Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Filodor

Jean Filodor. Jean Filodor din Calafat.

Vestitul. Atoatocunoscătorul. Omul care a trecut prin toate.

Să stai cu el de vorbă, n-ar mai sfîrşi zile întregi, sau mai bine zis n-ar mai obosi zile întregi tot povestind. Ce? Tot ce vrei! în orice domeniu dumnealui are o părere; la orice meteahnă — un remediu; la orice întîmplare — o amintire. Ah, amintirile lui Jean Filodor! Dacă ai sta să le înnozi una de alta, nu te-ai dumeri cîtuşi de puţin cînd a fost timp să i se întîmple atîtea. Întocmai ca şiragul aventurilor lui Sherlok Holmes, atribuind fiecăreia din împrejurările prin care a trecut Jean Filodor, cu destulă bunăvoinţă, numai cîte-o jumătate de zi, şi ai ajunge la cifre fantastice. Îţi vine să crezi că omul ăsta a trăit 300 de ani.

Dar ce-are a face? 300, 200 sau numai 54, cît pretinde el că are încă de acum vreo patru ani… face să-l asculţi. Nenea Jean Filodor are ce povesti, pentru că ştie să povestească. Să-l auzi numai sugîndu-şi dinţii — asta, în orice caz, e mult [mai] preferabil stropitului necurmat ou spută pulverizată a majorităţii vorbăreţilor — să-l auzi însoţindu-şi vorbele de cîte-un: „Phii!… Extraordinar!… Fain!… Extra!… Th! Ce mai, domnule!… Nemaipomenit!…” şi nenea Jean te-a şi convins. Ăsta e darul lui, te convinge, şi dacă te-a convins, este ca şi cum s-ar fi întîmplat cu adevărat cele ce ţi-a spus.

Uneori lui nenea Jean îi place să povestească de mai multe ori acelaşi lucru. Astfel, am avut prilejul să constat că variantele povestirilor lui nu sunt tocmai-tocmai prea deosebite.

În orice caz, examenul de poliţist pe care l-a trecut în faţa cneazului Moruzi şi care l-a adus de-a dreptul poliţai clasa I la Rădăşani a ieşit leit la fel din toate cele vreo treizeci-patruzeci de povestiri ce mi le-a spus despre el…

— Uite, parcă mă văd. Eram şapte scoşi la părete, glăsuieşte nea Jean. Examen, nu glumă. Ăilalţi morfăiau în bănci. Unii aveau şi cărţi… Dar ce să faci cu cărţile la întrebările pe care le punea cneazul… Phii!.. om, domnule, nu glumă!… Şi pe vremea aia nu mergea cu cărţi… He!… aşa ştiu şi eu… Înveţi în carte şi pe urmă te duci şi turui la profesor lecţia învăţată ca papagalul… Atunci, domnule, nu erau şcoli şi profesori…

— Cum, nea Jeane, se poate să spui dumneata aşa ceva?… Că doar n-oi fi dat examenul pe vremea lui Caragea…

— Caragea, Necaragea… La poliţie nu era şcoală, domnule… La poliţie te prezentai aşa… Răspundeai, bine… Te pricepeai, vreau să zic, la ce te întreba ăla? Bine… Nu?… curăţenie… Nu mergea cu fleacuri!…

Nea Jean îşi mai sugea o clipă dinţii, apoi se repezea:

— Cum spun, eram şapte!… Litera F. …

Eu veneam întîiul. Dar a luat-o din capul ălălalt. Răposatul Niţă Gherman venea al patrulea… La ăsta se uita cneazul mai cu atenţie, pentru că era şi avocat…

Dăduse examen de avocat la Slatina, cum era pe-atunci…

Eu, ca mai modest, nu aveam nici o patalama… Cînd m-a întrebat de aşa ceva, i-am retezat-o scurt, cît era de cneaz:

„Eu sunt de la Calafat!” atîta i-am răspuns.

Hm!… era greu al dracului! examen, nu glumă!

Niţă Gherman, cu diploma de avocat; aialalţi toţi, cu proptele; numai eu — de la Calafat.

He! dar ia să vedeţi… Se puneau ei cu Filodor?…

I-am făcut praf!… Phii!…

Se gîndeşte cneazul, îşi trece mîna prin barbă, îşi roteşte ochii în tavan cum să ne înfunde mai zdravăn…

Aa!… era om, domnule, ăla… Phii!… să-l fi văzut numai!… Nemaipomenit!… Ţţţţţ!… fain om!… grozav!… Doar văzîndu-l cum se gîndeşte, te treceau fiori… Îngălbenisem… Ce temă ne-o da? ne gîndeam. Pe răposatul Niţă îl apucase bîţîiala cît era el de avocat…

Phii!… ce mai om, domnule!…

În sfîrşit, îşi mai mîngîie cneazul barba de trei ori, şi unde începu colo cu glasul lui îndesat:

„Ia să spuneţi dumneavoastră: Eşti de serviciu pe stradă… Acoperişul unei case ia foc… Dai să intri… şi pe gang îţi iese înainte un cîine cu un cap de om în gură… Ce faci?”

Phii!… temă nu glumă…

Ce faci? Pe unde scoţi cămaşa?… Bine, înţeleg, focul… Scoţi ţignalul şi dai semnale de foc… La asta ar fi răspuns şi un vardist… Dar ce faci cu cîinele şi cu capul de mort? Aşa e!… Temă, domnule… Phii!… om, domnule… cneazul, phii!…

Întrebă, cum spun, de la coada rîndului… Ăl dintîi care venea acolo, nimic… Tăcere… Al doilea, mîlc… al treilea, hîr… răposatul Niţă, Dumnezeu să-l ierte… mîr… Ăilalţi doi, c-o fi, c-o păţi… Aş!… Nimic!.. Prostii… Vine rîndul meu…

„Ia spune dumneata, Filodor de la Calafat…”

Am tuşit, am înghiţit şi am început:

„Dacă se aprinde un acoperiş, dăm semnal de foc şi pătrundem înăuntru; dacă ne întîlnim pe gang cu un cîine cu un cap de mort în gură, lăsăm un sergent la foc şi eu mă iau după cîine…”

Scurt… cneazul… ce să vă mai spun… Încîntat…

„Filodor, Filodor… Vino să te pup…”

Vă jur pe copiii mei… Phii!… Ce mai, domnule… Întrebaţi pe răposatul… pe, vreau să zic… pe Niţă Gherman…

— Păi dacă e răposat, nea Jeane?…

— Păcat că nu l-aţi apucat să vă povestească el… Phii… A fost ceva grozav… cneazul… „Filodor… Filodor… phii,.. bravo, băiete… eşti admis, poţi să pleci… Aşa răspuns vreau! phii… poţi să pleci… Poliţai clasa I de-a dreptul”.

Am salutat grav: „Trăiţi domnule prefect…” Şi am ieşit cu capul sus. A… nu mă umileam.

He… he… Răposatu Niţă şi cu ăilalţi au rămas acolo, ca să le mai puie întrebări… Eu… pînă seara aveam numirea la buzunar… Poliţai de-a dreptul, clasa I, la Rădăşani…

M-a cerut satrapu… Dimulescu… Spaima judeţului… „Mă, să-mi daţi p-ăl care o ieşi mai bine la examen…” înţelegeţi dumneavoastră, nu puteau să-i dea orice terchea-berchea lui Dimulescu…

Nea Jean Filodor este un entuziast. Vorbeşte totdeauna de sine şi de ai săi cu o bunăvoinţă şi o admiraţie ale căror hotare s-au mutat la infinit. Astfel, caii lui sunt cei mai iuţi de pe lume, cîinii lui — cei mai mînioşi, copiii lui — cei mai isteţi, şi să te ferească Dumnezeu să mănînci vreo bătaie de la dînşii.

Cel mai mare, Licuţă, un flăcăiandru, s-a născut cu aşa atribute bărbăteşti, că e un adevărat fenomen…

— Phii, să vezi, domnule, şi să nu crezi…

Dar nea Jean, he… cînd era tînăr… he-he… a avut cîntecul lui…

— Şi acum eu nu mă dau pe mulţi… Însă acum treizeci şi doi de ani, după ce mi-am isprăvit armata şi am dat examenul de poliţai… phii… Ce mai dame, nene!… Dar cînd făceam armata… Aoleo, mamă, Doamne… n-am păr în cap…

Nea Jean are o familie numeroasă, iar soţia lui aparţine unei familii şi mai numeroase. De aceea nu e de mirare dacă la dînsul ai să găseşti, mai ales în zile de sărbătoare, mese întinse şi ziafet.

Dar pot să fie şi treizeci de comeseni, pot să fie ei din familie sau străini, la mesele lui nea Jean numai el are cuvîntul.

La o astfel de masă, bogată mai ales în hors d’oeu-vre-uri şi băcănie, în mastică de Hio şi-n vinuri pe care nea Jean — deşi avea o viişoară la marginea tîrgului — pretindea că le-a adus direct din Corint (avea nespusă slăbiciune de tot ce era grecesc, şi predilecţia asta era de bună seamă în strînsă legătură cu sonorul său nume de familie), am ascultat pentru a cincisprezecea oară, dacă nu mă înşel, povestea descălecării lui în Rădăşani, cu firmanul de poliţai clasa I în buzunar.

— …Cînd am sosit aci, toată lumea nu mai vorbea de altceva… „A venit Jean… Jean Filodor… Phii! I-ai văzut, soro, mustaţa (nea Jean îşi răsucea mîndru mustaţa căruntă, dar care, la vremea ei, făcea de bună seamă furori, precum ne asigură dînsul)?… I-ai văzut, dragă, nasul lui clasic?… Phii!… I-ai văzut, soro, ochii lui negri ca mura?” (Ochii lui nea Jean privesc cruciş, dar poate că pe vremea aceea, cine ştie?…)

În sfîrşit, ce mai ala-bala, femeile toate cu ochii după mine, domnişoarele mă urmăreau, cocoanele mă invitau, bărbaţii mă pizmuiau şi chiar mă spionau, dar n-aveau ce face… Poliţai clasa I!… Phii!… Întrebaţi pe…

— Răposatul Niţă Gherman! răspundeau în cor numeroşii săi cumnaţi, care nu se mai săturau de poveştile lui nea Jean, îl provocau să le povestească pentru a cine ştie cîta oară oricărui nou-venit şi se amuzau de ele într-un chip atît de zgomotos, că nea Jean, nedumerit un moment, îşi răsucea pe urmă satisfăcut mustaţa lui vestită, cu care odinioară băgase damele Rădăşenilor în draci.

— Ce răposat?… Ce Niţă? îi lămurea nea Jean, aci de faţă. Astea să vi le spuie Atena (Atena era sora lor mai mare şi nevasta lui nea Jean), să vă spuie ea, că pe vremea aia era, de, domnişoară, şi pe toate le-am întors cu vorba… dar cu ea, de… am luat lucrurile pe foaia ailaltă… am luat-o în serios…

Cocoana Atena, femeie zdravănă şi puţin zîmbitoare, se încrunta întotdeauna cînd nea Jean se întrecea cu poveştile şi mai ales cînd printre comeseni se găseau şi oameni străini de familie. Dar nea Jean băga de seamă morocăneala ei numai cînd ajungea la capitolul cu femeile.

De aceea, el era convins că numai acest capitol îi produce amărăciune, drept care, îndată ce amintirile lui ajungeau aci, făcea cu ochiul spre noi şi spre dînsa şi ne îndemna muteşte s-o privim pe furiş…

— „A venit Filodor… A venit Filodor…”, continua dînsul. Toate cocoanele nu mai aveau altceva pe buze. Pînă cînd s-a auzit la Dimuleasca… Phii, domnule… Dimuleasca… Coana Poldi!… phii!… franţuzoaică, n-aţi apucat-o voi… Femeie mare, voinică, pff… nobilă… gravă… neam mare. E… i-a ajuns şi ei la ureche:

„A venit Filodor…” „Aha, a venit! a spus coana Poldi. Bine c-a venit… Va trebui atunci să se prezinte şi aici, la curte”…

Dorinţa coanei Poldi era poruncă…

Cine era Dimuleasca pe vremea aia?… Phii!… Ei bine, pe altul l-ar fi impresionat lucrul ăsta şi, gata, a doua zi ar fi fost la curte: „Săru’ mîinile, coană Poldi. Îmi daţi voie să mă prezint, Jean Filodor, poliţai cl. I, numit de-a dreptul pentru răspunsurile la examene…” şi poc din călcîie, milităreşte.

V-aţi găsit!… Eu, şi să mă ploconesc!… Jean Filodor să se ploconească!… Nimic… Nici nu m-am urnit… Vorbe peste vorbe, ştafete peste ştafete… eu, nimic… şi lumea înainte cu gura, că ce mustăcioară are Jean Filodor, că ce nas clasic, că ce mai ochi…

Nea Jean îşi mîngîia mustaţa cu aceeaşi fericire cu care mintea lui mîngîia acum amănuntele amintirii plăcute. Nea Jean surîdea:

— Ei, ce credeţi că s-a întîmplat atunci, dragii mei?… Ce credeţi c-a făcut Dimuleasca?… Nici una, nici două, a dat poruncă să se înhame caii la trăsură… patru cai înaintaşi… phii!… caii negri ai lui Dimulescu şi cupeul ăla de lac… phii!… cumpărat de la Viena…

Şi dă vizitiul bice cailor… Phii! ce mai vizitiu!… era numai în găitane şi pocnea biciul de opt coţi de se auzea peste Olt… A venit Dimuleasca la poliţie de-a dreptul… să n-am parte să mă mişc de-aici dacă n-a venit la poliţie. „Care e Filodor ăla, frate, de vorbeşte toată lumea de el?…”

Aci, povestirea lui nea Jean fu înteruptă de cîteva cuvinte ale soţiei sale, pe care nu le auziră decît vecinii ei de masă, însă urechea fină a lui nea Jean le prinse din zbor.

O! Doamne, şi să te fi ferit Dumnezeu să întrerupi pe nea Jean sau să-l contrazici în focul povestirii. Se prefăcea în leu, nu altceva… Ochii îi creşteau, mustaţa lui cea frumoasă, acum căruntă, se burzuluia ca o perie de cuie, iar nasul lui clasic se transforma în plisc de acvilă. Uita pe toţi din jurul lui şi lovea cu pumnul în masă de zdrăncăneau farfuriile şi tacîmurile, de parcă erau şrapnelele din război…

— Ce i-a zis? Ce i-a zis? întrebau comesenii în şoaptă pe vecinii respectivi.

Dar cînd bolboroselile încetară şi mînia găsi sfîrşit în gîtul întins şi încordat peste fire, loc de ieşire şi grai articulat, chiar nea Jean ii lămuri pe toţi:

— Spun minciuni, ai?… Eu spun minciuni?…

Şi aci începu o enumerare bogată şi neîntreruptă de lucruri sfinte şi bisericeşti.

De bună seamă, auzind astfel de vorbe grave, noi, cei străini, înlemnirăm în adevăratul sens al cuvîntu- lui, dar cei din numeroasa familie a soţiei lui nea Jean ascultau îngăduitor şi priveau surîzînd spre mămiţa lor — soacra lui nea Jean — la cele sfinte ale căreia se refereau toate imprecaţiunile celui înfuriat. Mare minune! Coana Sevasta, însăşi, zîmbea şi ea.

Şi nici n-ar fi putut face altfel… Pentru că îndată ce nea Jean se mai potoli, omul de lume din el îi aminti că a săvîrşit o necuviinţă. Şi corect se întoarse către coana Sevasta cu aceste politicoase cuvinte:

— Pardon, mămiţă!

Nea Jean nu mai putu să povestească mai departe; de parcă întreruperea nesocotită a soţiei sale i-ar fi distrus însuşi izvorul amintirii, aşa cum întrerupînd un poet din visurile lui îi astupi, pe vecie şi necugetat, unul din preţioasele izvoare ale creaţiei lui. De aceea, necazul legitim nu se potoli cu una, cu două, ci mai avu cîteva răbufneli. Fiecare se termina cu apelul cuvenit spre cele sfinte ale soacrei sale, şi fiecare apel în parte era de astă dată urmat riguros de politicoasa scuză: „Pardon, mămiţă!”

Spre norocul celor de faţă, pentru care scena devenea din ce în ce mai penibilă, în uşă, înalt cît ea, îşi făcu apariţia, ca trimis de Dumnezeu, conu Alexe Cosîmbeanu, nenea Alexe, cum îi ziceam cu toţii, prieteneşte, acestui bătrîn voinic şi simpatic, cu respect de cele vechi şi cele sfinte şi cu drag de pahar şi de cei tineri.

Cu nenea Alexe, tovarăş vechi de drăcii al lui nea Jean, amintirea acestuia, renăscută ca prin farmec, îşi făcu din nou punte în mult necunoscutul şi inepuizabilul trecut. Aşa că, văzîndu-l din nou în ale lui, comesenii vrură să-l aducă înapoi la povestea întreruptă. Dar, ciudat, Nea Jean nu-i auzea cu adevărat, sau, Doamne, se făcea că nu-i aude?

Comesenii, nădăjduind că-i fac plăcere şi de-aia se lăsa atîta rugat, nu se dădu[ră] nici ei bătuţi…

— Zii, nea Jeane… cum a fost cu Dimuleasca…

— Coana Poldi…

— Ajunseşi cînd a venit la poliţie…

Oare pe nea Jean e gata să-l lovească damblaua de s-a umflat şi s-a învineţit astfel la faţă?…

— …Cînd a venit Dimuleasca la poliţie să-l caute pe Jean? sări în locul povestitorului dinainte vocea cea groasă a lui nea Alexe… Şi pe-asta le-ai povestit-o, mă?…

— Ai fost şi dumneata de faţă? întrebară ascultătorii, privind cu admiraţie pe nea Jean, ale cărui isprăvi trecute se adevereau astfel într-un mod neaşteptat. Şi ochii celor mai mulţi se întoarseră mustrători spre coana Atena.

— He, cum să nu fiu de faţă… oftă prelung conu Alexe… O! Doamne, cît de repede au trecut toate!… Eu eram atunci comandant de sergenţi… El era mai mare decît mine…

— Poliţai clasa I… complectarăm noi, cu admiraţie.

— Ba dă-l dracului! făcu conu Alexe. Nici n-a fost la Rădăşani poliţai vreodată,.. El era subcomisar clasa a III-a, Niţă Gherman ne era şef… tot subcomisar, dar de-a doua…

Capetele ascultătorilor intrară în farfurii…

— Bă, da’ ţi-a ars vreo cîteva Dimuleasca, parcă te văd şi acum, cu obrajii roşii, după ce-a plecat… Straşnică femeie, ce crezi?… Parcă şi ea era prefect, ca bărbatu-său. Or de ce te-a bătut, mă? Aşa… că nu te-ai dus să surprinzi vitele oamenilor pe moşie… Aşa, aşa… că tu i-ai bătut la secţie pe ei, pe ţărani, dar vitele au scăpat… Hm!… şi ei vitele îi trebuiau…

Pe obrazul de ceară al lui nea Jean se aprinse puţină culoare:

— E… abia se auzi ca din mormînt vocea lui, care tuna pînă mai adineaori. Ce ştii tu? Tu crezi că pentru vite mă aştepta ea?…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA