Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Amurgul

Oglinda cea mare o cuprinse întreagă; dar ochii slăbiţi nu putură desprinde decît silueta zveltă de acum patruzeci de ani. Şi într-un moment de uitare, ei se umplură de nemărginită fericire.

Dar cînd se apropiară miopi de luciul mort al sticlei, i se păru că-şi vede chipul, pentru care altădată s-ar fi bătut tot ţinutul pînă-n adînci depărtări, ca printr-o sită. Oglinda, pudrată de fina pulbere ce se măcinase în săptămînile spaimelor din urmă, accentua violent cutele cunoscute şi descoperea pînă la amănunţimi de necrezut pe cele mai noi. Vai, cîte se strînseseră şi cîte se împleteau pe faţa moale, dezumflată; ai fi zis o ţesătură fină de voal.

Îşi aminti de vremea voalurilor; se revăzu cît de cochet ştia să-şi împreune degetele cînd trebuia să-şi dezgolească vîrful bărbiei şi buzele. Cîţi nu îngălbeneau atunci, ca păliţi de secera nevăzutului, şi la cîţi nu sticlea în ochi sîmburele nebuniei numai la acest neînsemnat gest al ei!

Aici, pe locul acestor două umflături vinete, lunguieţe şi pleoştite, fuseseră buzele… şi-n locul acestui cioc adus, de răpitoare, nasul minunii dumnezeieşti îşi vibra, nesăţios de patimi, nările fine… iar mai deasupra, în locul mustăţilor ăstora aspre şi sălbatece, arcul sprîncenelor se strîugea şi se destindea nervos, împroşcînd săgeţile morţii… În minuscule cratere stinse, clocotise odinioară vulcanica păcură.

Bura lacrămilor învălui de tot în ceaţă imaginea, şi ea se retrase tremurînd spre patul de-abia părăsit.

I se păru lipsită de sens orice nădejde, şi bucuria deşteptării limpezi şi sănătoase din dimineaţa asta, după zilele cele grele de groază şi de buimacă revenire, i se păru la fel de goală şi de stupidă. Încă un soroc! Cine ştie cît de lung şi cine ştie dacă nu tocmai cel din urmă!… Şi la ce toate astea? Ca să contemple în oglindă stîrvul ce se înfiinţa tot mai hidos şi mai putred în locul frumuseţii de demult…

Îşi aminti cu răutăcios dezgust frica teribilă din de-abia trecuta săptămînă: furia cu care mîinile astea —lugubre picioare de pasăre — se înfigeau în perini şi cearceafuri. Şi vocea stinsă şi plîngătoare, supărător de plîngătoare, ca de milog: „încă nu, Doamne… Încă n-a sosit timpul, Doamne”…

Simţi ruşine şi scîrbă. Scîrbă de sine însăşi, dar ruşine de Dumnezeu oare? Mai degrabă de biata fată, de Elenuţa…

Şi chipul încercănat al copilei luă molcom loc în închipuirea goală de orice imagine. O revăzu mai ales plecată deasupra ochilor ei bolbocaţi ca deasupra prăpastiei celei mai adînci. Ce groază în ochii de deasupra de ochii [de] dedesupt; ce groază dinaintea prăpastiei celei fără de sfîrşit…

— Mătuşică… nu se poate… nu se poate… vino-ţi în fire…

Ce curată şi sfîntă groază în ochii de deasupra, ce spaimă poltronă, ruşinoasă în orbitele întinse de căscătura haosului! Cît de speriat trebuie să fi fost cu albuşul lor vînăt, zgîit pînă la nimicnicie.

Vechea mîndrie, ce dureros de înfrîntă, ţolul scump de purpură, murdară treanţă de şters scîndurile! Vai, nu mai ştia să moară cum ştiuse să trăiască!

— Mătuşico… auzi… mă auzi?…

Elenuţa o cuprinsese strîns în braţe şi o zguduia cu putere; poate numai aşa s-a mai pus în mişcare inima asta, ca un ceas stricat pe cara-l clatini cu furie…

Faţa i se oglindi şi mai aproape de miezul minţii, slăbită de veghea nopţilor, zdrobită de crunta succedare a grelelor împrejurări biruite. Şi scîrba bătrînei pentru sine crescu şi mai mult cînd îşi aminti că-n durata cîtorva clipe, în mijlocul marelui zbucium, pîndise pe buzele fragede şoapta scrîşnită a revoltei pe faţa tînără şi aprigă — semnul celei mai mici nerăbdări; dorise chiar în ochii scînteietori şi nestatornici să prindă scînteia cea mare a veseliei pentru scăparea atît de apropiată. Dorise ca să ţipe cumplit de dezamăgire şi groază şi suferise că numai groază şi durere se reflecta din chipul copilei. Focul ruşinii îi încinse faţa ca un cuptor cînd îşi aminti chiar vorbele pe care i le strigase, singurele conştient aruncate în necurmata tălăzuire de aiurări:

— Aha, o aştepţi, nu?… Vine, nu?… Te uiţi mereu la uşă…

— Mi se pare c-a venit doctorul, mătuşică…

— Ţi se pare c-a venit dumneaei… cucoana cu ochii scoşi, ha, ha, ha… Actul l-ai la poşetuţă, nu-i aşa?… Este timpul, nu-i aşa?… Mai deschide-i… du-te… poţi să-i deschizi… Şi bătrîna dăduse drum plînsului aspru, răguşit, sinistru: Nu mai e o credinţă pe lumea asta, nu mai e credinţă!… Deschide, deschide!

Fata s-a apropiat într-adevăr de uşă şi a deschis-o. Bătrîna şi-a astupat îngrozită capul în perini.

— Buna seara, domnule doctor!

*

Doctorului trebuie să i se fi urît şi lui cu cîte cîrpeli nu-i mai face! Ba azi rinichii, ba mîine ficatul… Hm, trebuie să se fi plictisit şi el, mai ales de atîta văicăreală. Cu ce privire tristă învăluia pe biata fată!

Toate astea le vede şi ea şi le înţelege de minune… Hm, ar fi într-adevăr timpul să-i lase pe toţi în pace… toţi sunt plictisiţi, amărîţi, extenuaţi… Îi înţelege de minune, de minune… au dreptate… au perfectă dreptate…

Ş-apoi, de bună seamă, ce-o mai fi ţinînd atîta la mizeria asta!… Cîtă jale şi cît regret pentru… pentru ce?… Ce-a fost bun s-a dus… s-a dus… s-a dus…

Ea repetă într-una „s-a dus, s-a dus…”, şi lacrămi calde, tot ce mai poate fi cald în corpul îngheţat pe jumătate, izvorăsc din colţii ochilor. Le simte cum se preling printre zbîrcituri, active şi grabnice, cum descriu ocoluri încurcate pe emisferele zgronţuroase ale figurii. Multe, necontenit mai multe, o bejanie întreagă, o părăsesc şi ele, zorite, micile picături de căldură şi viaţă, ca pe ceva ce nu mai poate fi de întrebuinţat…

A uitat că e la fereastră, în jilţul larg, căptuşit cu perini.

Îi aduce aminte un stol de păsări, care au căzut din cer, afară, în grădinuţă, hărţuindu-se sub trandafirul cel mare, de parcă ar fi tras la judecător; bătrîna nu vede pînă acolo, dar le ştie după glas. Aşa făceau şi atunci cînd le vedea: trăgeau sub trandafirul cel mare, cu flori ca vişinata cea mai închisă din dulap. Cearta este acum ca niciodată de zgomotoasă, iar obştea, ca de obicei şi mai zgomotoasă, hotărăşte. Ce trebuie să judece ele? Pe doi îndrăgostiţi care călcaseră legile tribului sau plîngerile vreunei amante înşelate înainte de soroc…

Zgomotul e infernal: acuzarea ciripeşte o dată cu apărarea, juraţii hotărăsc în acelaşi timp. O laie întreagă de zburătoare. Sfada e tocmai în toi, cînd, deodată, un fîlfîit brusc şi greu curmă firul certei. Ce s-a întîmplat? Au fugit pe neaşteptate împricinaţii şi tot tribunalul s-a luat după ei?…

Bătrîna clipeşte înveselită din ochii împăienjeniţi. Şi mirosul trandafirilor în floare izbuti să mai găsească în nările uscate urme încă vii de nerv olfactic. În valul puternic de parfum care cade atît de greu asupră-i găseşte în sfîrşit un rost încăpăţînării…

„…o, nu, domnule doctor… nu ţin la viaţă… dacă asta mai poate fi numită viaţă… nu ţin de loc, domnule doctor… Dar ţin să văd şi eu pe Elenuţa căpătuită, s-o văd odată la casa ei… Asta e tot ce vreau, domnule doctor… Iacă, avere îi las cît să ia şi un prinţ… frumoasă e destul… curtată e şi cerută de toţi… Eu nu ştiu ce are fata asta de tot aşteaptă mereu… că-i spun totdeauna… totdeauna îi spun: «Fată dragă, hotărăşte-te odată… ca să te ştiu la un fel… haide, izbăveşte-mă odată… să pot să mă urnesc şi eu dintre voi…», şi nu vrea să mă asculte, domnule doctor… nu vrea…”

În pomeţii obrajilor ei tot mai avu ce să roşească, fiindcă niciodată nu-i spusese fetei astfel; iar în mîndra îndărătnicie cu care Elenuţa respingea necontenit înnoitele partizi se vedea ca-n oglinda propriului ei trecut. O, cine ar putea-o crede că ea, bătrîna hidoasă, atît de cochetă şi nebunatecă odată, rămăsese pînă acum curată ca rochiţa cea albă a primului bal?… În fetiţa asta, în Elenuţa, se scursese parcă tot sîngele tinereţii ei…

„…spune, domnule doctor, pot eu să mor… pînă nu-mi liniştesc inima asta?… Că atîta suflet mi-a mai rămas şi mie… nepoţica asta, fata sorei mele, sînge din sîngele meu… Spune, domnule doctor, spune, n-am dreptate să mă încăpăţînez ca să mai locuiesc în stîrvul pe care mi-l peteceşti mereu?…”

Şi bătrîna respiră adînc aerul îmbălsămat, fericită, ca şi cînd ar fi găsit pretext însăşi morţii ca s-o mai întîrzie…

„Asta e, şopti ea înfiorată de veselie, asta e, domnule doctor… Am eu dreptul să mă las să mor?…”

Ea simţi amurgul, căci lumina difuză dintre pleoape începuse să se întunece; înţelese deci că, dincolo de simţuri, soarele s-a lovit de geana dealului şi s-a sfărîmat în jăratec, care se stinge pe îndelete… Trandafirii şi-au întreit puterile şi aproape o îmbată… Ticăie tot mai încet inima oraşului… O mierlă se văicărea somnoroasă în frunziş…

Ora înserării. Şi versul străvechi bătu ca un ceas în tăcerea crescîndă, aromată:

„O, ceas al tainei, asfinţit de seara…”

Din ce în ce se potoleau toate, de parcă toate se dau în lături să facă loc amintirii care se lega. Şi întregul sonet eminescian, cu norii lui şi cu lumea lui de demult, şi-a ei, se înfiripa ritmic pe harfa minţii dezacordate:

„Iar timpul creşte-n urma mea…”

Cînd termină, parcă o mandolină a tăcut undeva. Iar trandafirii întrecură măsura; era un înec adevărat, de parcă izbucniseră de sub brazde izvoare de parfumuri. Ochi stinşi se închideau de extaz, dar ea vedea totul, totul, întreg amurgul timpurilor vechi, şi peste tot vedea cerul, care luase acum de bună seamă culoarea catifelată şi adîncă a trandafirului cel mare…

„…aş fi o… o… Doamne… aş fi o… dacă aş părăsi-o… Nu, domnule doctor?…”

Şi totuşi mai lipseşte ceva ceasului de taină ca să fie aidoma celui de atunci… unicului ceas… din toată viaţa…

…da… iată ce-i lipseşte…

Doamne, este încă trecutul, sau nisipul a scrîşnit cu adevărat sub paşii rari, întretăiaţi?… Dumnezeule… sărutul acela… auzi-i puternicul ecou… atît de tare răsună încă în minte…

Mătuşica a închis ochii, adică a închis poarta amintirii; mai departe n-are unde să mai meargă… şi lacrămile izvorăsc iarăşi, spontane şi de prisos.

Vai, şi Maria s-a uitat de taină cu sergentul ei în bucătărie… Ar fi timpul s-o ducă înapoi în dormitor. Elenuţa o să se supere găsind-o aci, cu fereastra larg deschisă…

Dar ecoul vremurilor duse se sfarmă iar în boaba de săruturi, ce se împrăştie ca mărgelele scăpate din şirag.

Mătuşica forţează zadarnic căscătura ochilor betegi; negura rămîne compactă pretutindeni, afară şi înăuntru. Oare amintirea i-a scăpat cumva din baierile voinţei şi-şi face singură de cap? Mătuşica fuge disperată cu gîndul la doctor. El singur poate s-o scape din postura asta romantică şi ridicolă.

„…iată de ce vă dau spectacolul ăsta hidos, domnule doctor… al unei bătrîne care se zbate cu atîta încăpăţînare…”

Nu, afară e realitatea, nu amintirea. Sărutările sunt lungi, lacome, neisprăvite. Şi nisipul aleilor se aude cum e strivit de paşi. Şi totul e întretăiat de voci, de cuvinte clare, distincte…

— Destul… ajunge…

E vocea Elenuţei.

— Du-te, du-te, biata tuşă mă aşteaptă de mult…

Şi iarăşi şopotul care revine necontenit, al cuvintelor de despărţire. Şi iarăşi lungul sărut care nu mai ajunge să fie cel din urmă. Realitatea! Ei nu i-a mai rămas nici măcar tihna amintirilor.

În sfîrşit, pasul sprinten al Elenuţei pe treptele de piatră. Mătuşica a ţintit urechea la uşă; inima i s-a zbătut brusc de mai multe ori şi apoi o dată prelung, ca o pasăre tăiată. Acum o simte cum se destinde pe îndelete din ultima ei încordare… iar uşile s-au deschis rînd pe rînd… uşa mare… uşa dormitorului…

— Tuşă… tuşă… unde eşti, tuşă?…

…apoi uşa de aici…

…şi-n urmă nimic.

Doamne, de ce nu înaintează? De ce s-a oprit?… Doamne, cine s-a oprit? Cine o fixează … Ce se petrece aici?…

— Cine este acolo?… N-auzi, cine?

Nu răspunde nimeni. Şi totuşi cineva e înăuntru şi o ţinteşte necurmat, căci ea simte pe frunte două puncte reci, care cresc şi se lărgesc în cercuri, mici şi goale, ca găurile de hîrcă.

Inima bătrînă a luat-o la fugă îngrozită, şi fuge acum într-una, bătrîneşte, nesigur, hodorogit, poticnindu-se. Mătuşica ar vrea s-o oprească; doar cu fuga asta, oricine, din doi paşi, o poate ajunge.

— Cine a intrat aici?

Dar uşa parcă se deschide din nou, Doamne, acum într-adevăr se deschide şi iacă un pas lămurit şi material loveşte podeaua.

— Tuşă! aici ai fost, tuşă?

Este cu adevărat Elenuţa, care a prins-o în braţe şi o sărută mult pe faţă, pe păr, pe sprîncene…

—…ai auzit, tuşă?…

— Ce să aud?… Acum?… N-am auzit nimic…

—…în grădină?…

— A!… În grădină?… N-am auzit nimic… Păsări, şi atît… Am stat să miros trandafirul… vai ce tare, ce puternic… bătrînul… hm… Tu nu ştii cît de bătrîn e trandafirul ăsta…

Dar bătrîna simte cum i se piteşte inima, cum se face mică-mică… şi aşteaptă ferită acolo, în propria ei micime, destăinuirea.

Nu, Elenuţa a deschis din nou cuvîntul, dar vorbeşte de lucruri cu totul depărtate… Bătrîna răsuflă adînc… „Pînă n-oi şti-o… domnule doctor… la locul ei… spune dumneata… pot eu… pot eu?… N-am auzit nimic… domnule doctor… nu ştiu nimic… mie nu mi-a spus… Iubeşte ea cu adevărat?… Ha, ha, ha, astea-s minciuni, domnule doctor… Nu, nu… eu mint… mi-e scîrbă de mine… Ea iubeşte… da, ea iubeşte… ştiu…”

— Elenuţa… lasă astea…

— De ce, tuşico?

—…Am auzit…

— Ai auzit?

—…Da… am auzit… În grădină… Hai, spune, cine?

—… haide, spune o dată…

— Tudorel…

—… Tudorel?… Cu adevărat?…

Fata şi-a plecat capul, şi binecuvîntarea bătrînei, sărut uscat şi rece, pecetluieşte destinul cel nou. Bătrîna nu vede, dar ştie că afară tăciunele scăpătatului s-a scuturat tot, deodată, în cenuşa nopţii.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA