin uşa întredeschisă. Stăteau zgribuliţi pe lângă pereţi ― schelete descărnate, îmbrăcate în piele vânătă, morţi sculaţi în picioare, trupurile hâde, înfiorătoare ― strângându-se unii în alţii să nu-i ajungă cumva vreo picătură de apă din stropitoarea cea mare atârnată în tavan.

    Când au ieşit din "baie" erau şi mai rebegiţi decât înainte, dar tot aşa de murdari.

    *

    Douăzeci de zile am rezistat, luptând cu suflet tare şi putere supraomenească împotriva mizeriei sinistre a acestui lagăr, împotriva primejdiei în care mă aruncase nenorocul sau poate numai nechibzuinţă mea. La urmă, am căzut. M-am îmbolnăvit. Şi credeam că totul s-a isprăvit.

    Dar prietenii mei bavareji m-au dus la un doctor militar şi-au stăruit, cu toată trecerea pe care o aveau germanii, să fiu trimis la spital.

    XVII

    Spitalul "Klon Evropa" instalat într-un hotel din centrul Sofiei ― rămas numai pentru prizonieri după evacuarea ultimilor răniţi bulgari ― era un adevărat turn al lui Babel. Pe scări, pe coridoare şi prin odăile largi ale celor patru etaje ale lui, s-amestecau în zumzet de stup vreo zece limbi europene, între care dominau, ca de obicei, dialectele slavone.

    Tot acolo, la un loc cu prizonierii, vieţuiau şi câteva fete de serviciu numite samarience, rămase de pe vremea răniţilor bulgari, şi altele mai curăţele, cărora li se zicea sestra, având fiecare în grijă câte-un etaj.

    Era o harababură. Cu vremea, mă deprinsesem să vorbesc curent un fel de volapük, o amestecătură de sârbeşte, ruseşte şi bulgăreşte, care trebuie să fi semănat grozav cu slavona veche a lui Metodiu şi Chiril, presărată la întâmplare cu termeni greceşti, cu cuvinte franţuzeşti, cu expresii fantastice pe care le inventam atunci, pe loc, ca să mă fac înţeles de vreun interlocutor englez, turc sau armean, care nu vroia să priceapă româneşte.

    Am nimerit la început în pavilionul de jos, despărţit printr-un gang de corpul principal al clădirii, unde abia se găsise un pat pentru mine.

    În trei zile am fost vindecat. Avusesem numai o gripă uşoară. Dar doctorul sârb, care ştia din ce mizerie venisem, mi-a promis să mă mai îngăduie cel puţin încă o săptămână, în convalescenţă.

    În vremea asta însă m-am împrietenit cu sestra Luluşeva ― o femeie cu suflet ales, grecoaică de origine, care semăna a călugăriţă ― ş-am pus cu ea la cale un plan bine ticluit, ca să rămân în spital.

    Se găsea printre bolnavii adunaţi acolo un grec din Kavala, anume Papangellos, om în vârstă, dar venizelist înfocat ― de meserie farmacist. Ne-am sfătuit într-o seară cu grecul să declare c-a fost medic de boli interne ― parcă cine-i putea şti? ― ş-am cerut printr-o petiţie în franţuzeşte, adresată doctorului Ştefanov, medic-şef al spitalului, să i se dea pe seamă un etaj de bolnavi, avându-mă pe mine ajutor, ca secretar şi interpret.

    Cererea a fost aprobată întocmai. Şi ni s-a dat pe seamă etajul al patrulea.

    În noua mea calitate, m-am instalat într-o cameră mică, izolată la un capăt al etajului de sus, cu vedere largă peste acoperişuri.

    *

    Nici eu, nici grecul n-aveam habar de medicină. Ca să fac faţă împrejurărilor, împrumutam cărţi de specialitate de la un student medicinist, Lobanof, şi citeam toată noaptea. Studiam tot felul de boli pe dinafară şi mi se părea că de toate sunt atins câte-un pic ― gata să deviu ipohondru; iar când ajungeam în faţa bolnavului, uitam tot ce învăţasem şi nu mai pricepeam nimic.

    Aveam ajutoare vreo zece sanitari sârbi, pe care încet-încet i-am înlocuit cu români.

    Când rămâneau paturi libere, coboram dimineaţa la primirea bolnavilor, aduşi de prin lagărele din apropiere. Mă uitam la ei cu atenţie şi puneam întotdeauna ochii pe câte unul, care mi se părea mai chiulangiu. Numai aşa era bun pentru etajul al patrulea.

    Cu metoda asta, nici nu prea mureau aşa mulţi sub îngrijirea şi competenţa noastră medicală, cum mureau la celelalte etaje. Ba chiar se-ntâmpla ca doctorii ceilalţi, cu diplomă, să fie şi puţin cam geloşi din pricina asta.

    Ca să puie diagnozele bolnavilor, îl aduceam pe furiş, în vremea prânzului, pe doctorul sârb de la pavilionul de jos, şi notam pe hârtie tot ce-mi spunea. Reţetele le scria grecul. La atâta lucru se pricepea şi el. Încolo, nu era bun de nimic. Uita până şi numele celor mai elementare boli, sau nu era în stare să le pronunţe corect, când venea doctorul Ştefanov în inspecţie la etajul nostru. Trebuia atunci să stau pe lângă el, să-i suflu din spate, ca la şcoală ― şi tot degeaba.

    ― Cacvo imă toi? l-a întrebat odată medicul-şef, oprindu-se în dreptul unui bolnav adus de curând. Ce-are ăsta? Ştiam că omul are pleurezie. Cum grecul nu da semne să-şi aducă aminte, măcar că făcusem cu el destulă repetiţie, ca de obicei, m-am apropiat puţin şi i-am şoptit încet, pe franţuzeşte: pleuré sie...

    ― Phlegmagi! a răspuns el atunci, tare, sigur de sine.

    Şi bulgarul a rămas cam nedumerit, dar vădit impresionat de numele acelei boli misterioase, de care nu mai auzise până atunci.


    Aşa a trecut iarna, şi aproape nici n-am simţit când a trecut. Mă duceam seara la pavilionul de jos, să stau de vorbă cu franţujii şi cu câţiva prieteni bucureşteni ― avocaţi, ofiţeri, actori ― care avuseseră norocul să fie primiţi în spital, măcar că nu prea erau bolnavi. Ziua, scriam foile bolnavilor, citeam de zor medicină sau cărţi franţuzeşti împrumutate de la doamna Aftalion ― o româncă măritată la Sofia, femeie admirabilă şi curajoasă, care se expunea la multe neplăceri din partea bulgarilor ca să ne aducă în fiecare săptămână ţigări, cărţi de literatură şi alte lucruri necesare unor înstrăinaţi ca noi.

    Pe sestra de la etajul meu o chema Raiana; era o fată onestă şi lată-n şolduri, cu care trăiam în raporturi de strictă camaraderie.

    În schimb, venea câteodată pe la miezul nopţii în odaia mea o samariancă mică de la etajul de sus, şi-mi cânta în surdină, ca să n-o aud decât eu, câte un cântec bulgăresc de dragoste, primitiv şi simplu, ca şi dragostea însăşi. O chema Stefanca şi era blondă; purta un fiong albastru în păr şi umbla totdeauna cu picioarele goale în pantofi.

    Ceilalţi s-aranjau şi ei cum puteau. Bulgarii erau geloşi (mai cu seamă din patriotism) şi pedepseau cu alungarea din spital orice abatere de la moralitate, când puteau s-o surprindă; sestrele erau însă mai îngăduitoare.

    Ca să-i împace şi pe ei, era una pe la etajul al doilea, femeie cam trecută, dar veselă şi robustă, care trăia cu patru ciasovoi în acelaşi timp. Şi se simţea fericită cum nu se mai poate că toată ziua cânta de voie bună şi făcea treabă cât şapte.

    Dar tot prizonierii aveau mai multă trecere, că erau mai puţin din topor şi, fiind de toate naţiile şi soiurile, aveau de unde alege: franţuz, român, rus...

    Ba ne-am trezit într-o dimineaţă în curtea spitalului şi cu un harap. Era un negru din Congo, prins pe frontul de la Salonic ― o dihanie mică şi buzată.

    Apariţia lui a făcut senzaţie. Toate sestrele şi samariencele au alergat să-l vază, l-au înconjurat numaidecât cu exclamaţii, cu râsete, cu glume. Speriat de atâta larmă, harapul s-a lipit de zid în bătaia soarelui, zgribulit şi zbârlit ca un pui de mâţă neagră. Apoi cu încetul s-a mai domesticit, a început a privi mai îndrăzneţ la cercul de femei din juru-i şi, pe faţa lui de catran, dinţii albi i-au sclipit într-un zâmbet până la urechi. Atunci sestrele l-au strâns mai de-aproape în ceata lor zgomotoasă. Una l-a tras de mânecă, alta i-a pus mâna pe păr. Făceau glume între ele, privindu-l ca pe-o minune; aveau curiozităţi indecente şi-l pipăiau râzând, cu îndrăzneala femeilor când sunt multe la un loc, cu un singur bărbat. La urmă, l-au condus cu alai la etajul al treilea şi până seara au făcut pelerinaj la patul lui, ca să-l mai vadă o dată.

    Nu erau femei rele sestrele, dar se spionau una pe alta şi, câteodată, se pârau ― din gelozie.

    Era mai cu seamă una, Cantargieva, cea de la etajul cu harapul, de răul căreia nu putea nimeni să trăiască. Trecută de patruzeci de ani, cu faţa veştedă, cu nasul drept şi buzele subţiri, umbla pudrată tare şi se îmbrăca cu oarecare cochetărie. Purtând totdeauna ciorapi ă jour şi pantofi strâmţi de lac, se plimba după-amezile prin curte sau invita câte-o prietenă în odaia ei, unde ceasuri întregi vântura toate evenimentele mărunte din spital şi-şi clevetea tovarăşele. Toate o ştiau de frică, toate tremurau sub privirea ei ascuţită şi rea.

    Fireşte că nici ea nu era sfântă. Dar nimeni nu putea s-o prindă. Vicleană şi ascunsă, cunoştea pe degete păcatele altora, dar lucrul ei ştia să-l acopere. O rivală pârâtă de Cantargieva era curând prinsă asupra faptului şi izgonită din spital. Astfel plecase, alungată cu ruşine, Nevena cea pururi zâmbitoare şi brună ca o creolă, şi Paceva cea bălaie şi timidă, cu ochii ei de culoare nesigură, din care luneca adesea o privire cam tulbure, pe când pe faţa-i albă apărea şi dispărea o roşaţă fără motiv... Şi altele la fel.

    Tot aşa plecase într-o bună zi şi Hiteva, amica starşului Ivan. Din pricina asta, o surdă duşmănie se iscase între Cantargieva şi Ivan, şeful caraulelor de pază din spital, care acum îi purta sâmbetele.

    Într-o seară stam târziu ca de obicei la fereastra mea. Aproape de miezul nopţii, am zărit jos în curte pe Cantargieva, care era de serviciu în noaptea aceea. Mişcările ei cam ciudate mi-au atras atenţia. Mersul încet, cu pază, se oprea ş-asculta... S-a apropiat în vârful picioarelor de odaia caraulelor şi-a privit înăuntru, prin fereastra de deasupra uşii. Pe urmă a suit repede scările la etaj.

    Curând în urma ei s-a ivit şi starşul; fără cizme, cu capul gol, a străbătut curtea îngustă şi-a dispărut pe aceeaşi scară, în urma Cantargievei.

    N-a trecut mult, şi-am auzit la etajul de sub mine larmă şi şuierături. Câteva caraule au urcat în goană scările şi-a răsunat zvon de glasuri. Am coborât şi eu, să văd cum stă lucrul.

    De-a lungul coridorului de la al treilea bolnavii scoteau prin toate uşile capete somnoroase şi-ntrebau în fel şi fel de limbi: ce s-a întâmplat?

    La odaia Cantargievei, uşa era dată de perete. Câteva sestre stăteau acolo şi urmăreau, cu vie plăcere, scena dinăuntru; se înghesuiau să privească de la spatele lor şi bolnavii, pe care caraulele îi alungau la paturi.

    Cantargieva sta înfiptă, cu braţele încrucişate, cu spatele la fereastră.

    ― Unde e harapul? Ce-ai făcut cu harapul? o întreba starşul, după ce scotocise desigur prin toate ungherele.

    ― Târsite! a răspuns ea, înţepat.

    Şi starşul a-nceput să caute iar; pe sub pat, pe după perdele, deasupra sobei, ba chiar şi în sobă...

    L-am văzut cu ochii mei când a intrat, a zis starşul cu ciudă. Şi s-a apropiat iar de pat. Îi venise o idee: să ridice salteaua...

    Atunci un hohot de râs a răsunat în toată odaia.

    Îl descoperise.

    Harapul era acolo, mic şi negru, strivit între două saltele, ca o stafidă.

    XVIII

    Întâmplări banale, zile lungi de monotonie, ca-ntr-o închisoare...

    Ce departe mă simţeam acum de viaţa plină şi liberă de pe Pirin-Planina!

    Ca un ecou târziu al zilelor de-atunci mi-a venit într-o dimineaţă la spital unul dintre tovarăşii pe care i-am lăsat acolo. Fugise, trecuse din lagăr în lagăr şi, după multe peripeţii, a ajuns la Sofia.

    Am stat la căpătâiul lui şi mi-a povestit ce s-a mai întâmplat cu ei pe Pirin, de la plecarea mea.

    Stan Boldişcu, cantonierul, i-a părăsit şi el într-o bună zi: fusese chemat pe front. Numai bulgarul cu aprovizionarea mai venea acum pe la ei, din când în când; îi chema devale, c-un chiot lung şi le lăsa câţiva pumni de mălai sau câţiva pesmeţi. Şi cum nu ştia deloc româneşte, nu le putea da nici o veste de prin lume, ci se uita doar la ei înciudat, cu ochii lui mici ca doi solzi de peşte sub sprâncene groase de cânepă, şi părea întotdeauna grăbit.

    Pustiiţi acolo, deasupra pădurilor, numai cu cei doi turci, care stăteau neclintit la postul lor, oamenii noştri pierduseră de la o vreme rostul calendarului, socoteala zilelor şi sărbătorilor. Toporaşii începuseră a-nflori în umbra tufelor; fagii mărunţi din vale aşteptau parcă pe sfântul Gheorghe să le plesnească mugurii cu biciul lui cel sfânt: fluturaşi verzui se lăsau pe bumbii de aur ai păpădiilor tinere, pe floarea-paştelui mică şi albă, ca un fulg întârziat de ninsoare. Amăgiţi de aceste arătări timpurii ale primăverii, oamenii se credeau în preajma Paştilor şi se temeau să nu treacă învierea Domnului, fără să le dea nimeni de veste.

    Mai amărât din această pricină decât toţi era unul, Toader Căpuzar, care ţinea morţiş să prăznuiască sărbătorile după datină.

    ― Măi fraţilor, ce ne facem noi? Iaca, trece Paştele şi noi habar n-avem... S-a mai pomenit una ca asta?

    Într-o dimineaţă, dulce luminată de soare şi plină de ciripitul cintezelor, Căpuzaru, ieşind din bordeiul lui, le-a zis:

    ― Să ştiţi că azi e Duminica Floriilor. Mi s-a făcut mie aşa, un semn... Am visat as'noapte că culegeam mâţişori de răchită pe malul râului, cu popa Ion. Ţineţi minte că-i aşa cum vă spui ― Paştele pică de azi într-o săptămână. O să fac rost de ouă, să coicnim şi noi, ca toţi creştinii...

    O săptămână-ntreagă s-a pregătit; se-ntorcea în fiecare seară trudit şi zgârâiat, cu ouă sălbatice-n căciulă. Ouă pestriţe de hultan, mai-mai cât cele de găină, ouă de cocoşar şi sturz, de gaiţă şi de sfrancioc, galbene cu picăţele ruginii, ouşoare de mierlă, verzui la coajă ca cele de raţă ― şi altele mari ca de bibilică, pe care zicea că le găsise sub rădăcini, în cuibare de frunze veştede. Dar n-aveau cu ce să le vopsească. Şi fiindcă era păcat să le lase albe de Paşti, le-au fiert în nişte scoarţă de copac; şi din zeama aceea amară, ouăle au ieşit mai mult cernite, la fel cu sufletul lor necăjit.

    Sâmbătă s-au gătit toţi şi s-au oglindit în apa pârâului. Dintr-un pâlc de brazi tineri, Năiţă grănicerul a cărat în spate câteva croşnii de ramuri verzi, cu care şi-au împodobit intrarea la bordeie.

    S-au adunat apoi toţi în jurul unui foc mare, să vegheze în noaptea învierii. Se uitau în tăcere la para focului, cu braţele împreunate peste genunchi, cu ochii împăinjiniţi de amintiri.

    ― Măi fraţilor, dac-o fi să mor prin pustietăţile astea, v-aş ruga doar atâta, să mă îngropaţi cu faţa spre Argeş..., a zis Căpuzaru.

    S-a ridicat apoi şi s-a uitat iar, prin întuneric, spre satul depărtat din vale; dar nici o luminiţă nu se zărea într-acolo.

    De la o vreme focul a adormit sub spuză ― şi, după semnele cerului, părea să fie miezul nopţii. Căpuzaru a aprins o ţandăra de bora şi, ridicând-o deasupra capului, a strigat:

    ― Hristos a-nviat, fraţilor!

    Atunci şi-au aprins toţi de la el lumânările de brad şi i-au răspuns:

    ― Adevărat a-nviat!

    Şi pe când turcii îşi sticleau spre ei ochii din umbră, nedumeriţi, în tăcerea nopţii, pe vârful muntelui străin, glasurile lor au răsunat înfiorate, cântând:

    ― Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând...

    *

    După zile însorite şi nopţi răcoroase, care le-aduceau din văi lătratul şacalilor, odată, pe la amiază, un convoi lung de cară cu provizii a trecut de la Nevrocopol spre front, pe drumul de sub coastă.

    Cărăuşii fluierau pe lângă boi, aruncând priviri piezişe spre dâmbul înalt, de unde cu mult interes îi priveau ai noştri.

    ― Măi, care din voi ştie româneşte? a întrebat Căpuzaru, înfipt în vârful dâmbului.

    Un bulgar bătrân i-a răspuns:

    ― Eu ştii româneşte. Ce vrei?

    ― Hristos a înviat! i-a strigat Căpuzaru, de încercare. Bulgarul l-a privit cu luare-aminte; şi-a îndesat apoi şapca pe ochi, a scuipat într-o parte şi-a zis:

    ― N-a înviat, mă românule. Cine ţi-a spus ţie c-a înviat? O să înviască el, peste vreo trei sedmiţe...

    XIX

    De la fereastra mea care domina toate casele dimprejur, contemplam în lungi după-amezi de vară priveliştea sutelor de ogeacuri îndreptate spre cer.

    Era cald şi linişte. Peste acoperişurile de tablă roşie, tremura-n lumină apa morţilor. Ceasuri întregi stam acolo, singur, deasupra oraşului, cu o carte deschisă pe genunchi; şi prin sufletul meu, altădată vibrând de viaţă, se perindau acum numai amintiri şterse, imagini fără contur, asemeni norilor subţiri care se topeau în cupa de azur a cerului, lăsând în trecere peste oraş umbra lor diafană.

    Într-un rând, am zărit peste acoperişuri, în cadrul unei ferestre deschise, o siluetă gingaşă de fată. Cu bustul înclinat într-o mişcare plină de graţie, se ţinea cu o mână de marginea de sus a ferestrei şi părea că se uită undeva, departe; mâneca largă a bluzei de vară lunecând în jos, îi dezvelea braţul până la umăr.

    Nu-i puteam distinge faţa. Dar după mişcări şi după culoarea închisă a părului, o presimţeam delicată şi brună.

    Multă vreme am rămas cu ochii la această apariţie de departe; şi, după ce s-a retras în umbra odăii, ochii mei o vedeau încă, tot acolo, înclinată în pervazul ferestrei înalte.

    Zilele următoare, străina s-a arătat iar, în acelaşi loc, ţinând deasupra capului braţul gol, care se zărea alb pe fondul de umbră, ca o pată uşoară de lumină.

    Fata nu mă vedea.

    Dar în monotonia acelor ceasuri de după-amiază, apariţia aceasta era pentru mine o distracţie aleasă şi fină. Când oraşul adormea toropit de căldură, aşteptam cu nerăbdare să învie cadrul pustiu al ferestrei; şi când silueta ei se ivea dintr-o dată acolo, o salutam cu o exclamaţie mută, ca pe o primadonă.

    Într-o zi, simţind că priveşte mai stăruitor spre punctul în care mă aflam, am fluturat o batistă. Fata a dispărut repede, s-a întors cu un binoclu şi s-a uitat îndelung la fereastra mea; s-a tras apoi puţin în umbra odăii şi mi-a răspuns de-acolo la fel, cu batista.

    Aşa am făcut cunoştinţă. Şi la atâta s-a mărginit în prima zi corespondenţa noastră aeriană.

    A ştiut ea oare de la început că sunt prizonier de război şi, cu bunătatea femeii de orice rasă, a vrut numai să-mi ofere un prilej trecător de uitare? Poate că fata era romantică şi murea de urât ca şi mine.

    Am încercat apoi să ne înţelegem de departe, prin semne. Ceea ce voiam noi să ne spunem era un lucru foarte simplu, în fond ― şi nu-i de mirare c-am izbutit să ni-l împărtăşim chiar de a treia zi. Câte nu se pot spune prin gesturi şi prin semne! în câteva zile am trecut prin toată gama de nuanţe a începutului "bonjour", până la gestul neaşteptat al mâinii care s-apropie de buze, ca să trimită de departe fiorul unui sărut.

    Eu unul mă mulţumeam şi cu atâta, ce era să fac? Se vede însă că fetele sunt mai curioase. Prietena mea dorea să ieşim cu orice preţ din vagul gesturilor care exprimă numai sentimentele generale, să precizăm. În curând a descoperit un nou mijloc de telegrafie fără fir: a tăiat litere mari de hârtie şi mi le-a arătat, una câte una. La rândul meu, am stricat o mulţime de formulare imprimate de-ale spitalului, pe care era scris cu slove chirilice: Lista za hrana-ta, sau cam aşa ceva ― ca să alcătuiesc un alfabet.

    Dar prea eram departe unul de altul, literele nu se vedeau lămurit. Şi pe când eu îi telegrafiam în franţuzeşte, se vede că ea îmi răspundea pe bulgăreşte... Era cu neputinţă să ne înţelegem în două limbi aşa de diferite. Descurajaţi, am rămas amândoi cu braţele-n jos. Şi de-atunci am început să ne transmitem numai prin telepatie ceea ce nu se putea preciza prin gesturi.

    La ceasul ştiut, s-arăta zilnic în lumină ca o floare discret colorată, peste acoperişuri monocrome, printre ogeacuri pustii. Gândurile noastre se încrucişau în văzduh. Nimeni nu era între noi să ne vadă, şi noi nu vedeam pe nimeni: aveam atunci iluzia că sunt singur cu ea sub cerul larg şi palid, în liniştea suavă care învăluie orice altitudine.

    Ajunsă la un punct mort, însă, prietenia noastră aeriană, pe care împrejurările o păstrau în limita celui mai curat platonism, putea să devie de la o vreme obişnuită, fadă, ca tot ce se repetă fără schimbare.

    *

    Deschisesem într-o seară târzie fereastra şi mă uitam, cu gândul dus departe, la o steluţă din Carul mare.

    Dinspre Balcani se ridicau nouri negri. O învăluire scurtă de vânt a trecut pe deasupra caselor, în goană. Ca să mă pot bucura în voie de spectacolul furtunii care s-apropia, am stins lumina şi m-am aşezat pe marginea ferestrei, cu picioarele în afară, deasupra abisului.

    Fără voie, ochii mi s-au îndepărtat spre geamul cunoscut.

    Bulgărea mea era acolo. Stinsese lumina şi mă vedea şi ea, fără îndoială: un fulger viu şi îngemănat ne-a descoperit pe unul altuia, de două ori în aceeaşi clipă.

    Fata era goală...

    Am crezut întâi c-a fost numai o părere; dar ochii mei orbiţi acum de întuneric, păstrau încă imaginea trupului ei, alb, ridicat în cadrul ferestrei.

    Într-o fâlfâire de fulger am zărit-o iar, goală, nemişcată, în lumina crudă. A fost o clipă numai: noaptea a învăluit-o brusc. Şi când întunericul s-a sfâşiat din nou, viziunea pierise. Am zărit numai geamul închis, care a scânteiat scurt în lumina fulgerului.

    Îmi dăruise tot ce putea dărui de departe o fată unui prizonier de război, într-o caldă şi zbuciumată noapte de vară.

    XX

    E în toiul iernii.

    Pe câmpia albă, trenul aleargă cu mine spre miazănoapte, spre Dunăre...

    Un mare prieten din ţară, rămas în teritoriul ocupat, aflând că mă găsesc într-un spital din Sofia, a intervenit la comandamentul bulgar din Bucureşti cu rugămintea să fiu adus acolo.

    Trenul fiind înţesat de soldaţi, stau afară pe platforma vagonului, îngheţat până-n oase; viscolul îmi zvârle din goană cioburi de sticlă-n obraz. Stancio, soldatul care mă escortează până la Rusciuk, şi-a împreunat braţele peste puşcă şi nu mai scoate o vorbă. Viscolul învălmăşit îi anină şi lui pulbere de zăpadă pe gene. La mustăţi a făcut brumă.

    De la o vreme, ciasovoiul începe să dea semne de nerăbdare:

    ― O să trecem pe lângă satul meu...

    ― În care parte vine?

    Cu mănuşa lui cafenie şi mare ca o labă de urs, Stancio a apucat bara verticală de fier şi s-a aplecat în afară, să-mi arate. S-a întors apoi spre mine şi, în zgomotul roţilor, mi-a strigat iar pe bulgăreşte:

    ― Mâine e Anul nou. Vrei să rămânem la noapte în satul meu?

    Ştiam că e însurat de curând şi că trebuie să-i fie dor tare de nevastă. Dar avea poruncă să mă ducă de-a dreptul.

    ― Şi dacă ni se întâmplă vreun bucluc?

    Fără să-mi răspundă, soldatul a scos din mâneca mantalei o hârtie verde şi s-a uitat la ea; pe urmă, a împăturit-o s-a pus-o la loc.

    Trenul îşi domolise goana la o pantă.

    ― Haida! m-a îndemnat Stancio.

    ― Să sărim?

    ― Da.

    M-am coborât pe scara vagonului ş-am stat puţin la-ndoială.

    ― Ce-au să zică cei din tren când ne-or vedea sărind?

    ― Or să creadă c-ai vrut să fugi şi eu am sărit să te prind. Haida! mi-a zis el iar, împingându-mă uşor de la spate.

    Am sărit.

    În urma mea, Stancio s-a dus şi el de-a tumba prin zăpadă, cu puşca aruncată cine ştie unde.

    Când ne-am ridicat, trenul se depărta repede, cu vuiet greu de fierărie. În singurătatea câmpului pustiu, liniştea desăvârşită a amurgului de iarnă ne-a învăluit brusc, în contrast cu huruitul neîntrerupt al roţilor, care-mi sunase în urechi pân-atunci.

    Prin zăpadă, care se făcea acum tot mai albăstrie, am pornit de-a curmezişul peste câmp, spre capătul unei coline apropiate, de unde se ridicau şuviţe de fum în văzduhul vânăt.

    După o jumătate de ceas, am intrat în sat. Era încă puţină lumină. Femei îmbrobodite ne întâmpinau cu priviri curioase, îi aruncau lui Stancio câte o întrebare, la care el răspundea totdeauna în doi peri. La crâşmă, oameni bătrâni şi gospodine grăbite se înghesuiau să cumpere vin pentru praznicul cel mare de a doua zi.

    Am făcut la stânga pe-o ulicioară.

    ― Mai e mult?

    ― Tucă! mi-a răspuns Stancio, împingând cu umărul o portiţă într-un gard de nuiele. Am văzut în fundul ogrăzii o casă cu streşini joase, încărcate de zăpadă. Era lumină la fereastră.

    Un câine a hămăit de câteva ori şi uşa s-a deschis: în privazul ei luminat s-a ivit o femeie tânără şi, la spatele ei, un moşneag.

    ― Stancio! a strigat femeia, c-o tresărire de nemăsurată bucurie.

    Bătrânul, încă zdravăn, dar cu părul şi sprâncenele albe, căzute pe ochi, îi punea feciorului felurite întrebări. Femeia, voinică şi durdulie, îl ajuta să se dezbrace, se învârtea în jurul lui, fără să zică o vorbă; îl mânca din ochi şi toată faţa ăi râdea de fericire.

    La urmă, dediu Manole, bătrânul, s-a întors spre mine:

    ― Român?

    ― Da.

    ― Vino lângă foc, să te încălzeşti.

    O lampă atârnată în perete lumina odaia, destul de încăpătoare, lipită pe jos cu lut. Ferestrele mici erau îmbrobodite de ger. În colţul dinspre uşă, un pat larg şi înalt, aproape de tavan, sprijinit ca un mic pătul pe un fel de grinzi vârâte în pereţi, era susţinut la margine de un stâlp rotund, de lemn lustruit; ca să te urci în el, de pe scaun, trebuia să faci gimnastică. Lângă peretele din fund, era un pat obişnuit de scândură, acoperit cu rogojină; şi sub fereastră încă unul cu pernă şi velinţă vărgată.

    Am stat pe un scăunel lângă cuptor şi m-am încălzit; Stancio şi-a rânduit mantaua, puşca şi baioneta într-un ungher, unde a şoptit ceva tainic cu nevastă-sa. Pe urmă, dediu Manole a luat un clondir mare subţioară, să cumpere vin. I-am dat şi din partea mea câţiva lei, pe care bătrânul i-a primit fără o vorbă şi i-a numărat în palmă, cu gravitate.

    Şi Petcana a început să pregătească masa. Cu faţa rumenă şi puţin asudată, cu ochi plini de zâmbet, dolofană şi pietroasă, gospodina călca îndesat de duduia pământul sub ea. La mine nu se uita niciodată de-a dreptul pe sub sprâncenele-i îmbinate, şi nici nu-mi vorbea. A pregătit din zece ouă, într-o tigaie mare, un scrob cu unt, în care a sfărâmat vreo cincisprezece ardei mici roşii. Când s-a întors dediu Manole cu vinul, femeia a scos dintr-o firidă un şip cu vişinată şi ne-a oferit la câteşitrei câte o jumătate de ceaşcă; dar după privirea şireată şi caldă cu care l-a învăluit pe bărbatu-său, am înţeles că l-a părtinit.

    Ne-am aşezat apoi pe scăunele cu trei picioare în jurul unei mesuţe rotunde, în mijlocul odăii, cu câte o felie mare de pâine în dreptul fiecăruia.

    Dar scrobul era prea ardeiat. Parcă luam foc în gură. După două linguri, am cerut apă.

    ― Nu-i place, că n-are caciamac (mămăligă)! a zâmbit femeia, fără să mă privească. Era o înţepătură uşoară la adresa românului, o glumă pe care gospodina mi-o arunca, de ciudă că nu-mi place scrobul ei.

    Am închinat câte un pahar de vin, apoi nevasta a scos din cuptor o tavă mare cu plăcintă şi-a pus-o în mijlocul mesei; fiindcă n-aveam farfurii, nici cuţite, am aşteptat să văd cum se mănâncă. Era simplu: fiecare rupea din dreptul lui, cu degetele, şi ducea la gură. Asta era plăcinta tradiţională de Anul nou ― câteva foi groase de aluat, cu ceapă şi bucăţi de slănină între ele.

    ― Cum se cheamă asta pe bulgăreşte? am întrebat.

    ― Asta se cheamă baniţa, mi-a răspuns bătrânul, ştergându-se la gură. Asta mâncăm noi, bulgarii, la zile mari...

    După câteva pahare de vin, lui dediu Manole a început să i se dezlege limba.

    ― Noi cu voi românii, n-avem nimic! a zis el deodată întorcându-se spre mine. Voi sunteţi tot creştini ca noi; şi, pe vremea când eram eu flăcău, aţi venit cu ruşii să ne scăpaţi din robie. Ş-apoi ― adăugă el mai încet ― la România merg mulţi de-ai noştri şi se întorc cu parale bune... că România e ţară bogată...

    Îmi vorbea pe bulgăreşte. Înţelegeam tot ce spune, dar de răspuns îmi venea mai greu.

    ― Noi cu turcii avem ce-avem! urmă bătrânul, înviorat. Acum suntem tovarăşi, ca mâţa cu câinele ― dar altădată... Venea efendi turcul călare şi trăgea la casa omului, fie ziuă, fie noapte. Şi bulgarul îi ţinea calul de căpăstru la poartă, şi turcul intra în casă, la nevastă... Şi pe urmă cerea lapte dulce ― da' nu se ridica să-l bea, ci poruncea bulgarului să-i ducă laptele la gură, cu lingura, ca la copil...

    Băiatul asculta nepăsător, culegând în tăcere cele din urmă firimituri de baniţa de pe fundul tăvii.

    Masa se sfârşise.

    Băutură mai rămăsese însă din belşug şi moşneagul avea gust de vorbă: a început să-mi lămurească o încâlcită problemă de politică balcanică, mi-a pomenit de trinaisi godina ― de greci, de sârbi şi de toate necazurile pe care "trădarea" acestor vecini vicleni le-a adus pe capul Bulgariei...

    Dar lui Ştancio nu-i ardea de discuţie. Şi Petcana nu mai avea răbdare. Cu ochii strălucitori, cu obrajii îmbujoraţi de vin, femeia se ridica des, se învârtea prin casă, se uita pe furiş la bărbat-său.

    În cele din urmă bătrânul s-a ridicat cu greutate, ne-a zis: ― Lecă noş! ― şi s-a lăsat pe patul din fund, să doarmă.

    Stancio s-a urcat şi el în patul cel nalt; Petcana a strâns masa cât ai bate-n palme şi mi-a făcut semn să mă culc pe patul de sub fereastră, unde m-am lăsat îmbrăcat, cu capul pe-o pernă tare.

    Apoi femeia şi-a desfăcut cu-o singură mişcare brâul, a suflat în lampă şi s-a aburcat la cucurigu, lângă bărbat-său.


    Multă vreme n-am putut s-adorm.

    Cu faţa la perete ascultam sforăitul bătrânului şi viscolul de-afară, care sufla din când în când cu glas de pustiire, pe lângă ferestre. De undeva, din întuneric, o portiţă deschisă ori o şindrilă clătinată de vânt gemea încet şi jalnic, la răstimpuri rare. Şi mă gândeam la întâmplarea neaşteptată care m-a adus, în noaptea Anului nou, în casa asta de bulgar. Dacă nu săream din tren, aş fi fost acum departe ― poate aş fi ajuns în ţară... Dar nu-mi părea rău. Mulţumită mie, două sărmane fiinţe omeneşti, în vălmăşagul aprig al marelui război, aruncate acum laolaltă sub acest acoperiş, izbuteau să fure vieţii, pe apucate, partea lor de fericire umilă.


    A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap ş-am pornit spre gara cea mai apropiată, s-aţinem calea trenului.

    XXI

    Seara pe la zece, am ajuns la Rusciuk.

    Am aşteptat în odaia corpului de gardă, la un ştab bulgăresc, între soldaţi somnoroşi şi-n fum acru de tutun, până ce-a venit să mă găsească un gradat, care mi-a făcut percheziţie şi mi-a confiscat toate hârtiile şi scrisorile de prin buzunare.

    Aveam noroc: în aceeaşi seară pleca spre Bucureşti un curier bulgar. În tovărăşia lui, am coborât după vrun ceas la malul Dunării.

    Prin noaptea de păcură, am zărit în sfârşit apa de lângă care plecasem cu atâta vreme în urmă; i-am auzit, cu bătaie de inimă, clipotul undelor la ţărm ― şi i-am cunoscut glasul...

    Datorită fie norocului, fie metalului din care eram făcut ― scăpasem cu viaţă din toate...

    Peste apă, prin bezna nopţii fără stele, cu cer acoperit, nu se vedea dincolo nimic. Doar mai jos, spre malul dimpotrivă, clipeau luminiţe risipite în întuneric, departe...


    Şi s-auzeau câinii-n Giurgiu.

    1. 1913 (trad. aut.)

    2. Sunteţi fericit că aţi câştigat bătălia… (fr.).

    3. Va fi foarte bine… foarte bine… (fr.).

    4. Cât e ceasul? (bulg.).

    5. Subofiţeri

    6. Adio, prietene... şi noroc! (fr.).

    7. Eşti chiabur, bre! Ciocoi român!

    8. Eşti ofiţer?

    9. Nu!

    10. Nu se poate.

    11. Ticaloşii! sunt aşa de agasanţi, cu ciaka şi utre ale lor, Dumnezeule! (fr.).

    12. Sublocotenent.

    13. Care, ce fel?

    14. Corect: Mir ide s'bârzi kraciki... - Pacea vine cu paşi repezi...(bulg.).

    15. Din satul Cruşovene, judeţul Vracenski(bulg.).

    16. Merge... (fr.).

    17. Corect: Zaşto me măciş cogă stradam zarat tebe?: ― De ce mă chinui când sufăr pentru tine? (bulg.).

    18. Corect: Na mom sârţu.

    19. Of, de treizeci/Şi trei de zile/Inima mea e rănită./Of, părul tau castaniu/Altul o să-l răvăşească...(sarb.).

    20. Vine popa de la vale/Cu bărboiul lui cel mare,/Cu cimpoaie-ncondeiate,/De mărgele-mpestriţate… (trad. Aut.).

    21. Şoarece (bulg.).

    22. Predaţi-vă! (bulg.).

    23. Unde e Melnik? (bulg.).

    24. Acolo! (bulg.).

    25. Aici e Melnik! (bulg.).

    26. Scriitor! (bulg.).

    27. Găina (bulg.).

    28. Repede! (bulg.).

    29. Când marele Byron se hotărî să părăsească Ravenna/Şi să caute pe mări vreun ţărm îndepărtat/Unde să sfârşească eroic nemuritorul său plictis... (Lettre à Lamartine de A. De Musset)

    30. Je vous ai reconnu pour un grand homme, à la petitesse de vos mains et de vos oreiles… (n.a.).

    31. Sergent-major (germ.).

    32. Corect: Otkradnete nekoia ovţà, cozà... Otkradnete colkoto mojete, i eadete!. – Furaţi vreo oaie, vreo capră... furaţi şi mancaţi! (bulg.).

    33. Vine popa la vale (bulg.).

    34. Ţidulă, hârtie (bulg.).

    35. Bună ziua, domnule! (bulg.).

    36. Stai! (bulg.).

    37. Caută! (bulg.).

    38. Trei luni la Gorna-Bania,/A patra la Sofia... (bulg.).

    39. Corect: Ciacai tuka, rumanski... – Asteaptă aici, române... (bulg.).

    40. Al mamei şi al tatălui şi al tuturor celorlalţi strămoşi... (grec.).

    41. Viaţa mea, te iubesc... (grec.).

    42. Cu bine, măi frate! Şi să fii sănătos!... (n.a.).

    43. Cu sensul de: Dă-i drumul!

    44. Scoală! Vin ruşii!




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Ion Luca Caragiale: Corespondenţa sentimentală
    Mihai Eminescu: S-a dus amorul...
    Alexandru Macedonski: Poeţii
    Octavian Goga: Cântecele mele
    Vasile Alecsandri: Bogdan
    George Coşbuc: Crăiasa zânelor