Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Deus ex machina

Sandulian se ridică.

Ochii încă mai căutau în drojdia paharului de bere, dar convingerea lui era făcută. Parcă ar fi cetit tot adevărul în paharul acesta de bere, în care zdrenţe de spumă se lăsau domol pe păreţii groşi de sticlă, cu crînguri şi păsări în relief.

Ceru plata şi plecă zorit, strecurîndu-se repede printre trecătorii dinainte-i, sau izbindu-se de cei pe care-i întîlnea în cale. Gonea, mînat parcă de teama ca nu cumva vreo idee nouă să-i schimbe în vreun fel convingerea cîştigată.

La o strîmtoare de strada, îngrămădirea curioşilor care luau parte, vociferînd, la o altercaţie vie între un birjar şi un pasager, pentru motive de tarif, îl opri fără voie. Şi-l apucă o ciudă grozavă pe această lume, care, în loc să-şi vadă de treburi mai îmbolditoare, în loc să se ducă pe neaşteptate acasă sau să-şi spioneze amantele, stă gură-cască şi intervine într-o ceartă atît de puţin importantă. Dar cîtă vreme avu nevoie să-şi facă loc, văzu că toate gîndurile care-l ajunseră din urmă nu numai că nu puneau nici o cumpănă ideii ce-l cîştigase în întregime, dar încă o mai şi întăreau şi o luminau, ca-n plină zi…

Micşoră atunci pasul, el însuşi uluit de atîta lumină şi parcă voind acum să găsească un punct de reper contrar. Dar în zadar: lumina cea mare invadase din toate părţile, ca o revărsare de ocean, şi oriunde ochii lui se roteau, părîndu-i-se că găseşte un reazăm solid, uitîndu-se mai bine, nu vedea altceva decît unda instabilă.

Covîrşit de această mare şi cumplită revelaţie, care pînă acuma nu ajunsese la el decît prin vagi raze rătăcite printre nori grei şi opaci, intră de-a dreptul în iatacul soţiei sale.

Îl primi zîmbitoare, ca de obicei, încît toată introducerea, abila introducere pe care o ticluise pe stradă, zbură ca un stol dezordonat şi confuz. Fără să spună o vorbă, începu să se plimbe de la un capăt la altul al camerei, dar oricît de grăbiţi îi erau paşii în această cursă de leu în cuşcă, stolul se tot ducea înainte, dispărea la orizont.

Catia zîmbea necontenit, fără nici o modulaţie, văzîndu-şi de cusătura cu care o găsise în mînă. Încetini pasul, să examineze puţin, pe furiş, zîmbetul acela. Dar nu găsi în el nici un pic de ironie; o răsfrîngere naturală a buzelor, fără nici o cută suspectă. Ieşi deci trîntind uşa, dar nu făcu decît un pas, pentru a o redeschide de îndată, ca să surprindă rîsul trădător. Dar nici acum nu găsi, pe faţa cu trăsături obişnuite, decît uimire, o uimire obişnuită…

— Te rog să mă ierţi!

— De ce să te iert?

— Mi-a scăpat uşa…

Ea dădu din umeri în chipul cel mai obişnuit, cel mai liniştit cu putinţă.

Ieşi iarăşi, dînd la rîndu-i din umeri. Dar acum gîndurile de pe stradă se întoarseră şi-l năpădiră buluc. Lucrul era limpede ca bună ziua. Şi, totuşi, liniştea asta era teribilă, liniştea, obişnuinţa asta, posibilitatea de a fi veşnic aceeaşi, pe care o mînuia cu atîta uşurinţă…

Reintră. De astă dată nici un zîmbet, nici o mişcare pe figura ei. O perfectă seninătate, ca şi cînd nimic nu se întîmpla în faţa ei, ca şi cînd nimeni nu ar fi intrat, nimeni n-ar fi bocănit cu paşi grei pe covor, ca şi cînd nimeni n-ar fi trîntit uşa şi n-ar fi ieşit în trei rînduri… nu mai puţin…

Şi nici o nedumerire, nici o întrebare, nimic, nimic…

„Hî…”

Catia… hî… e cusută cu aţă albă…

Ea ridică spre dînsul cusătura din mîni.

— Unde vezi tu aţă albă?…

„Canalia!?! Hî…”

— Nu se vede aţa albă, dar este…

Ea dădu din umeri cu nepăsare. Ei nu! O femeie, o soţie care n-are nimic pe suflet ar ridica acum capul şi l-ar privi întrebător. I-ar spune neapărat: „Ce vrei să zici?…” Dar liniştea asta!… Abia o uşoară strîmbătură… a buzelor… Nu… nu, e suficient… E într-adevăr cusută cu aţă albă aceasta prefăcută lipsă de interes. Chiar datul ăsta tardiv din umeri.

— Nu înţeleg. Ce vrei să zici? răsună glasul ei, în vreme ce ochii se ridicară alene spre dînsul.

A ieşit din nou afară şi din nou gîndurile l-au luat la trîntă. Şi-a strîns pumnii, dar n-a mai găsit nici un pretext… Ba nu, cusătura…

Adică… mă rog, ce cosea ea acolo? Ce anume? Şi pentru care utilitate?… Vreo batistă… sau un fular, n-a băgat bine de samă… Şi ăsta era primul lucru la care trebuia să se uite… Ce anume cosea? Pentru cine?…

El nu ştia ce cosea ea anume şi, cu toate astea, Catia îi întinse cusătura spre dînsul, desfăcută, pentru a-i arăta că n-are nici un pic de aţă albă. Şi cu toate acestea, el n-a putut vedea nimic, n-a putut vedea din ce constă cusătura aceea, deşi i-a întins-o atît de aproape. Ba tocmai pentru că i-a întins-o atît de aproape… i-a luat ochii, l-a orbit. Ea ştia bine că aducînd-o atît de aproape de ochii lui, el nu va mai putea vedea nimic. Ea ştia bine că astfel îşi va bate joc de dînsul…

Ar fi vrut să se întoarcă din nou şi din nou să-şi plece ochii pe cusătura revelatoare. Dar acum era departe şi mergea cu paşi zoriţi, ca să-şi regăsească stolul pierdut al gîndurilor, ca să-şi facă planul de atac cu mai multă dibăcie, cu mai mult sînge rece…

Cusătura ar fi una… Un punct bun.

„Pentru cine faci dumneata aşa ceva?”

Totuşi, o vede senină, explicîndu-i, bunăoară: „Nu vezi, e un abat-jour nou pentru lampa din sufragerie…”

Şi-l năpădeşte tristeţa că a dat din nou greş; ar trebui să aibă numaidecît alte şapte sau şaptezeci de întrebări care să se urmeze repede, ca focurile de petardă. Dar deocamdată n-are decît întrebarea privitoare la cusătură…

E trist, e grozav de trist. Oricît îşi bate capul, nu mai găseşte alta.

E cumplit de trist. Cel puţin să se aleagă într-un fel. Starea asta de nesiguranţă şi nelinişte îl minează, îl deprimă, îl dărîmă.

S-a reîntors la cafeneaua de unde plecase şi a cerut un ţap, pe care-l soarbe cu înghiţituri largi, lacome. Nu vede nimic în jurul lui, şi chelnărul care i-a adus un jurnal, petrecut pe după un fel de caduceu de lemn, îl plictiseşte. Chelnărul înţelege, lasă jurnalul şi pleacă. Iar Sandulian se zvîrcole pe scaun, ca un şarpe care a răscolit spuza unui foc acoperit din ajun. El nu vede decît spuma berii, care se lasă domol spre fundul paharului basoreliefat cu atîtea încărcături agasante. Spuma care se lasă domol îi face bine; i se pare că, la fel cu sticla paharului, se desface şi mintea lui.

Cînd s-a mai potolit, ia jurnalul şi-l desface. Dar înainte de a arunca ochii pe dînsul, ideea mîntuitoare i-a venit.

Lovitura trebuie dată la el; către el trebuie să se îndrepte de-acuma, către omul acela enorm şi spătos, cu doi ochi mici, sticlind de răutate sub streşinile largi ale sprîncenelor. Ei da, avea tot dreptul. Era soţ. Şi acela trebuia să-i răspundă, să-i dea socoteala. Va brava deci fulgerele de mînie ale ochilor mici, va brava glasul categoric şi tăios, va ridica şi el tonul. Mă rog, era soţ şi avea tot dreptul.

Da, aşa va face.

Cu toate astea, îi trebuia un sprijin… moral. Banditul acela e un om foarte violent. Cum dracului l-a ales nevastă-sa, dintre atîţi amici ai casei, tocmai pe el? Dacă ar fi fost altul, mai potrivit, mai ca toţi oamenii, ehe! l-ar apuca bine de gulerul hainei şi l-ar scutura niţel…

Încă zdravăn de tot…

Dar la tîlharul ăsta e cu neputinţă să te gîndeşti că l-ai putea apuca de reverul hainei. E un uriaş în toată puterea cuvîntului. Aşa i-a plăcut dumneaei; un uriaş şi un violent…

Cu toate astea, sînt mijloace în faţa cărora şi cei mai uriaşi trebuie să cedeze. Şi s-au văzut cazuri cînd oameni de-o putere excepţională au fost înfrînţi de vreun slăbănog, de cîte-un pirpiriu… S-au văzut destule cazuri… cînd slăbănogul, cînd pirpiriul a fost animat de o mînie cumplită, o furie oarbă şi care nu mai cunoştea margini şi obstacole. O furie cumplită înzeceşte puterile… Iar starea de soţ înşelat e generatoare de-o astfel de mînie…

Aşa gîndea Sandulian, fără însă a izbuti să-şi formeze convingerea deplină. Drept care, fu nevoit să mai ceară un ţap, şi încă unul…

În cele din urmă lumină se făcu… O mînie năprasnică nu se poate dezlănţui dacă nu e sprijinită solid de-un suport, de ceva ascuns şi sigur, de-o rezervă care să poată interveni la momentul oportun, în caz cînd teoria înzecirii puterilor s-ar arăta netemeinică tocmai într-un caz ca atare.

Un… o mică armă, un revolver din cele noi, mici cît să nu se vadă din pumn, poate constitui o astfel de rezervă, din cele mai serioase. E suficient să-l simţi în podul palmei, ca teoria mîniei ofensatului, care nu mai cunoaşte margini, să fie promovată mai cu brio decît şi-ar fi putut închipui cel care a lansat-o.

Deci, înainte de a ajunge la ţintă, un prim popas la primul armurier întîlnit în cale! Iar pînă atunci, încă un ţap, pentru definitivarea hotărîrii.

— Băiete, un ţap!

Şi domnul Sandulian zgudui caduceul, pentru ca să se desfacă jurnalul întins pe el. Era primul ţap pe care avea să-l bea în tihnă, primul ţap popriu-zis din ziua aceea, aşa că se impuneau neapărat onorurile jurnalului, ca tot omul care, după această tihnă trecătoare, are de plecat la treburi mai importante şi… sigure.

Parcurse titlurile dintr-o aruncătură de ochi, pentru a-şi alege subiectul cel mai atrăgător. Dar nu găsi nimic deosebit. Politică şi iar politică. Un lucru cu totul fără nici o legătură cu ceea ce-l preocupa pe el.

Îl preocupa revolverul. Căută deci o reclamă de armurier. Însă ochii se împiedecară de ceva şi mai aproape de sufletul lui în clipele acelea decît chiar o adresă de armurier. Se opri la rubrica: „Palatul de Justiţie”.

Ceti: „Un nou gen de escrocherie…” Aş… ce-l priveau pe el genurile noi de escrocherie?… Înainte! Unde va fi şi revolver…

Dar coborînd ochii ca să treacă de porţiunea de coloană care nu-l interesa, i se înfipse deodată în vederi un cuvînt familiar, un nume, un nume la care nu s-ar fi aşteptat, un nume care însemna o considerabilă revelaţie: Stăsescu.

Stăsescu! Dar Stăsescu era el, tipul… amicul… adică inimicul, rivalul… rivalul pentru care vrea tocmai să cumpere revolverul, pentru ca să-şi poată permite să-i vorbească.

Stăsescu, la rubrica „Palatului Justiţiei”, sub titlul: „Un nou gen de escrocherie”.

Mă rog, judecător de instrucţie nu-l ştia să fie, nici procuror, nici comisar. Atunci nu putea fi decît…

Se aruncă asupra jurnalului, cu ochii dilataţi de o fericire fără de samăn, cu nişte ochi atît de plini de lumină, că nici nu putu la început să cetească un cuvînt…

Escroc… Nu putea fi decît escrocul. Şi era tocmai. Stăsescu, acest om bogat, însă fără meserie şi avere concretă, fusese prins cu un nou gen de escrocherie. Sandulian ceti, mai degrabă mîncă rîndurile.

Însă după prima lectură nu se simţi săturat. Era ceva cam vag şi nu părea să fie tocmai aşa grav. Trebui să cetească a doua şi a treia oară pentru ca să înţeleagă mecanismul afacerii juridice. Cu toate sforţările raţiunii şi închipuirii lui, însă, chestia nu parvenea să i se pară tocmai aşa gravă. O complicată afacere comercială şi… cam aşa ceva… Dar nu izbutea să vadă fapta cea rea, partea de vină a arestatului.

„O să-i dea drumul”, gîndi el dezamăgit.

Luă şi alte jurnale, dar dispoziţia nu-i mai crescu. Se sculă nemulţumit, ba chiar întristat. Dar se resemnă: în orice caz, are cu ce face o bună impresie doamnei Sandulian.

La chioşcul din apropiere luă un teanc întreg de ziare. Şi porni eroic, pipăind pachetul pe deasupra umflăturii buzunarului. Era într-adevăr gros; şi parcă tot pe atît îngroşa şi vina lui Stăsescu.

La un colţ, literele de aur ale unei firme înguste îi săriră în ochi de sub un puternic felinar electric.

I. GROZIANU
Avocat
Consulţaţiuni 7—9

Era chiar 7 şi jumătate. Iar lumina care se răsfrîngea din firma de sticlă neagră, parcă înzestrată cu puteri magnetice, îi încetini pasul, apoi îl opri în loc.

„De ce nu? îşi spuse Sandulian. De ce nu?” Poate lucrurile să fie şi mai grave decît ar părea în realitate. Pe urmă… tot trebuia să cumpere un revolver, în orice caz, o consultaţie tot va fi mai ieftină decît un revolver. În schimb, lucrurile ar putea să iasă cu mult mai grave.

Şi într-adevăr, după o jumătate de ceas, Sandulian ieşise luminat…

Întîi avocatul spusese:

— Cam gravă chestia… Foarte gravă… Trebuie să luptăm din răsputeri… ca să-l scoatem…

— Să lupt? Să scot? Pe tîlharul ăsta? Tocmai eu vreau să ştiu, din contră, cît ar putea fi… Înţelegeţi… pe cît timp, ca să zic aşa, aş putea să mă socotesc scăpat de el…

— A, sînteţi partea civilă… Nu mi-aţi spus aşa ceva. Va să zică, de la dumneavoastră a împrumutat tablourile…

— Da’ de unde… Dar e un tîlhar, un tîlhar de rînd… aş vrea să-l văd înfundat chiar pe cinci ani… chiar şi mai mult…

— Mă rog… Însă noi trebuie să ştim interesul… vreau întîi să văd interesul care vă face să interveniţi în proces…

Sandulian privi bănuitor la avocat. Oare ar putea să ştie ăsta ceva?…

— Dar de ce e necesar să cunoaşteţi dumneavoastră interesul meu, domnule?…

— O, domnule, interesul… interesul juridic… Pas d’interet, pas d’action… e un precept care ne împiedecă…

— Ah, da… dar poate e ceva indiscret la mijloc…

— A-ha… a… a… Înţeleg…

Sandulian îl privi crunt; avocatul surîse fugitiv şi redeveni grav.

— În cazul ăsta, spuse el, nu-mi rămîne nimic decît de a-mi oferi serviciile părţii civile în mod gratuit… cu condiţia ca să mă despăgubiţi dumneavoastră… Mie, în orice caz, înţelegeţi, îmi trebuie o procură de la reclamantul în drept…

— Dar cel puţin e rost de-o pedeapsă ca lumea?

Avocatul deschise codul şi îi arătă o combinaţie întreagă de articole.

— Înţelegeţi, totul depinde de modul cum punem chestiunea… Cum vedeţi, poate să meargă şi pînă la cinci ani…

Socoteala onorarului, pe care i-o făcu apoi, nu i se păru lui Sandulian chiar prea exagerată; nu depăşea nici jumătate din preţul revolverului. Avocatul ăsta era cam ieftin. Îl angajă deci, dar cînd plăti acontul, gîndi ca n-ar strica mult să mai tocmească şi unul mai scump, mai cu greutate…

Sandulian intră în camera soţiei sale, pe buze cu un cîntec la modă. Mai îl fluiera, mai îl sîsîia, mai tăcea ca să-l reia iarăşi, dar nevastă-sa nu-şi ridică ochii de pe gherghef. Atunci scoase teancul de gazete şi-l trînti cu plesnet mare pe măsuţa de lîngă canapea. Doamna Sandulian nici nu tresări măcar.

Se aruncă pe canapea, aşa cum se găsea, cu paltonul pe dînsul. Şi începu să desfacă jurnalele zgomotos, schimbîndu-şi necontenit poziţia picioarelor aruncate unul peste altul şi făcînd somiera sofalei să ofteze în acorduri dureroase.

Mai la urmă, văzînd că nu izbuteşte s-o scoată din mutismu-i încăpăţînat, gîndi că trebuie să se prefacă încordat asupra lecturii şi, la un moment dat, să sară, surprins de mirare, că a descoperit o veste atît de gravă şi dezonorantă privind pe amicul lor Stăsescu.

Îi examină pe furiş figura, pe cînd parcurgea într-o doară titlurile şi coloanele indiferente. Ca şi cînd ar fi vrut să şi-o întipărească bine în minte, pentru a se bucura şi mai mult în urmă de diferenţa dintre expresia senină pe care o păstra încă şi expresia de surpriză, de groază ori poate de necaz care o să-i strîmbe nobilele sale trăsături, iaca, peste puţină vreme.

Şi, fără a mai aştepta mult, Sandulian scoase deodată un „A!” scurt şi sughiţat, apoi sări din pat, simulînd o stupoare exagerată, de actor începător.

— Dar ce va să zică asta? răcni el, bălăbănindu-se pe picioare. Ia uite, domnule… nemaipomenit…

Şi-şi acoperea faţa cu jurnalul, o descoperea apoi îndată, ca să-şi privească soţia, şi pe urmă se repezea din nou cu ochii la jurnal, pentru a reciti, cu stupida şi ieftina lui consternare aşternută nepotrivit pe fondul vioi al figurii.

— Ei, ce este, ce este? strigă plictisită doamna Sandulian. Ce s-a întîmplat? Spune odată… Ce te-a surprins atîta?!…

— Stăsescu…

Şi se opri, ca să judece efectul acestui cuvînt, rostit după o scenă atît de patetic jucată.

Dar doamna Sandulian plecă ochii, dînd din umeri, plictisită.

— Ei!! Ce e cu el?…

Lui Sandulian i se păru că zîmbeşte…

„Să vedem dacă ai să mai zîmbeşti şi acum”, îsi făcu el vînt… şi continuă, fixînd-o:

— Stăsescu… a fost arestat… A fost prins cu escrocheria… Un nou gen de escrocherie. Grav de tot… Pedeapsă pînă la cinci ani…

Şi-i întinse jurnalul, pentru ca să-i fie mai la îndemînă urmărirea metamorfozelor ei fizionomice.

Ea cetea însă calm şi fără nici o surpriză. Lui Sandulian nici nu-i venea să creadă.

Adică… oare… să nu fie adevărat, şi toată alarma lui să nu fie decît un caraghioslîc, din care…

Bine, dar atîtea evidenţe, atîtea siguranţe, care ieşiseră rînd pe rînd din spuma de bere ca obiectele neaşteptate din cutia unui scamator!

— Toate ziarele scriu, adăugă el, desfăcîndu-le rînd pe rînd şi îngroşînd vocea agresiv, ca să întindă coarda pînă la capăt… Toată presa…

Dar ea nu mai vru să cetească şi dădu din umeri indiferentă. Însă nici el nu se lăsă bătut.

— Maximum de pedeapsă, cinci ani, minimum trei. E grav de tot…

Şi după o pauză, în care păru că-şi consultă, concentrat, cunoştinţele juridice, declară:

— Prin urmare, trebuie să ne luăm ziua bună pentru un timp mai îndelungat de la domnul Stăsescu. Adică pentru totdeauna… Căci chiar după trei ani de zile, sau patru, sau cinci… cît vor fi… nu ştiu cine are să-i mai întindă mîna… Şi-n casa mea nu-mi trebuie escroci! zbieră el drept încheiere.

Dar doamna tăcea înainte, exasperantă. Ceea ce-l făcu pe Sandulian s-o ia puţin mai de-a dreptul.

— S-ar părea că nu vă interesează de loc această chestiune, făcu el mieros. S-ar părea… că nici usturoi n-aţi mîncat… nici gura, pardon, nu vă miroase…

Ea făcu o mişcare de displăcere cu buzele şi izbucni, în lumina de triumf a ochilor lui:

— Ah, eşti cumplit de agasant… şi mai ales eşti groaznic cînd începi cu astfel de expresii, de care abia credeam că te dezbărasem… Mă rog, ce doreşti de la mine?

— Nu înţelegi? Stăsescu a fost arestat…

— Ei, şi dacă a fost arestat?!…

A… Sandulian o măsură de sus pînă jos… Dar evidenţele lui dinainte rămîneau, rămîneau… Ha… cocoana… credea că îl poartă pe el… aşa… Aha… Nu merge… Numai că trebuie înzecită băgarea de samă… Nu vezi cît e de periculoasă această femeie?…

— Va să zică, ţi-e indiferent, nu? Hm, curios… Eu credeam că te priveşte şi el puţin, săracul… E doar prietenul nostru cel mai bun… prietenul casei, de!… pe care d-ta mi l-ai recomandat… nu eu dumitale… Bietul Stăsescu! Sărmanul! El, care cel puţin de două ori pe săptămînă lua masa la noi… Cum adică… dumneavoastră femeilor, aşa vă sînt de indiferenţi cei atît de aproape de dumneavoastră? se minună el, fericit de verva lui şi de modul cum a dus-o. Stăsescule, Stăsescule, mai crede în prieteni, Stăsescule!…

— Vorbeşti prostii, îl întrerupse d-na Sandulian. Sigur că nu mi-e aşa de indiferent… Dar mai întîi de toate nici n-a fost judecat, nici n-a fost condamnat… Şi eu cunosc mai bine pe Stăsescu decît dumneata… şi pot să ştiu destul de bine că sufletul lui nu e capabil de astfel de lucruri urîte… O, nu… De altfel, ar fi fost inutil să facă aşa ceva… el e destul de bogat…

Sandulian rămase cu ochii bleojdiţi la ea, cu gura întredeschisă, prin care vîrful limbii sta gata să se strecoare, ca la spînzuraţi.

Aşadar, era întocmai. Aşadar, era totul adevărat. Siguranţele lui erau cu adevărat… siguranţe… Şi cine ştie de cînd nemernicii ăştia o duc astfel… Poate chiar dinainte ca ea să-i fi fost soţie…

Ea-şi aplecase ochii deasupra gherghefului, iar el începu să se plimbe impacientat şi nervos. Totuşi, se liniştea… Noroc că lucrurile sfîrşeau astfel înainte de-a se băga de samă… cel puţin faţă de lumea cealaltă, de ochii lumii… pentru că, mă rog… o probă evidentă nu era… Totul nu dăinuia decît în stare de supoziţie… Căci, la drept vorbind, nici chiar siguranţele lui nu erau tocmai-tocmai nişte siguranţe în adevăratul înţeles al cuvîntului… De văzut, n-a văzut nimic, şi de auzit, n-a auzit nimic… precis… Toate nu sînt decît deducţii… simple deducţii. Ici-colo, cîte-o vorbă care putea să aibă şi un alt sens, cîte-un gest care putea să aibă şi altă interpretare… cu siguranţă că gluma de-abia acum începea să se îngroaşe… Cu siguranţă că prietenia de-abia de-acuma ameninţa să se transforme în amor sadea… Da, da… pînă la proba contrarie, nimeni nu poate să presupună în sarcina altuia ceva de care nu e sigur… aşa doar i-a spus şi avocatul cînd i-a explicat că pînă la judecarea procesului definitiv arestarea lui Stăsescu n-are nici o importanţă propriu-zisă, drept care onorarul nu i-l ia decît în vederea procesului definitiv…

Nici el deci nu poate deocamdată să arunce piatra acuzării definitive în soţia lui. Cel mult, să se bucure că destinul s-a amestecat singur ca să împiedece o nelegiuire şi o nemernicie care se punea la cale…

Ceea ce dovedeşte că lucrurile ajunseseră la un punct destul de serios e însă că doamna pare să-şi dea perfect sama că timpul încă n-a sosit să se teamă de soarta lui Stăsescu. Ea pare să ştie foarte bine deosebirea între o arestare preventivă şi între o condamnare… de parcă ea însăşi ar fi consultat un avocat… dacă n-o fi prevenit-o chiar banditul… mai demult…

…O-ho… aicea se arată un complot întreg…

— Va să zică, nu-l crezi capabil de aşa ceva?!

— O, desigur… În această privinţă sînt de perfect acord cu tine…

— Da… a? Sînteţi?! Apoi, draga mea, dacă vrei să ştii, eu cred că e vinovat… vinovat din cap pînă în picioare… Ce tot îmi spui mie de avere şi de lucruri d-astea!… Iubitul dumitale amic Stăsescu trăia din expediente… Asta e… S-o ştii dumneata… Adică poate o şi ştiai… apăsă el, provocator, pe ultimele vorbe.

Dar ca surîse cu blîndeţă…

— Vei vedea că am avut dreptate… cînd se va judeca procesul… Îţi spun, nu pot să cred aşa ceva… nu e capabil de aşa ceva…

— Eşti aşa de sigură?…

— Instinctul meu nu mă înşeală niciodată…

„Astea-s mărturisiri, cum s-ar zice, pe faţă… Îl iubeşte, asta e… şi spune, arată…”, bolborosi Sandulian în fundul gîtlejului său, fără a socoti însă momentul potrivit să dea drum larg tumultului indignării… „Poftim, că mărturiseşte!… Dar e un destin pe lumea asta… e un Dumnezeu…”

— Într-adevăr, bietul Stăsescu! oftă el acum adînc, întorcînd-o cu înţelepciune, pentru a provoca noi destăinuiri. Mi-ar părea foarte rău… dacă… Şi, înţelegi… Noi înşine ne-am găsi într-o postură foarte puţin convenabilă… Dar în sfîrşit… să nu fim egoişti… Noi ca noi… Dar el, bietul băiat!… Dorinţa mea fermă este ca să scape basma curată… Să-şi dovedească nevinovăţia… Altfel, să ştii, îl aşteaptă pedeapsă grea de tot… De la trei la cinci ani, nu mai puţin…

— Ce trei, ce cinci ani!… Ce tot vorbeşti aci?! Sînt oameni care omoară, şi tot pot scăpa cu cîteva luni… ba chiar îi achită… Dar el, care n-a omorît pe nimeni?…

— Cum n-a omorît?… I-a escrocat… I-a jefuit de avutul lor… I-a adus în stare de mizerie. Asta nu e tot o crimă?…

— Nu e… şi chiar dacă o fi… o să se vadă că cel mult a greşit… şi-l va achita…

„Ia uite, cum îl iubeşte, canalia!…”, bolborosi din nou Sandulian, în fundul gîtlejului. Şi izbucni cu toată tăria:

— Nu-l va achita… Numai la juraţi se achită… Acolo se judecă omorurile… Dar asta e altfel de faptă… care se judecă numai la tribunal… Şi tribunalul condamnă… Asta e faptă de cinci ani, înţelege odată… româneşte…

— Habar n-ai!

— Habar n-ai d-ta… Fapta lui e prevăzută cu cinci ani în lege…

— Păi sigur, cunoşti foarte bine d-ta legile…

— Dacă nu m-oi pricepe eu, se pricepe avocatul care mi-a spus…

— A… a…? Va să zică… Ai întrebat un avocat… Ştiai dinainte… Mi se păruse că aici, acasă, ai descoperit, în jurnal… Hm… Şi începu să rîdă cu poftă… Mă rog, pentru ce ai ţinut să-mi joci teatrul ăsta? întrebă ea, foarte înveselită.

— Ce teatru, ce teatru?! Eu nu joc teatru, doamnă… Credeţi că eu n-am mai stat de vorbă cu avocaţi în viaţa mea?… Eu n-am fost la Palatul de justiţie ca auditor?… Iată un loc unde-ţi recomand să te duci şi d-ta… Acolo poţi vedea multe lucruri… neplăcute, de care ai şti apoi să te fereşti din vreme…

— Bine-bine, lasă asta… Să ne întoarcem la cele ce vorbeam. Ce-au a face vizitele d-tale la Palatul justiţiei cu pedeapsa lui Stăsescu?

— Pentru că am văzut acolo cum sînt pedepsiţi cei care fac ce-a făcut Stăsescu.

— Dar n-a mai făcut nimeni ce-a făcut Stăsescu… Parcă îmi ceteai adineaori că el a inventat un gen nou de escrocherie…

Sandulian nu mai găsi imediat riposta de data asta. Ba chiar se înecă şi începu să tuşească. Pe urmă îşi prelungi tuşea, ca să găsească o ieşire onorabilă. Cînd socoti că trebuie să se potolească, rosti:

— Inventator… Acum mi-l scoţi şi inventator… A… să-mi vezi mătăluţă ce patentă mi-l mai aşteaptă pe acest mare inventator… pe acest bandit… pe acest pungaş ordinar… A… trebuie să fac inventarul tuturor lucrurilor, ca să văd dacă nu mi-a dispărut ceva pe urma vizitelor acestui onorabil inventator…

Ea surîse cu nemărginit de dispreţuitoare milă drept răspuns. Iar el, cetind acest zîmbet, îşi dădu seama cît de nemărginit îl iubea. Cît de singur şi de neştiutor a fost între aceşti doi complici, care cu siguranţă că tot timpul n-au avut faţă de el decît aceeaşi nemărginit de dispreţuitoare mila.

Ca pentru un neştiutor ce era.

Îndată ce ar fi ştiut, îndată ce s-ar fi pornit să se opună, mila ar fi dispărut şi ar fi rămas doar dispreţul. Şi ura oarbă. La început, latentă şi neagră, ca de fiare ce se măsoară înainte de a se arunca una asupra alteia.

Dar descoperise lucrurile acestea acum, cînd ele încetaseră de a mai exista. Doamne, ce s-ar fi întîmplat dacă le-ar fi descoperit mai demult?

Ar fi avut el curajul să se ridice, să strige, să-şi ceară repararea sufletului său jignit şi călcat în picioare? Ar fi avut curajui ăsta?…

A, da… Adineaori, la berărie, gîndea să treacă pe la un armurier, ca să se înarmeze.

Surîse trist acestei amintiri.

Ei? Şi cum… şi cînd ar fi putut să lovească? Unde… cînd ar fi găsit pieptul dezgolit, pe care să-l ciuruiască?… Doar în faţa lui, cei doi ar fi păstrat aceeaşi atitudine calmă, ermetică, prietenească chiar… Unde, unde să lovească? Cum sa lovească în faţa prietenească şi surîzătoare, care s-ar fi apărat desigur cu toată violenţa şi puterea ce-i da aparenta nevinovăţie? Cum, cum să smulgă vălul acestei aparenţe?…

O, cu adevărat că este un dumnezeu deasupra, care intervine, Deus ex machina, să te scoată la timp din mijlocul acestui labirint de încîlcite şi atît de chinuitoare întrebări…

Este un dumnezeu…

Sandulian recunoaşte, cu toată bunăvoinţa şi îndatorirea de care e capabil, în momentele acestea, pe Dumnezeu, şi-i acordă solemn promisiunea supunerii oarbe şi eterne.

E vesel, e fericit, e liber…

Se poate mişca, se mişcă, poate vorbi, gesticula, striga… de-a dreptul, fără nici un ocol, fără nici o stînjenire. Fără a se gîndi ce fel de interpretări va putea întîmpina cuvîntul său, ce fel de rezonanţe va isca în bolţile sufleteşti în care va pătrunde, ce fel de avertismente surde vor reflecta aceste bolţi, înapoi, spre dînsul…

Liber… Gol… Nou… Ca un nou-născut…

— Cinci ani, doamnă, cinci… Ei da, am fost la avocat şi l-am întrebat. Cinci ani. Cazul e foarte grav…

— Şi te poate bucura asta?

— Ei da, doamnă… mult, foarte mult… infinit de mult… Atît de mult, că îmi voi permite să-ţi cînt ceva frumos, un cîntec de dragoste… de parcă acuma ne-am fi cunoscut întîia dată… Primul meu cîntec de dragoste…

Şi Sandulian începu să tuşască şi să-şi dreagă vocea lui obosită, apoi dădu drum primelor note:

Tu, viaţa mea,
Tu, dulcea mea viaţă…
Acum începi cu adevărat pentru mine…

Muzica era arbitrară, ca şi această poezie, cu totul şi cu totul originală.

Dar atunci servitoarea veni să anunţe:

— Domnul Stăsescu!

Exclamaţia de surpriză care scăpă lui Sandulian fu ca zgomotul unei coarde ce se sparge în mijlocul, în momentul cel mai patetic al cîntecului.

— Cine? Ce face? Ce caută? Ce vrea? Ce doreşte? Ce caută aici?!

Servitoarea dădu din umeri, fără înţelegere. Dar Sandulian se întoarse către nevastă-sa, formidabil şi necruţător:

— A evadat deci? Şi caută azil la mine! A-ha… Eu nu pot să dau azil la toţi escrocii. Casa mea nu e azil de… de…

Uşa care se deschise dinafară înăuntru întrerupse brusc avalanşa de vociferări.

În cadrul ei era d. Stăsescu, în persoană:

— Desigur vă miraţi de apariţia mea atît de neaşteptata astăzi, cînd vă spusesem că viu tocmai miercuri… Dar m-am grăbit să vă avertizez — continuă să mugească vocea de taur, înecînd îngîimeala de întrerupere a lui Sandulian — m-am grăbit să vă avertizez că dacă veţi ceti cumva în jurnale de o afacere în care e vorba de-un Stăsescu…

Aci o pauză mică, în care ochii lui Sandulian sfîrşesc prin a deveni incandescenţi de furia şi nerăbdarea ripostei ce pregăteşte…

— …apoi să nu credeţi că e vorba de mine… E un nemernic de văr al meu, pe care-l cheamă tot Ion, ca şi pe mine… şi care nu acum îmi face numele de rîs pentru întîia oară…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA