Editura Global Info / Literatură

Gheorghe Asachi

Jijia

imitată dupre zicătoarea poporană

Între Prut şi-ntre Siret,
Ce mai mult de ani o mie
Apă limpede trimet
Păn' la Dunăre-n câmpie,
Este-un lac, ca marea-ntins,
De muncei umbroşi încins.

Nici un râu din sânul lor
Nu revars-a sale ape,
Cu nutreţul curgător
Acel lac ca să-l adape,
Ci din fund nemăsurat
Lacul creşte nencetat.

Acel lac, când este lin
De vânt unda-i nu se-ncreaţă;
La ochi samănă deplin
Cu un disc luciu de gheaţă,
Sau cristal chiar, ce-a răsfrânt
Bolta-azură pre pământ.

Noaptea, când te-apropiezi
Către apele acele,
În ceriu şi în lac prevezi
Stol de lucitoare stele,
Luna jos şi luna sus,
Şi-n lac cursu-i spre apus.

Nu-nţelegi de-i adevăr
Sau fantazie, au dacă
Lacul suie-se spre ceriu
Ver spre lac ceriul se pleacă,
Că de caţi în a lui fund
Sameni mez în glob rotund.

Aşa, când e timp frumos,
Ochiul tău se îngânează,
Dar va fi mult inimos
Milian cel ce cutează
La lac noaptea a veni,
Fără a se îngriji.

Că abia a înserat.
Vezi pre lac cum scânteiază
De vermi stol înaripat,
Până trece-a nopţei miază,
Şi atuncea deseori
O sta cade-n lac din nori.

Uneori din apei mez
Sună larmă de cetate
Şi mirând din apă vezi
Cum la ochi ş-auz răzbate,
Pintre fum şi prin scântei,
Trista voace de femei.

Când se stinge focul cel
Şi strigările s-alină,
Pintre unde-ncetinel
Parcă sânte rugi suspină,
Ca acele ce în zori
Cântă vergurile-n hori.

Ce misterii se ascund
În această adâncime,
Nu putu cerca la fund
Păn' l-acele zile nime,
Pănă când a cutezat
Un antic şi demn barbat.

Pre moşie a domnit
Bravul Conde, boier mare;
El cu-ai săi s-a sfătuit
Ca să facă o cercare
Şi un plan a încheiet,
Să pătrundă-acel secret.

Tot poporul a stătut
Şi prin multe ostenele
Manini plase a ţesut
Din o sută mii reţele.
Palme-o mie-n lung şi-n lat,
Luntre multe s-a durat.

Spre a avea cerescul har
La-ntreprinderea pascară,
A dat cât-un sărindar
Pe la monastiri din ţară
Ş-un călugăr de la schit
Cu agheazmă a sânţit.

Însuşi Conde, stând la mal
Cu a lui curteni şi gloată,
Dă pascarilor semnal,
Ş-amu plasele înoată;
Trag plutaşii tot vârtos,
Ca s-agiungă pănă-n gios.

Plasele s-a înspumat
Şi vuind acum o undă
De-alta iacă-a despicat
Şi în lac se acufundă;
Milianii trag mereu,
Că a prins nu-ş' ce prea greu.

Nime-ar crede ce a prins;
Unda începu să mugă,
P-unii spaima a cuprins,
Fricoşi alţii dau la fugă,
Deşi cele ce-o s-arăt
Nu era de spăriet.

Că din plasă a ieşit
O frumoasă, giune zână,
Cu păr negru umezit,
Faţa-i sarbădă, senină,
Şi pre luciu când a stat
Cu blândeţe-a cuvântat:

„Tu, ce astăzi ai pătruns
În a noastră adâncime,
Nu ştii că viu n-a agiuns
Îndărăpt în lume nime,
Cel ce de ursită-mpins,
În aist fund s-a deştins?

Dar fiindcă-n corpul tău
Curge-a bunilor mei sânge,
Că cel ce cu Domnul-zeu
Lucru-ncepe toate-nvinge,
Lacului legend-a şti,
Spre mirare-ţi voi rosti.

Timpul vechi eu amintez,
Când creştinilor lucoare,
În Moldova, prin botez,
Renăscut-au pre popoare,
Stol de verguri s-adunat,
Lui Cristos s-a prosforat.

Ne-am durat altarul sânt
Între codri-n salbe dese,
Şi-ncheiet-am jurământ
Domnului a fi mirese,
A ruga, a agiuna
Ş-a serbi mărirea sa.

Nime din alţi muritori
Nu putu la noi să vie;
Le era crim fiorătoriu
A calca în săhăstrie;
Moartea îl ameninţa
Pe-un bărbat ce cuteza.

Atunci, de la răsărit,
Păgâni, barbari, cu cruzime,
În Moldova a venit,
În atâta, zău, câtime,
Că mai lesne ni era
Frunzele a număra.

De cuţitul stârpitoriu
Zăcea-n ţară stoluri crunte,
Numai omul fugătoriu
Adăpost afla la munte;
Jurământul nu ierta.

Pe când noaptea ni rugam,
Lângă-altare poşternute,
Tremurânde ascultam
Cum vineau stoluri temute,
De cai tropot sunător,
Freamăt dând înfiorător.

Ca porumbul spăimântat,
Când de uliul se vânează,
Sub aripi, spre-a fi scapat,
Ale mamei tupilează,
Aşe toate ni-am văzut
În genunchi, sub crucei scut.

«Doamne, zis-am, de nu-i vra
Să ni mântui prin minune,
De defaimă a scapa,
Fulgerul să ni detune;
Au vivinde¹, fă cuvânt
Să ni-nghită-acest pământ!»

Atunci iacă răsări
Preste tot a zilei soare,
Spaima dintre noi peri,
Ni sufla o dulce boare;
Abat ochii pre pământ,
Dar pământ eu nu mai simt

Că cu schitul cufundat
În pământ mă deştind vie;
Şi atunci s-a revarsat
Preste noi uda tărie,
Pintre care pănă-n fund
Numai razele pătrund

Acolo, lâng-un altar,
Sub o boltă cristalină,
Ni păstrează vie-un har,
Pănă-n ziua cea senină
Când credinţa va afla
În judeţ cununa sa.

Da l-Altai pân la Carpat,
Barbarilor semeţie
Crivăţul a spulberat
Ca p-arină din câmpie;
Nici o urmă de-a lor pas
De cât numele-a ramas.

Dar fortunele când tac
Ş-undele nu pot să mugă,
Chiar din sânul cestui lac
Se înalţă-a noastră rugă
Către Dumnezeul sânt
Pentru-a patriei pământ.

O, tu, ce ai auzit
Cest uric plin de minune,
Fie-n cuget tipărit
Şi la tot nepotul spune:
Pentru patrie şi zeu
Să prosfoare traiul seu!”

Când aceste-a încheiet,
Se încreaţă-n apei undă,
Şi cu ziua, pe încet,
Plasele se acufundă;
Nici alt om o mai văzut,
Dar legenda n-a tăcut!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA