Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Cea din urmă noapte

În marea dezordine a odăii, ei se dezbrăcau tăcuţi, pe gînduri. Cele două cufere, care odihneau dolofane şi săturate în colţ, înghiţiseră mai tot conţinutul dulapurilor şi mai tot ce era de seamă pe birou, pe scrin şi pe măsuţe. Pretutindeni, uşi şi uşuliţe căscate, cutii trase pe jumătate, capace ridicate, iar pe jos, moviliţe de hîrtii mototolite, zdrenţe de ziare, căpeţele de sfoară. Pe o măsuţă, urmele unei cine grăbite: resturi de pîine, cutii de conserve şi sardele cu învelitorile smulse, pieliţe de mezeluri şi începuturi de cîrnaţi, două sticle de bere, în care spuma încă se ţinea, lăbărţîndu-se, pe pereţii verzi, transparenţi. În aer, miros de tutun, de apă de Colonia trăsnită, de pomadă, de masă furnizată la băcănie.

În harababura fără de seamăn, ei crezură că e firesc să-şi arunce hainele alandala, pe un scaun comun, cel mai apropiat de pat. Brasiera ei căzu peste vesta lui, ghetele şi ciorapii li se amestecară, îngropîndu-se în noianul de hîrtie, pantalonii nimeriră de-o parte şi de alta a scaunului, ca picioarele unui călăreţ priceput, cămăşile de ziuă puseră vîrf vrafului de vestminte, şi dezordinea fu complectă cînd ea zvîrli macatul patului şi se strecură între cearceafuri.

El privi cu obidă la cele două cufere grele, care-i înghiţiseră toată fericirea şi-l fixau morocănos cu luciul încheietorilor nichelate, pe sub drevele de lemn mat. Aşa trebuie să fie şi tatăl acela etern şi pîntecos, a cărui telegramă îi curma atît de categoric nădejdile; aşa precum se continua în cuferele astea, venite de- acolo, de departe, tăcute, streine, duşmane uzurpatorului; credincioase stăpînului adevărat.

Care să fi fost binevoitorul grăbit să-l vestească în ce chip înţelege copila-i unică frumuseţea vieţii de student? Sau poate binevoitoare? Ciudat părinte, să n-asculte el nici acum, atît de tîrziu, că la mijloc sunt cele mai curate gînduri şi că totul tinde să sfîrşească în felul cel mai cavaleresc cu putinţă! Negustorul dracului, trebuie să fie putred de bogat!

El se strecură de sub privirea neobişnuit de semeaţă a cuferelor alături de dînsa, sub cuvertură, gîndindu-se răzbunător că poate o binevoitoare e cea care a scris neînduplecatului. Şi poate n-ar fi greu de ghicit cine.

Dar ea-l primi cu multă, cu nespus de multă gingăşie în braţele ei goale, şi el îşi bătu joc în gînd de indiscreţia cuferelor. Amîndoi înţelegeau — bănuiseră din vreme — că acesta e un moment solemn, cel mai solemn din toate de cînd cu nesuferita corespondenţi din urmă: ultima noapte! Şi amîndoi îl aşteptau cu un amestec neliniştitor de emoţie şi teamă. Ei trebuiau să se poarte nespus de frumos în aceste din urmă ceasuri ale unei iubiri care mergea pe-al doilea an şi cine ştie cît n-ar mai fi putut ţine fără amestecul binevoitorilor, putînd chiar să revie cîndva, cînd mentalitatea „negustorului” ar fi fost îmblînzită de atitudinea ei dîrză şi lăcrămoasă, pe care azi o făgăduia sub gingaşe şi repetate prestări de jurămînt.

Se mai putea apoi ca într-adevăr să fie „cea din urmă noapte” a vieţii lor, fără putinţă de revenire, fără putinţă de aşteptare, fără putinţă de orice nădejde; cine putea să prevadă unde izbîndeşte să ajungă încăpaţînarea unui părinte sever, dezamăgit în singura-i credinţă!

Iar ultima noapte, ultimele ceasuri nu puteau fi decît cele mai frumoase cu putinţă din toată povestea dragostei lor, aşa de lungi şi totuşi aşa de repezi. Trebuiau să aibă în ele ceva plin de tristeţe, de revoltă reţinută şi demnă contra destinului, de regrete parfumate cu vorbe de nobila resignare, cu dezlănţuiri aprinse de patimă, o! mai ales cît mai multă patimă, alternînd cu gingăşie şi cu duioşie şi pe urmă iarăşi şi iarăşi patimă nebună, pînă cînd micul cub de bronz de pe măsuţa de noapte avea să cîrîie prelung şi stăruitor ora patru de dimineaţă — un ceas înainte de plecarea trenului, care nu putea fi altul. Nu putea pentru nimic în lume să fie altul; ajunseseră doar la această convingere după atîtea tocmeli şi necăjiri şi îngăduieli petrecute nu între ei înşişi, ci între ei şi implacabilul, nevăzutul părinte, a cărui temută prezenţă plutea necontenit în văzduhul camerei. Orice nouă întîrziere ar fi fost doar inutila zgîndărire a unei mînii care trebuia cît mai priceput menajată.

Iată, pendula de deasupra uşii tocmai a bătut unsprezece cînd ei se văzură pentru cea din urmă oară unul lîngă altul. Ascultară îngrijoraţi bătaia seacă a ciocănaşului de lemn, care se repeta precedată de sforţarea regulată a mecanismului îmbătrînit, ca o tusă veche. Va să zică, mai rămîneau cinci ceasuri pînă cînd aceeaşi tuse seacă a timpului îi va arunca pe drumuri diferite.

— Mai avem cinci ceasuri, cinci ceasuri întregi de fericire, Genia! şopti el cu o uşoară nuanţă de tristeţe în glas, negăsind altceva mai bun la îndemînă cu care să înceapă „sfîrşitul”, şi văzu cu groază că dinapoia acestor vorbe nu se mai găsi nimic demn de un moment atît de mare.

Iar pînă mîine mai erau cinci ceasuri, în care liturghia despărţirii trebuia condusă în chipul cel mai vrednic de întipărit în amintire.

— E pentru ultima oară cînd auzim împreună bătînd unsprezece pendula asta cu care ne învăţasem, Theodor, îi răspunse ea, şi se miră că a putut să spună atît de banal un gînd care i se păruse incomparabil mai luminos în minte.

Tăcură amîndoi, necăjiţi de acest început lamentabil. Şi fiecare hotărî cu disperare, în gînd, că trebuie să găsească mijlocul de a ieşi din jalnica tăcere, neapărat trebuie; şi fiecare se porni cu zel mare şi ascunsă febrilitate să zămislească în închipuire o întorsătură meşteşugită de cuvinte, ca s-o ia înaintea celuilalt:

Dar tăceau…

El o înfăşură în braţele lui şi-o strînse cu putere la piept. Avîntul brusc trebuia să dea alt mers supărătoarei predispoziţii; ghiciră amîndoi acest lucru şi se strînseră cu exagerată pasiune; căutară să se întreacă în mîngîieri şi şăgălnicii. Dar în curînd se desprinseră speriaţi de platitudinea propriilor mişcări. Se simţeau atît de obosiţi de patima întredezlănţuită a ultimelor zile, atît de istoviţi de orice plăcere, că pudoarea primilor oameni le coloră obrajii, orice atingere li se păru dezgustătoare, necuviincioasă… Oare atît puteau ei găsi în clipele astea supreme? Oare la atît s-a mărginit iubirea lor, oare, dincolo de această poftă meschină şi animalică, nimic de-un ordin mai pur, mai înalt, mai ameţitor nu găseşte imaginaţia lor? Ăsta e bilanţul dragostei lor, pe care şi-o închipuiră cu totul, dar cu totul într-alt fel? O, dezastruos bilanţ…

Nu, fără îndoială că există acel ceva de seamă, acea stea conducătoare ascunsă trecător în norul unei oboseli momentane; nu se poate să nu existe…

În căutarea ei, Theodor sări din pat, pentru a alunga penibila impresie de stîngăcie a momentului. Se prefăcu că-şi caută de lucru printre hîrtiile de pe birou, ca şi cînd şi-ar fi adus aminte în ultimul timp ceva extrem de important. Chiar murmură printre dinţi îndeajuns de tare:

— Ce dracu le-am făcut?… O, Dumnezeule, sunt atît de zăpăcit în ultimele zile…

Ea rămase tăcută. Îşi pusese mîinile colac sub cap, şi privirea i se anină visătoare de buchetele afumate, presărate cu metodă de zugrav pe tavan. Singură sub aşternut, simţi ca o destindere, un vag impuls spre libertate. Se răsuci într-o parte şi într-alta, ca să adulmece mai bine această senzaţie. Pe urmă se aşeză din nou cu faţa în sus, ca să privească icoana plăcută a pătucului de acasă, ce-i răsărea pe neaşteptate în minte. Se văzu întroienită în mormanul de perine albe şi se simţi singură, singură şi liberă. Îşi simţi trupul aşa de uşor pe spuma albă de vis, dar, curios… sub frunte i se împlîntă ceva greu, era chiar această imagine care se îngreuia şi părea că o atrage undeva, o cufundă pe încetul într-o adîncime necunoscută, dar nespus de dulce.

Simţi corpul lui alături scoborînd profund somiera, şi toată dulceaţa în care se împăinjenise se scutură; ea făcu o puternică sforţare ca pleoapele să dea lespedea cea grea de pe frunte în lături. Izbuti într-adevăr s-o urnească şi păru că prin crăpătură vede lumina becului ca dintr-un fund de mormînt.

— Dormi, Genuşca, auzi, mîngîietoare, vocea lui. Ai atîta drum de făcut. Eu voi sta şi te voi privi toată noaptea… şi i se păru ceva triumfător în glasul lui, ceva ca şuierul de uşurare al celui scăpat de o grea povară.

— Ai crezut c-am adormit? îi răspunse cu ironie mărită în glas, încordînd pleoapele, să răstoarne cu totul lespedea apăsătoare. O, dacă simţi că ţi-e somn, poţi să dormi, poţi să dormi, dragul meu.

În căldura patului şi cugetul lui parcă se destrămase. Şi parcă se întindea într-una, căutîndu-şi în cap tot mai larg loc de odihnă. Iar din gît scăpau globule mari de goluri, ce se topeau dulce sub palatul gurii. El ţinea strîns buzele, ca nici unul să nu-i scape: o singură căscătură, şi totul era pierdut. Căci ea îl fixa răutăcios şi-a rîs pe sub genele lăsate pe jumătate.

Se căina că n-o lăsase să adoarmă de-a binelea. Oare mîine dimineaţă n-ar fi avut destulă vreme să-i spună că a contemplat-o toată noaptea? Se simţea crunt de zdrobit şi oasele parcă-i erau rupte în bucăţi. Toată încordarea de cîteva zile încoace se răzbuna cumplit.

— Ah, ai căscat, bîlbîi ea triumfătoare. Uite, ai căscat! Nu vezi ce somn îţi este? Nu ve-e-eee-zi?…

Ultimul cuvînt se prefăcu şi la ea într-un căscat prea neaşteptat ca să aibă timp măcar să-l înjumătăţească.

— O, Genia, dar asta nu însemnează că mi-i somn. Doar şi tu ai căscat. E oboseala trupului numai, care-şi cere drepturile lui. În noaptea asta însă spiritul meu va sta de veghe tot timpul la căpătîiul tău, ca să-ţi păzească somnul, Genia, căci tu trebuie să dormi. Gîndeşte-te cît drum ai de făcut, Genia. Pe cînd eu, mîine, după ce termin la ziar, ce altă treabă mai am de făcut? Dar tu, o zi şi o noapte, şi încă o jumătate din ziua următoare… O! e îngrozitor, trebuie să dormi, Genia, auzi? trebuie. E barbar ca să te forţezi… te rog, Genia, te rog…

— Şi toată diplomaţia asta mi-ai păstrat-o pentru ultima noapte, dragul meu? ripostă ea iritată, surîzînd batjocoritor. Asta e ultima surpriză pe care mi-o faci? Haide, nani-nani, îngeraşul mamei! şi nu te interesa de drumul meu… de-ar ţine şi-o săptămînă, şi te-asigur, tot n-aş fi în stare să dorm… O, şi pentru cine… pentru cine…

El se gîndi cu groază că somnul ci ar putea să se irosească dacă mai continuă. Se hotărî să tacă şi să ţină pleoapele cît se poate de deschise, fixînd becul din tavan. O, de-ar avea putere să izgonească ,pe nepoftitul ăsta, care nu ceda de loc şi care nu mai avea răbdare cîteva ceasuri! îşi forţă voinţa şi i se păru că-l vede dezlipindu-se şi ridicîndu-i-se din membre, ca aburul dintr-o baltă sub încinsoarea soarelui de vară. Avu chiar senzaţia precisă a acelei călduri ucigătoare care-l încropea pe îndelete, îl desfăcea moleculă cu moleculă, îl biruia sub o moleşeală fără pereche…

Însufleţită de aceeaşi intenţie, în mintea ei plutea o închipuire într-acelaşi fel; i se părea că somnul dintr-însa se irizează spre înălţimi, ca parfumul unei pajişti după ploaie. O, era atît de puternic acest parfum, că ea-l simţea grozav de greu, de ameţitor şi de strivitor…

… ¹schimbase într-un izvor, bîzîiau potop de musculiţe… le auzea cîntîndu-i în urechi, le vedea alungîndu-se şi ferindu-se brusc, în linii negre, fulgere minuscule, de întunerec…

…deasupra pajiştii cîntau albine, şi zumzetul le suna chiar înăuntrul urechilor ei… parcă era un taraf ascuns de lăutari… ce divin shimmy… şi ce perechi elegante pe parchetul luciu… şi ce parfum teribil… otrăvitor… omorîtor de dulce…

…ce nori de musculiţe… ce nori negri… ce negru odihnitor… şi tot parcă mai pătrunde ceva, o zare stinsă, roşiatecă, de la becul ăla nesuferit. Dar întunericul e din ce în ce mai biruitor…

Mai întîi a tresărit ea, şi prima mişcare i-a fost să arunce coada ochiului spre dînsul. S-a ridicat tîntr-un cot, triumfătoare; pleoapele lui se contopiseră, şi din gîtlej parcă i-a ieşit un sunet aspru, nelămurit… mai multe… o vagă bolboroseală. Binişor, Genia s-a lăsat pe perina ei. Mîine îi va spune totul, totul, fără mînie, fără bucurie: „Vezi, tu ai dormit, toată noaptea te-am privit dormind… şi ascultam cum bat orele una după alta… şi ceasul cei mare se apropia, şi tu dormeai…”

Îşi înfundase capul în adîncul perinii, binişor, ca să nu-l vestească nici măcar leagănul somierei de mişcarea ei. Şi înduioşarea de sine o cuprinse tot mai cu putere… „Tu nici nu m-ai iubit… tu ai aşteptat ziua asta cu mare bucurie… tu ai vrut să scapi… Adio, adio, dragul meu…” Şi lacrămi abundente îi umeziră ochii, îi muiară pleoapele, i le lipiră, şi ea se lăsa cuprinsă ca de-o neînţeleasă fericire în voia acestei dulci duioşii, în voia acestei nespus de dulci duioşii. În sfîrşit, acum putea să adoarmă, putea să doarmă… somiera a început să se legene, el se întoarce probabil în somn… Dumnezeule, parcă s-ar rostogoli undeva, atît de adînc s-a lăsat somiera! E somnul care o rostogoleşte în adîncimile lui grozave, minunate, dulci adîncimi…

Totuşi, un ultim act de conştiinţă [îi cască] puţin [pleoapa]². Şi nemărginita fericire se prefăcu brusc în fum. Ridicat într-o mînă, cu gura căscată, cu ochii căscaţi, cu figura căscată de zîmbet mare, larg, luminos, el o contempla; apoi, trimiţîndu-i o sărutare din vîrful buzelor, începu să se lase binişor, nesimţit, la locul lui. „Ahh… canalia… întinde mîna la butonul electric… închide lumina… Dumnezeule, ca să aibe dovada că el a fost cel din urmă; o, nu, asta nu, pentru nimic în lume…”

— Pentru ce stingi lumina, domnule? izbucni deodată cu furie adevărată, cu obidă nemărginită, cu mare deznădejde. O, Dumnezeule! Domnule, dacă ţi-e somn, ţi-am spus o dată…

Dacă ar fi fost lumină, ea ar fi văzut pe figura lui aceeaşi furie, aceeaşi obidă, aceeaşi deznădejde.

— Dar Genia, înţelege odată, am văzut c-ai adormit… şi atunci am stins… dar dacă ţii cu orice preţ să veghezi alături de mine… atunci…

O trosnitură seacă, şi lumina îmbăie iarăşi odaia. Deodată ochii lui luciră… A… da… da…

Mîna îi ieşi iarăşi de sub pătură şi se întinse spre măsuţa de noapte. Apucă o ţigară din tabacheră şi dădu foc chibritului. Dacă nici acum…

— Te rog să-mi dai şi mie o ţigare…

— Genia, dar tu nu fumezi.

— Cum nu fumez?! Am fumat… de-atîtea ori…

— Bine, dar ăla nu e fumat… şi n-am decît…

— O, ba da, ba da… Dumnezeul meu, Doamne…

Fumau acum amîndoi, îndîrjiţi, deznădăjduiţi, învinşi… O trăsură întîrziată se abătu pe strada lor pustie; calul lovea nemăsurat de puternic asfaltul, şi parcă ar fi tras după el toată hîrtia din camera asta, de şuia atît de lămurit cauciucul roatelor. El aprinse a doua ţigare. Ea, care nu trecuse nici de sfert, vrînd să se grăbească, se înecă. Iar el o ajungea vertiginos din urmă.

Însă îşi simţi capul şi mai greu. Îşi aminti că de multe ori a dormit cu ţigarea în gură… pe cînd ea… pe cînd ea… tocmai pentru că era neobişnuită, putea să-şi risipească tot somnul.

Nu putea să sfîrşească bine acest gînd, care-i umplu tot creierul de sînge, că dintr-o mişcare îi apucă ţigarea tocmai la mijlocul drumului spre buze, i-o smulse brutal… o frînse în scrumieră, frînse şi pe a lui.

— Genia… de ajuns… te rog să adormi… mîine trebuie să pleci… sfîrşeşte cu copilăriile astea. Să ştii că pînă mîine nimic nu-ţi mai răspund… Ce însemnează încăpăţînarea asta?… Zău dacă nu-mi faci impresia că… Doamne…

— Da, insultă-mă, insultă-mă acum. Şi de ce?! Nu ţi-am spus să dormi dacă-ţi face plăcere? Nu ţi-am spus? De ce trebuie să mă insulţi? Da… ţineai să te desparţi în felul ăsta… Ultima noapte… Oh… Dumnezeule… a trebuit în ultimul moment să-mi arăţi cine eşti… nu puteai să mai aştepţi… nu puteai… cel puţin să mă laşi să plec cu vechile gînduri…

— Genia… izbucni el atît de puternic, că ea se cutremură.

Dar el, neştiind ce să mai spuie, începu să mestece furia, mişcînd cu disperare buzele…

— Te pomeneşti că ai să mă şi baţi acum…

El îşi muşcă degetele, neştiind ce trebuie să facă, apoi deodată întoarse resortul luminii, se aşeză cu faţa în sus şi începu să respire regulat, parcă să momească somnul. La rîndu-i, ea nu mai adăugă nimic. Simţea în suflet o mare uşurare şi începu să respire la fel, oftînd înnăbuşit. La urmă tăcu de tot.

În cameră nu se auzea acum decît tictacul armonios al pendulei de deasupra uşii, cu care se lua la întrecere tictacul zvîcnit şi îndesat al deşteptătorului de pe măsuţă. Pe urmă şi ceasurile mici de mînă, pe care le lăsaseră răzemate în curelele lor, alături de deşteptător, îşi făcură loc în tăcerea profundă a întunerecului. Şi toate patru se ajunseră în acelaşi tempo, se lăsară unul pe altul în urmă, se ajunseră din nou şi se întrecură, părură că se multiplică la infinit, punctînd liniştea cu steluţe de sunete, picurînd-o cu zîmbetul acela odihnitor, adormitor din atelierul unui ceasornicar. Geniei i se păru o orchestră de mandoline, o îndepărtată orchestră de mandoline, cobze şi ghitare. Mai pe urmă şi el avu aceeaşi părere. Orchestra se îndepărta pe nesimţite… tot mai departe, tot mai uşor…

El se trezi brusc într-un tîrziu, căci ceva nefiresc, neliniştitor îi stăruia în ureche. I se păru o zvoană dureroasă, un bocet prelung, îndepărtat, înnăbuşit. Pe urmă bocetul se apropie deodată, se rupse într-o scăpare de suspine, repezi, nepotolite, înecate, înecîndu-se unul pe altul… Întrunindu-se într-un vaiet lugubru, cobitor de moarte.

— Genia… şopti înfiorat, dar vaietul continuă crescînd. Genia… şopti mai tare, şi vaietul deveni şi mai dureros, şi mai puternic, şi mai înfricoşător…

Răsuna atît de trist în noapte, că el simţi, deodată, rupîndu-i-se ceva din piept… Îl ascultă descrescînd, şi cu cît se ogoia pe încetul, cu atît tristeţea plînsului şi tristeţea din pieptu-i crescu fără chip de mărginire.

— Genia, mai şopti a treia oară, de ce plîngi?

Pe sub aşternut, mîna lui atinse mîna ei, şi plînsetul se potoli îndată. Dar ea continua să respire ritmic şi încet, nesimţit, din ce în ce mai nesimţit. La un moment avu priceperea că răsuflul ei a încetat cu desăvîrşire…

Atunci nu mai auzi decît ceasul cel mare venind în ropot grăbit. Un ropot crescînd de cal în galop turbat. Venea vijelios, ca o furie, şi ropotul creştea înspăimîntător. Venea secundă cu secundă, clipă cu clipă, şi el îl aştepta cu inima reţinută, rostogolindu-se val-vîrtej, gata să-l tîrască şi pe dînsul în noaptea nesfîrşită, îngheţată, de unde venea ca să se ducă. Copita timpului suna acum aproape, aproape de tot, cu putere de ciocan, şi încă nu-i strivise pieptul.

Şi el aştepta necontenit, pitit în propria-i inimă, care bătea să se spargă, aştepta ca grozava vijelie să treacă, şi vijelia creştea într-un mod asurzitor şi nu mai trecea niciodată.

Atunci răsunară patru bătăi şi el se cutremură. Şi chirăitul deşteptătorului îi pătrunse în. ureche ca un pumnal. Îl înnăbuşi dintr-o singură mişcare şi, tot dintr-o mişcare se întoarse spre Genia care începea să se trezească:

— Nu, Genia, niciodată, pentru nimic în lume nu te voi lăsa să pleci…

Ceasul cel mare bătea acum lin şi armonios. Întunerecul era grozav de profund şi-n pat era dulce şi cald…

— Pentru nimic în lume, Genia…

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA