Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Problema râsului şi humorul românesc

I

Ce e humorul?

Când zicem despre un scriitor că are humor, înseamnă oare că avem a face cu un scriitor vesel?... — Omul pe care-l aveţi acum în faţa domniilor-voastre şi care a scris, totuşi, destule pagini de literatură humoristică, dezminte această părere...— În privinţa asta e foarte semnificativă o anecdotă, pe care-i plăcea lui Caragiale s-o povestească în momentele lui de pesimism acut, adică la un pahar de vin — anecdotă pe care unii din d-voastră o cunosc, poate, din Anatole France sau din alt autor. Se zice că la un mare psihiatru, la un doctor de nervi din Roma, s-a prezentat într-o zi un pacient necunoscut, un om cu figura tare tristă, care se plângea că, de multă vreme, e atins de o afecţiune sufletească deprimantă, de o melancolie cronică. Rând pe rând, marele psihiatru i-a prescris diferite leacuri: odihnă..., aer curat..., băi reci..., şpriţ la gheaţă... Degeaba! Pacientul se întorcea de fiecare dată tot mai trist, mai sinistru, mai... incurabil decât oricând. În cele din urmă, doctorul i-a zis:

— Am încercat cu d-ta toate leacurile, toate procedeele, toate mijloacele de înveselire. Nu mai rămâne să-ţi recomand decât unul singur...

— Care?

— Am auzit că s-a stabilit în oraşul nostru de câtăva vreme un tip fenomenal... Un actor care-şi joacă pe scenă propriile-i improvizaţii comice, un mare creator de veselie, care face pe toată lumea să râdă cu lacrimi. Du-te să-l vezi... Şi dacă nici ăsta nu e în stare să te vindece, să te facă să râzi, eu unul nu mai am nici o putere, nu mai ştiu ce să-ţi recomand — înseamnă că melancolia d-tale este incurabilă.

— Şi.. ăsta e ultimul d-tale cuvânt? întrebă pacientul.

— Da.

— Atunci s-a isprăvit cu mine. Trebuie să mă sinucid.

— Pentru ce?

— Pentru că omul la care mă trimiţi, tipul fenomenal care face pe toată lumea să râdă... sunt tocmai eu, sunt chiar eu, domnule doctor!

Această mică întâmplare, chiar dacă nu e adevărată, e cât se poate de verosimilă. Ea ilustrează şi subliniază adevărul că un humorist nu e întotdeauna un om vesel prin natura lui, că humorul nu se poate confunda cu veselia. Pe de altă parte, un om poate foarte bine să fie vesel de la natură şi, totuşi, să nu aibă darul de a-i face şi pe semenii lui să râdă. Şi cu cât el, cel dintâi, râde mai tare de propriile-i glume, cu atât cei din jurul lui se lasă mai greu contagiaţi, mai greu convinşi să râdă şi ei.

Când e vorba de un scriitor, se cuvine să facem aici din treacăt o observaţie, să relevăm un curios fenomen de psihologie pe care istoria literaturii ne dă ocazia să-l constatăm adeseori, când confruntăm opera unui scriitor cu biografia lui. De pildă, un scriitor care duce o viaţă foarte castă, o viaţă de om cuminte, poate fi foarte erotic, foarte senzual în plăsmuirile lui literare — ba uneori poate chiar să frizeze pornografia prin felul arzător, colorat şi amănunţit în care descrie unele scene de dragoste şi toate realităţile fizice ale erotismului, de care el pare obsedat. Şi invers: un autor îndeobşte cunoscut ca temperament erotic prin excelenţă, cu o viaţă plină de aventuri amoroase, scrie numai lucruri surprinzător de pudice şi de caste, e foarte rezervat în expresii, ba uneori exclude cu desăvârşire amorul din opera lui literară. Un sentimental naiv în viaţa de toate zilele face pe grozavul în scris — şi invers, un cinic dezordonat, un Don Juan în practica vieţii face, în versuri şi în proză literară, pe sentimentalul, credincios unei singure femei. Un om foarte timid în viaţa practică de toate zilele poate fi un polemist violent şi un pamfletar plin de o aprigă bărbăţie în scrierile lui.

S-ar părea că ne aflăm în faţa unei legi a compensaţiilor: omul cheltuieşte, trebuie să-şi cheltuiască, în fantezii creatoare de artă, surplusul unei anume forme de energie vitală — sau sufletească — pe care o economiseşte în viaţa de toate zilele. Să nu uităm mărturisirea lui Goethe că a scis romanul lui Werther numai ca să scape de sentimentalism — şi că, după ce l-a scris, s-a vindecat în adevăr pentru totdeauna...

De aceea, când observăm că, de obicei, humoristul nu e un om vesel, nu trebuie să ne înşelăm: tristeţea lui poate să însemneze numai că, făcând pe alţii să râdă, el îşi canalizează în acest mod şi îşi cheltuieşte pe această cale toată rezerva lui de bună dispoziţie firească — şi — iar el personal — nu mai rămâne cu nimica. Dar înainte de a o cheltui, el trebuie să aibă această rezervă de vitalitate, poate chiar în grad mai mare decât semenii lui. Căci, fără a se confunda cu veselia, cu buna dispoziţie, humorul trebuie, totuşi, să fie grefat pe un exces de vitalitate, pe un fond autentic de veselie nativă, oricât de mascată ar fi ea — deoarece humor amestecat cu duioşie sau cu melancolie poate să existe, dar humor trist nu există, e o contradicţie între termeni.

Bergson, marele filozof şi subtilul psiholog din zilele noastre, încearcă să definească humorul ca un simplu procedeu de fabricaţie a comicului pe cale artificială. După el, humorul şi ironia sunt două procedee uşor diferite pentru obţinerea efectului comic ce poate rezulta pe urma unei confruntări glumeţe între ideal şi realitate. „Ironia, zice el, constă în a enunţa ceea ce ar trebui să fie, prefăcându-te a crede că tocmai aşa este; iar humorul constă în a zugrăvi amănunţit ceea ce este, prefăcându-te a crede că chiar aşa ar trebui să fie...” Precum vedeţi, Bergson reduce humorul — sau numai ironia — la o simplă atitudine intelectuală. Dacă ar fi aşa, atunci orice om ar putea să aibă humor, numai să vrea — căci o atitudine intelectuală, că şi una fizică, materială, poate fi luată sau imitată de oricine, după voie. Dar se ştie că, în realitate, — ştiţi bine că — lucrurile nu stau tocmai aşa. Nu oricine poate fi spiritual şi, mai cu seamă, nu oricine poate avea humor. Greşeala vine de acolo că marele filozof a dat cuvântului humor un înţeles prea restrâns, adică alt înţeles decât acela pe care suntem înclinaţi să i-l dăm noi. Şi apoi, se pare că el s-a gândit numai la humorul englez şi, mai ales, la o caracteristică a lui, la care a încercat să reducă tot humorul.

O explicaţie diametral opusă ar fi aceea a lui Gabriel de Lautrec, traducătorul lui Mark Twain în limba franceză. „Humorul, zice acest autor, e o chestie de temperament. Fiindcă totul e să prinzi raţionamentele şi icoanele sub un unghi particular, ca acei pictori care găsesc atitudinea cea mai potrivită ca să-şi aşeze modelul într-o lumină nouă.”

— ...Aţi înţeles d-voastră acum, din aceste cuvinte ale lui Lautrec, ce e humorul? Vă mărturisesc că nici eu...— Ceea ce francezul pare să afirme aici mai clar ar fi ideea că humorul este o chestiune de temperament. Fireşte. Dar aceasta nu e o explicaţie, aceasta are numai aerul unei explicaţii... — Este ca şi cum, cerând unui om să te lămurească: ce e un metru? — el ţi-ar răspunde: un metru e un băţ lung de un metru.

Nici Mark Twain, vestitul humorist american, nu e mai explicit în privinţa humorului. Iată ce ne spune el: „Efectul povestirii humoristice atârnă de chipul cum ea este povestită: al celei comice atârnă de subiect. Povestirea humoristică trebuie povestită grav; povestitorul se sileşte să ascundă punctul ce i se pare în stare să provoace râsul.”

— Foarte bine. Dar tot nu ştim ce e humorul.

Mille, autorul unei antologii a humoriştilor francezi, ne spune în prefaţa lui: „În englezeşte, orice scriere care are scopul să provoace râsul se numeşte humoristică.” Se poate să fie aşa, în englezeşte. În româneşte, însă, pentru ca o scriere să fie humoristică nu-i de ajuns să aibă numai scopul de a provoca râsul; ea trebuie să aibă şi mijloacele, adică darul de a-l provoca... Şi apoi, să nu uităm că există unele încercări literare care provoacă râsul, adică sunt humoristice, deşi autorul ţintise la un efect cu totul de altă natură.

După cum vedeţi, problema e mai complicată decât îşi închipuiau savanţii şi specialiştii.

II

Nu voi avea imprudenţa şi pretenţia să vă prezint şi eu o definiţie a humorului. Şi poate că nici nu e nevoie, până pe acolo.

Există în jurul nostru atâtea lucruri pe care nu le putem prinde într-o definiţie — verbală —, dar pe care le cunoaştem totuşi îndeajuns ca să putem vorbi despre ele cu folos, când avem nevoie, şi cu legitimă încredere. Toată lumea ştie ce e un căţel — dar câţi dintre d-voastră ar putea să-mi dea acum o definiţie exactă a căţelului..., o definiţie după care, dacă am avea absolut toate mijloacele de laborator la îndemână, să putem fabrica un căţel în întregime, cu toate ale lui, fără să-i lipsească un fir de păr?

Tot aşa stau lucrurile şi cu humorul.

Fără să-l putem defini, noi ştim cu toţii cam ce însemnează acest cuvânt. Când zici despre un om — fie el scriitor, fie simplu cetăţean — că are humor, toată lumea înţelege că acel om are darul de a face, cu intenţie, cu bună-ştiinţă, pe semenii lui să râdă. Humorul, în vorbirea noastră practică, este, prin urmare, un dar natural, o predispoziţie specială, o aptitudine înnăscută. El nu e numai o stare de suflet, pentru că atunci orice om vesel ar avea humor; el nu e nici o simplă atitudine intelectuală, voită şi obţinută prin mijloace conştiente, pentru că atunci orice om inteligent, în orice stare sufletească s-ar găsi şi fără alte însuşiri înnăscute, ar putea să aibă humor, numai să vrea.

Cum am putea caracteriza acum, după cele expuse mai sus, humorul românesc?

S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi şi exuberant, despre cel francez că e uşor şi spiritual..., caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decât la humorul lor. În acelaşi mod, prea schematic şi destul de convenţional, am putea să caracterizăm şi noi în două cuvinte humorul românesc, spunând despre el, de pildă, că e senin şi cumpănit. Dar noi nu urmărim să închidem această caracterizare a humorului românesc într-o formulă lapidară şi impresionantă, care să aibă aerul să spună aproape nimic.

Noi credem că humorul unui popor se poate caracteriza — după două criterii: 1) după mijloacele de care se foloseşte, în creaţiile lui literare, pentru a provoca râsul, şi 2) după lucrurile de care lui îi place să râdă şi să-şi bată joc de predilecţie.

Mijloacele de care se folosesc humoriştii, în chip natural şi inconştient, pentru a provoca râsul, mijloacele pe care fantezia lor creatoare le găseşte la îndemână în momentul inspiraţiei, sunt de o diversitate extraordinară. Nici un pshiholog până astăzi nu a reuşit, decât foarte parţial, să le identifice şi să le clasifice. O catalogare a acestor mijloace, cînd e vorba de un popor, ar fi laborioasă, chiar dacă nu ar presupune în prealabil o inventariere universală a fenomenelor comice.

Cel mai comod criteriu, aşadar, pentru caracterizarea humorului unui popor este acela al împrejurărilor în care el râde — criteriul obiectelor care-l fac să râdă mai tare — şi al lucrurilor de care lui îi place să-şi bată joc de predilecţie.

Aici subiectul nostru ne pune faţă-n faţă cu problema râsului. Căci dacă întrebăm: ce anume ne face pe noi, românii, să râdem mai adeseori şi mai din toată inima? — ar trebui să răspundem mai întâi la întrebarea: de ce râde omul?

Iată o problemă de psihologie, foarte spinoasă şi foarte complicată, a cărei soluţie, în momentul când pare gata să fie prinsă, le alunecă printre degete celor mai ageri cugetători, după ce a jucat nenumărate farse spiritului de analiză.

Aş putea să vă expun aici, pe scurt, teoriile tuturor analiştilor care s-au ocupat cu această problemă, a râsului.
Mă mulţumesc să (vă) amintesc numai pe cea mai venerabilă dintre ele, teoria lui Aristotel, după care râsul ar fi provocat de sentimentul de triumf pe care ni-l dă concepţia subită a unei superiorităţi a noastre, în comparaţie cu inferioritatea altuia. În adevăr, spectacolul inferiorităţii sau defectelor altuia ne face, în unele împrejurări, să râdem. Iar dintre defectele, dintre lipsurile care ne fac să râdem, pe primul plan stau cele mintale, fiind cele mai importante.

Lipsurile mintale cele mai frecvente — obişnuite — se pot grupa în trei categorii mari:

1) Lipsa de instrucţie, de învăţătură propriu-zisă — adică ignoranţa;

2) Lipsa de experienţă, adică lipsa acelor învăţăminte pe care i le dă omului experienţa (deci naivitatea, sub toate formele ei) şi

3) Lipsa de atenţie, adică distracţia — cu toate cauzele ei, cât de depărtate şi cu toate efectele ei practice, materiale, cu toate măruntele neplăceri, gafe, accidente etc. la care — omul distrat este expus — sau o nebăgare de seamă a momentului pot duce.

Aceste trei cusururi întrunite în acelaşi individ seamănă mult cu prostia — deşi fiecare în parte nu însemnează numaidecât prostie. În adevăr, un gură-cască veşnic distrat, care pe deasupra este şi ignorant şi pe care nici experienţa de toate zilele nu-l poate instrui, se numeşte în toate limbile un prost — şi mare parte din manifestările lui, fatal neadaptate împrejurărilor, ne fac să râdem.

Calităţile corespunzătoare celor trei cusururi (la care aş adăuga şi lipsa de memorie practică, elementară — căci un om care uită de la mână la gură, un ramolit, de ex., ne face, de asemenea, să râdem) — calităţile corespunzătoare, adică o minte pururi trează, înarmată cu multe cunoştinţe, din cărţi şi din experienţă — se numesc inteligenţă.

Numai cât, fiecare popor pune un accent deosebit pe cutare latură a inteligenţei mai mult decât pe alta. Noţiunea de inteligenţă are nuanţe uşor diferite de la popor la popor, nuanţe care indică firea şi gradul de civilizaţie a fiecăruia — indicând asupra cărui defect mintal apasă mai cu deosebire atenţia acelui popor şi care anume calitate mintală i se pare mai preţioasă.

În mijlocul unei societăţi foarte civilizate, lipsa deinstrucţie, adică ignoranţa, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decât aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot aşa de necesară vieţii practice, ca şi atenţia pururea trează asupra realităţilor cu care omul trebuie să lupte pentru viaţă. Acolo, pentru a putea trăi, fără a fi înlăturat, pur şi simplu, de la festinul modest al vieţii de mulţimea competitorilor, cunoştinţele căpătate în şcoală sau prin o bogată experienţă sunt absolut indispensabile.
Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranţă e primit cu zâmbete sau cu hohote de râs.

Un popor tânăr ca al nostru, însă, nu — prea — râde de ignoranţă, de incultură. Nu atâta pentru că el însuşi, fiind puţin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate ştiinţifică chiar elementară, cât, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară până mai ieri omului ca să trăiască bine prin părţile acestea... Spuneţi unui ţăran român că pământul are forma unui cilindru — el nici n-o să zâmbească măcar, chiar dacă a învăţat la şcoală că pământul e rotund. Poporul nostru preţuieşte, în primul rând, calitatea care a fost îndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre — de celelalte putând să se dispenseze cu uşurinţă, fără ca prin aceasta să-şi pericliteze existenţa şi bunul trai. Această calitate este inteligenţa practică a omului înzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ în această privinţă faptul că cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoş românească alt echivalent decât cuvântul deştept — adică treaz, neadormit... Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligenţa. Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gândurile aiurea îi face românului nostru o impresie detestabilă. Şi în judecata asta simplistă, el nu-şi dă seama că ar putea uneori să greşească. Un Kant, un Newton, cu distracţia lor proverbială, l-ar fi făcut să râdă grozav de stângăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda, şi să-i taxeze în mintea lui drept mari gugumani, tocmai pe aceşti reprezentanţi de elită ai intelegenţei umane speculative. Căci românul, după cum am spus, nu înţelege şi nu admiră decât inteligenţa practică. Şi numai lipsa acestui fel de inteligenţă îl face să râdă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de păţanii neaşteptate şi hazlii — şi cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viţii, defecte de caracter, care fixează atenţia subiectului într-o direcţie şi-i distrag mintea şi simţurile de la realitatea înconjurătoare imediată.

III

Procedeul obişnuit prin care poporul nostru îşi exteriorizează humorul este, prin excelenţă, folosirea meşteşugită a aceluiaşi cuvânt primordial, pe claviatura căruia joacă în trei moduri deosebite, după împrejurări — şi anume:

1) Inventează situaţii şi păţanii comice, datorite lipsei de atenţie sau de inteligenţă practică, pe socoteala celor de care vrea să-şi bată joc — şi povesteşte, pur şi simplu, acele păţanii şi întâmplări de haz (în această categorie intră toate snoavele şi anecdotele în care românul îşi bate joc de neamurile străine cu care se învecinează sau cu care trăieşte laolaltă: ungur, neamţ, bulgar, evreu sau ţigan).

2) Sau afectând el însuşi, vorbitorul, o nebăgare de seamă sau o naivitate prefăcută (ironia) — adică făcând pe prostul, cum se exprimă singur — spune cuiva indirect şi fără să aibă aerul că o face dinadins adevăruri supărătoare — şi în acest caz comicul stă, mai ales, în forma literară în care îşi îmbracă gândul. În această a doua categorie intră o mare parte din literatura populară cu formă definitiv cristalizată: — proverbe, zicători, cimilituri şi — acele curioase strigări la horă, care sunt uneori minunate epigrame rustice, mici juvaeruri de ironie muşcătoare:

Bade, nu mă săruta...

— strigă un flăcău în horă, uitându-se pe sub sprâncene la o fată cu buzele prea roşii —

Bade, nu mă săruta
C-a fi rău de dumneata...
Te-i trezi de dimineaţă
Cu roşaţă pe mustaţă
Şi-i porni la arătură,
Cu funingine pe gură!

Şi cum voinicul e cam mic de statură, fata pe care a ironizat-o îi răspunde la rândul ei, cu ochii în pământ şi cu buzele subţiate:

Câtu-i voinicu de nalt,
Şede-n chicioare sub pat...

În Sălişte...

3) În sfârşit, cele două procedee — expuse mai sus — se pot găsi combinate în una şi aceeaşi povestire — în minunata povestire a lui Păcală, eroul nostru popular, plin de humor şi de spirit inventiv, care îşi bate joc, prin vorbe şi prin fapte, nevinovate în aparenţă, de toţi duşmanii lui, şi care e o figură unică în galeria personagiilor hazlii create de fantezia popoarelor.

În lumina celor expuse până acum, după ce am arătat care este esenţa tainică a humorului românesc, nu ne-ar rămâne decât — să dăm câteva exemple — să trecem în revistă câteva modele diferite de humor naţional. Dar această exemplificare, ca să fie completă, ar trebui să fie prea lungă, ne-ar cere prea mult spaţiu.

Totuşi, nu cred că ar fi prea de prisos să adaug aici — să completez analiza de până acum prin — câteva observaţiuni secundare, dar nu lipsite de interes — indispensabile — pentru cine vrea să-şi facă o idee justă despre humorul nostru naţional.

Ţăranul român — căci despre el a fost vorba şi la el m-am gândit tot timpul, ca la adevăratul depozitar al sufletului românesc, — nu-şi bate joc decât de acele defecte care pot fi remediate şi care l-au făcut să sufere puţin, într-un fel sau altul. În străinii cu care vine în contact el ironizează numai defectul principal, care sare în ochi, dar aceasta nu însemnează că e xenofob: la muscal — darul beţiei, la ungur — fudulia, la bulgar — înţelegerea greoaie, la ţigan — lăudăroşenia, calicia, mania furtişagului şi-a minciunii gogonate, la evreu — şiretenia, spiritul de gheşeft şi mai cu seamă lipsa de curaj fizic... Evlavios în adâncul sufletului, asta nu-l opreşte ca în snoavele lui să-şi bată joc chiar şi de popă, atunci când preotul nu-şi păstrează purtările lumeşti la înălţimea darului şi a misiunii sale. De multe ori ţăranul îşi exercită verva satirică asupra femeii, tovarăşa lui de necazuri, împletind humorul cu minunate observaţii asupra naturii feminine şi a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea şi şiretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniază de preferinţă şi le ia în râs.

M-a impresionat întotdeauna, de asemenea, şi atitudinea morală, justeţea cu care ţăranul român ştie să aleagă şi să lovească numai ce trebuie... În snoavele şi povestirile lui humoristice, niciodată nu vom avea ocazie să vedem că se creează o situaţie privilegiată unui personagiu cu atitudine imorală sau suspectă. Să (vă) dau un exemplu curios şi frapant. D-voastră ştiţi ce figură ridicolă este pentru un francez un bărbat pe care-l înşeală nevasta. De câte ori întâlneşti un astfel de tip nenorocit în literatura humoristică franceză, el este invariabil un tip comic, ridicol.

În snoavele lui, povestitorul popular român nu-şi bate niciodată joc de bărbatul pe care-l înşeală nevasta, ci mai degrabă de ea şi de complicele ei. Oricât de surprinzător ar părea, faptul este exact. Când într-o snoavă apare un ibovnic, o femeie şi un bărbat înşelat — soţul este acela care întotdeauna biruie până la urmă, iar femeia şi amantul rămân ridicoli şi păcăliţi. Şi simţul este atât de puternic în firea povestitorului care creează snoava, încât covârşeşte celelalte cerinţe artistice, de verosimilitate, de adevăr obiectiv: fie ibovnicul oricine o fi, boierul sau chiar preotul, snoava ni-l arată la urmă păcălit şi ridicol, faţă cu bărbatul a cărui cinste a încercat s-o nesocotească... Se vede că aşa se petrec lucrurile la ţară — cine ştie?.

Acest fapt, pe care nu-l întâlnim în literatura noastră cultă, această concepţie de viaţă curată, pe care o găsim aplicată în povestirile lui satirice, indiferent de forma lor licenţioasă şi de vocabularul lor naiv pornografic, este proba cea mai elocventă de echilibru sufletesc şi de inalterabilă sănătate morală a ţăranului român.

— Este şi ultima caracteristică a humorului românesc popular, pe care am ţinut s-o subliniez şi s-o recomand atenţiunii d-voastre —.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA