Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Coşul cu târguieli

Cînd s-a deşteptat, zgomotul oraşului i-a pătruns în urechi ca un vuiet de cai şi tunuri în marş grăbit; apoi, deodată, ferestrele mari s-au aprins de văpaia răsăritului.

Domnul cel frumos plecase; nu rămăsese decît groapa ce-i făcuse capul în perina albă. Îngrijorată, îşi scoase picioarele de sub pătura cafenie şi-şi contemplă aiurită pulpele albe şi genunchii lipiţi. Cu frică ridică un colţ al cămăşii, care, strînsă între picioare, desemna puternic coapsele; chiar deasupra genunchiului zări o mărgică de sînge închegat. Abia atunci văzu aievea încruntătura cumplită a ochilor bătrînului. Şi-l năzări cotrobăind prin întunecimea mucedă a cămăruţelor jupuite de igrasie, a căror amintire o făcea să se uite ou atîta teamă respectuoasă prin camera aceasta spaţioasă de hotel. Îl auzi mormăind ca un urs înfuriat: „Lenţa! Lenţa!” şi urlînd de deznădejde la vederea aşternutului nedesfăcut. Un tremur aprig o cuprinse, şi nici mototolul învoalt de hîrtii albastre de bancă, aruncat pe noptieră, n-o linişti. Se sculă şovăind pe picioarele înalte şi drepte ; cămaşa se lăsă atunci în voie, şi-n oglinda dulapului dintre ferestre ochii descoperiră pe albul îndoielnic o pată de un roşu-spălăcit, ca o floare storfocită. Atunci frica i se schimbă în jale amarnică, se abătu asupra patului abia părăsit şi, îngenunchind pe scînduri, plînse pe el cu zbucium mare, ca pe un mormînt.

Se ridică, sări aproape, de parcă o trăgea cineva de păr şi-i căra cu nemiluita în cap, atît de vie îi apăru închipuirea pedepsei. Se îmbrăcă repede, aşa de repede, că pierdu o grămadă de timp: greşi un ciorap pe dos; şnurul de la fustă i se rupse şi trebui să-l repare, înnodîndu-l grosolan; un umăr îngust de cămaşe, picnit încă din timpul îmbrăţişărilor lui neobosite, se sfîşie acum de-a binelea, atîrnînd spre pîntec şi dezvelind un sîn roz şi tremurător, ce-şi păstra încă semeţ virginitatea. N-avu timp să se spele şi trecu doar puful de pudră peste ochi.

Înfundă capul şi mai adînc ca de obicei în pălărie şi, sub umbra bordului lat, parcă se simţi mai la adăpost. A mai uitat ce? A… banii. Îi strînse aşa mototoliţi şi-i vîrî în sacoşa castanie de mătase învechită. Atingerea hîrtiilor albastre n-o făcu să se cutremure; dimpotrivă, parcă îi mări curajul, simţind sub degete trupul mototolului destul de compact. I se lumină îndată figura şi porni cu pas sigur spre ieşire.

Ruşinea însă o făcu să coboare în fugă scările de marmoră, pe care covorul, înnăbuşitor de paşi, [se] rostogolea din treaptă în treaptă ca un rîu de sînge întunecat. La fiecare capăt de scară nu se întîlni la ora aceasta de dimineaţă umedă şi limpede decît cu imaginea ei, apărînd întreagă în oglinzile uriaşe şi asigurînd-o înaltă, mîndră, frumoasă, cu un surîs de plăcere în colţul buzei, că în fond nu s-a petrecut nimic prea deosebit, că a rămas tot aceeaşi, că doar ochii i s-au mărit în mod cu totul exagerat sau poate numai cearcănele din jurul lor; în orice caz, îi stă cu mult mai bine aşa decît în ajun.

În hol, un chelnăr a salutat-o cu o plecăciune atît de adîncă, încît în suflet a simţit mişcînd mai vie ca niciodată flacăra orgoliului. A ridicat capul cu trufie şi-a ieşit demnă pe marele portal, cu cristalele aprinse de reflexe. Dar strada a înhăţat-o atunci numaidecît în huietul ei şi la început a crezut că zgomotul acesta s-a îndreptat împotrivă-i ca o imensă huiduială. A prigonit însă bărbăteşte privirile primului trecător, un domn scurt, rotund şi cu haine noi, şi acesta i-a zîmbit galeş. Un oltean i-a făcut loc, ferind umilit cobiliţa lui, cu coşurile goale, înnegrite de funingine; o mătuşica cu testemel curat i-a dat bineţe; o cucoană elegantă a măsurat-o de sus pînă jos, apoi a privit-o în ochi adînc şi… Dumnezeu ştie, cu simpatie, cu invidie…

În faţa căsuţei pitite pe-un maidan, într-o bogată vegetaţie de bălării seculare, a cinstit băiatul care i-a adus coşul cu tîrguieli. A apucat bărbăteşte de toarta şi-a pornit cu el pe cărăruia ce tăia încîlcita şi luxurianta verdeaţă, ferindu-se în dosul priveliştii minunate a bunătăţilor dintr-însul de orice mînie părintească.

Atras ca de-un resort, bătrînul a şi apărut din întunecimile bîrlogului. La început fata n-a observat decît doi ochi mici, contractaţi, ce-o împroşcau cu steluţe de ură; mai apoi i-a desluşit şi faţa-i smolită şi nerasă, cum se strînsese de parcă era făcută doar din colţuri şi linii, iar corpul îi tremura mai grozav ca limbile roşii de carne ce ieşiau dintre pachetele bogatului plocon. Privirile moşneagului porniră să se petreacă de la fată la coş şi înapoi. Din vremuri de mult pierdute nu se mai văzuse între păreţii aceştia înverziţi de igrasie atîta belşug.

Văzînd cu ochii, tăieturile de pe faţă deveneau tot mai puţin adînci.

— A, tu ai fost în piaţă? încercă să găsească o ieşire pentru a-şi ierta singur slăbiciunea momentană.

Însă amăgirea era prea ieftină; mînia se reîntoarse însutită:

— De unde ai avut atîţia bani, spune, cîrtiţă?!

Dacă ea ar fi găsit acuma un răspuns repede şi potrivit, dacă ar fi venit cu el de-afară măsurat gata, învelit şi şnuruit ca oricare din pachetele acestea, bătrînul s-ar fi socotit mulţumit poate şi ar fi dat dezlegarea pentru prînzul care se făgăduia grozav de delicios.

Dar ea îngăimă aproape plîngînd ceva cu totul neînţeles în întunecimea mucedă a tindei, pilpîind pe buzele ei ca o flacără albăstruie, ce se stinse îndată. Moşul învineţi:

— Unde-ai fost az-noapte, cîrtiţă, spune, unde?

Şi o lovi cu atîta putere peste gură, că o podidi sîngele. Apoi, la vederea firului roş, care porni să se prelingă agale printre buze, nebunia crescu oarbă. Loviturile căzură în cap, pe umeri, pe spinare, căzură repezi, înfundate, nenumărate în trupul plin şi elastic.

— Căţea… ai crezut… că dacă… mănînc de două… săptămîni… numai mămăligă cu ceapă…

Fiecare cuvînt cădea o dată cu lovitura.

Îi smulse coşul — pe care ea îl ţinea bine, ferit sub bustul plecat, aşteptînd trecerea ropotului de pumni pe spinare — şi-l aruncă duşmănos în pămînt. Pachetele porniră de-a dura în toate părţile, ca nişte pui speriaţi dintr-un cuibar. Moşul izbi cu piciorul coşul şi se puse să joace nepotolit deasupra. Înlăcrimată şi însîngerată, ea vroi să se strecoare afară. El o apucă de una din cozile care se desfăcuseră din împletitură, o trase spre dînsul şi o lovi cu atîta răutate, c-o dobori. Prinse atunci s-o burduşească, parcă făcîndu-şi o plăcere, cu tocul potcovit al bocancului, necruţîndu-i nici piept, nici faţă, nici frunte. Abia atunci ea începu să chirăie atît dc înfiorător, încît cruzimea lui spori. Chiar după ce-o ameţi deplin c-un vîrf de ciubotă în pîntec, tot îi mai cără cîteva; pe urmă porni să se spele de sînge pe mîini.

Cînd îşi veni în fire, îşi simţi capul pe ceva moale şi rece; cu coada ochiului, căci nu îndrăzni să se mişte, văzu vîrful unui muşchiuleţ fraged de vacă ieşindu-i de sub răvăşeala neagră a părului. Pachetele erau presărate toate pe podea; dintr-unul se prelingea o şuviţă de cafea; din pîntecele altuia se scursese tot orezul. O cutie de conserve zăcea turtită, dar nu se spărsese; o alta îşi păstra încă echilibrul, ca o roată, şi părea gata s-o ia de-a rostogolul îndată la ivirea moşneagului. Ardeii graşi fugiseră cei mai departe de mînia părintească, se îngrămădiseră cu toţii tocmai pe lîngă păreţi. O varză roşie înfruntase pe bătrîn, nu clintise şi totuşi rămăsese intactă; în schimb, un crap uriaş, care avusese acelaşi curaj, se prefăcuse într-o adevărată maioneză.

Trebuie să fi rămas mult în nesimţire de vreme ce foamea o muncea atît de fără milă. Lumina, care plutea acum mai puternică decît de dimineaţă şi care aprindea în umezeala odăii vagi reflexe roşii, o înştiinţă că scăpătatul e aproape. Prin mădulare nu-i trecea nici o durere, simţea numai cumplita leşuială care o făcu să creadă că bătaia nu i-a slujit la altceva decît la mărirea poftei de mîncare.

Întinse deci mîna spre pachetul apropiat, ce-l ştia cu salam şi mezeluri. Nu-l ajunse însă şi se mişcă puţin într-acolo; dar tuşea seacă a bătrînului de dincolo îi aduse mîna la loc, de parcă ar fi atins o flacără. Iar foamea i se piti de teamă, fugind din stomac.

Ascultă cu inima stăpînită; nici o mişcare. Pe urmă bătrînul începu să tuşească aşa de crîncen, ca podidit de răpciugă. Patul scîrţîi sub moş cu atîta tărie, că ea-şi strînse repede genele. Îl auzi pasul şovăielnic şi-şi opri respiraţia, spre a nu-i da de bănuit. Cioboatele moşului boncăniră pe podea. Îl simţi chiar prin pleoapa închisă privind-o crud şi cu scîrbă. Oare de ce n-o fi mişcînd el acuma? Cîtă răutate trebuie să fie în ochii lui de broască, furişaţi desigur spre ridicarea domoală a sînilor… Poate vroia s-o prindă că nu doarme, ca s-o apuce dip nou de coade…

Un fîşîit de hîrtie îi ciuli urechea.

Te pomeneşti că i s-a abătut iar asupra pachetelor? Aş… fîşîitul nu pare de loc violent… mai degrabă… parcă… ah…

Ea cască puţintel-puţintel un ochi numai, dar aşa de puţintel, că nu cuprinse mai nimic în deschizătură… Parcă s-ar vedea ceva… Însă nimic, o unghie de zare. Dar încă o mică, o foarte mică apăsare a cugetului pe muşchiul din colţul lăuntric al ochiului, că de îndată colţul dinafară se cască o idee mai mult. Acum e bine.

Bătrînul, lăsat pe vine, îi aruncă ochiri speriate şi desface zorit hîrtia unui pachet… Îl cunoştea bine: pachetul cu şuncă… Inima ei s-a pus să bată aşa de tare, că-i e teamă să nu alunge pe moşneag. Şi toate răsuflările i s-au oprit în strîmtoarea guşiţei, unde se strîng necontenit una după alta, de să-i spargă capul pieptului… Dacă moşul va gusta, îndată va şi deschide ochii…

Moşul îi mai aruncă o privire lungă, bănuitoare; apoi, dintr-o mişcare scurtă, dezdoaie moţul foiţei unsuroase de sub învelitoare… Mirosul ajunge tocmai la ea şi dă curaj foamei ascunse de frică prin măruntaie, încă o clipă…

Dar moşul parcă a tresărit; privirile-i au părăsit chipul care preface atît de minunat leşinul şi s-au lăsat agale peste pîntece, peste şolduri, peste picioarele de pe care rochia s-a ridicat în cădere, descoperind impudic un genunchi. O silă grozavă s-a zugrăvit pe faţa moşneagului; totuşi, el aşeză cu prevedere pachetul la loc şi iese scuturîndu-se de fiorii ce-l împung din toate părţile. E o părere, sau în ochii bătrînului a scînteiat ceva…

Înainte de a dispărea după uşă, îl vede, pe sub pleoapa puţin şi mai îndrăzneţ căscată, trecînd cu mîneca soioasă peste ochii umezi…

Foamea a ieşit ca un şoricel din ascunzătoare cum a simţit că a plecat bătrînul şi ronţăie fără milă stomacul şi intestinele, care se apără hîrîind. Sau poate un vînt de furie trece prin ele, le umflă şi le dezumflă, le încolăceşte fără noimă unele peste altele, le face să geamă plîngător. Vai, afurisitele de măruntaie, de bună seamă or s-o trădeze! Gem ca nişte purcei în obor, cărora ai uitat să le dai porumb la ceasul obişnuit!

Ea face o mişcare hotărîtă, şi vîrful degetelor atinge pachetul cu mezeluri. Unghia se înfige nerăbdătoare prin îndoiturile meşteşugitei chitituri. Dar, iată, şi hîrtia a început să ţipe! Doamne-Dumnezeule, asta e mai bună ca toate! Moşul s-a pornit pe-o darabană de tusă seacă; ah! totul în casa asta hîrîie, foşneşte, pocneşte!

Dintr-o întinzătură repede a mîinii, pachetul ciufulit oleacă s-a aflat din nou la locul lui. Cioboatele moşului răsună greoi pe podea. Şoricelul din măruntaie a fugit cine ştie pe unde. Toate au venit la starea dinainte; doar mîna nu-şi mai ştie locul de unde pornise; după ce se bălăbăni cîteva clipite, rămase nemişcată acolo unde se nimeri.

Moşul apăru în uşă şi-o privi bănuitor. Pe urmă se apropie de cutia de conserve, care sta gata să fugă. O ridică şi silabisi literele de pe reclama împănată cu legume colorate. Cum nu izbutea să cetească bine, scoase ochelarii şi-i încalecă pe nas. Apoi dădu din cap aprobativ. Lăsă cutia jos şi privi iarăşi la Lenţa pe deasupra celor doua lupe, mari cît ochii de scafandru.

Boncănind solid şi dinadins podeaua, se îndreptă spre părete. Dintr-o grămăjoară de ardei scoase o sticlă destul de pîntecoasă ca să se fi putut piti prea bine. O ridică, îi ceti reclama şi-o clătină la ureche şi dădu din cap admirativ. O lăsă şi pe aceea, se încruntă la Lenţa şi părăsi din nou odaia.

Automat, mîna fetei pipăi spre pachetul apropiat. Dar pe neaşteptate reveni înapoi. Moşul era în cadrul uşii, şi ochii lui o devorau de sub sticlele măritoare.

— Stai, te-am prins… prefăcuto…

Se apropie şi-i puse mîna pe inimă. Mormăi nemulţumit şi făcu de-a chincitelea un pas spre pachetul cu mezeluri; îl duse la nas, mirosindu-l din ce în ce mai cu nesaţ, o dată, de două ori, de mai multe ori. Apoi, brusc, îl puse pe scîndură. Dar cînd se ridică, de bună seamă înşelate de acest gest, însăşi măruntaiele lui se puseră pe urlet.

El înjură printre dinţi şi se îndreptă spre uşă, dînd din mîini, ca şi cînd s-ar fi apărat de atîtea ademeniri: „Fugiţi, ispitele păcatului!” Dar măruntaiele aţîţate se ţineau de dînsul ca o haită de cîini bătrîni, flămînzi, răguşiţi.

Cu multă durere, Lenţa constată, cînd întredeschise pleoapa, că pachetul cu mezeluri fusese îndepărtat dincolo de lungimea mînii sale; poate mişcînd corpul într-acolo cîteva şchioape, l-ar fi putut apuca de ciuf. Dar teama că moşul pîndeşte la uşă nu-i lasă curajul nici măcar să întindă braţul.

Şi clipele curgeau, şi foamea, în lipsă de altceva, o mîna pe ea însăşi. O devora. Niciodată nu sfîşiase cu mai multă cruzime ca acum. Iar bunătăţile pachetului stăteau risipite şi neatinse, cu toptanul, între cei doi duşmani flămînzi. Doamne, dar ce are de gînd bătrînul acela! Să înceapă odată! Să ia ce-i place şi să treacă dincolo, la dînsul. Ea se va preface că nu vede.

Cu toată foamea, Lenţa simţi că minte. Îndată ce bătrînul va duce cea mai mică fărămitură la gură, ea va şi sări în picioare. Să-l surprindă ronţăind cîştigul ruşinii…

…Nici închipuirea n-o mai putea duce mai departe. Căci peste tot — în cap şi-n picioare, în pîntec şi-n spinare — o rîcîia foamea. Aerul camerei juca de foame dinaintea ochilor ei sticloşi, juca la fel cu zariştea cîmpurilor în după-amiezele de vară. Şi bătrînul nu se ivea de loc…

…Începea să se însereze şi încă nu făcuse nici o mişcare. Simţea necontenit pe batrîn pîndindu-i cea mai neînsemnată tresărire. Ghiujul, nici el nu se dă învins… e oţelit bătrînul…

…Dacă ar ieşi afară în curte cu un pachet, bătrînul ar rămîne… Nu, nu, nu. Bătrînul trebuie să mănînce în faţa ei; să plătească şi cea mai neînsemnată înghiţitură cu umilinţa aprobării ei, a bătutei, a stîlcitei…

Ah, iată-l…

De după prichiciul uşii, ochii bătrînului apărură ca doi ochi de ţap; apoi tot corpul i se desluşi în cadru… Ardeau ochii moşneagului. Desigur că în lumina lor totul tremura, ca şi într-ai fetei; totul, odaie, pachete, sticle, verze, ardei, corpul celei trîntite la pămînt, înserarea însăşi…

Înaintă. De astă dată bocancii nu mai răsunau: Dumnezeule, se descălţase! Arunca spre dînsa priviri de hoţ; ca uliul, gheara se întinse hrăpăreaţă…

Ea aştepta…

Pachetul cu şuncă dispăruse în largul buzunar; acum el ţinea în braţe pîinea lunguiaţă, crescută şi dolofană, cît un copil de patru ani. O jupuia cu aviditate pe de lături, acolo unde coaja niciodată nu se coace… Oricine ar fi crezut că pîinea s-a zdrelit în cădere.

Ea trase puţin spre sine dreapta, pentru a se sprijini; bătrînul tresări.

El îi aruncă o privire atît de îngrozită, o atît de adîncă mirare i se zugrăvi pe figură, atît de puternic începu să-i tremure genunchii şi atît de jalnic şi de caraghios prada îi cădea bucată cu bucată dintre degetele uscate, care zadarnic se convulsiunau s-o oprească, încît i se aşeză ca o slăbiciune pe inimă, şi ea nu mai avu tăria să-i strige nici una din grozavele vorbe plănuite.

Se prefăcu din nou nemişcată şi-l lăsă astfel să-şi strîngă cu mîinile lui scorojite bucăţelele de pîine; îl lăsă să se strecoare de-a buşelea, ca o tîrîtoare, alături, şi toate aceste nedibăcii de tîlhar stîngaci, care-şi păzea atît de avar străşnicia părintească, o făcu[ră] să-şi simtă tot corpul muiat în jale ca într-o baie caldă şi lăcrămi arzînd i se smiciră pe sticlişul ochilor.

— Tată… putu să mai geamă, căci un plîns violent îi strînse gîtul ca în gheare, o zgîlţîi de piept cu putere, o strivi sub apăsarea lui ca un corp străin şi puternic, ca un duşman invizibil şi neaşteptat, ca însuşi tatăl ei…

Cînd scăpă de năpraznicul sugrum, găsi pe bătrîn alături, în genunchi. El privea aiurit împrejuru-i, căci auzea din pod, sau poate din pivniţă, sau, cine ştie, poate din însuşi miezul gîndului său, o hohotire veselă şi necurmată, care-l doborî de ruşine cu capul în poalele ei. Şi-acum el începu să plîngă, dar atît de hodorogit, atît de gros şi atît de subţire uneori şi schimonosit pentru vîrsta lui, încît cu bună credinţă ai fi socotit că ea surîde acum printre lăcrămile încă neoprite, tocmai pentru aceea.

Dar ea surîdea atît de fericită pentru că primul lui suspin îi dăduse libertatea. Bătrînul, în sfîrşit, consimţea…

Căci ea nu vedea decît pe celălalt, înalt, mlădios, bun, minunat, ca-n poveşti; îi auzea vocea dulceagă; îi simţea răsufletul cald gîdilîndu-i urechea.

Iar bătrînul, cu capul în fuste, uitat de foame, plîngea înainte, pe tonuri din ce în ce mai forte şi din ce în ce mai piţigăiate, pîntecul pîngărit.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA