Editura Global Info / Literatură

George Topîrceanu

Şt. O. Iosif: Patriarhale şi cântece

Despre Iosif s-a spus la început că face parte din şcoala lui Coşbuc. Şi de atunci aşa a rămas. El a fost definitiv categorisit în conştiinţa publicului, după critica grăbită de atunci, sub această etichetă sumară şi precisă. Ceea ce părea că justifică această apropiere a fost faptul că amândoi poeţii aduceau în opera lor subiecte şi atmosferă de la ţară, şi anume din Ardeal, iar Iosif venea în urma lui Coşbuc cu câţiva ani. Dar tot aşa s-ar putea spune, de pildă, că păunul seamănă cu vulpea fiindcă amândoi au coadă lungă.

În afară de valoarea lor prea inegală, cei doi poeţi sunt profund deosebiţi: prin temperamentul lor poetic, prin atitudinea în faţa vieţii, prin subiecte şi natura inspiraţiilor ca şi prin însăşi realizarea tehnică, nu numai stilistică, a acestor inspiraţii. Coşbuc era mai ales un mare artist al cuvântului, un poet expresiv şi aproape deloc sugestiv şi liric, Iosif — tocmai dimpotrivă: un poet sentimental liric, reflexiv.

Despre Coşbuc, cu clasicismul lui cronologiceşte exotic, s-a spus de atâtea ori că e un fenomen literar straniu, o apariţie unică în literatura modernă. Putea oare acest poet să aibă imitatori de talent?... Ca să fie viabilă, poezia coşbuciană de după Coşbuc trebuia să purceadă măcar în parte din complexul aceloraşi condiţiuni multiple şi excepţionale, cu neputinţă de regăsit de două ori în acelaşi veac. Şi nu e nevoie să străbatem şirul de cauze până la nebuloza primitivă, ca să ne dăm seama pentru ce melancolicul şi timidul dezrădăcinat care a fost Iosif nu putea să aibă nu numai seninătatea sufletului mândru, sprinţar şi înalt al ţăranului din Năsăud, dar nici cultura lui clasică şi gustul lui pentru clasicism. Vioiciunea artistică şi temperamentală a lui Coşbuc, neastâmpărul sănătos, copilă resc, strălucitor, nu se găsesc nicăieri în opera unui poet atât de sfătos, de „cuminte”, cum se zicea pe vremuri, şi de amărât ca Iosif. Versificaţia bogată, ritmul săltăreţ, rima abundentă, în cascadă, puteau fi mai degrabă imitate. Dar Iosif nici pe acestea nu le-a imitat. I se face deci o nedreptate când e privit, sub un unghi de eclipsă, ca un satelit în orbita luminoasă a maestrului.

*

Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, dar a fost din aceeaşi familie. Între el şi oricare dintre liricii de elită nu a fost deosebire ca între opaiţ şi lună, ci între stea şi lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc.

Poezia pentru el a fost o mângâiere, versul — o necesitate. De aceea arta lui a fost lipsită de orice şarlatanism ascuns ori superficial, de aceea nu s-a încurcat el niciodată în teorii estetice şi nu s-a înregimentat în şcoli. Instinctiv a înţeles banalul adevăr, pe care orice antologie îl ilustrează: că sinceritatea simţirii e singura condiţie în poezia lirică, unde talent nu înseamnă altăceva decât posibilitatea de a fi sincer cel puţin cu tine însuţi.

Am răsfoit cele două volume cu un sentiment curios de înstrăinare şi melancolie. Fără să se fi „învechit” propriu-zis, poezia lui Iosif pare departe în timp. De ea, ca şi de tot ce-a fost atunci, ne-a despărţit războiul, cât un veac de întuneric.

N-am găsit în aceste pagni cele mai bune poezii ale lui Iosif, care au fost, printr-o ciudată contradicţie cu natura lui subiectivă, nişte balade cu caracter popular, legendar sau istoric: Gruia, Doi voinici, Somnul lui Corbea şi altele. Am regăsit însă, şi în Patriarhale, dar mai cu seamă în Cântece, cu aceeaşi emoţie, o poezie curată, atingătoare şi simplă ca un suspin.

Dacă lui Iosif i-au lipsit vioiciunea şi doza de copilăresc atât de necesare unui liric, dacă a fost adesea prea sfătos în ton şi prea cuminte în expresii, e că a suferit prea de timpuriu în lupta aspră cu viaţa — suferinţă stearpă, mohorâtă, de nemărturisit, care taie aripile unui poet şi imprimă în toate manifestările lui o timiditate fără leac. Iosif a fost naiv şi dezarmat, ca om. Pe deasupra, i-a venit pe cap şi nenorocirea unui amor — cu deznodământul fatal al oricărui amor — care pe oamenii de această natură îi sfarmă infailibil. La treizeci de ani Iosif iubea ca un adolescent şi se plângea ca un copil. Cu sensibilitate de poet bolnav — bolnav în însăşi structura adâncă a organismului — a trebuit să suporte durerea hărăzită unui bărbat...

Şi nici ca profesionist n-a avut satisfacţiile pe care le au mai sigur cei din arena de jos a literaturii. Căci deşi era mic, era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA