Editura Global Info / Literatură

Gheorghe Asachi

Valea Albă

Moldova, deşi este despărţită prin deşerturi ţărmurale şi prin Marea Neagră de Crimeea, totuşi în vechime avea cu acea ţară relaţiuni politice şi comerciale, încât mai nainte de a agiunge la sugetul istoriei propuse credem de folos a da despre acea peninsulă clasică oarecare noţiuni.

După ce se stânse virtutea şi bărbăţia antică a romanilor, prin care ii subgiugaseră ceea mai mare parte a lumei cunoscute, urmă epoha cea plină de turburări şi de anarhie, încât uşor au fost barbarilor, veniţi de la nordul Europei şi al Asiei, căutând clime mai blânde şi locuri mai îndemânatice de locuit, a pune sub jug popoarele cele deznervate şi ovelite, a desfiinţa aşezămintele cele politice, a stânge lumina ştiinţilor, a surpa industria şi artele, ce erau productul a multor secule, şi a întinde preste lumea civilizată un văl de întuneric. Din sânul acestui haus, în care popoarele petreceau mai mult o viaţă hoţească, răsări un nou ordin de lucruri în Europa şi în provinţiile învecinate. Pe ruinile Romei eroice se înalţă, sub papa, Roma cea sântă spre triumful lui Hs., iar Bizantul, ce se anevoia a purta titlul de Roma nouă, cuprins de viţii politice şi de orbiri fanatice, se făcu triumful lui Mahomed. Atunce, pe la începutul veacului al XIII, se urzi la marginea răsăriteană a Europei două staturi de viţă romană: unul în Dacia, al moldo-românilor, şi altul în Hersonezul Tauric sau Crimeea, statul genovezilor. Trecând amu preste istoria patriei noastre, vom aminti de Crimeea şi de colonia genovezilor.

Aruncând o căutătură pe harta Crimeei, astă ţară se înfăţoşază ca un patrat ce se pare aninat în Marea Neagră la capătul ei nordic prin istmul sau strâmtoarea de vechime numită Tafros, iar de ruşi Perecop, ce are tot o însemnare, adecă râpă, ce era peninsulei de apărare, fiind acesta singurul punct de unde ea poate fi calcată de pe uscat. Lungimea ţărei, de la răsărit spre apus, este de 66 oare, iar lăţimea, de la amează spre nord, de 40 oare sau mile de Moldova. Din partea răsăriteană a peninsulei este Marea Azovă, sau unghiul răsăritean, carile este ca un adaos cătră forma patrată a Crimeei, unde se formează o altă peninsulă, ce era odinioară despărţită de Crimeea prin un val şi o râpă apărată de un mur şi de turnuri; acolo stătu regia Bosforului, pe care Mitradates au strălucit-o şi a căreia capitală era Panticapea. Precum partea apusană, pe la Eupatoria, este plină de stepuri, de lacuri sarate şi de râurele ce sunt mai des săci, aşa partea de amiază a peninsulei este mănoasă, plină de suvenire istorice. Lângă golful Ctenus, modernii au zidit Sevastopolu; aproape de aice anticul Hersonez, capul Partenium, faimos după tradiţiuni şi unde se întindeau coloniile mileziene, asiatice şi pe urmă cele genoveze.

Partea din năuntru a Crimeei nu-i alta decât un şes întins; ochiul nu află, spre a se repoza, decât nişte înălţături piramidale, unde dorm îngropate seminţiile vechilor locuitori; aceste movili se numesc tumuli, iar de tatari se zic curgani, în a cărora sân deseori se află sarcofage cu obiecte preţioase de arte, depuse lângă îngropaţii eroi sau regi. Spre amiază pământul se rădică şi la ţărm formează o culme de munţi, din care cel mai mare este acel numit Trapez, înalt 4700 palme; marmora şi iaspul, cu coloane bazaltice, formează grote ca aceea a lui Fingal din Scoţia. Vegetaţiunea de aicea a olivului, figului şi a altor poame să aseamănă cu aceea a Greciei şi a Italiei.

Taurida sau Crimeea

Istoria antică a acestei peninsule se ascunde în văl de mitologie, care din evenimentele aice tâmplate au ţesut epizoade fabuloase şi poetice. Aice Efigenia, fiica lui Agamemnon, fu adusă de Diana şi mântuită de sacrificiul la care o condamnaseră oracolul; aice ea recunoscu pe fratele ei Oreste, aruncat de furtună, când era să-l sacrifice în templul Dianei, despre care evenimentele amintează tradiţiunile locale şi ruinele, iară mai ales tragedia lui Euripide întitulată Ifigenia în Taurida. Aice se află velerul de aur (pielea cu lână de aur), pentru care se întreprinsesă faimoasa şi eroica espediţiune numită a argonauţilor; asemene în adăposturile misterioase ale Tauridei dregea Medeea farmecele ei, încât faima acestor locuri, împlând lumea de fioroase istorisiri, impuseseră mărei ce le cungiurau numele de neospitalieră, pănă când grecii, cercetând şi cunoscând în urmă mai de aproape că erau ţări mănoase şi plăcute, au schimbat numele mărei Pontul Euxin, adecă mare ospitalieră.

Atuncea, pe la 400 ani înaintea lui Hs., mai multe punturi ale Crimeei s-au colonizat de greci, despre a cărora cultură s-au pastrat încă monumente. În decursul secolelor, Crimeea fu parte a imperiului lui Mitradates şi apoi a romanilor. După decăderea acestora, mai multe ginte scitice îşi disputau domnia asupra peninsulei, pănă când, după Cinghis-Han, la anul 1240, Batus-Han au reunit-o cu imperiul capceac şi au aşezat reşedinţa sa în politia azi numită Eschi-Crâm, adecă Crâmul cel mic.

Republicile italiene Veneţia şi Genova, ce erau pe atuncea cele întăi puteri maritime şi comerciale, începuse încă de la 1100 după Hs. a avea relaţiuni cu popoarele de pe ţărmul Mărei Negre, unde, pe la deosebite punturi de la gura Dunărei, ale Nistrului, ale Niprului pănă la Marea Azov, întemeiară multe aşezăminte comerciale şi colonii. Din acea epohă, după o întrerumpere de 800 ani, datează reînnoirea contactului românilor cu italienii, nu pe uscat, pe calea de unde veniseră ii de la Roma, pentru că comunicaţiunea lor de-a dreptul fu întreruptă de cătră slavi şi huni, carii la emigrarea popoarelor, în secolul IV, s-au aşezat între Dacia şi între Italia. Moldoromânii, carii posedau gura Dunărei şi ţărmul Mărei Negre pănă la gura Nistrului, ca şi locuitorii Crimeei, primiră pe ţărmurile lor colonii genoveze cu contuarele lor comerciale, la Chilia, Cetatea Albă, pănă şi la Hotin. Mai ales că plutirea ţărmurală pe Marea Neagră era şi mai nainte practicată de bârladeni, a căcora putere se întinsăse pănă la gura Niprului, unde supusăse renumita politie Oleşie, amu Cherson, piaţă de comerciu şi depozitul mărfurilor greceşti destinate pentru Kiev.

Dar genovezii mai cu seamă au ţintit luarea lor aminte asupra Crimeei, unde anufacturile lor le preschimbau cu grâne, sare, pelcele şi vin pe care în cualitate aleasă le producea peninsula aceea. Drept aceasta, spre a se putea mai bine îngriji de interesele lor şi a esploata productele Crimeei, genovezii au plănuit a face pe ţărmul de la amiazăzi o colonie, pentru care prin prezenturi însemnătoare au căpătat de la hanul tatar învoirea de a aşeza contoare de comerciu, şi la 1420, sub conducerea patriciului Doria, colonii numeroase au descalecat acolo unde în timpul antic era politia Teodosia, care astăzi se numeşte Cafa. Aice, ca odinioară fenicienii sub conducerea Didonei, care prin asemenea strategimă fondară faimoasa Cartago, ce se făcusă rivală Romei, genovezii aşezară micile lor contoare negoţătoreşti; apoi neîntârziet le-au cungiurat cu o tărie, sub cuvânt a asigura preţioasele lor producte în contra tacului sălbaticilor hoţi din împregiurime, şi aşa adăogând pe încet un val lângă altul, o tărie, un turn pre lângă celelalte, Cafa se prefăcură într-o cetate puternică, cu un port ce putu cuprinde o flotă de galere. Atuncea, recunoscând înşelăciunea, tatarii ameninţau pe genovezi, dar aceştia din cetatea lor râdeau de neputinţa hanului. Peste 20 ani de la colonizaţiunea ei, Cafa se făcură o piaţă comercială înflorită, încât ea putură trimite 20 galere înarmate, spre a agiutora pe creştinii de la Tir, carii erau împresuraţi de saraceni. Afară de Cafa, genovezii întemeieseră mai multe colonii în Crimeea, între altele la Solda, cu un turn foarte înalt, de unde puteau observa mişcările duşmanilor. Astăzi încă se văd ruine măreţe ale genovezilor lângă Sevastopol, precum Balaclava, Panticapea şi altele în insula Tamas.

Genova, înmândrită că au câştigat aşa poziţiune, care o făcea domnitoare Mărei Negre şi-a asigura monopolul comerciului cu Constantinopoli şi cu Asia, s-au îngrijit de administraţiunea acestei colonii. În tot anul trimetea la Cafa un consul sau guvernator, ales dintre cele întăi familii patriciene ale Genovei. Guvernul se deosebea nu numai prin legiuri înţelepte, ce mai ales prin aplicaţiunea lor cu sfinţenie, prin paza şi prin domnirea dreptăţei, încât nu numai sudiţii genovezi erau întru toate apăraţi, ce şi popoarele tatare de prin pregiur, încredinţându-se de puterea şi de dreptatea guvernului, deseori i se adresau şi urmau dupre rezoluţiunea sa. Veneţienii, rivali puternici ai genovezilor, neputând suferi dezvălirea unei asemenea înrâuriri în locurile unde şi dânşii întrebuinţau speculaţiunile lor, la anul 1296 espeduiră o flotă compusă din 25 galere, care după un atac de puţine zile au surupat şi pradat coloniile genoveze ce erau fructul multor ani şi ostenele, încât coloniile aceste ar fi fost de atuncea pe totdeauna dizrădăcinate din Crimeea, dacă nu ar fi venit o încungiurare neaşteptată, adecă o iarnă din cele mai aspre, însoţită de foamete, încât Veneţia, carea întemeiesă în partea nordică a Mărei Azov colonia Trahesa, crezând că în Crimeea ar fi aflat un paradis pământean, constrânsă de acele cauze, au fost nevoită a părăsi concuista cea nouă, după ce au pierdut o treime din oastea sa. Genovezii, reintrând în posesiunile coloniilor lor, s-au sârguit atât de bine a repara daunile pătimite, încât papa Ioan XXII rândui în politia Cafa un mitropolit catolic, a căruia jurisdicţiune se întindea de la Pontul Euxin pănă în Rusia.

Domnia Crimeei era de atuncea împărţită între tatari şi între genovezi, carii tratau cu dispreţ, ca pe nişte barbari, pe acei pământeni. Din gelozia politică şi din frecarea intereselor comerciale, la anul 1342 au prorupt un răzbel. Hanul domnitori, vrând a se desface de nişte vecini atât de asupritori intereselor şi autonomiei naţionale, adunând o oaste numeroasă, au încungiurat Cafa. După un asediu îndelungat, neputând-o supune nici prin arme, nici prin foame, de care începuse propria lui oaste a pătimi, el însuşi au fost constrâns a cere o împăcare, care s-au şi încheiet, după mijlocirea republicei, între coloniile ei şi hanul Crimeei, când atunce acesta recunoscu drepturile politice ale coloniilor comerciale pentru ambele părţi folositoare. Tamerlan, învincitorul Asiei, la 1406 au surpat domnia hanului Toctamişi, după care imperiul său se împărţi în trei hanaturi: în al Kazanului, Astrahanului şi al Crimeei. Atunce dezbinări necontenite învăluiau astă peninsulă; anarhia agiunsăse la culmea ei şi ţara umbla a se face prada oardelor vecine, când un simplu păstori, numit Gherai, aduce înaintea căpeteniilor adunate pe Hagi, june de 18 ani, ca pe un adevărat deviitor al lui Batuş-han şi al lui Toctamişi; acest june datorea mântuirea şi păstrarea sa îngrijirei îmbunătăţitului Gherai. Şefii adunaţi refuzau a-l recunoaşte de clironom al tronului, dar poporul declară de ales în astă demnitate pe junele Hagi, care, spre recunoştinţă cătră binefăcătoriul său, adoptă numele lui de Gherai şi se făcu şeful strălucitei dinastii tatare, ce au domnit de la 1440 pănă la 1780 în Crimeea, cu titlu de han. Hagi-Gherai au guvernat cu strălucire pănă la 1467. Fiul său cel mai mare, Nor-Edaulah, avea să-i urmeze în domnie, însă fu detronat de fratele său Mengheli.

Acesta, sub nume de Mengheli-Gherai I, este cel mai strălucit dintre hanii Crimeei şi împarte cu Mitridate onorul de a lasa în astă ţară suvenire istorice glorioase. El protegea agricultura, artele şi comerciul, pentru care întreţinea relaţiuni pacinice cu ţările învecinate.

Moldova, ale cărei ţărmuri de pe Marea Neagră sunt faţă în faţă cu acele ale Crimeei, în depărtare ca de 28 mile, era fireşte şi politiceşte dispusă a trăi cu dânsa în armonie şi a se folosi de relaţiunile comerciale. De aceea, pre lângă casele ei de comerciu ce erau statornicite la Cafa, Eupatoria şi Balaclava, Moldova avea prin acele politii, pentru îngrijirea şi protecţiunea supuşilor săi, agenţi şi comisionari.

Nu târziu după întronarea sa, Mengheli-Gherai află că fratele său Nor-Edaulah, ce era esiliat, se adăpostisă pre lângă Cazimir IV, regele Poloniei, şi îngrijindu-se ca nu cumva acesta să-l agiute de a recapata domnia Crimeei, după dritul său de întăia-naştere, au căutat alianţa celor mai puternici monarhi ai epohei, care, aflându-se în ceartă cu Polonia, ar fi favorat nesmintit interesele lui. De aceea, fără preget s-au adresat la ţarul Moscvei Ivan III şi la Ştefan cel Mare al Moldovei, cu carii, prin mijlocirea lui Cocos, evreu înavuţit portughez din Cafa, au încheiat o trainică legătură, prin care ţarul Moscvei se-ndatorea a da lui Mengheli-Gherai pe tot anul daruri, pe când Ştefan voievod era cu acest han puternic şi înţelept legat nu numai prin interes politic, ce şi personal, precum mai în urmă se va vedea.

Dar mai nainte de a se pune în lucrare acest tratat, intrigile lui Nor-Edaulah detronatul, sprijinite de Polonia, aprinseră în Crimeea o învăluire şi năuntrice împărecheri de partizi atât de mari, încât, spre a feri Crimeea de un răzbel civil, Mengheli-Gherai au preferat a abdica tronul şi a se retrage cu familia sa la Cafa, între genovezi, cari-i rânduiră de reşedinţă cetatea Mancup, depărtată două mile de la Balaclava. Poate că Mengheli-Gherai şi-ar fi încheiet cariera sa în astă tunecoasă singurătate, dacă o nouă ceartă, născută între genovezi şi tatari, n-ar fi provocat un evenimânt prin care înturnasă lui Mengheli-Gherai sciptrul ce-l scapase din mânile sale.

Tatarii trimeteau la Cafa un delegat a lor, care mai nainte avea a se întări de genovezi. Un nou trimis, Eminic, nu câştigă învoirea guvernului Cafei, pentru care acesta, neputând fi sprijinit de han, s-au adresat a cere ajutor la Constantinopoli, ce de 20 ani (1453) se afla sub domnia lui Mahomed al II, carele din cearta genovezilor şi a tatarilor ştiu să tragă folos pentru realizarea planurilor sale şi totodată a se răzbuna asupra genovezilor, carii la asediul Constantinopolei au fost dat agiutori imperatorelui Paleologu prin arme şi prin flota lor. Este cunoscut că acel mare concuistori plănuia a împlânta semiluna în locul crucei în toată Europa, unde cercând a răzbate prin Moldova, oastea lui de 120 000 oameni fu de Ştefan voievod, în 17 ghenari 1475, deplin învinsă în lunca Racovei, pentru care toată creştinătatea şi papa Romei au serbat triumful armelor moldoromâne, care de asemene smulse din mânile turcilor Chilia şi Cetatea Albă.

Mohamed, înţelegând în Ştefan voievod un barbat ce contraria scopul său, invită în contra lui pe Lobodă hatmanul cozacilor Donului, pe care Ştefan voievod, învingându-l la Grumăzeşti, îl şi prinsă; o parte a oastei sale au înecat-o în Nistru, iar restul o alungă pănă la Nipru. Mai în urmă, pentru mântuirea ţărei de cozaci şi tatari, au zidit în Iaşi biserica sântului Nicolai cel Mare, cu trei altare¹. Atâtea nouă motive înăsprind pe Mohamed, au şi început operaţiunile sale cu Crimeea, unde la 1 iulie 1475 trimisă o flotă numeroasă de 400 galere, care se înfăţoşă înaintea Cafei, pe când pretendintul Eminec se apropiasă din partea uscatului cu o numeroasă oaste de turci şi tatari, care era în înţelegere cu o partidă de împărechetori din cetate. Genovezii, carii pănă atuncea despreţuiau pe orice duşman, atacaţi pe dinafară de o armie atât de puternică, deprinsă a învince, şi pe dinăuntru paralizaţi de împărechetorii proditori, după ce în curs de 6 zile au susţinut cu bărbăţie asaltele cele mai furioase ale turcilor, au fost nevoiţi a se supune. O deputaţiune de locuitori, compusă din dregători şi din bătrâni, lacrimile femeilor şi ale copiilor şi darurile însemnătoare au înduplecat pe şeful espediţiunei, Ahmed, a dărui cetăţenilor genovezi viaţa. A doua zi, cuprinzând cetatea şi toate tăriile Cafei, cea întăie lucrare a învincitorilor au fost a pune sub sabie pe agentul lui Ştefan voievod şi pre toţi neguţătorii moldoveni, în număr de 160 inşi², ca o espiaţiune (răzbunare) a perderilor ce suferise la Racova oastea otomană.

După ce în ist mod au sfărmat în Crimeea puterea genovezilor, voind a stârpi acum chiar şi cuibul lor, Mohamed rândui a se strămuta toţi locuitorii de la Cafa şi de la alte locuri a peninsulei, dispoindu-i de tot avutul lor şi trădându-i de sclavi. Drept aceea se făcu o prescriere de toată împoporarea, din care s-au ales un număr de june virgure pentru haremul imperial din Constantinopoli şi 150 juni de la 10 pănă la 15 ani, parte pentru serviciul curţei, iar parte spre a fi înşiraţi în guardia ienicerilor, după ce mai nainte aveau a îmbrăţişa credinţa mahometană.

Astă lucrare, despărţirea părinţilor de fiii şi de familia lor, înfăţoşa o icoană mai cumplită decât fiorile asediului, şi italienii o asemănau în parte cu răpirea sabinilor din Roma. S-au văzut scene de amori matern şi disperare ce ar fi umplut de oţărâre pe călăi, dacă nu s-ar fi impus învincitorilor o asemine sălbatică însărcinare. Mumele numai leşinate se puteau despărţi de copiii lor; altele se târau pănă la galere, care le urmăreau în not, pănă când obosite se înecau. S-au tâmplat ca un părinte, spre a feri pe fiul său de sclăvia ovelită şi sacrilegă (lepădarea credinţei lui Hs.), l-au străpuns cu pomnarul înaintea răpitorilor şi însuşi căzu sub loviturile lor.

După încheierea acestei lucrări, flota s-au încărcat cu averi preţioase şi cu 15 000 sclavi genovezi de ambe sexe, care, transportându-se la Constantinopoli, s-au aşezat la Pera, unde păziră naţionalitatea şi limba lor italiană şi sunt uricul familiilor celor mai multe, numite pe rote, de religiune catolică şi de limbă greco-italiană. Iară pentru junii şi junele ce erau, împreună cu obiectele cele mai preţioase, destinate în dar pentru sultanul, în două deosebite galere adunate, s-au luat cea mai mare îngrijire pentru îndemânarea şi mângâierea lor în cursul călătoriei la Constantinopoli; de aceea s-au căutat doi oameni bătrâni, ştiutori de limba italiană şi turcească, spre a le servi în astă încungiurare de îngrijitori. Alegerea au căzut asupra unui bătrân încă verde şi respectabil, care cu doi copii în braţe, spre a-i subtrage de vânarea brutală a înarmaţilor, se înfăţoşă înaintea lui Ahmed, preferând mai bine să facă parte acestui olocaust omenesc.

Între moldoromânii care, pentru speculaţiunea lor şi alte interese, erau aşezaţi în Crimeea, se deosebea mai ales unul numit Radaman, barbat cu geniu şi cu patriotism, care, de 20 ani purtându-se între ambele aceste ţări, au câştigat nu numai însemnătoare avere, ci şi stima şi încrederea ambilor domnitori şi locuitori ai Moldovei şi ai Crimeei, încât în cursul domniei lui Mengheli-Gherai el fuse mijlocitor confidenţial între Ştefan voievod şi între acest han, pentru care făcea dese călătorii, aducând şi preschimbând corespondenţii şi daruri între aceşti suverani aliaţi.

Soarta care răsturnase de pe tron pe Mengheli-Gherai nu cruţasă pe Radaman. O fortună din cele înfricoşate, care dominează pe Marea Neagră, au acufundat vasul de comerciu încărcat cu cea mai mare parte a avutului său, încât după catastrofa politică a Crimeei el se adăpostisă pe lângă Mengheli- Gherai în cetatea Mancup, unde, în privirea serviciilor de mai nainte, a înţelepciunei şi a încungiurărilor sale, fu tratat chiar ca un casnic favorit şi, în contra datinilor musulmane, atât el cât şi familia sa aveau liberă întrare la curte şi în seraiul hanului.

Între cadânile lui Mengheli-Gherai, cea mai favorită sultană era o româncă, care, din copilărie răpită de tatari din Moldova, pentru straordinara ei frumuseţă fusesă prosforată hanului şi se făcu mumă unei fiice frumoase, icoană vie a maicei sale, şi de aceea de părintele ei foarte iubită. Deşi din amori duios, de lux oriental şi de frumuseţile reşedinţei cei încântătoare de la Bacci-Serai cungiurată, sultana era deseori cufundată în melancolie. Ea îşi amintea ca prin un vis dulce părinţii, locul naşterei sale, patria cu munţii şi râurile ce o împodobeau, simplicitatea vieţei, iară mai ales nimic nu putu amorţi în inima sa învăţăturile religioase creştine, în care fu născută şi pe care ea în ascuns, pe cât îi era cu putinţă, au practicat în cugetul său. Unica ei mângâiere, au insuflat fiicei sale aceste simţăminte evlavioase şi, precum se tâmplă că uneori pomul hultuit întrece în bunătate pe prototipul său, de asemine învăţăturile creştinătăţei, care în ascuns insuflase fiicei sale, au prins în inima cea fragedă o mai adâncă rădăcină şi ist rezultat era triumful secret al maicei sale.

Puţin înaintea catastrofei politice, sultana, îmbolnăvindu-se greu şi simţindu-se aproape de moarte, espusă fiicei sale Fatme toată soarta şi naţionalitatea sa, congiurând-o a rămânea credincioasă religiunei creştine pe ascuns, pănă când înduratul Dumnezeu o va îndămâna de a se înturna în sânul bisericei lui Hs. Fatme, împlântată în lacrimi, giurui maicei murinde a plini aceste şi în cuget tânăr păstră cu statornicie misterioasa ei chemare. Rămâind orfană de mamă, ea afla mare mângâiere în petrecerea cu Radaman şi cu copiii lui, din care o fiică era de vrâsta sa, iar fiul de cinci ani mai mare; cu aceştia ea se practică a vorbi în limba română, mai dorită fiindu-i, ca o dulce amintire a maicei sale, pentru care orice om, în toate părţile lumei, având o simpatie adâncă, de dânsa e legat cătră patrie şi cătră îndatoririle sale.

Atacul turcilor asupra Cafei se întinsesă şi asupra politiilor învecinate şi înavuţite, între care era Mancup, reşedinţa privată a lui Mengheli-Gherai. Acesta era la turci sub prepus de amic al genovezilor. Soarta sclăviei care au pătimit locuitorii Cafei şi cruziile învincitorilor răspândiră fiori de desperare chiar şi în naţiunea tatară, din care cea de la Mancup trăia în armonie cu genovii, încât, la apropierea oastei turceşti, cea mai mare parte din locuitorii acestei politii fugiră la munte şi se adăpostiră între grotele cele misterioase şi nerăzbătute, din vechime încă săpate în stânci pentru dosirea creştinilor de furia păgânilor. Pe când noaptea cuprinsăse reşidenţa lui Mengheli-Gherai, toţi casnicii şi chiar seraiul său s-au răspândit, şi de spaima omorului şi a sclăviei s-au mistuit unde cine au putut. În astă fioroasă confuziune, giunea Fatme, delăsată de femeile păzitoare împreună cu giunele Radaman, de care se rătăcise sora-sa, favoriţi de umbra nopţei, s-au lunecat pintre oaste şi s-au mistuit în o grotă singuratică, unde odineoară sultana, ferită de ochii păzitorilor, îşi făcea rugăciunile creştine. Aice ambii juni agiungând, s-au tupilat tremurând de spaimă şi în genunchi ruga pe Mântuitorul lumei a-i mântui şi pre ii de pericolul care-i ameninţa. Obosala li amorţise puterile şi-i acufundase într-un somn adânc, din care-i trezi dimineaţa chemarea lui Radaman. Acesta, simţind rătăcirea copiilor, după multă căutare nu putu afla de fiia-sa, dar găsi în grotă pe aceşti doi; apoi, văzând despre o parte pericolul cu care-i ameninţa brutalitatea salbaticilor ostaşi, iar despre alta nici un mod de scapare, şi cunoscând simţimântul duios ce lega junii din frageda lor copilărie, într-o încredere în cereasca îndurare, care totdeauna l-au însufleţit, nu află alt mod de a nu-i despărţi, decât a învesti şi pe Fatme în port de june genovez şi pe ambii a-i conduce la căpitenia oastei turceşti, ca pe doi fugari pe cari-i prosfora spre a face parte de ceata aleasă şi destinată pentru Constantinopoli, sperând că acolo i se va înfăţoşa vreo ocaziune de a-i puté mântui. Prin astă urmare, bătrânul Radaman au capatat confidenţa lui Ahmed, care, pentru cunoştinţa multor limbi străine crezându-l grec, şi prin astă faptă stimându-l credincios sultanului, i-au încredinţat îngrijirea asupra cetei genovezilor în cursul călătoriei lor la Constantinopoli.

Despre altă parte Mengheli-Gherai, precum s-au zis, ca un partizan al genovezilor, fu prins şi de asemine despărţit de familia sa, se conduse la Constantinopoli. Aice, agiungând ca sclav, s-au primit de sultanul ca rege. Acest răzbelic şi înţelept monarh ştia că mărirea şi siguranţa unui imperiu mare nu stă în nemărginita întindere teritorială şi în nenumărata mulţime a popoarelor, ci în legăturile de interes materiale şi de glorie naţională între provinţiile subgiugate şi între centrul guvernului. De aceea, voind a face din provinţia Crimeea un razim al puterei otomane şi preţuind geniul şi înrâurirea lui Mengheli-Gherai, nu numai că l-au reaşezat sub suzeranitatea sa pe tronul ce-l pierduse, dar încă încheie cu dânsul un pact de dinastie, ca, la caz de a se stinge sămânţa sultanilor de Constantinopoli, atunce, ca un clironom legiuit, să urmeze pe tronul imperiului unul din familia lui Mengheli-Gherai, care condiţiune se zice că şi pănă astăzi are tăria ei.

După câtva timp, Mengheli-Gherai, înturnându-se în Crimeea cu mare pompă, s-au reaşezat la Bacci-Sarai, dar familia sa, de fortună împrăştietă, n-au mai găsit-o şi mult s-au nevoit de a putea descoperi macar parte dintr-însa.

Cetatea Chilia

Însărcinat cu îngrijirea giunilor sclavi din Cafa, între cari amu se aflau Fatme şi giunile Radaman, ci erau de cielalţi necunoscuţi, Radaman s-au îmbarcat în galera destinată în care se aşezasă o ceată de douăzeci şi patru turci, spre paza giunilor sclavi şi mai ales a preţioaselor obiecte încredinţate răspunderei lor. Modul cel blând şi îngrijitori al lui Radaman, ca al unui părinte duios, nu putu de la purcederea flotei mângâia pre atâţa copii cari, văzându-şi părinţii adunaţi pe ţărmul mărei şi pe alţii împărţiţi prin alte galere, simţinduse amu orfani şi pe totdeauna despărţiţi de dânşii, vărsau lacrimi şi împleau aerul de bocete pătrunzătoare, pe când fioroşii vincitori răsunau cântece de triumf şi de bucurie.

Încărcată cu călători de aceste două opuse simţimânte, unii de doliu, alţii de bucurie pentru succesul espediţiunei şi prada cea mănoasă de care cu toţi se împărtăşiseră, flota, compusă din 70 galere mari, întinse vântrelele sale spre Bosfor, unde o mâna şi cursul natural al apelor către acea poartă, pentru a căreia posesiune din vechime urmează pănă în zilele noastre lupte sângeroase.

După o plutire la început favorabilă, săninul ceriului se înnoură, un vânt puternic de la răsărit turbură undele mărei şi, mai nainte de a putea agiunge la vreun port, flota fu cuprinsă de cea mai înfricoşată fortună, care atât de deseori aduce daune simţitoare plutitorilor, încât nu în zadar astă mare se numără între cele periculoase. Tâmplarea, care ameninţa flota cu vasfrângere, se părea lui Radaman favoritoare mântuirei, pentru că galera pe care se afla şi se diriguié de el era acum despărţită de celelalte şi apoi el, care din deasa practică cunoştea astă mare, s-au mânat spre apus şi la încetarea fortunei, alinându-se marea, recunoscu că plutea spre ţărmul Moldovei, pe când turcilor făcea să creadă că se apropie de acela de amiazăzi al Traciei.

În astă opiniune rătăcind cinci zile şi atâtea nopţi, în care spaima peirei, frigul şi durerea asuprise pe mizerii giuni, Radaman descoperi în faptul zilei pământul care cu bucurie fu urat de toţi ca ţărmul mântuirei lor. Turcii, care crezându-se mai nainte de alte galere agiunşi la un port al Rumeliei, pre lângă scăparea din pericul, se bucurau că, descărcând giunii şi odoarele cele preţioase, vor căpăta de la sultan nu numai laudă, ci şi o parte din prăzile acele, se grăbeau a deştinde pe uscat; însă Radaman, recunoscând că pământul acela era insula numită a Şerpilor, în apropierea gurei Dunărei, i-au încredinţat că acea insulă ar fi aproape de Burgas. Deci spre a repoza după un curs atât de îndelungat şi periculos, cât şi spre a se aproviziuna cu apă de băut, de care de două zile avea lipsă galera, agiungând la un loc îndămânatic, au aruncat ancora, şi turcii, doritori a călca pământ, giumătate dintr-înşii câţi încăpuseră într-o luntre, luând cu dânşii foalile deşertate, purceseră spre insulă spre a le împlea cu apă.

Asta au fost ocaziunea a se întări prin ospătarea de merinde şi prin somn pentru o mai departe, deşi scurtă, călătorie. Turcii de pe insulă, după ce la umbra tufarilor de tamarisc au mâncat şi ceva dormit, se grăbiră a se înturna pe galeră, dar sosind la ţărm rămaseră împietriţi văzând abia într-o mare depărtare plutind vasul în direcţiune tot spre apus. Radaman, spre mai bună nemerire a planului de mântuire, după ce au ospătat pe giuni şi pe cii 12 turci rămaşi, le prosforă din o foale şi ceva vin, spre a închina întru mulţămirea apropietei sosiri la picioarele sultanului, dar mai nainte au amestecat în băutura aceea ceva narcotic, care nu târziu i-au cufundat în un somn atât de tare, încât lesne fu lui Radaman, cu agiutorul celor mai mari giuni, a-i ucide şi a-i arunca în mare. Dezbărându-se în ist mod de păzitorii lor, toţi cu sporită putere mânau vâslele spre a agiunge la gura Dunărei de la Chilia, unde, reîmpins vasul de cursul cel puternic al apelor, cu greu ar fi putut întra dacă pe insula Mocanu, una din cele numeroase pe care aice li formează Dunărea, nu s-ar fi aflat câţiva păstori români mocani, de la cari se trage numele acestei insule şi cari la umbra sălciilor răsunau în fluierile lor doinele armonioase ce pe fiecare român îl pătrund amu de melancolie, văzând că simţimântul de naţiunalitate s-au refugiat numai în sânul acestor fii ai naturei, la cari, ca oratori nemuritori, amintează şi întreţine muntele şi râurile suvenirul gloriei strămoşeşti!... Atunce, văzându-se în apropiere de compatrioţi, Radaman au înălţat bandiera Moldovei, însoţind-o cu strigăte de bucurie şi chemarea de agiutori a tuturor călătorilor.

Aceşti mocani, cari au împrumutat numele lor de la cumani, popor barbar şi răzbelic ce în timpul migraţiunei universale se aşezaseră în Moldova sub munţii de la Comăneşti spre Neamţu, precum este ştiut, de atunce pănă astăzi se ocupă cu păstoria, şi numeroasele lor turme le duc toamna spre iernatic pe malul drept al Dunărei şi la gura ei. Dânşii au aice cotunile lor nomade, cu staule şi tării în contra hoţilor de mare, cu care deseori poartă lupte încruntate; de aceea, singura înălţare a bandierei naţiunale nu i-ar fi înduplecat a veni vasului întru agiutor, dacă Radaman nu ar fi adaos, prin sunetul buciumului, a le repeta ca un eho sonurile naţiunale şi a le cere agiutor. Atunce, apropiindu-să la ţărm, doi din cii mai miliani mocani, văzând pe galeră un număr mare de copii ce întindeau braţele lor, s-au aruncat în apă, ducând un capăt de arcan, care, legat de galeră, fu de ceilalţi tras pe la gura Dunărei la mal, cu toată greutatea ce-i opunea impetul apelor.

Soarele se apropia de apus şi discul său cel lucitor se cufundă în sânul munţilor, deasupra cărora Pionul înălţa ascuţita şi ameninţătoarea sa creastă, încât, neputându-se înainti călătoria spre Chilia, s-au aruncat aice ancora şi toată ceata giunilor diştinsă şi cu lacrimi sărută pământul mântuirei lor. Aice, pe un muncel, se afla cotunul cel întărit al mocanilor, cari, de prin pregiur adunaţi la ţărm, s-au mirat foarte de o ceată atât de numeroasă de copii delicaţi şi frumoşi, ce vederau semne de o soartă estraordinară, încât cu respect şi duioşie primindu-i baciul, după ce, pentru asigurarea galerei, cătră un număr de giuni mai mari au adaos o ceată de mocani înarmaţi, condusă pe toţi ceilalţi pe la locuinţile cele umilite, parte în pământ, parte deasupra durate, unde, aprinzând în giur focuri, li s-au pregătit o cină din fructul turmei: lapte dulce şi acru, jântiţă şi caşcaval, şi peşte cu mămăligă proaspătă, care de genovezi era şi în Cafa întrodusă. Pe pănuşi de papură uscată culcaţi, în mezul oilor şi a păzitorilor câni, sărmanii copii dormiră păn a doua zi, când sunetul buciumului păstoresc i-au trezit din somnul ce ar fi fost dulce, întăia oară de la despărţirea lor de părinţi şi de familie, dacă visurile, prin forme felurite mângâindu-i în somn, nu le-ar fi arătat la trezire ademenirea unei deşerte bucurii, mai ales văzând miei săltând pre lângă mumele lor, de care soarta crudă pe totdeauna-i despărţisă pe mulţi orfani, încât mult s-au nevoit Radaman spre a înturna între aceşti giuni întristaţi o rază de mângâiere, cum că ceriul, arătându-li-se favorabil prin mântuirea de sclăvie, nu se va îndura şi în viitor de soarta acelor ce se încred în el.

Cu agiutorul acestui popor ospitalier re-mbărcându-se călătorii, galera, condusă de păscari, purcesă spre cetatea Chilia, unde au agiuns încă înainte de seară, deşi depărtarea era peste opt oare de cale. Chilia numită de antici Ahilea au Clistomastum, era în acel timp una din cetăţile cu port care apăra gura Dunărei şi plutirea moldovenilor pe acest fluviu şi pe Marea Neagră. Astă cetate, care în alianţa lui Ştefan voievod cu regele Matei Corvin asupra turcilor se cuprinsăse de unguri, nevoind aceştia în urmă a o deşerta, s-au luat de moldoveni după un asediu lung şi fu mai în urmă cauza răzbelului între Moldova şi Ungaria, care adusăse înfrângerea lui Matei Corvin la Baia. După aceea, întărindu-se cu puternice bastioane şi râpi, cetatea se înarmă cu o garnizoană numeroasă, ce era amu sub comanda părcalabului Isaia. Barcele de pază care au întâmpinat galera genoveză o conduseră în port, unde Radaman espusă părcalabului evenimântul Cafei şi vrednica de mirare mântiure a giunilor genovezi pe cari soarta i-au adus sub puternica pavăză a lui Ştefan voievod.

Auzirea acestui evenimânt puse în mişcare toată cetatea, mai ales mumele şi copiii lor alergau întru întâmpinarea şi mângâierea sărmanilor orfani, care în acele femei duioase şi în copiii lor li s-au părut a revedea pe mumele, pe surorile şi pe fraţii lor. Acel întăi act al lui Radaman au fost a conduce la biserică pe giuni, spre a depune mulţămirea lor, şi Fatme văzu cu surprindere amestecată de respect biserica creştină şi ritul ei, de care atât de des îi istorise mumă-sa. După rugăciunile depuse, ieşind din biserică, acest giune popor venetic, prin soarta sa, nobleţa familiei şi frumuseţa portului şi a fizionomiilor atrasă toată luare-aminte şi duioşia publică, şi câteva case de comerţ genoveze mai mult încă se interesară de nefericirea compatrioţilor. Parcalabul Isaia, după ce au orânduit cele cuvinite pentru ospătarea şi adăpostirea lor, îndată au şi trimis ştiinţă despre aceasta prin un înadins cătră domnitoriul ţărei, care se afla în apropiere, la Cetatea Albă.

Acestui principe nu erau necunoscute evenimântele politice ale Europei; agenţii lui, pretutindenea răspândiţi, îl încunoştinţau despre toate. De aceea, din espediţiunea lui Mohamed asupra Crimeei presimţind desfiinţarea statului genovez, cu dreptul giudecă că va veni rândul şi asupra Moldovei, pe care voia ca s-o atace din două părţi opuse: din partea Dunărei şi despre Nistru, pe unde putea trimite numeroasa lui călărime, atât de înfricoşată în acea epohă. De aceea Ştefan voievod s-au nevoit a face ambele sale cetăţi marginene despre Marea Neagră neînvincibile; adună mare gloată de oamini şi maieştri cari lucrau la întărirea cetăţilor, privighind în persoană un lucru ce avea a asigura Moldova şi din astă parte despre un neamic atât de puternic. Penru care, ca o viglă a Europei răsăritene în contra Semilunei, au cercat a se întări şi prin o puternică alianţă cu Ungaria şi Polonia, cu ale cărora conlucrare nesmintit ar fi ferit pe Europa răsăriteană a purta în timp îndelung obezile otomane, dacă nu gelozia deşartă, dară lealitatea ar fi prezidat la hotărârea lor.

Moldova, care pe atuncea poseda ţărmul Mărei Negre în lungime mai bine de 20 mile de la gura Nistrului pănă la gura Dunărei, cu delta cutetrelelor sale ramuri, domnea asupra întrărei şi ieşirei vaselor, având două cetăţi puternice şi porturi bune. Ea, precum s-au vederat şi mai nainte, avea o înrâurire simţitoare în plutirea Mărei Negre, şi geniul întreprinzători a lui Ştefan cugeta a face din astă parte a ţărei sale aceea ce natura şi politica sa o destinau a fi centrul industriei, comerciului şi fântâna înavuţirei sale. El vizitasă nu de mult valul lui Traian, care, purcegând de peste Dunăre, trece Moldova în astă parte şi se încheie la Tighina, lucru urieş al romanilor rădicat pentru apărarea Daciei de cătră barbari, cercetasă lacul lui Ovidie, lângă Cetatea Albă, unde se zice că ar fi îngropat acel poet, care în versurile sale, Tristium, descrie astă ţară şi propriile sale pătimiri. Aceste monumente antice i se păreau ca nişte depozite sfinţite, lăsate strănepoţilor români cu îndatorire a le păstra şi a le apăra. Aceste şi multe alte îmbunătăţiri plănuite le-ar fi realizat Ştefan voievod, de nu ar fi fost mai totdeauna nevoit a campa şi a combate cu oastea sa, când despre o parte, când despre alta a ţarei, spre a-i asigura independinţa, încă din vechime ameninţată.

Înştiinţându-se de minunata mântuire a giunilor genovezi şi de sosirea lor la Chilia, Ştefan voievod se grăbi a călători într-acolo pe drumul cel mai drept, prin Bugeac, de-a lungul lacurilor întinse şi în curmezişul râurilor nenumărate, ale cărora albii sunt săci mai totdeauna din cauza stârpirei pădurilor, care din vechime, mai nainte de a fi stârpite, nutreau şi adăpau obârşia râurilor şi care astăzi, prin o cultură bine înţeleasă, încep iar a se împlea cu apă.

Parcalabul Isaia şi Radaman făcură pregătirile cuvenite pentru primirea domnitoriului şi prezentarea giunilor genovezi. Cunoscând ei că dupre datina sa Ştefan voievod, sosind la o cetate, cel întăi pas al său era destinat la locaşul lui Dumnezeu, plănuiră a-l întâmpina aice cu giunii şi cu odoarele aduse. Drept aceea, înaintea peristilului bisericei, descărcânduse din galeră, se depuse obiectele cele rare care erau lui Mohamed destinate; din aceste, parte erau manufăpturi preţioase de ale Indiei şi ale Persiei, parte de ale grecilor antici, interesante prin arta lor, prin vechime şi care aproape de 20 veacuri fuseră mistuite în sânul pământului Crimeei.

În cursul domniei barbarilor, aceste antichităţi erau nebăgate în samă, dar de când genovezii se aşezaseră la Cafa, dorul arheologiei şi al câştigului i-au îndemnat a scormoli în sânul acelor movili, de unde se scoteau preţioase obiecte, din care, parte le trimiteau la Genova, parte le depuneau în muzeum de la Cafa, ca o avere a statului. Toate aceste, la luarea cetăţei, s-au prădat de învicitori şi cele mai alese, cu alte stofe de Persia şi de India, fură încarcate pe galera în care se afla ceata giunilor spre a fi împreună cu dânşii prosforate sultanului.

Din aceste obiecte antice se înşirase înaintea bisericei pe tapete preţioase, în discuri, diademe de aur, brăţări, spate, colane, ulcioare de bronz, lacrimătorii, iar mai ales câteva teasuri cu monede antice cu efigiile împăraţilor Tauridei, pavăza de bronz ce se zice că ar fi purtat-o chiar Mitradate³ şi pe care în basreliev era sculpită lupta amazoanelor Pontului cu scitii. Un bazen de argint, pe care se reprezenta în basreliev istoria Ifigeniei şi a Medeei, care, părăsind pe copiii săi, fuge pe un car tras de balauri înaripaţi, pe când aceştia, aruncaţi în o luntre fragidă, se luptau cu undele ce le ameninţa pieire. Astă din urmă istorie, ce era de minune bine reprezentată, admirându-se de locuitorii adunaţi, amintea giunilor genovezi chiar soarta lor, despărţirea de părinţii lor, periculul în care se aflau încă şi îi udau cu lacrimi astă icoană a propriei lor istorie.

Astă scenă patetică, de care se înduioşau martorii boieri ai cetăţei, deodată s-au întrerupt de strigătele viglilor de pe turnurile cetăţei, care dădeu limbă de apropierea domnului.

Bronzurile armonioase ale bisericilor şi sunetele răzbelice ale oastei dădură semnalul; un murmur de bucurie şi de entuziasm se răspândi între popor şi între garnizoană, care vedea în Ştefan voievod pe învincitoriul ei. Oastea cu căpitani şi bandiere se înşiră în piaţă, gloatele giunilor se îndesau la poarta cetăţei, bătrânii şi femeile întrau în biserică, unde ştiau că-l vor vedea de aproape, iar clerul cu sânta Evanghelie îl aştepta la uşa bisericei, înaintea căreia în două rânduri erau înşiraţi giunii călători şi în fruntea lor Radaman cu cei doi copii ai lui.

Venirea domnului fu propăşită de un nour de pulbere, din sânul căruia ca nişte fulgere scânteiau armele aprozilor călări pe armasari sireapi, cari făceau a ribomba pământul de tropotile copitelor ferecate. Cungiurat de un stol de parcalabi, de spatari de casă şi panţiri înzeuaţi în fier sclipicios, Ştefan călărea în floarea şi vârtutea vârstei ca de 40 ani; vestimântele sale simple se asămănau cu acele ale oştenilor săi, numai spata era obiectul cel mai preţios, câştigată fiind în memorabila bătălie de la Racova; un tabar lat învălea formele sale cele robuste şi pe cap purta o căciulă ţurcană; dar aerul cel magestos, focul ochilor săi restrălucea mai mult decât aurul şi oţelele bravilor capitani ce-l încungiurau. Un sunet general de urare l-au întâmpinat la trecerea sa prin îndesirea poporului. El descălică, salutând împregiur, şi păşi pe gios cătră biserică, unde îl aştepta spectacolul cel interesant şi rar în istorie. Aice se vedea un popor întreg de giuni orfani, cari la picioarele sale reclama o faptă dictată de omenie şi de politică. Trăsăturile acele aspre ale feţei lui Ştefan voievod se înduioşiră la vederea acelor fragizi copii. Salutându-i cu blândeţe, domnitorul cu tot acel stol au întrat în biserică, unde depuse evlavioasele sale rugăciuni, cerând, ca întru toate şi în astă încungiurare nouă, agiutorul ceresc. După acesta Radaman espusă lui Ştefan voievod cu amănuntul evenimântul ce nu are în istorie asămănare lui şi prin care ist stol de giuni, perzând părinţii lor, căpătă un puternic părinte în persoana acestui domnitor. Cu blândeţe duioase au cercetat anume pe fiecare copil, mângâindu-i şi încuragindu-i în pătimirea lor, de a căreia contenire îndată au început a se îngriji. De asemine admiră cu mare luare-aminte obiectele cele rare şi preţioase ce erau destinate pentru Mohamed, iar furtuna cea nestatornică le-au adus amu la picioarele învincitoriului său, Ştefan voievod. Ist evenimânt neaşteptat, care au surprins pe toţi, aduse eroului de la Racova mare mulţămire şi voie bună, crezându-l o chemare a Proniei a recăpăta Cafa de la turci, care întreprindere se părea putincioasă a se plini prin agiutorul unei flote portugheze şi a armiei moldovene de pe uscat pe la istmul Tafros (Pericop) ⁴.

Parte din vasele şi teasurile antice de aur curat făcute ⁵ le prosforă bisericei din Chilia, mitropoliei Sucevei şi episcopiilor de Rădăuţi şi Roman, altele spre a se depune la Suceava în cabinetul obiectelor rare, între cari, spre mirarea tururor, se afla din nou inventatul ornic, ce pre lângă oarele care bătea semnala zodiile anului; acolo era şi o colecţiune de nouă arme de foc, numite săneţe, de la care datează schimbarea tacticei răzbelice. După aceea, retrăgându-se la curte, de care în toate politiile avea câte una bine întărită în formă de cetăţ uie, Ştefan voievod, consfătuindu-se cu diregătorii săi, orândui măsurile cuvinite pentru aşezarea acestor orfani, parte pe la boieri, parte pentru creşterea lor pe la dascăli, ca prin acesta făcându-i buni cetăţeni să poată fi şi folositori în politică, pentru o alianţă între Moldova şi Genova. Iar din acii mai mari au ales un număr spre a face parte din ceata copiilor de casă, ce erau mai aproape de serviţiul curţei şi a persoanei domnitorului şi care răspundeau la gradul de paji⁶. Giunea Fatme, care prin nobleţa familiei, frumuseţa ei şi mai ales tinereţa cea delicată atrăsăsă toată simpatia lui Ştefan voievod, se încredinţă deîndată soţiei parcalabului Isaia, care o condusă la Suceava, unde doamna Maria i-au hărăzit toată îngrijirea unei maice duioase. Pe Radaman, care, pre lângă serviţiile de mai nainte, la astă ocaziune dezvăli pe câtă energie pe atâta şi omenie, domnitorul l-au îndănuit cu o moşie şi i-au încredinţat asupra acestor giuni privighere, spre a fi creştirea şi întrebuirea lor conformă cu ordinul său, iar pe fiul lui îl rândui de asemene între curtenii săi.

Ziua despărţirei acestor copii, pe cari nenorocirea i-au fost încă mai mult legat între dânşii, înfăţoşa o scenă nu mai puţin duioasă; singura lor mângâiere fu giuruinţa ce li s-au dat că pe tot anul se vor revedea întruniţi în capitală în curs de câteva zile.

Fatme, prin blândeţa ei, frumuseţa şi mai ales prin soarta ei cea estraordinară, având de mamă pe fiia unui mazil moldoromân, iar de părinte pe un han, a căruia nume se ascundea, născută în islamiu şi plină de zel pentru religiunea lui Hs., toate aceste i-au confăptuit binevoinţa doamnei, care cu plăcere asculta istorisirea tâmplărilor sale, datinile Crimeei, viaţa cea retrasă şi ovilită a femeilor din serai. După ce prin învăţături s-au adăpat de dogmile religiunei hristiane, ea s-au învrednicit a întra în sânul bisericei cătră care din frageda-i vârstă era atrasă. Aşa, venerabilul mitropolit Teoctist au botezat-o, puindu-i numele de Domnica, naşă fiindu-i chiar doamna; şi prin ist act solenel ea plinise cea de pe urmă voinţă a maicei sale, urmând a fi model pre cât în frumuseţe, pre atâta în blândeţe, în bunătatea inimei şi a caracterului.

Succesul ce căpătă oastea turcească în Crimeea îndemnă şi înlesni pe Mohamed a pune în lucrare planul său de a ataca Moldova din partea Nistrului, drept care pusă în mişcare, pe la istmul de Perecop, o călărime numeroasă, ce cu repegiune straordinară sosi la Cetatea Albă mai nainte de a fi ea de agiuns întărită şi aproviziunată.

Spaima Poloniei despre apropierea turcilor fu atât de mare, că o parte a Poloniei se despoporă de locuitori. Ştefan voievod, are vedea fortuna apropiindu-se şi din astă parte, trimite cătră regele Cazimir un ambasador după altul, spre a căpăta agiutori de oaste, dupre condiţiunea tractatului încheiet. Garnizoana din Cetatea Albă, atacată de puteri manine, apărându-se păn la cea de pe urmă, au dat cetatea surpată în mânile învincitorilor, împreună cu cadavrile lor.

Turcii aruncară în cetate o garnizoană puternică şi întăriră spărturile cetăţei, însă nu mult s-au bucurat de conchista lor (câştigare), căci Ştefan voievod, mai nainte de a fi atacat despre Dunăre, s-au repezit cu o legioană la gura Nistrului, asaltă Cetatea Albă şi pune sub sabie păn la cel din urmă din garnizoană. Mahomed s-au umplut de urgie la auzirea acestor nouă înfrângeri ale oastei sale, încât, jurând pieire neîmpă- catului său duşman, orândui la 1476 a se aduna la Adrianopoli una din cele mai puternice armii, compusă din toate seminţiile albe şi negre ale întinsului imperiu din Asia şi Africa, cu scop vederat a supune Moldova puterei sale.

Văzând fortuna cea ameninţătoare ţărei şi carea avea a se întinde şi asupra creştinătăţei, Ştefan trimise ambasadori în Polonia, unde la Horcin era adunat Seimul, cerând din nou, în puterea tratatului, agiutori pentru comuna apărare. Regele, preţuind pericolul, au delegat la Ştefan pe palatinul Vontrobka şi pe episcopul Borisovski, spre a-i jurui agiutorul cerut, iar pe castelanul Vorocimoviski l-au trimis la Mahomed să-l înduplice a nu combate pe Ştefan, care era aliat al Poloniei. Însă sultanul, ştiind că Polonia nu se armasă încă de răzbel, agiungând cu oastea sa la Varna, răspunse ambasadoriului cum că bucuros s-ar fi înduplicat la cererea regelui, de nu s-ar fi aflat în mişcare cu asămene oaste, carea ardea de dorinţă a-şi răzbuna onorul militar şi moartea bravilor companioni de arme. Cu toate aceste, în privirea unei asămene mijlociri, sultanul va suspenda (amâna) marşul său asupra Moldovei, dacă Ştefan voievod se va îndatori a-i depune un tribut, a-i înturna pe turcii prizonieri şi a-i deşerta Chilia şi Cetatea Albă.

Aceste propuneri ovelitoare pentru religiunea şi onorul unui popor răzbelic fură cu despreţ respinsă de Ştefan voievod, care hotărâre, împărtăşită adunărei boierilor şi oastei, de toţi s-au încuviinţat, încheind jurământ că mai bine să piară cu arma în mână, decât a se supune la nişte condiţiuni care în urmă nu puteau avea alt rezultat decât încălcarea ţărei şi a privilegiilor, pentru a cărora susţinere pănă atunce moldoromânii cu fericire s-au fost luptat.

Valea Albă

Munţii au fost totdeauna azilul libertăţei popoarelor asuprite. În sânul lor, în epoha modernă s-au născut şi s-au păstrat independinţa Elveţiei, şi azi încă Caucazul formează cetatea cea nestrăbătută a circazienilor. De asămene, azil şi tărie au fost Carpatul pentru români, cari ş-adăposteau familia şi avutul lor în sânul lui, îngrădit de stânci ameninţătoare şi încins de râuri limpetoase. După sfătuirea boierilor dară, Ştefan voievod rândui a se rădica toţi locuitorii, bătrâni, femei şi copii, din şesuri şi a se strămuta cu toate cele purtătoare la locuri strâmte. Întristată şi duioasă privire înfăţoşa astă migraţiune, când fiecare şi părăsea casa, livada cu pomătul şi ogorul, mai nainte de a-l săcera şi de a culege poama, lăsând dupre sine cotunurile deşerte. Afară de cetăţile Romidava lângă Roman, Mira, Ghertina şi Soroca, erau şi sunt încă şi azi în ţară poziţiuni ce de natură se par a fi plăzmuite pentru apărare şi cari poartă nume de cetăţii fireşti. Una din cele mai însemnate în Ţara de Sus este acea numită Catelina, aproape de Cotnar, care la asămene împregiurări au servit de azil şi de tărie poporului. Natura, prin minunatele ei combină ri, au urzit aice o tărie ce ar putea fi de model fortificărilor lucrate dupre regulile artei, având sub apărare un loc întins cu tabără întărită, unde putea petrece câteva mii de familii cu tot avutul şi cu vitele lor. În poziţiunea aceea se închisă parte din locuitorii Ţărei de Sus, unde se vedeau adunate femei şi copii, pentru a cărora apărare erau înarmaţi chiar locuitorii, părinţi de familii, pe când giunimea aleasă au sporit oastea lui Ştefan voievod, care rânduise locuitorilor a arde casele, grânele şi toate cele ce nu le puteau transporta cu dânşii în taberile şi palancile întărite, pe la locurile strâmte; iar el însuşi, cu oastea sa, cerca a împedeca pe turci în trecerea Dunărei, unde ii întinsăseră cinci manine poduri preste acest râu puternic, menit de natură, ca şi Carpatul, a fi paladiul apărători al moldoromânilor.

Pe când Ştefan se anevoia de a împedeca sau macar a îngreuia trecerea turcilor peste Dunăre în Moldova, aceştia, cu agiutorul lui Vlad al României, socru necredincios al lui Ştefan, se înlesniră pe aiure a trece acest râu şi a se înainti în ţară pe la poalele munţilor, încât oastea moldovană, spre a nu avea tăiete comunicaţiunile cu punturile muntenoase, fu nevoită a se retrage, stârpind în calea sa toate cu foc, spre a nu lăsa duşmanilor nici o înlesnire în drumul lor. Cu toate aceste, pe când moldoromânii se retrăgeau spre fundul munţilor, pe malul drept al Moldovei, călărimea cea numeroasă a lui Mohamed, trecând politia Roman, răzbătusă repede partea de-a lungul Siretului, cuprinzând între aripile ei poziţiunea oastei moldovene, încât constrânse pe Ştefan voievod a accepta bătălia cea memorabilă, luni, în 26 iulie 1476.

Acest loc se părea din vechime menit pentru a fi teatrul unui evenimânt mare. Un şes întins, având spre apus culmea dealurilor păduroase, ce despart între sine râurile Bistriţa şi Moldova, se mărgineşte despre răsărit cu ist din urmă râu şi se deosebeşte prin natura cea mănoasă a pământului, care preste cea mai mare parte a anului este înflorit şi verde, şi cu toate aceste din vechime se numea Valea Albă, ca şi râurelul care, având obârşia sa în sânul acelor dealuri, şerpează de-a lungul şi dă în râul Moldova.

Oastea moldoromână din acea epohă nu era compusă din soldaţi, adecă luători de sold (simbrie), ce din aprozi, oameni de oaste, a cărora căpitenii erau boierii ⁷, îndatoriţi cu armaşii şi gloatele lor la chemarea domnitorului a se aduna spre a compune oastea ţărei. Drept aceea, aice se aflau acii întăi boieri, cu fiii şi cu armaşii lor, parte călărime, parte arcaşi, având pe spate o cucură cu săgeţi, la coapsă încinsă o sabie şi în mână unii o lance, alţii măciuci ferecate şi o pavăză, iar călărimea, panţierii ⁸, drept gvardie domnească, erau cu zale de fier învăscuiţi, având de asămine arc şi cucură cu săgeţi, iar mai cu samă lănci şi dărzi, pe care le aruncau în depărtare, în asămănare geritului turcesc. Asămene între aceştia era şi un stol de giuni genovezi, înarmaţi după datina italiană cu săneţe, în cap coifuri de oţel, având în fruntea lor pe bătrânul Radaman, iar un număr de tunari, cu tunuri de nou în oaste întroduse, erau aşezate pe la locurile cuvinite. După ce au rânduit fiecărei cete şi stol poziţiunea sa, dupre esemplu anticilor eroi, cari debarcând pe ţărmul duşmanului ş-ardeau vasele, spre a nu avea putinţă de a fugi dinaintea lui, asămene Ştefan voievod ş-au pedestrat călărimea, ca să nu mai aibă mod a se retrage din faţa năvălitorilor, ce mântuirea ei să o afle numai în învincere.

Împlinindu-se toate măsurile aceste în agiunul acelei zile memorabile, s-au împlântat o cruce colosală pe un muncel, aflători în mezul şesului, aice clerul serbă o liturghie, în care Ştefan voievod, hatmanii, curtea sa, parcalabii şi aprozii s-au împărtăşit cu sânta comunicătură, spre a-şi spăla păcatele înaintea răposărei cu sângele vărsat pentru patrie. Cercetând apoi oastea, domnitoriul adună în giurul său pe căpitenii şi le-au rostit aceste cuvinte:

„Oamenilor de oaste, pentru apărarea ţărei noastre, pe care soarta au făcut-o mai mult frumoasă decât puternică, noi trăim neîncetat încinşi cu arme, fiecare, cu agiutoriul Celui de Sus, pănă amu am mântuit-o de încercările cele crunte ale dodăitorilor noştri. Amintiţi-vă că voi, ca şi nainte părinţii voştri, aţi înfrânt pe Albreht al Poloniei, pe Mateeşi al Ungariei, pe Vlad al României şi pe Manica al tatarilor. Toţi aceştia pe rând ne învidiază ţara mănoasă şi bărbăţia oastei noastre. Puternicul sultan Mohamed, cel ce au supus împărăţia grecească, de nou adunând gloata numeroasă de oaste, iată aice ne-au agiuns şi mâne va să cerce soarta armelor! Dară duşmanul este tot acela căruia i-aţi smult Cetatea Albă şi Chilia, acela pe care voi, în anul trecut, cu sunet l-aţi înfrânt la Racova, pentru care triumf numele moldoromân au răsunat păn la Apus şi s-au serbat chiar în cetatea Roma! Acea amintire glorioasă, sânta cruce, în al căria semn pururea aţi învins şi care azi vă umbreşte cu lucoarea ei părinţii, copiii şi femeile voastre, a cărora singură tărie este pieptul vostru şi care, tremurând, aşteaptă de la voi mântuirea lor, vă conduc la învincere. Ziua aceasta va fi aceea care pe totdeauna va întemeia pacea; fiecare din voi, ostaşilor, pre lângă laudă şi mângâiere, se va împărtăşi de prăzile avuţiilor Răsăritului, de care este plină tabăra duşmanului. Viu este Dumnezeu şi vie fie pe totdeauna Moldova!”

La auzirea acestor cuvinte, din mii de guri s-au repetat: Viu este Dumnezeu, vie fie pe totdeauna Moldova! — şi strigătul fu atât de tare, că răsunetul său au ribombat pănă în tabăra turcilor şi un tremur răzbătu inimile lor.

Soarele, asfinţind cătră apus, umbrea nourii şi orizonul de o lucoare roşie, menire cumplită a zilei viitoare. Asemene şi luna plină, răsărind din sânul Mărei Negre, abia răzbătând pintre nouri, întindea preste Valea Albă un văl posomorât. Pretutindenea domnea tăcerea; ostaşii cetelor deosebite, tăbărâţi în poziţiunile ce li s-au rânduit, întinşi pe armele lor, repozau, unii îşi aminteau de familia lor, alţii de amori, cii mai mulţi dormeau, nu mai viglele, împărţite ici, colo pe la posturile lor, privigheau şi cu ochii ageri spionau cele dimpregiur. Dar Ştefan voievod, în port de aprod de rând, acompaniat de fiul său Alesandru, petrecea pe gios întru cercetarea oastei, după care se retrasă în cortul său, unde, după ce făcu rugăciunile sale, s-au aţepit de un somn scurt şi turburat de multă îngrijire. Aurora nu răsărise încă când Ştefan voievod au aflat toate căpiteniile la posturile lor şi ostaşii în rând de combatimând. Buciumurile de aramă au dat semnalul lovirei, dar gurile de bronz ale tunurilor turceşti, care nu de mult se făcuse spaima răzbelului, răspunseră ca un urlet la astă prochemare, şi deodată cu răsăritul soarelui se repezi, ca un nor îngrecat de fulgere, călărimea turcească, învitânduse oştenii între dânşii cu răcnetul de Alah!

Cine va putea număra şi descrie oastea turcească compusă din felurite naţiuni, ce se deosebeau prin fizionomie, port, arme şi modul luptei, cine este în stare a semnala bărbăţia moldovenilor?

De trei ori călărimea turcească, peste troianuri de morţi trecând, răzbătusă păn la cruce, care ca un centru era împlântată în mezul oastei creştine, şi de trei ori moldovenii pedeştri, dar înaripaţi de un eroic entuziasm, îi respinseră pân în tabăra lor. Mult timp bataia era nealeasă, căci ambele părţi îmblau a se osteni, dar pe când moldovenilor nu li venea de nicăirea agiutori, ci, din clipă în clipă picând, se împuţina numărul lor, deodată din dosul munţilor se deştinsă un şir de călărime proaspătă turcească, care cuprinsă oastea moldovană din două părţi. Atuncea re-ncepu nu lupta, ci măcilăria, căci zece turci năbuşă asupra unui moldovan; cii mai mari boieri, cu aprozii lor, fiii, căpiteniile, călugării cu crucea în mână au pierit de sabia cea ageră a turcilor, cari, însufleţiţi de fiinţa marelui sultan, dezvăleau o bravură şi netemere de moarte estraordinară. tefan vedera minuni de eroism şi de înţelepciune întru conducerea oastei, cungiurat de o ceată de aprozi şi de stolul giunilor genovezi, conduşi de bravul Radaman, domnul se purta pretutindenea ca fulgerul, dar în o amestecătură, agiungând în mezul duşmanilor, armasarul său fu rănit şi el însuşi căzând era aproape să încapă în mâna turcilor, dacă credinciosul bătrân Radaman nu i-ar fi dat calul său, care l-au depărtat de acel pericol; însă lovirea săgeţii pregătită lui Ştefan nemeri în ochi pe mântuitoriul său, care căzu mort. După aceasta, oastea Moldovei fu în urmă nu învinsă, ci stropşită de numărul turcilor, cari cu preţ mare ş-au răscumpărat învingerea, căci cadavrile lor acopereau toată poiana din Valea Albă. Ştefan voievod, cu un număr mic de ai săi, s-au tras pe la munte şi prin codru şi au agiuns la cetatea germană, ce-i zic Neamţul, unde se afla familia lui, odoarele şi muma sa, doamna Elena, care, dupre tradiţiunile istorice, au vederat la astă tâmplare un suflet eroic, precum o descriu şi cânticile naţiunale. Auzirea acestei catastrofe răspândi un doliu general între familiile moldovenilor, căci fiecare din ele pierdusă un dorit fiu, frate sau părinte, şi în acest doliu rămasă ţara îndelung acufundată, însă şi popoarele de prin pregiurul Moldovei, auzind despre astă tâmplare, s-au scârbit şi mai mult s-au înspăimântat despre cele ce puteau urma pentru ţările învecinate. Polonia începu a se şi înarma. Turcii, după ce s-au adăpat cu sângele creştinilor şi s-au înavuţit cu despoierea celor ucişi, îngropară numai pe morţii lor, iar cadavrile moldovene rămaseră espuse câţiva ani vântului, soarelui şi gerului în poiana dintre Moldova şi pădurea Uscaţii, aşa denumită din cauza focului ce-i dăduseră turcii la atacul făcut din astă parte, căci necurmatele lupte n-au fost iertat pe Ştefan a se îndeletnici cu îngroparea oaselor. După acestea Mohamed s-au înaintit la Suceava şi altă oaste la Hotin; ambele cetăţi fură asediate, însă nu se putură lua. Din neîngroparea cadavrelor se născu în tabăra turcească epidemie pestileniţială; foametea urmă din lipsa proviziunei, care, împreună cu flota ce o transporta pe Marea Neagră, se acufundă de o furtună cumplită. Matei Corvin adusă o oaste ungurească pe marginea Serbiei, încât Ştefan voievod, cu toate că pierdusă bătălia de la Valea Albă, readunându-şi oaste, au urmărit pe turci păn la Dunăre, le-au reluat cea mai mare parte a prăzilor şi a prinşilor. Apoi, cu agiutoriul unui corp de trupe transilvane, sub comanda lui Ştefan Batori, au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor, şi în locul acestuia, a cuscru-său, aşeză în Bucureşti pe Vlad Cepeluş; după ce au alungat pe soţia sa Voichiţa, fiica celui întăi, el se însură cu doamna Maria de la Mangop.

Credinţa şi fanatismul

De la reaşăzarea lui Mengheli-Gherai pe tronul Crimeei, am zis că au fără întrerumpere între el şi între Ştefan voievod o relaţiune neturburată. Atacurile şi invaziunile cele dese ale tatarilor contenise, numai acele ale oardei de nogai împresurau uneori marginile Nistrului, în atacurile şi prăzile lor asupra Poloniei. Ambii aceşti domnitori se îngrijau cu reciprocitate de interesile publice şi acele private. Mengheli-Gherai, care era strâns legat prin o aleanţă cu ţarul Moscvei Ivan III, fu în multe încungiurări mijlocitori între acel puternic suveran şi între Ştefan, care în o epistolă foarte patetică i se tânguia de soarta neferice care au întâmpinat fiia sa Elena, măritată cu ţarul Dmitri, clironomul tronului Moscvei, provenită din intrigile ţarinei Sofia, maştiha acelui giune ţar, greacă, principesă a Bizantului suprat de Mohamed.

Megheli-Gherai, a căruia agerime în domnie şi simţimânte marinimoase şi umane îl înălţau preste sfera comună a compatrioţilor săi, în lucoarea restatornicirei sale în Crimeea, nu-şi putu uita şi stânge simţimântele lui de familie şi deseori în cele puţine oare de singuratate îşi amintea de fiinţile preţioase inimei sale, pierdute în catastrofa care, înturnându-i tronul, îi lăsă o amintire atât de dureroasă, mai ales despre fiie-sa Fatme, care, precum se ştie, era pentru suvenirul maicei sale idolul inimei părinteşti.

Fatme însă îşi uitasă ţara naşterei, la care nu o lega decât aducerea-aminte a maicei sale. Patria ei era amu Moldova şi părinţii i se reprezentau în domnitorii care o încungiurau cu o duioasă afecţiune, precum şi ea prosfora o respectuoasă iubire şi adorare.

Pre lângă aceste, se deprinsăse a considera pe Radaman ca pe părintele ei, şi fiul său, companion al copilăriei şi al soartei sale, i se făcu un ce neapărat al vieţei, încât astă afecţiune era nutrită în curs de câţiva ani prin mărturisirea simţimintelor reciproce ale giunelui care, ca şeful copiilor de casă genovezi, avea la curte zilnică ocaziune a întreţinea speranţa inimei sale.

Într-o dimineaţă, Fatme, ieşind din curte şi mergând singură prin grădină la paraclisul apropiet, când agiunsă între tufarii umbroşi, văzu apropiindu-se un străin, pe care dupre portul său îl recunoscu de tatar. Acesta era un imam (monah), venit de curând din Asia, precum zicea, cu dorinţa unui simţimânt de evlavie a face un pelerinagiu (hagealâc) la Valea Albă, spre a aminti acolo de fratele său ucis în memorabila acea bătălie, care cerere umilită, în privirea evlaviei, i se învoise. Acest imam era din tagma cea mai fanatică, a căria datorie şi mai mare merit sta de a mântui din sclăvie pe acii de credinţa mahometană, însă, în adevăr, era tatar din Crimeea. El au fost descoperit că, în cursul catastrofei Cafei, pre lângă genovezi, mulţi din legea mahometană s-au răpit şi au încăput între creştini şi prin îndelungă cercetare aflasă că Fatme, fiia sultanului, petrecea în Moldova, pentru care, ca unul ce în persoană combătusă la Valea Albă, întreprinsă astă călătorie şi cu pericolul vieţei sale s-au însărcinat a adeveri factul, a mântui de închipuita nenorocire a Fatmei (de giugul creştinesc) şi prin un mod ce-l pregăti cu multă ghibăcie a o fura din mijlocul curţei şi a o conduce la Bacci-Sarai, în sânul părintelui, de la care, pre lângă meritul sufletesc, aştepta o generoasă mulţămită.

Luând un aer umilit şi modest, ca acela ce caracterizează pe toţi din tagma sa, el cuprinse cărarea giunei, carea, acufundată în reflexiuni, păşea spre paraclis. De pe poziţiunea lui umilită şi în vârstă respectabilă crezându-l un cerşitor străin, ea întinse mâna cu o monedă; însă imamul o apucă de mână şi în limba tatară îi zise cu blândeţe: „Fiică a Orientului, de unde răsare lumina şi credinţa adevărată, tu născută în paradisul cel pământesc, crescută în sânul desfătărilor curţei de la Bacci-Sarai! Numai furtuna cea înfurietă a mărei te-au putut arunca pe acest pământ sălbatic, adăpat de sângele musulman! Am văzut sorioarile tale în Crimeea plutind în aur şi în aburii miresmelor Arabiei, bând ambrozia plăcerilor, negustând amarul decât când se amintează de dulcea lor Fatme, care în străinătate petrece-n sclavie! Dupre voinţa profitului nostru Mohamed, mulţi dintre noi s-au ales, cu despreţuirea vieţei, a îmbla de la răsărit păn la apus întru căutarea turturelelor rătăcite! Cu toată greutatea, eu te-am aflat şi acesta e semnul cel mai vederat că Alah cel de sus voieşte înturnarea ta. Ferice de tine, ferice de mine, când te voi reconduce în patrie; vino, urmează după mine, toate sunt pregătite pentru tine, nu la fugă, ci la triumful tău. Aşa odeneoară Mohamed fugi la Meca, dar fuga lui este mântuirea islamului; zelul cel sfânt să înaripeze pasul tău — vino!” şi aceste zicând, trage pe giună în partea opusă. De la început, la auzirea acestor cuvinte, ea crezusă pe tatar rătăcit de minte; dar când auzi şi câteva particularităţi, i s-au părut că vede un demon necurat, care îi întinde cursă spre a o abate din calea adevăratei credinţe ce îmbrăţoşasă cu atâta înfocare.

Deci începu a-şi face cruce, ca să piară necuratul, dar acesta îndoia îndemnarea lui, întrebuind chiar şi puterea de a o trage cu sine. Atuncea, înţelegând că acesta era un fanatic viu, nevăzând de nicăiure vreun agiutori, se înarmă cu curagiul credinţei şi cu glas puternic zise: „Din câte mi-ai spus, te cred întru adevăr o naibă ⁹ trimisă din iad spre încercarea credinţei mele! Eu sunt născută din mamă creştină, care m-au crescut în sânul maicei bisericei adevăratului Dumnezeu. El este scutul şi mântuirea mea, în numele lui orânduiesc ţie ca să piei dinaintea mea şi să te întorni la idolii tăi!..”. Fanaticul, văzând că nu o poate îndupleca cătră fugă, s-au înfuriat şi, decis a nu lăsa nedeplinit votul ce au jurat, scoasă din brâu un pumnal scânteitor şi se răpezi asupra-i spre a o îngiunghie; însă Dumnezeu priveghea preste credincioasa sa. Din tufari, ca un fulger se aruncă giunele Radaman cu un strigăt tunători şi cu spata în mână; alergând, străbătu pe tatarul furios, care, lovit chiar în inimă, în miezul blăstămilor căzu pre pământ. La vuietul ce urmă din astă cumplită tâmplare, se adunară din pregiururi păzitorii şi rădicară de pre pământ pre giunea leşinată lângă ucigaşul care se rotolea în sângele său. Ea fu transportată la curte în camera sa şi însăşi doamna se îngriji de sănătatea şi mântuirea ei. La cercetarea ce se făcu, s-au aflat între vestmintele tatarului ascuns un talisman, cu însemnare că el, din evlavia legei sale, ucisăse un număr de creştini şi că-i lipsea încă un mort spre a complecta numărul de trei ori trei ucişi de propria sa mână, şi ca între aceştia se afla şi bătrânul Radaman, săgetat de dânsul la bătălia de la Valea Albă, pentru că tatarul, care îl recunoscu, descoperisă că el au răpit pe fiia hanului şi împreună cu 150 giuni genovezi au substras-o de la legea mahometană, la care aceştia erau meniţi.

Ist evenimânt, tâmplat chiar în miezul curţei domneşti, vedera sumeţia unui fanatism orb al tatarului, care ştiu a învinge toate greutăţile unei asămene întreprinderi. Dar totodată astă tâmplare tristă spori compătimirea şi afecţiunea nu numai a domnitorului şi a doamnei, ci şi acea a curţei şi a publicului asupra lui Radaman şi Domnicăi, a cărora soartă din copilăria lor era îmbinată în furtună şi în fericire.

Văzând din toate aceste o menire cerească asupra lor, s-au decis a reuni pe totdeauna pe aceşti giuni prin o sfântă legătură. Dar înaintea acestui act solenel, Domnica au mărturisit adevărata ei familie, că era fiia lui Mengheli-Gherai. Drept aceea, îndată ce se vindecă din pătimirea suferită, însuşi venerabilul mitropolit al ţărei, Teoctist, i-a cununat în biserica sântului Dimitrie, catedrala Sucevei, şi astă zi fu serbată ca un evenimânt ferice de familie, în care s-au încununat şi s-au remunerat credinţa şi virtutea. După aceste Ştefan voievod înconştiinţă pe Mengheli-Gherai că fiia lui, ce o crezu pierdută, se descoperi în astă giune, care, înnoită prin două daruri, al botezului şi al cununiei, se făcu iar cetăţană moldoromână şi soţia fiului credinciosului Radaman, încât astă tâmplare avea să fie un nou gagiu de statornică alianţă între ambele ţări. Mengheli-Gherai, ca un bărbat înţelept şi fără pregiudeţe, înţelesă întru aceasta voia Celui de Sus, ce este unul în ceri pentru toţi oamenii lumei şi numai de cătră aceştia sub multe numi şi forme se întitulează. El prin fericirea fiicei sale s-au mângâiet de departarea ei şi prin asta au mărturisit că, mai mult decât plăcerea lui, prefera soarta ei. După încheierea acestei serbări casnice, au urmat alta naţiunală, sfântă şi patetică, de care s-au împărtăşit toată ţara.

Panahida eroilor moldoveni

Domnia cea îndelungată şi glorioasă a lui Ştefan voievod au fost, pintre scurte răstimpuri de pace, un şir de lupte grele şi sângeroase, nevoit a le purta pentru susţinerea independinţei naţiunale şi apărarea religiunei. Monumentele triumfurilor sale nu sunt arcuri, nici coloane, dară 40 de monastiri, de după fiecare învincere au zidit şi îndănuit; aceste mărturisesc nu numai a lui şi a oastei sale bărbăţie, ci adânca evlavie şi modestie prin care el atribuia protecţiunei lui Dumnezeu rezultatul ce câştiga din lucrările întreprinse în numele său. De aceea poporul moldoromân purta cu resignaţiune povoara sacrificiilor de avut şi de sânge, cerute pentru întâmpinarea întreprinderilor sale, iar oamenii de oaste urmau cu încredere chemarea domnitorului lor, care remunera şi onora pe aprozii săi oşteni.

Acest simţimânt drept şi mărinimos l-au îndemnat a consfinţi prin un act public memoria eroilor căzuţi pentru patrie în câmpul de la Valea Albă, a cărora oase zăceau de 20 ani încă neîngropate în şesul acela.

Drept aceea, folosindu-se de un paos de pace al anului 1496, un an înaintea cumplitei înfrângeri a polonilor în Bucovina, orândui a se face în toată ţara, în 26 iulie, ziua aniversale a bătăliei de la Valea Albă, o serbare mare bisericească, însemnând trei zile de agiutoare şi de doliu naţiunal, iar în acel câmp al bătăliei decise a se face o biserică votivă, consfinţită marelui arhistratig Mihail. Pentru plinirea acestei ceremonii bisericeşti şi militare, au rânduit cele cuvenite în 8 noiemvrie ale acelui an. De la toate monastirile, schiturile şi bisericile poporene s-au conchemat părinţi evlavioşi, aducând fiecari câte un amintar (pomelnic) a oamenilor de oaste din ţinutul lor ucişi în bătălia de la Valea Albă. Deputaţi de oaste de toată arma, căpitenii şi ostaşi de rând se adunaseră în o tabără pacinică pe malurile Moldovei, unde fluturau bandierele naţiunale a fiecărei cete, cu văl negru învălite, iar în mijlocul lor se înălţa un pavilion pentru domnitor şi familia sa, în giurul căruia s-au adunat, din toate olaturile ţărei, văduvile, orfanii şi părinţii celor ucişi, a cărora durere era astâmpărată de un simţimânt de glorie, că acii din familia lor ş-au fost răpus viaţa pentru patrie! După ce, în curs de trei zile, clerul în serbare bisericească au amintat anume pe fiecare din cii ucişi, milianii oşteni săpară temelia bisericei pe locul însemnat de Ştefan voievod care era acela unde au fost urmat cea mai crâncină luptă, iar afinii morţilor adunau cu simţimânt respectuos de pe câmp oasele răspândite, prepuind în fiecare titvă capul iubitului său; dar nime n-au recunoscut mai bine decât Radaman titva părintelui său, prin ferul săgeţei care, intrând prin ochi, rămasă înfipt în os. Acest cap preţios al mântuitorului vieţei sale Ştefan voievod cu mâna sa l-a depus sub locul unde avea să fie altarul, iar celelalte se depuneau în miezul temeliilor bisericei, lângă altari, preste care se înălţa sânta cruce, umbrită de flamurile Moldovei.

Cele întăie raze ale soarelui din 26 iulie luminaseră preste Valea Albă un popor întreg, învăscut în doliu şi împlântat în lacrimi; nu sunetul bronzurilor sânţite, nici gurile înfocate purtătoare de moarte caracterizau astă solenitate, ci rugi fierbinţi din inima domnitoriului şi a credinciosului popor se înălţau cătră înduratul Dumnezeu spre iertarea păcatelor acelor ucişi şi împărtăşirea lor de cununa nemurirei. După ce arhiereii au făcut orânduita panahidă asupra oaselor depuse dupre rânduială, Ştefan voievod, Alesandru şi Bogdan voievod depusă în temelie piatra cu următoarea inscripţiune:

„În zilele binecredinciosului şi de Hs. iubitoriului domn Io Ştefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul pământului Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei lui 20, anul curgând, s-au rădicat puternicul Mohamed, împăratu turcesc, cu toate puterile oştilor sale, ale Răsăritului, încă şi Basaraba voievod chemat fiind la război, au venit cu dânsul, cu toată puterea pământului lui Basaraba, şi au venit să robească şi să ieie pământul Moldovei şi au agiuns pănă aice, la locul ce se cheamă Valea Albă, şi noi Ştefan voievod, cu fiul nostru Alesandru, am ieşit înaintea lor aice şi am făcut cu dânşii mare război în luna lui iulie, în 26 de zile, şi după giudecata lui Dumnezeu biruiţi au fost creştinii de păgâni şi au căzut aice multă mulţime din ostaşii moldoveni. Atunce au luat şi a treia parte din pământul Moldovei, despre acea lature. Pentru aceea au binevoit tot Ştefan voievod, cu a sa bunăvrere, şi au zidit biserica aceasta întru numele arhistratigului Mihail, şi întru rugăciunea lui, şi a doamnei sale Maria, şi a fiilor săi Alesandru şi Bogdan, şi întru amintirea sufletelor lor, dreptcredincioşilor creştini cari aice au pierit.

În anul 7004 (1496), iar al domniei lui anul 40, curgând, în luna lui noiemvrie 8 zile”.

S-ar fi cuvenit ca numele a atâţa eroi să se fi păstrat în analile patriei, însă în epoha aceea egoismul nu cuprindea inima compatriotului; de aceea de agiuns au fost că au conlucrat, au pătimit şi au combătut pentru binele şi gloria patriei, şi acel merit fără osebire se răspândea preste toţi moldoromânii.

Adevărat măreţ şi unic spectacol au fost acesta, de a vedea un popor întreg îngropând deodată pe un alt popor! Aice se vedea o mumă bătrână bocind moartea a trei fii ai săi, bătrânul lăcrăma pentru pierderea unicului său fiu, văduvele, orfanii plângeau pe ai lor, încât Ştefan voievod, deşi deprins la toate scenele crunte, vărsa şi el lacrimi de compătimire şi asta au fost lauda cea mai mare pentru acii ostaşi că, dupre faptele lor, nu li s-au plâns viaţa, ci moartea!...

Amintirea acelui act măreţ se păstrează nu numai în istorie şi prin astă biserică monumentală, ci şi prin tradiţiuni şi cântece în care păstoriul din Valea Albă repetează, acompanând pe fluieraşul său, cântul următori:

VALEA ALBĂ

Păstoriul:

Vale Albă, d-Albă Vale,
De la munte râurel,
De ce oare-n a ta cale,
Trecând lâng-al meu muncel,
De e nour, de-i senin,
Tu răsuni un trist suspin?

A ta râpă înverzită
Cununată-i de mii flori,
A ta undă-i limpezită
De mănunt prund la izvor
Ş-a ta dulce ap-o bea
Paserea şi turma mea.

Râul:

A mea apă-i limpegioară,
Din ea bea azi turma ta
Ş-acea pasere ce zboară,
Dar, aleu, ea adăpa
Turme de la Răsărit,
Ce-aici au fost tăbărit.
Sântul Ştefan, când aice
Pentru ţară s-au luptat,
Când în ziua neferice
Ager fer au secerat
Pe boieri şi pe oşteni,
Pe păstori şi pe săteni,
De-atunci, tristă, ea tot plânge
Şi în veci va suspina,
Că au curs cu nobil sânge
Ce românul revărsa,
Şi cu oase-ndelungat
Aist câmp au presurat.
Eu acea zi de fortună
Amintind-o, plâng mereu,
Freamătul pădurei sună
Unit cu suspinul meu,
Că aprozi acuma nu-s
Ca acii ce au răpus!
Soarta lor şi a lor vântă
Azi românii au uitat;
Păstorele, tu deci cântă
S-aibă cuget deşteptat,
Să le zică al tău cânt
Cum au fost, şi cum azi sânt!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA