Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Cei din urmă

Mergea agale, cu picioarele răşchirate, zdrobit de greutatea puştii care-i căzuse pe braţ, de greutatea raniţei şi-a sacului cu muniţiuni. Raniţa îl cocoşase de tot; curelele îi răniseră de-a binelea umerii, ca hăţurile neridicate cu zilele de pe mîrţoagele săracilor. Din dreptul şoldului stîng, pe care-l izbea într-una sacul cu granate îl trăgea cu putere la pămîntul negru şi momitor.

La ultimul popas se răzleţise de compania sa, de dezmăţata adunătură de momîi istovite care fusese la început compania sa. Adormise sub un mărăciniş, pe preşul moale de frunze gălbui, şi camarazii îl uitaseră acolo. Acum zadarnic scruta zarea nelămurită a drumului, pierdut în nesfîrşit. Nu era nici urmă de companie. O clipă a crezut că a greşit drumul şi că, fără să vrea, a luat-o înapoi spre ei — spre cei care veneau din urmă, puhoiul ameninţător al duşmanului, care înainta, înainta grăbit, îl simţea cum înaintează, nevăzut în adîncimea liniştii din urmă. S-a uitat la soare şi a socotit că e pe drum bun; dar cînd te rătăceşti, parcă soarele poate să-ţi spună pe unde trebuie să apuci!

Dar mergea înainte, şovăind, pe drumul ce se deschidea ca o pîrtie printre tarlalele de pămînt negru şi înţelenit, pătate ici-colo de petecele galben-verzui ale vegetaţiilor părăginite. Simţea că într-acolo trebuie să fie Moldova acea, către care porniseră. Între soare răsare şi miazănoapte.

De trei ceasuri de cînd se trezise singur după somnul popasului, şi de trei zile de cînd avuseseră cea din urmă vraişte cu duşmanul! Înainta fără să crîcnească, cătînd a ghici în mersul îndărăt al ţărînei, de sub picioarele care parcă stătuseră pe loc, puterea grozavă, care-i trăgea granatele, din fundul pămîntului. Îi simţea pe ei, din spate, vînători nenumăraţi, cît frunză şi iarbă, înarmaţi pînă-n dinţi, după el, biet vînat singuratic şi ogărit.

Ideea aceasta îl făcu să rînjească prostit. Atîţi pe unul! Hî! Oare dacă l-ar prinde, ce i-ar face?… Ce-ar putea să-i facă? Vor striga: „Stai!” „Ei, iacă, stau!” Ce vor putea să-i facă atunci?

Se poticni pe un bolovan şi şovăi o clipă: stătu să-şi recapete cumpătul…

… Şi! Să se sature! Dar ce l-au lăsat acolo, în mărăciniş? Doar îşi cătase şi el un loc pentru odihnă…

Îşi aminti însă de alt popas şi de toate popasurile, cînd cădea zdrobit de oboseală chiar în huietul tunurilor. Şi ochiul scăpărător al plutonierului Bîrneaţă îi răsări deodată, ca o lumină bruscă, supărătoare, drept în mijlocul creierului.

„Nu mint, trăiţi dom’ plutonier.”

De altminteri, îl văzuse şi domnul căpitan cînd o luase spre tufişuri, şi nu-i zbierase, ca de obicei, cu glasul lui de haraba spartă: „Mocanu Ion! Un’ te doseşti pe-acolo, hoţule? Să te răzleţeşti de noi? Hai?”

În zare, într-un mănunchi schilav de copaci, străpuns de o cumpănă de fîntînă, luciul unui coperiş îi răscoli orbitor adîncul ochilor.

„Trebuie să fie canton…”

…Hm. Toate sunt pustii. Dar tot s-o mai găsi o găleată de apă… Apa au lăsat-o…

Picioarele îi cătau tot mai în lături. Bocancii cădeau greu pe pămînt, stîrnind pietricelele.

De undeva, poate de la canton, se auzi un lătrat stins de depărtări. O pasăre ţîşni speriată dintr-o brazdă şi porni săgeată în scăpătat.

„Se duce la ei… şi nimeni n-o întreabă…”

Urmări în gînd pasărea trecînd ca un glonţ în revărsarea apusului, peste coifurile lucitoare ale nemţilor. Nici unul nu-i dă aminte… Şi păsărica zboară înainte, ca vîntul care-o duce. Şi poate mîine îi cîntă de pe şură bună dimineaţa nevestii…

Icoana casei bătrîneşti în lumina firavă a dimineţii îi făcu parcă un gol în inimă. De cînd nu mai văzuse el casa bătrînească? Oare o fi rămas ea tot aşa, cu ei acolo? S-o fi schimbat ceva dintr-însa, din sat, din văzduh, din lunca Oltului? S-o fi făcut toată ţara nemţească? Vrăbiile s-or sfădi tot cu atîta aprindere pe miriştile pustii? Şi vîntul toamnei o cînta tot cu glasul răguşit al părintelui Năstase prin ogeagurile largi? Ce s-ar putea schimba? Lucrurile rămîn totdeauna aceleaşi. Şi totuşi parcă nu-i venea a crede. Se trezi oftînd:

„Cum nu m-ai făcut, Doamne, o păsărică…”

„…of, of, maică, măiculiţă, ce ţi-am greşit eu ţie?…”

— …te-ai ascuns, nemernicule, să fugi! Hoţule, hoţilor! Trădătorilor! Toţi aţi fugit! Toţi. M-aţi lăsat singur. Singur. Să mă prindă şi pe mine. Hoţilor! Cum să nu mă prindă dacă m-aţi lăsat singur?

— Că nu fugim, domnule căpitan.

— Taci, nemernicule! Toţi o să fugiţi. Vă cunosc eu. Vă ştiu cine-mi sunteţi. Dezertorilor. Azi unul, mîine altul. Pînă o să mă prindă şi pe mine. Voi o să răspundeţi de prinderea mea. Să ştiţi! Hai? Rămîneţi unu cîte unu în urmă. Cîţi au rămas, Bîrneaţă, ieri?

— Nici unu, domn căpitan.

— Cum nici unul? Da’ alaltăieri?

— Nici unu, dom’ căpitan. De cînd n-am mai avut lupte, de-atunci sunt cu toţii la apel.

— Minţi, minţiţi, nu mai eşti bun de nimic; o să te degradez, să ştii. De ce n-a fugit? Vreţi să scăpaţi de răspundere dacă m-o prinde cumva pe mine? De-acum vă plănuiţi! Ha? Tîlharilor! V-aduc pe toţi la Curtea Marţială după război…

Cînd ajunse la canton, soarele scăpătase. Nourii viorii aninau pete dc cerneală turbure pe copacii schilavi. Cîinele, care lătrase adineaori, se ridică greoi de după un ciot de copac şi se apropie gudurîndu-se de soldat. Cantonul rămînea mut şi oblonit.

— Ce, mă cuciule, măi, mă Corbea, mă, cum te cheamă pe tine, mă Corbea, măi? Te-au lăsat să le păzeşti casa… hai…

Se gîndi să-i arunce o bucată de pîine din codrul uscat, pe care-l mai avea în sac. Dar se temu c-o să-i ducă doru mai tîrziu. Se mulţumi deci să mîngîie cîinele şi se apropie de fîntînă. Îşi potoli setea cu o găleată întreagă. Apoi, rezemîndu-se de ghizduri, strîmbă nedumerit din buze:

— …ce-o fi avînd domn căpitan cu răspunderea aia?

Se lăsă greoi pe o buturugă de alături. Cîinele i se lipi gudurător pe piciorul stîng. Simţi cum se revarsă oboseala din trup ca frigul iernii la dogoarea jăratecului din vatră. O simţea cum se destramă, pale-pale, din împletitura muşchilor zdrobiţi, din şalele zdruncinate, din umerii încovoiaţi. Privi drumul pe care ajunsese. Calea pornea înapoi făşie încă limpede, învineţea încetul cu încetul, pierea în roiuri de neguri, dispărea cu totul în domnia mogîldeţelor întunecate din fund. Acolo, în împărăţia acea a întunerecului, ochii lui se opriră plini de teamă şi nedumerire.

…de ce l-au lăsat singur? Doar domnu căpitan l-a văzut…

— …Laşilor, nemernicilor! Aţi fugit cu toţii şi m-aţi lăsat singur. Aţi aflat ce bine e la ei, acolo. Nu mai credeţi în… în minciuni… cui o spuneţi voi… Vă trebuie acum odihnă şi pat bun, cafea cu lapte şi rufe curate… cum n-aţi trăit voi nici în vreme de pace. Tîlharilor! Şi acum vreţi să mă lăsaţi singur…

„…odihnă şi pat bun… cum n-aţi mai…”

Potolit din răsufletul aspru şi îndesit, cîinele îşi potrivi privirea după căutătura omului. Şi se înghemui deodată într-însul. Înfiorat de atîta linişte necuprinsă, începu să scîncească ca un copil; apoi se porni într-un urlet prelung şi dureros. Întoarse ochii la cîine; se priviră amîndoi muţi un răstimp. Dar parcă, încurajat de muţenia omului, animalul se porni iarăşi în acelaşi plînset lugubru, sfîşietor.

Soldatul îşi făcu cruce. Vroi să-l mîngîie, dar ochii îi rămaseră pironiţi la botul cîinelui, care se descleşta într-un fel anumit, într-un chip cum mai văzuse el undeva, de curînd.

La Boiţa. Urletul ungurului, acelaşi urlet de surprindere şi durere al singurului om pe care ştia că l-a răpus, care-şi proptise pîntecele în ascuţişul baionetei lui. Şi-şi aduse acum bine aminte de ungurul acela care rămăsese trei zile neîngropat, în marginea tranşeei, la care se întorcea aproape zilnic să-i vadă ochii înspăimîntaţi şi urletul încremenit.

Îşi făcu din nou cruce şi întoarse privirea. O luminiţă se aprinse în fundul negurilor, pîlpîi o clipă, crescu şi se stinse. În mintea omului însă rămase. Parcă suflată de urletele cîinelui, ca de un duh necurat, începu să ia proporţii. Fu mai întăi o învolburare ciudată de icoane fără sens, un amestec curios de flăcări şi sînge şi ochi de mort. În urmă apăru ungurul de la Boiţa; ochii erau ai lui. Dar ca norii alburii mînaţi de vînt, pe fondul senin al cerului, în creierul soldatului imaginele se desfăceau şi se alcătuiau cu o mare repeziciune. Ungurul era acum parcă îmbrăcat femeieşte; ba era chiar o femeie cîntînd şi surîzînd; o figură stranie, dezmăţată şi fixă. Dar femeia aducea tot mai mult cu Ioana, cu nevastă-sa, şi acum ea juca de foc şi rîdea tot mai sălbatecă, iar ungurul cel mort cînta, pe ladă, din armonică. Ea chicotea ca o nebună şi săruta neamţul, ce rîdea cu aceiaşi ochi sticloşi, cu aceeaşi gură încremenită pe vecie.

Soldatul tresări. Se ridică speriat de pe buturugă. Cîinele sări şi el, înveselit deodată, dîndu-i tîrcoale prieteneşti. Omul îl privi spăimîntat şi începu să-şi facă cruce, stupind spre animal şi bolborosind cuvinte de descîntec.

Ajunse la drum de-a-nderetelea, întorcîndu-se cu faţa spre cîine la fiecare tîrcoală. Apoi, simţind pămîntul tare al şoselei, o luă tot înainte, în pas gimnastic, aproape fugind. Cîinele îi sărea în faţă, rămînea în urmă, îl ajungea în salturi nebune. El continua să se închine, scuipînd spre animal; uneori îndrăznea să-l cheme pe nume, ca şi cînd ar fi vrut să-i descopere prefăcătoria.

— Mă, Corbea, mă…

Dobitocul devenea îndată şi mai sprinten. În bucuria lui, însă, i se părea că rîde ca un om. Înteţea atunci crucile şi îndesea paşii.

Deodată băgă de seamă că-n juru-i s-a făcut lumină — o lumină palidă, sîngerie…

„…Ei, sunt ei…”

I se păru că toate pădurile lăsate de mult în urmă au izbucnit în flăcări. Zarea se încinge necontenit de sîngele vâlvătăii, ca şi roşul ei reflex, care i se întinde tot mai pronunţat dinaintea ochilor.

Căci el nu îndrăznea să se uite în urmă.

Dar acolo, în rumeneala focului din spate, el năzărea umbre fioroase de oşteni înzăuaţi, aruncînd în marş neoprit picături de flăcări din torţele aprinse. Şi dincolo, tot mai în urmă, prin perdeaua de fulgere şi fum, vedea alţi oşteni, cît fir şi iarbă, înzorzonaţi ca-n basme, cîntînd de beţia triumfului, scotocind bogăţiile ascunse, ciocnind cupe spumoase, tîrînd după ei nevestele şi fetele ţării; şi fetele şi nevestele şi Ioana lui rîdeau prosteşte, rîdeau la lumina paloşurilor, rîdeau vesele, rîdeau din toată inima de neputinţa goniţilor…

Era luna. Abia acum o văzuse. Cînd se ridicase ea tocmai acolo? Şi Corbea, care de la un timp mergea atît de liniştit alături, cu limba scoasă şi cu privirea cuminte!

Întoarse ochii tot cu fereală. Dar în urmă stăpînea aceeaşi tăcere deplină şi acelaşi întunerec de necuprins…

*

— Oamenii abia se mai ţin, şopti plutonierul Bîrneaţă la urechea domnului căpitan.

Dar domnul căpitan părea că n-aude nimic. Şi cînd Bîrneaţă rămase iar în urmă, ridicînd din umeri, ca omul care nu mai înţelege nimic, domnul căpitan zîmbi satisfăcut, iuţind şi mai mult paşii.

Soldaţii nu mai ţineau nici un fel de rînd, nici un fel de ordine. Unii rămăseseră în urmă de tot; doar cîţiva se mai tîrau năuciţi în spatele domnului căpitan, privind cu mare nedumerire la repeziciunea crescîndă cu care-şi muta picioarele.

Din cînd în cînd se oprea cîte unul, trăgînd de curelele raniţei pentru ca s-o aşeze mai bine pe ieşiturile spinării; alţii o lăsau să atîrne de umăr, alţii născoceau tot felul de potriveli, pentru ca să le găsească — armă, saci şi raniţă — o cumpăneala mai convenabilă pentru corp.

Dar foloasele echilibrului găsit durau se vede puţin, căci aproape numaidecît născocitorii aceştia, care se întreceau între ei, găseau un plan şi mai nimerit pentru a împăca mersul ameţitor al domnului căpitan cu pofta pămîntului de a-i covîrşi sub greutăţile din spate! Şi izbuteau. Căci nici unul nu cădea. Mergeau înainte, cocoşaţi, aduşi într-o parte, clătinîndu-se ca nişte beţi.

O ceată bezmetică de beţivi, frînţi de vin, părea frîntura de companie a domnului căpitan.

Dar el nu lua seama la asta, cum nu lua seamă la gemetele şi la scrîşnetul blestemelor care-l urmau. El mergea înainte, grăbindu-se tot mai mult şi zîmbind tot mai fericit.

— A căzut Neacşu… se apropie din nou, timid şi gîfîind, plutonierul Bîrneaţă.

— Aha, a căzut…

Domnul căpitan mai făcu cîţiva paşi, apoi se întoarse brusc în faţa uimită a plutonierului.

— Înţelegem noi şiretlicuri de astea! strigă el. Şiretlicuri d-astea de bădărani proşti. Vreţi să rămîneţi, hai? Vreţi să rămîneţi cu orice preţ…

— Dom’ le căpitan, toată lumea e ruptă de oboseală…

Domnul căpitan desfăcu doi ochi mari, parcă beţi de fericire.

— Aha, toată lumea… Şi dădu de mai multe ori din cap înţelegător. Aha, toată lumea, toată lumea… Înţelegem, înţelegem!… Să se strîngă rîndurile! răsună cu putere glasul lui de haraba.

Soldaţii se strînseră. Gîfîiau cu toţii şi ochii li se dilataseră înspăimîntător. Unii mîrîiau printre buze sunete neînţelese. Era însă ceva ameninţător în privirile şi-n mîrîielile acestei frînturi de companie.

Dar domnul căpitan nu le dădea nici un fel de atenţie. Examina pe toţi cu aceeaşi privire luminoasă şi-i cîntărea pe fiecare cu aceleaşi clătinări semnificative din cap.

— Înţeleg, înţeleg… spunea dumnealui. Care va să zică, v-aţi hotărît cu toţii… să-mi rămîneţi…

Un murmur îi răspunse:

— Nu mai putem, domn’e căpitan.

— Noi avem raniţe.

Dar domnului căpitan îi sări ţandăra:

— Taci, mocofane! Aveţi raniţe… a? Dar eu n-am purtat raniţă? Aţi găsit pretextul, ha, tîiharilor? V-aţi înţeles cu toţii… Bine, bine… laşilor…

— Noi vrem dor să ne odihnim.

— Suntem morţi, domnule căpitan!

— Mă rog, mă rog, rupse scurt domnul căpitan. Eu nu mă împotrivesc. Rămîneţi. Vă priveşte. Dar eu nu pot să-mi părăsesc compania. Rămîneţi, poftim! Rupeţi rîndurile, poftim. Dar aşa să povestiţi lucrurile atunci, cînd o fi să ne dăm seama… aşa… cum a fost…

Soldaţii nu mai ascultau. Nici nu mai puteau să audă. Săriră cu toţii şanţul, căzînd unul cîte unul pe pajiştea moale de alături.

Înserarea cobora rece şi solemnă. Un vîntişor adia agale, susurînd frunzele. Plutonierul Bîrneaţă făcu apelul. Neacşu venise. Dar lipsea Mocanu Ion.

— Unde e Mocanu ? întrebă numaidecît domnul căpitan, lărgindu-şi din nou gura a zîmbet.

A rămas, trăiţi, domn căpitan. S-a răzleţit de la popasul de la prînz.

— S-a răzleţit, ha-ha, s-a răzleţit. Şi dumneavoastră îmi rămîneţi pe drum. Bun-bun, duşmanul e în spate, şi dumnealor au gust de odihnă…

— Ne odihnim puţin, domn’e căpitan.

— Nu rămînem mult.

— Nu ne lăsăm prizonieri, domn’e căpitan.

— Mai bine murim…

Domnul căpitan păru că se gîndeşte profund.

— Eu mi-am făcut datoria, spuse el la urmă. Dacă n-aţi vrut, se schimbă socoteala. Nu mai ascultaţi de ordine, de nimic… Şi, privindu-le feţele cu nespusă luare-aminte, scăpă printre dinţi, într-o doară: Am să plec singur…

— Mergem cu toţii, domn’e căpitan.

Domnul căpitan făcu o mişcare bruscă şi reţinu cu greu un strigăt de satisfacţie.

— Ştiam, ştiam că n-o să mă lăsaţi. Vreţi să mă ţineţi cu voi, să mă daţi peşcheş neamţului…

— Nu ne dăm, domn’e căpitan.

— Murim cu toţii.

— Murim pînă la unu!…

— Ştim noi, ştim noi basme d-astea… Aci domnul căpitan oftă: Bine, băieţi, fie voia voastră. Dar veţi da seama… veţi da seama… se va termina şi războiul ăsta. Să nu fugiţi de răspundere. Eu vă iau pe toţi mărturie să spuneţi cum s-a întîmplat. Eu mă spăl pe mîini. Eu n-am vrut… dar dacă a fost peste puterile mele… Am făcut tot posibilul…

— Să ne odihnim puţin, domn’e căpitan. Ş-atît…

— Eu aş pleca singur, dar ştiu că m-aţi împuşca…

— Cine să vă împuşte, domn’e căpitan? sări speriat plutonierul Bîrneaţă.

— Va să zică, nu mă lăsaţi să plec. Ca să nu povestesc acolo… Bine, băieţi, foarte bine. Asta aşteptam. Să nu-mi ascultaţi ordinul. Atîta aşteptam. Adică tocmai la asta nu mă aşteptam. Dacă vreţi să vă predaţi, predaţi-vă. Dar de ce nu mă lăsaţi pe mine să plec...

— Cum să vă lăsăm, domn’e căpitan? Cine să vă lase? Plecăm cu toţii…

— Ştiam, ştiam… Şi dădu neputincios din umeri: Eu nu mai am nici o putere!

…Soldaţii dormeau de mult, trîntiţi pe raniţe, răsuflînd zgomotos, transfiguraţi de lumina searbădă a lunii. Plantonul, de pe marginea şanţului, anunţă clar în tăcerea umedă a nopţii:

— Pe şosea un soldat… şi-un cîine…

— Şi-un cîine, aici? sări domnul căpitan, care nu închisese ochii de loc. Ăla e neamţ…

— Lasă-i să înainteze mai bine şi ia-l la ochi, opină plutonierul Bîrneaţă.

— Aha, tu comanzi aici, Bîrneaţă? rîse amar domnul căpitan. Uitasem că sunt prizonierul vostru.

— Nu, domn’e căpitan…

— Bine-bine, faceţi cum vreţi. Dar să vedem cine este… Poate ne dă desluşiri. Poate îl facem prizonier. Poate e o avangardă…

Domnul căpitan se sculase, alergase la şanţul din marginea drumului şi acum privea cu încordare casca lucitoare a soldatului, care înainta singuratec prin funigeala razelor de lună. Zîmbetul domnului căpitan creştea din nou pe figura sa lungăreaţă. Dar în ochii lui plutea nelămurit parcă o teamă.

— Poate că e o avangardă. Mai mult ca sigur. Şi e de prisos, ce vă mai prefaceţi? Ce să-l împuşcăm? Ca să ne împuşte şi pe noi cei care-l urmează. Prea tîrziu acum, v-aţi văzut visul cu ochii. V-au prins. M-aţi dat legat neamţului de mîini şi de picioare.

— Ce facem, domn’e căpitan?

— Treaba voastră… ce mă întrebaţi? Eu zic să-l aşteptăm să se apropie şi să-l luăm cu binişorul…

Acum e prea tîrziu să mai facem pe eroii. Aşa aţi vrut-o… aşa…

Soldatul de pe drum se apropiase de tot. El nu băgase încă de seamă pe cei trei care-l priveau. Dar cîinele se oprise în loc mîrîind. Deodată plantonul strigă:

— Ăsta e Mocanu…

La strigătul plantonului, Mocanu se opri scurt. Stătu un moment în cumpănă, apoi întinse braţele şi se năpusti spre şanţ.

— Stanciule, domn’e căpitan…

Sări şanţul ca o minge.

Pocni călcîile în faţa comandantului, aşa cum nu le mai pocnise niciodată, nici cînd era recrut.

— M-am întors, domnule căpitan! strigă el cu bucuria senină a celui care se ştie de mult aşteptat.

Cîinele ajunsese din trei salturi soldatul, şi-acum mirosea picioarele celor patru inşi. Apoi puse labele pe galoanele ofiţerului, întinzînd capul, parcă să-l sărute…

— V-am ajuns, domn’e căpitan, se bucură soldatul, răsuflînd grăbit, ca scăpat de o mare primejdie. Pînă acum nu se vede nimic în urmă… Dar vor veni, domn’e căpitan. Să mergem, să mergem, să nu ne ajungă, domn’e căpitan, se ruga el tînguitor. Să nu-i vedem necinstindu-ne femeile…

Unul cîte unul, cu căscături grozave, întinzîndu-şi braţele ca la un supliciu, soldaţii se trezeau, deşteptaţi de larma lui Mocanu. Alţii cădeau iarăşi numaidecât pe iarbă. Dar cîţiva rămăseseră treji, cu urechile ţintă.

— Să mergem, domn’e căpitan, îndrăzni o voce ascunsă în întunerec.

— Să mergem, să mergem, se auzi din mai multe părţi.

Zîmbetul domnului căpitan pieri. Dar apăru iarăşi îndată.

— Hm, hm, bine, bine, să mergem, hotărî el la urmă. Eu de cînd vă spun. Faceţi cum vreţi. Dar e prea tîrziu. Prea v-a venit tîrziu gîndul… Haideţi, la rînd, dar degeaba… Şi după un timp: Ha, ha, aţi adus-o bine… Aţi aşteptat pînă acum, şi acum faceţi pe grăbiţii…

— Nu ne dăm, domn’e căpitan.

— Mai bine moartea, complectă Mocanu…

Soldaţii erau acum cu toţii în picioare.

Săreau şanţul rînd pe rînd şi se aşezau în linie de grupe pe şosea. Plutonierul Bîrneaţă îi potrivea cu mîna. Iar domnul căpitan bodogonea înainte.

— Aţi auzit că e mai bine acolo. Minciuni toate. Nici nu mai ştii pe care s-o mai crezi. Din toate trebuie să iei cîte ceva. Dar eu mi-am făcut datoria şi v-am spus; e o minciună. Prizonierul e prizonier. Oriunde, amar de el. Nu v-am spus?

Soldaţii se aşezaseră. Bîrneaţă comandă:

— În coloană de marş, la dreapta!

Bocancii bătură patru lovituri surde şi sacadate. Coloana era gata. Dar domnul căpitan crezu că trebuie să ţină un mic discurs de îmbărbătare.

— Să trăiţi, copii! Cu Dumnezeu înainte! Acum am văzut. Voi sunteţi adevăraţi ostaşi. Ce vă pasă vouă că acolo puteţi trăi bine? Lăfăiţi pe saltele moi şi cu cafea cu lapte? Pe loc repaos!

În executarea comandei, treizeci de paşi fură ca unul.

— Să trăiţi! Aşa soldaţi mai zic şi eu. Voi ştiţi că aveţi să muriţi, c-aveţi să vă rupeţi mîinile şi picioarele, că nici unul n-o să vă mai întoarceţi aşa cum sunteţi, dacă v-oţi mai întoarce. Voi ştiţi c-o să muriţi tot în noroiul şanţurilor, pe glodurile tranşeelor, în călduri de cuptor, şi-n frig, de-o să crape bolovanii sub voi. Voi ştiţi că n-oţi mai cunoaşte mîncare, somn bun, băutură, femeie. Doamne, Doamne, cine ştie cît! Poate ani de-a rîndul. Zece-cinsprezece, Dumnezeu cum o vrea şi cu noi! Şi totuşi mergeţi înainte, nu vreţi să ştiţi de nimic. Aşa soldaţi v-am vroit. Ascultă: înaintee… marş!

Dar parcă primul pas nu fu tot aşa de energic ca şi comanda mai războinică decît oricînd a domnului căpitan. Ba de la cîţiva metri de drum, ritmul călcăturilor se amestecă, şi detaşamentul odihnit părea tot aşa de zdrobit ca înainte de repaos. Soldaţii înaintau pe gînduri.

Dar domnului căpitan nu-i mai ardea de mustră. Nici nu se mai grăbea de zor, ca înainte. Din cînd în cînd, privea tot mai pătrunzător în negura adîncă din fund.

De-acolo însă nu răzbătea nici cel mai mic zgomot, nici cea mai neînsemnată lumină. Luna, care ajunsese acum în creştetul cerurilor, îşi vedea de drum, rece şi nepăsătoare, prin mărăcinişul albicios şi fugar al norilor zdrenţuiţi. Iar soldatul Mocanu Ion, care închidea coloana, se străduia să ghicească cum ar putea fi o cafea cu lapte; şi-şi închipuia o licoare galbenă-alburie, în care pluteau, ademenitori, bulgăraşi alburii de mămăligă… Şi o furie nebună îl cuprinse gîndind că Ioana lui ar putea mînca acum aşa ceva, în tovărăşia vreunui neamţ gros, cu luleaua de-un metru în colţul gurii.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA