Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Examenul

Copiii veniseră mai de dimineaţă ca de obicei, dar soarele de mult se ridicase deasupra Oltului, şi Doinaru Gheorghe vedea aievea cum îmbracă tot rîul în solzi de argint, în minunaţi solzi de argint cît era de mare şi de mişcător, de parcă ar fi început să se trezească din somnul morţii balaurul sfîntului Gheorghe. Şi îndată închipuirea îl îmbrăcă la rîndu-i în zalele patronului din calendar, îi puse în mînă o suliţă cît raza aceea ce ţîşnea din soare ca dintr-o baltă de foc în care-ai dat cu praştia şi venea să-l împungă drept în ochi; îl punea apoi călare pe Corbul boieresc, al cărui bot de culoarea murii e tot o spumă cînd îi vîrî zăbala între dinţi; — şi aşa dichisit ca-n icoană se vedea pornind din curtea şcolii, pe drum la vale, spre rîul ascuns între zăvoaiele depărtării.

Copilul făcu un salt şi smucind din picioare, se prefăcu deopotrivă cal şi călăreţ. Svîrlind necontenit din copita închipuită, dădu ocol unui rotogol de prichindei zgomotoşi, nechezînd cu glasul lui tineresc în aerul proaspăt. Pumnii strînşi, unul în dreptul altuia, se apropiau sau se îndepărtau de pîntec, după cum ar fi dat sau ar fi înstrunit hăţul nărăvaşului.

Atunci, un ştrengar mai răsărit prinse şi el să necheze, se alipi de Doinaru şi-i păli din latură o copită.
O clipă, cei doi cai se priviră semeţi şi focoşi, din profil; numaidecît apoi se repeziră unul într-altul umăr în umăr, oferindu-şi reciproc spatele, izbind cu piciorul numai înapoi sau într-o parte, păstrînd pînă în amănunt normele unei veritabile lupte cavaline.

— Eu sînt Corbul de la curte, proclamă mîndru agresorul.

— Eu sînt Ducipal al lui Alisandru Machidon, ripostă şi mai mîndru Doinaru… Şi după un pic de reflecţie: Ba nu, bă… eu sînt harmăsarul lui sfîntu Gheorghe…

Un răspuns atît de savant aminti celui dintîi că azi e zi de examen, şi avîntul i se potoli pe loc. Prima zi a celui din urmă examen; cea mai cumplită zi din toată şcoala asta. Feri deci precaut de zburda vijelioasă a lui Ducipal şi se aşeză pe iarbă, sub vişinul de lîngă gard, la capătul şiragului de omuleţi, cu aer îngrijat, cu trăiştile golite alături, cu Cetirea deschisă pe genunchi, răsfoind filă cu filă, sau descîntînd din buze ca popa Elcfterie de la Sf. Ilie, cu degetul între pagini, cu ochii pierduţi în gol.

*

Din capătul celălalt al rîndului de mici momîi descîntătoate, ochii lui Ispăşoiu se opriră melancolici în mijlocul aprigului vîrtej ce se iscase deodată la nechezatul triumfal al lui Doinaru. Sentinela română se frînse atunci în două, şi amintirea abătută din firul ritmului dibui înfricoşată şi zadarnic versurile ce aveau să urmeze. Poticnitul îşi simţi deodată şira spinării rece de sudoare, cu tot viul soarelui ce-i bătea spatele; mintea răscolită de frică începu să facă disperate salturi în golul cadenţei rupte, spre a găsi în cele din urmă statornic punct de razim doar versul începutului şi chiar mai sus titlul.

De-abia de acolo pietroiul lui Sisif porneşte iar de-a prestegala. Copilul închide ochii ca să nu mai vadă încaierul ademenitor al puilor de centaur. Şi-n capul plin de versuri vitejeşti şi huiet, mijeşte mic, ca flăcăruşa unei candele în noaptea bisericii, conştiinţa unei nedreptăţi mai mari decît a putut el să vadă pe moşia boierească. Într-adevăr! Cum în mintea lui Doinaru stau cocoţate toate lecţiile din carte ca minunăţiile la panorama cu loterie din bîlci? Iei una, ori de unde, rămîn toate celelalte; cînd pe el, biet necăjit, îl răstigneşte taică-său ceasuri întregi pe scaun cu Cetirea sau cu Geografia între coatele înfipte în dunga mesei, pentru ca rînd cu rînd învăţat să i se aşeze ca brabetele lîngă brabete, pe gard; cum ai ochit unul, fug toţi ceilalţi…

Dar gîndul lăturalnic şi fără nădejde a frînt din nou poezia : Ispăşoiu îşi simte neputinţa topindu-i ochii în lacrimi. Şi munca lui Sisif reîncepe zadarnic…

*

Monitorul clasei — băiatul vechilului boieresc — Ştefănescu Ştefan, cu care Doinaru împarte premiul cel mare în fiecare an, se ţine ca de obicei răzleţ şi de iureşul cumplit din largul curţii, şi de răzleţii de sub vişin. Cu hăinuţele lui negre, el pîndeşte ca un pui de corb acolo, pe banca aceea şubredă, aruncată în umbra bucătăriei, mic şi neînduplecat tiran, necontenit cu creionul şi cu hîrtioara lîngă el (teribilul „raport”, la cetitul căruia vergile domnului cad cu nemiluita la palmă sau pe şezutul delicvenţilor mititei). În mintea celor de dincolo de marginea tîrgului, creionul se lungeşte în mîinile fiului, luînd proporţiile harapnicului părintesc, care umple de vaier moşia; pentru tîrgoveţi, acest simbol al nedreptăţilor acumulate an cu an şi abuzului în găoace nu trece mai mult de dimensiunea vergii „domnului”…

De ieri, în mintea lui e necontenit prezentă figura posomorită a vechilului, pătrunzînd cu călcătură rară şi apăsată pragul odăii…

— Hm… Mi se pare mie… păcătosu ăsta de dascăl a băgat în capu boierului că loaza aia a tinichigiului e mai tare ca tine la arimetică. Bagă de samă să nu mă faci mîne de rîs…

Apoi, plimbîndu-se cu paşii lui largi şi grei între patul cu macat galben, cusut cu paseri colorate de arnici, şi vechiul scrin lăcuit, mormăind ca pentru sine:

— He, afurisită cutră… Parcă-l aud mironosindu-se (imitînd un glas străin şi piţigăiat): „Nu m-amestec eu între copii, nene aministratorule… fiecare cu învăţătura lui…” (Revenind la vocea proprie.) Las’, că te potrivesc eu la bănicior, boier Mladinescule…

Drept răspuns (şi scena asta familiară, care nu-i mai iese din minte şi-i dă încredere şi curaj înzecit, Ştefănescu Ştefan o retrăieşte întreagă în amănunt) se vede întinzînd Cetirea tatălui său:

— Deschide-o unde vrei…

— Zi la Tudor Vladimirescu…

Băiatul se repede fără nici cea mai mică şovăire: „Pe lîngă turcii care ne împilau ţara şi ne jefuiau cu biruri grele, de la o vreme căzuseră şi grecii pe biata moşie. Ajutaţi de domnii fanarioţi”…

Părintele urmărea uimit rîndurile rostite rar şi semeţ, şi la fiecare frază nouă obrajii i se înroşeau de fericire.

— Ia vină-ncoa’, Lină, să auzi cum ştie băiatul nostru…

De dincolo, zgomotul maşinii de cusut, ce venea prin fereastra deschisă dintre odăi ca ropotul ploii tinere de vară, încetă brusc…

— Ba l-am auzit şi eu, mînca-l-ar mama de flăcău…

Straşnic lucru! Cu toată scena aceasta necontenit prezentă în minte, poeziile nu se frîng în bucăţi în capul dolofan al monitorului, ca-n bietul cap al lui Ispăşoiu. Favoritul ăsta al norocului trece prin lecţiile din carte cu gîndul aiurea, ca un cal învăţat pe-un întortocheat dram de noapte!

Acum, el nu vrea să piardă nici măcar jujnătatea de ceas care-a mai rămas pînă la sunarea clopoţelului. Ochii devorează cu iuţeală pagini peste pagini şi mintea-i simte lămurit cum fiecare foaie întoarsă i se aşază sub frunte, aşa cum straturi-straturi stau aşezate hîrtiile vechi în dulapul cu contabilităţi al tatălui său. Din cînd cînd în cînd, numai colţul cîte unui ochi i se ridică de pe cartea ce, spre uimirea lui Ispăşoiu, îşi păstrează şi acum, la examen, scoarţele tari, îmbrăcate în roşu, cu etichetă mare, iscălită caligrafic; şi cînd vede pe Doinaru, cu obrajii umflaţi şi aprinşi, cu capul gol, cu fruntea bombată sub părul blond, scurt tăiat, tot un rîs, tot corpul într-un spasm de rîs, învîrtindu-se înainte, ameţit de beţia jocului, ochii i se aruncă din nou cu sete hoţească asupra cărţii, ca asupra unui lucru scump, de la care adevăratul stăpîn şi-a întors nebăgător de samă privirile.

*

Jocul s-a spart.

Copiii, obosiţi, s-au lăsat roată pe iarbă, cu obrajii roşii, cu pieptul zvîcnind. Fiecare îşi reclamă voinicia în timpul vraiştei atît de tare, că nici unul n-aude pe celălalt. În cele din urmă tac cu toţii, amuzaţi de nenorocul lui Pătruţ Grigore. Căci pe bietul Pătruţ nimeni nu l-a văzut punînd jos pe Constantin F. Constantin, iar Constantin F. Constantin neagă la început sfios, apoi cu neruşinare:

— Cînd m-ai pus, domn’e, ce tot minţi pe-aici?…

Lui Pătruţ îi vine să plîngă. El ştie că unicul mijloc de convingere ar fi să-l provoace din nou pe adversarul de rea-credinţă; însă dacă proba se întoarce împotriva-i de astă dată? Şi oftează amarnic de cruda nedreptate, el, care credea că azi a tras cu buretele peste toate ruşinile trecute…

*

În colţul cel mai ferit al curţii s-au aciuat acum patru figuri întunecate şi groaznice. Sînt Budurăscu, ţiganul, şi ceilalţi trei din clasă siguri dc repetenţie, atît de siguri, că-n timpul jocului Ispăşoiu îi privise cu o uşoară umbră de invidie: ei doar ştiau ce-i aşteaptă! Îl recunoşteau de căpetenie pe Budurăscu, ca unul ce urma să rămînă acum pentru a treia oară; iar ţiganul îşi lua în serios rolul de vătaf.

Şoaptele lor subversive îi aprindeau şi mai mult de dorinţa faptei. Planul era stabilit. Răfuiala avea să se petreacă în adîncul zăvoaielor, cînd băiatul vechilului va veni la scăldat. Stănoagă îl va atrage acolo, departe de orice văz omenesc, ademenindu-l cu un cuib de pasere moţată, cum nu s-a mai văzut alta pe lume. Pe urmă rămînea pe sama lui Budurăscu şi-a celorlalţi doi…

— Tu doar atîta ai de făcut… Să-l aduci acolo… Şi chiar poţi să te faci că-i ţii apărarea dacă ţi-i aşa frică să nu trîntească tat-său pe tat-tău, rosteşte Budurăscu. Aşa-i, băieţi?

— Da, da, aşa e, încuviinţează ceilalţi.

— Aşa e, se hotărăşte Stănoagă după încă o ezitare. Vă faceţi că mă cîrpiţi şi pe mine… Şi eu plec plîngînd, cerînd ajutor…

— Da, dar dacă te-o lua martor? îşi dă unul cu bănatul.

— M… face o mişcare de eroică nepăsare ţiganul. Să puneţi toţi pe mine…

De după latrine apare, băgător de samă şi gata să se tragă înapoi, capul lui Ştefănescu Ştefan. Conspiratorii au prins mişcarea din zbor şi au plecat întunecatele priviri în pămînt. Budurăscu însă nu se intimidează:

— Şi cum, mă Stănoagă, zici că e moţată rău? rîde el. Hai mă, să ne-o arăţi şi nouă…

*

La fel cu copiii, clasa e şi ea gătită de sărbătoare. Podeaua măturată din proaspăt păstrează încă vagi urme de gunoi dispuse geometric. Pare stropită de azi-dimineaţă, căci de pretutindeni se ridică plăcuta răcoare pe care o ai cînd intri în prăvălia cu miros de cafea pisată şi cornuri proaspete cu nuci a lui „domnu Petcu”. Copiii păşesc cu cuviinţă, în vîrful picioarelor, pe-o astfel de podea, cu care nu par de loc obişnuiţi.

— Pentru că vine boierul, îşi lămuresc ei, privind cu respect ghirlănzile de frunze încingînd pe sus păreţii albi şi încercuind deasupra catedrei cele două portrete regale aduse special din cancelarie.

Pe sufletele mici, emoţia se aşterne uşor ca praful, care, ceva-ceva, tot mai pluteşte în aer; le acopere ca un învăliş ce se petrifică într-una, contractîndu-le încet şi persistent, clipă cu clipă de aşteptare. Şi deodată, ca şuietul înainte mergător furtunii, foşnetul filelor întoarse umple odaia largă şi pătrată de nespusă înfrigurare.

Ştefănescu Ştefan şi-a luat locul de onoare pe catedră. Ar vrea ca boierul să poftească de la început chiar, ca să-l găsească în mînă cu nuiaua scrijilită de coajă în formă de şarpe, a lui domnu'.

Dar „clasa” se ridică în picioare. Domnu' a intrat singur. Le face semn să se aşeze. N-are de gînd să rămînă; stă în uşă, şi ochii îi fug necontenit înapoi, în sală, spre intrarea principală. El vesteşte pe băieţi că va veni, ca de obicei, la ultimul examen şi boierul, şi-i îndeamnă să răspundă cu curaj şi vrednicie; le aminteşte, în sfîrşit, că, mai în fiecare an, pe băiatul care răspunde mai bine la examen boierul îl trimete pe socoteala lui la şcoli, mai departe.

Toţi ochii, chiar şi ai domnului, alunecă spre figura, care s-a roşit toată, a lui Doinaru; el pleacă în pămînt ochii mari de fată. Ştefănescu Ştefan strînge buzele. Domnu e gata să iasă, şi el e gata să reocupe catedra; barem să-l vadă boierul că de patru ani el conduce clasa, aşa cum tată-său conduce moşia. Dar domnu îl opreşte; astăzi nu mai este nevoie! Ştefănescu se întoarce vînăt spre băncile care parcă au început să se-nvîrtească în juru-i…

Domnu a ieşit. Iar vocea lui Budurăscu răsună baritonat, imitînd pe a lui domnu:

— Stai jos, băiete… nota trei…

Clasa dîrdîie şi rîde, şi Ştefănescu, galben, priveşte sfidător toate aceste danturi care clănţănesc spre dînsul de veselie şi de frica judecăţii celei mari, ce va să înceapă peste cîteva momente.

Are să dea el şi raportul acesta… lui tăticu, şi tot are să-l dea… he, şi cel dintăi de pe listă va fi chiar domnu…

*

Clasa trece printr-o emoţie fără seamăn. Problema s-a încurcat de tot. Ştefănescu Ştefan face feţe-feţe; înnegreşte, învineţeşte, apoi iar înnegreşte. Însuşi domnu e puţin cam nedumerit. El face repede o mică ecuaţie algebrică pe colţul catalogului. Aritmeticeşte, însă, e foarte greu de ieşit la capăt. Fruntea boierului parcă s-a umflat şi-a devenit de două ori mai mare; ochii i s-au bulbucat, şi mîna grăsună şi albă trece des batista peste obrazul umed…

— Să vedem, mormăie el pentru sine… prin urmare, dacă tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Stai, pardon!… care va să zică, tatăl are cu treizeci de ani mai mult ca fiul… Peste patru ani… adică atunci cînd tatăl va fi cu treizeci şi patru de ani mai ma… pardon, că şi fiul se măreşte cu patru… a ha, bun… deci, peste patru ani… vîrsta tatălui va fi de patru ori mai mare… care va să zică…

Boierul se opri deodată; îşi văzuse vechilul rînjind satisfăcut. Ochii şireţi grăiau singuri: „Păi dacă înălţimea-sa n-o nimereşte, cum o s-o nimerească Ştefanei”…

Boierul fu nevoit atunci să zîmbească:

— Aşa-i, bun!… Aşaa… E, ia să vedem, Ştefăniţă… curaj…

Se înseninase de parcă ar fi găsit misterul. Şi rîzînd camaradereşte, arătîndu-şi jumătatea de dantură ce-i mai rămăsese, el scoase un carneţel din buzunar şi începu să aştearnă, privind cu grijă la vechil:

—…Care va să zică : x = y + 30… bun… foarte bine… x + 4 = 4 y + 30… adică de ce… pardon, pardon… = 4 + 30 + y… cam aşa ar fi… ba nu… ba da… ia să vedem… deci x = …

Boierul zîmbeşte înainte şi, după fiecare ţifră adăugată pe carnet, dă din cap afirmativ, ca şi cînd nici că s-ar mai fi pomenit o socoteală mai nimerită ca aceea care-i ieşea acolo…

Dascălul surîde şiret. Algebriceşte îi ieşise. Şi simte lămurit cum ascuţişul minţii prinde ca un fin picioruş de paianjen ultima iţă a rezolvării aritmetice. A prins-o…

— Ei, hai, Ştefănescule, ce mai aştepţi ? Dă acum zor.

Copilul vechilului s-a înnegrit la faţă, de parcă atingerea tablei l-ar fi carbonizat de-a-n picioare. Ochii caută lacomi spre dascăl, spre boier, înapoi în bănci, şi clipitul lor des şi umilit pare clămpănit sec de cîne flămînd sub masă. Îi trebuie doar firul… doar prima bucată s-o apuce, apoi să vadă boierul cum ştie el să facă înmulţirile şi împărţirile…

Domnu se sfătuieşte cu înălţimea-sa. Problema e prea grea pentru minţile lor…

— E grea de tot… intervine, rîzînd reţinut şi linguşitor, vechilul. Uite, eu… om bătrîn ce mă aflu…

— Pe vremea mea, se mîndreşte boierul fără să-l asculte, o problemă ca asta era moft. Şi mîngîindu-şi între degete o mustaţă după alta, îşi aminteşte, clătinînd capul sur, cu regret: Aveam pe bietul popa Mihalache, Dumnezeu să-l ierte…

— Cum, aţi urmat şi înălţimea-voastră la şcoala asta? se repede uimit Ştefănescu.

— Da’ de ce să nu urmez?… face grăbit şi parcă mirat de întrebare boierul.

Conversaţia ar continua tot astfel dacă domnu nu şi-ar aminti că mai are atîţia de examinat. Problema este într-adevăr peste puterile lor, însă trebuie să arate neapărat că el, dascălul, ştie s-o dezlege. Mai ales că se vede bine după chipul boierului că înălţimea-sa nu i-a dat încă de capăt.

— Problema nu-i de voi !.., ridică domnu piatra cea grea după micile inimi. Ascultaţi aici, să vă arăt eu cum ar veni…

Dar boierul se opune.

— Să vedem care-i mai tare în clasă, care o să biruie, propune el, ca să ţină în loc pe dascăl. Căci undeva, în gîndu-i, un puişor de ambiţie îl încearcă şi pe dînsul — aşa ca pentru sine, barem, dacă nu pentru dascăl şi vechil — să nu se lase mai prejos. Premianţii, numai premianţii, să iasă toţi, să-i vedem! continuă boierul. Bunăoară, băiatul lui Mieluţă…

— Doinaru, corectează domnu.

Doinaru se ridică în picioare. Ochii mari şi umezi, înceţoşaţi încă de neînţelegere, la îndemnul boieresc se luminară deodată. Şi, fără să mai aştepte altă poftire, porni spre tablă, raţionînd cu voce tare:

—…dacă are cu treizeci de ani mai mult ca fiul, iar peste patru ani…

Domnu îl opri la mijlocul drumului. Îi părea rău de vechil, pe faţa căruia se întinsese culoarea macabră de pe obrazul fiului său…

— Întoarce-te în bancă! spuse domnu lui Doinaru după ce şopti ceva boierului. Treci şi tu în bancă, Ştefănescule… Scoateţi tăbliţele! Scriţi şi voi: Diaconescu şi Mălureanu. Toţi premianţii. Aveţi o jumătate de ceas. Gîndiţi-vă bine; acum să vă vedem…

Doinaru apucă vitejeşte condeiul de piatră. Înşiră cîteva cifre şi pe urmă se opri. Îşi lăsă capul într-o mînă. Şi cu mulţumire crescîndă văzu cît de bine făcuse domnu că-l trecuse la loc. Totuşi, condeiul zgîria ca de la sine cîte-un semn bizar, vreun început de număr, care îndată apoi era nimicit doar dintr-o lovitură de deget. Pe urmă tăbliţa fu părăsită de tot; căci în capul lui Doinaru se aşternea, cu cît fruntea se încreţea mai mult, negrul unei tăblii enorme şi boltite ca şi cerul nopţii sure de iarnă. Nu vedea nimic, doar nouri parcă veneau peste nouri, negri ca noaptea, îi simţea venind, încălecîndu-se unii pe alţii, destrămîndu-se; dar totul se petrecea acolo în ascuns, nici o mărturie n-ar fi putut fi de valma atîtor limbi negre, decît numai o vagă bănuială. La urma urmei, ce-i păsa lui de tatăl şi de fiul şi de vîrsta lor şi de boierul, care acum socotea de zor pe carneţelul lui. Închise ochii şi-i propti în pumnii strînşi, parcă înşurubaţi de bancă. Şi-i făcea o plăcere grozavă să ghicească norii aceia de neghicit, vînzolindu-se în noaptea de iarnă. O clipă îi veni să rîdă de Ştefănescu Ştefan; cum se bulbuca la tablă, săracul… Hm, cum trebuie să fie, într-o noapte ca asta, acolo, în curtea internatului cu garduri uriaşe de zid, cu paznic la poartă, cu „monitori” bătrîni şi răi, care te trezesc cu clopoţelul din visul nopţii… cum povestea feciorul babii Maranda, peste care căzuse acum doi ani norocul boieresc… Un tată este cu treizeci de ani mai mare ca fiul, iar peste patru ani…

Acolo, în bezna fără sfîrşit unde se încrucişau necontenit norii cei grei, se încolăci deodată o cifră de foc… apoi alta… un trei, un zero… ceva mai încolo un patru. Lui Doinaru i se păru întăi un licurici dîndu-se tumba în aer, lăsînd urme de ţifre… el zîmbi fermecat de priveliştea asta, şi aşa, într-o doară, îi veni să facă socoteala părăsită… Va să zică, peste patru ani tatăl acesta va avea o vîrstă de patru ori mai mare ca a fiului… Ceea ce-l amuză acum era că pe imensul cer nocturn de iarnă, la orice număr ar fi gîndit, acela apărea îndată, de parcă l-ar fi scris cu un chibrit umed pe o placă muiată în fosfor… Dar el făcea socoteala alene, numai de dragul jocurilor acestora luminoase; numai că o dată, două ţifre se încîlciră, se împletiră şi se despletiră, spre a se împleti iarăşi ca doi şerpi înfuriaţi care s-ar lua la harţă… Pe urmă veniră şi alte ţifre şi semne aritmetice, o harababură întreagă… Doinaru privea uimit, din ce în ce mai uimit în cuibul de şerpi luminoşi… ridică uşor capul de pe pumnii strînşi… şi îndată ţifrele deveniră negre pe un fond de ziuă şi încremeniră astfel. Trase tăbliţa şi aşternu… Nu mai făcu nici o altă socoteală… Scrise doar un 36, apoi un 6 şi dedesubt un 40 şi un 10… Peste patru ani tatăl va avea patruzeci de ani şi vîrsta lui va fi de patru ori mai mare ca a fiului său. Iar acum are treizeci şi şase şi e cu treizeci de ani mai mare ca fiul, care n-are decît şase.

Se simţi deodată uşor şi i se păru că pluteşte cu un centimetru deasupra scaunului dc se îndură; şi se apucă zdravăn de bancă, să nu se ridice şi mai mult. Se simţea atît de uşor!

Un fior de mîndrie îi coloră obrajii; şi plecă ochii în pămînt ca o fată, deşi nimeni nu se uita la el în momentul acela. Nici chiar ai lui; maică-sa parcă găsise ceva în tavan şi rămăsese cu ochii acolo, iar tată- său privea uimit în ochii lui domnu', minunîndu-se de întrebările lui meşteşugite. Un domn bătrîior, din tîrg, rîdea fericit dc răspunsurile nepoţelului de la tablă, un altul parcă aţipise cu ochii căscaţi în gol; cucoanele, zîmbind, fără să privească nicăieri, îşi făceau necurmat vînt cu batista.

Doinaru surîse de pe-acum de uluiala tuturor cînd va trînti cu creta problema pe tabla răsunătoare de lemn şi începu să împungă cu ochii provocători pe domnu' şi pe înălţimea-sa, doar i-o prinde vreunul privirea să-l întrebe: „Ai terminat, Doinaru?” Iar el să răspundă tare şi semeţ, privind la fiul vechilului (care se vede de departe, numai cum socoteşte de zor şi şterge şi iar socoteşte, cum s-a rătăcit de rezultat): „Da domn’e, am terminat şi mi-a ieşit!”

Dar boierul încă nu-şi ridicase capul din propriile lui socoteli, iar domnu se necăjea acum cu Ispăşoiu, căruia îi venise rîndul: "Buun, care va să zică, ne-ai înşelat un an întreg, boier Ispăşoiule, care va să zică…" Lui Doinaru, o clipă, îi fu milă de Ispăşoiu; îndată apoi simpatia lui trecu însă alături de domnu', căci se simţea tare şi nepăsător ca domnu'. Iar bietul Ştefănescu, plecat peste caiet, avea un chip de-ţi făcea mai multă milă decît chiar Ispăşoiu…

Atunci o privighetoare se aşeză în vişinul de lîngă fereastra deschisă. Se aşeză şi-şi încercă de două-trei ori glasul… Apoi se porni deodată într-o arie lungă, fără sfîrşit. Notele picurau lin şi rar în tăcerea desăvîrşită a clasei, căci Ispăşoiu amuţise de tot; pe urmă se legară într-un arpegiu prelung, sfîşietor de dulce. Parcă fu un chiot de bucurie, un chiot nesfîrşit, pe care l-ai ţipa în desişul pădurii, aruncîndu-l neştiut de nimeni, doar arborilor şi ecourilor, să-l ducă mai departe. Doinaru se cutremură; aşa ceva, o atît de nouă şi neasămuită plăcere, ciudat lucru, parcă a mai avut el cîndva — ciudat, foarte ciudat — demult de tot, foarte demult, poate mai demult chiar de cînd este el. Dar mintea lui de bun despicător de probleme înstruneşte repede în loc această amintire, scăpată din baierele înţelesului: cum mai demult, decît este el?... Hm… poate în vis… desigur…

…O, ba nu, de curînd, foarte de curînd, cînd a fost singur în pădure. Era departe de şcoală, de copii, de domnu' acesta care-l iubea în ascuns de frica vechilului, departe de Ştefănescu Ştefan, departe de tot. Era singur, singur, singur. Şi plămînii i se umpleau de aer, de-un aer atît de curat şi de umbros, că parcă din toate tufişurile ar fi ţîşnit izvoare de vin tare şi ar fi băut cu pumnii plini. Era singur, şi era un muşchi atît de fraged şi de fin printre arbori, că nici nu mai ştia: să se trîntească pe loc, cu faţa în jos, cu braţele desfăcute; să se cocoţeze pe-un tufan spre ochiurile de cer ce adiau uşor ia mîngîierea vîntului, sau să sară, să salte, să cînte…

Şi-a mai fost cîndva… O… o… Atunci şi mai şi…

Atunci cînd s-a suit cu tată-său pe acoperişul casei boiereşti… Era atît de înalt acolo, că toţi copiii din curtea şcolii păreau biete ouă de furnici, pe care iuţi şi vrednice lucrătoare le plimbau de colo pînă colo.
În preajma lui veneau doar paserile în zbor, îl ocoleau puţin, de parcă i-ar fi adus salutul lor, şi pe urmă se pierdeau iarăşi în adîncimile de nepătruns. Şi-a plecat puţin capul pe spate, şi cerul, atunci, pentru întîia oară, i s-a părut că se năruie pe el nămeţi, nămeţi albaştri. Dintr-o parte se auzea ciocanul de lemn întinzînd fierul şi cîntecul voios al tinichigiului. Atunci a sunat clopoţelul şcoalei. Suna atît de subţire acolo, jos! O, dacă nu-l deştepta taică-său, căci parcă l-a deşteptat dintr-un somn… de atunci nu se mai cobora în lumea asta mititică…

Atît de sus, nici privighetoarea, cu tot vaierul ce picură din guşuliţa cea mică, nu se înalţă… Numai ciocîrlia…

— Ei, ce-aţi făcut cu problema? întrebă acum boierul, după ce şi-a pus carneţelul în buzunar şi-şi freacă mînile mulţumit, ca domnu Mieluţă, tinichigiul, după o afacere bună.

Ştefănescu se scoală îndoit din şale, şi roşul figurii începe să-i capete iarăşi palori negre. El bîiguie un rezultat, dar domnu şi boierul dau nemulţumiţi din cap. Atunci toate privirile se întorc asupra lui Doinaru; a lui Ştefănescu mai repede şi mai aprigă decît a tuturor.

— Dar tu, Doinarule… mi se pare că de mult ai sfîrşit…

Doinaru simte din spate pe Budurăscu agitîndu-se. Îi simte rînjetul cald adiindu-i obrazul şi-l închipuie bucurîndu-se dinainte de necazul neamului de vechili. Însă mîna lui e ceva mai repede, şi buretele uscat şi prăfos preface într-o mîzgîleală albicioasă şi informă ţifrele născute din foc.

Ca printr-o unghie de ac văzu Doinaru capul lui dom’ Mieluţă şi-al coanei Smărăndiţa privind cu frică mare şi totuşi cu ochii înrouraţi de nădejde spre dînsul; ah, coana Smărăndiţa îl încurca rău, se uita la el aşa cum se uita la icoană cînd se închina pentru toţi, seara…

Doar boierul mai căta la el binevoitor; dascălul parcă se încruntase puţin, iar toţi ceilalţi ochi îl înfruntau aprig, ca pe-un făcător de rele, pe sub tot felul de sprîncene.

De sticlişul atîtor priviri se înceţoşă iar în juru-i; la dreapta-i şi la stînga, înainte-i şi înapoi se întinse deodată oraşul mare şi îndepărtat unde învaţă feciorul Marandei. E acum sus, pe-un acoperiş şi mai mare decît al curţii, şi paserile cerului vin să i se închine, iar de jos, zeci şi sute şi mii de Ştefăneşti mici şi răi azvîrl cu pietre spre dînsul. Dar pietrele n-ajung atît de sus, şi el rîde de neputinţa lor; însă braţe viguroase îl apucă. El se întoarce îngrozit: boierul, domnu şi tatăl său îl strîng burduf, îl iau pe sus, pe schelea ameţitoare; îl duc, nepăsători la ţipetele lui, într-o curte ca un fund de hrubă întunecoasă şi umedă, între ziduri mari şi drepte, în care stau înfipte suliţi împletite în sîrmă cu ghimpi, aşa cum povestea feciorul babei. Ştefăneştii cei mici îl înconjuraseră şi scoteau limba la dînsul, în timp ce el îşi simţea inima lui mică ticăind, cît pumnul lui de copil, acolo, între străini, zbătîndu-se ca o pasăre de-abia prinsă în colivie, departe de zăvoaiele Oltului, departe de coperişurile însorite, de unde cântecul tinichigiului porneşte atît de puternic în aerul proaspăt al dimineţilor de vară, departe de turlele bisericilor, unde te duc ipitropi cu chimirul plin şi din înaltul cărora oamenii cei mari sînt doar biete ouă de furnici.

…Departe de orice cîntec de privighetoare… de ciocîrlii, de soare…

— E, haide, băiete, răspunde odată, ce te uiţi aşa? Ai făcut, sau n-ai făcut?

Dar Doinaru Gheorghe se „uită” înainte „aşa” şi nu răspunde. Îi cercetează pe toţi pe rînd, pe domnu, pe musafiri, pe părinţii care schimbau feţe-feţe, pe boierul acesta prea milos, căruia nu i-a cerut nici o milă, pe Budurăscu şi pe toţi ceilalţi din faţă sau din spate, aşteptînd cu toţii cuvîntul care-i atîrna pe buze. Îi simte pe toţi parcă strîns uniţi în aşteptarea asta care-l înspăimîntă ca o ceată de tîlhari, aşteptîndu-l la marginea pădurii. I-i frică de neştiut şi de depărtare. Şi-i frîng sufletul chipurile părinteşti lărgite, zgîite şi nemişcate în grămada care pîndeşte…

— N-am făcut, domnule…

— Ei, şi pentru ca să ne spui asta trebuie să ne ţii atîta? zbiară domnu, scos din fire.

— Cum, nici n-ai încercat? intervine însă boierul, mai împăciuitor. Nu ţi-a dat nici un rezultat?

— Ba da… n… nu… nu mi-a dat… am făcut proba şi n-a ieşit.

De undeva se aude distinct un şuier de uşurare, urmat îndată de un pufnet scurt dc rîs.

— Şezi jos! porunceşte domnu, neîmpăcat. Altă dată să ai bunătatea şi să răspunzi îndată ce eşti întrebat…

— Eh, copil, lămureşte boierul cu îngăduinţă lucrurile; se vede că avea el ceva-ceva în gînd, dar pesemne nu era sigur…

Doinaru s-a aşezat ferindu-şi faţa, căci simte cum îl podidesc lacrimile de mînie şi necaz. Niciodată domnu' nu i-a vorbit aşa duşmăneşte ca acum. Îi vine să strige în nasul tuturor: „Ba am făcut, dar nu vreau să spun!…” şi durerea lui creşte însutit cînd îşi închipuie acolo, aproape, lîngă tablă, pe maică-sa, plecînd, îmbujorată de ruşine, ochii care licăriseră cîteva clipe de nădejde şi mîndrie; de bună samă, ea tot timpul s-a rugat lui Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimes ţifrele de foc; altfel, cum au putut ele veni din noaptea cea sură?…

În murmur confuz, musafirii se îndreaptă spre ieşire îngrămădindu-se în jurul boierului, care le arată cheia problemei.

Prea grea, prea grea pentru minţile lor! sînt cu toţii de acord.

Iar privirea lui Doinaru îi petrece cu lumina ei şireată, căci ciuda i-a trecut. De-acuma cîmpii şi zăvoaiele, şi toamnele, şi iernile, şi primăverile sînt ale lui. Şi întreaga moşie boierească e mai mult a lui decît a boierului acestuia, care nu vine pe-aici decît în preajma secerişului!

Clasa s-a ridicat acum pentru rugăciune; iar afară, privighetoarea, care se oprise din cîntec, dădu un ţipăt speriat şi fugi. În fîlfîitul grăbit, Doinaru ghici parcă un rîs ce se îndepărtează… rîsul fonf al mătuşii din poveste, care se ospătează cu copii…

Degeaba: tot cerul şi toată zarea asta erau acum ale lui!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA