Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    George Topîrceanu

    Vecina

    Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
    Ci numai ochii, — ochii tăi, vecină, —
    Că ţi-am făcut potecă prin grădină...

    Adeseori tu laşi la geamuri storul,
    Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
    Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

    Şi tot mai des mă poartă necuratul
    Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
    Pe care-l ţin ispita şi păcatul.

    De dorul tău, de dragul suferinţei,
    Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, —
    Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?

    Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
    Să ispăşesc viaţa mea întreagă
    Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?

    Decât să fug cu tine-n largă lume,
    Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, —
    Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

    Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
    Păstrează calda ochilor ispită,
    Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!

    Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
    Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
    Când duclea tinereţe-i trecătoare...

    De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
    De datini grele ce-mi ucid avântul,
    Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!

    Când umbra nopţii cade peste vale,
    Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
    C-un văl uşor pe umerele goale.

    Să vin, când luna nopţilor măiestre,
    Frumoasă ca o fată fără zestre, —
    Se uită lung şi tainic prin ferestre...




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA