Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Frigul

Ea priveşte soarele cum se îneacă în propriul lui sînge; ceva grozav şi sfâşietor parcă se petrece la hotarul amurgului. O luptă crîncenă între titani, mută şi încordată, iar sîngele ţîşneşte pretutindeni pînă-n mari depărtări, pînă jos sub fereastră, pe toată întinderea de omăt. Tot zidul trebuie să fie împroşcat cu sînge şi chiar pe faţa ei trebuie să lucească reflexul roşu.

Sîngele sfîrşitului sfîrşiturilor.

Un soare răpus, zburătăcind ca un vultur rănit, înălţîndu-se doar ca să mînjească de sînge, pînă-n fantastice depărtări, dezolate peisagii de zăpadă eternă, pe care nici un vînt de primăvară n-o va mai sufla înapoi spre norduri; iar duhul îngheţului biruitor coborînd mut şi întunecat, aproape, tot mai aproape… Straniu şi tragic amurg, încremenit peste veci de veci.

Azi-dimineaţă, cînd a primit scrisoarea poruncitoare, a ieşit afară; avea nevoie de aerul rece şi limpede. Oameni de-ai curţei adunaţi într-un loc rîdeau tare; la apropierea ei, s-au îndepărtat cuviincioşi, ducînd o pasăre tăiată în mijlocul glumelor. În urmă-le a rămas sufletul roşu al orăteniei întins pe zăpadă. Întîi s-a gîndit că poate fi doar o întîmplare, dar mai apoi a avut multe clipe în minte ideea că sîngele fiecărei fiinţe ucise ia forma celui mort. Umbra cea din urmă.

Însă nici aceasta şi nici culoarea de cireaşă a omătului stropit cu licoarea vieţei n-au spăimîntat-o; numai cînd colţul plicului din buzunarul paltonului i-a înţepat degetul, atunci ochii i s-au zgîit deodată, căci au văzut, într-o urmă de ciubotă, o pojghiţă mică de sînge îngheţat. A simţit atunci în obraji toată asprimea iernei şi s-a întors în casă, hotărîtă să trimeată înapoi ştafeta: „Nu se poate. Pentru nimic în lume…”

O, de-ar fi fost vorba de oricît sînge vărsat, de oricît sînge proaspăt şi cald, puţin i-ar fi păsat… dar pojghiţa aceea… Îngheţul… frigul. Frigul. Dihania asta mare şi nevăzută ca zarea, cuprinzîndu-te pe nesimţite, strîngîndu-te în aripele de gheaţă…

Ea o cunoaşte de mult… Îşi aduce aminte… odată..? ningea… pe atunci n-avea şoşoni… era în vremuri de război şi trebuia să aştepte la şir, dinaintea unei brutării. Ghetele subţiri se scofîlciseră, iar vîrfurile apucaseră în sus… degetele de la picioare parcă nu erau ale ei şi parcă se înfipseseră în picioare ca nişte cuţite…

A fost totul parcă un vis; un basm. Însăşi venirea lui Mircea, puternicul, bogatul, pînă şi cu numele de poveste, a fost parcă tot ceva de poveste, parcă n-ar fi fost deloc…

Dar senzaţia aceea a contractărei lente şi persistente a oaselor, înfipte ca nişte corpuri străine în corp, a rămas…

Iar mai apoi, într-o gară, bătrîna aceea văietîndu-se în gerul dimineţei şi tropăind greoi din bocancii de fier i-a amintit brutal că o simplă învîrtitură mai înainte sau mai înapoi a norocului, şi povestea n-ar mai fi fost într-adevăr. Bătrîna pesemne aştepta un tren mai sărăcăcios, care avea să treacă mult mai tîrziu, iar acum privea cu jind la aburul cald ce ieşea de subt vagoanele lungi şi vopsite proaspăt. Uneori norul de aburi o cuprindea şi ea-şi scotea mîinile încrucişate prin mînecile largi ale zeghei, ca să primească larga răsuflare a căldurei vagonului de bogaţi. Pe urmă trenul s-a urnit, gara cu bătrîna a rămas în urmă şi trenul s-a înfundat sub bolta joasă şi sură a unui cer aspru şi fioros. Pe cîmp, arbori zgribuliţi erau strînşi cobză în lanţurile albe şi înflorate ale gerului; era un întreg convoi de copaci cocoşaţi şi striviţi de cătuşele zeităţii sălbatice — păreau mînaţi din urmă de nevăzuţii oşteni ai aerului cu cnuturi grele de vînt, amarnic şi necăjit pohod.

Pe urmă imaginea dusă spre fundul compartimentului de ochii fericiţi brusc se strîngea; aerul se cobora şi mai mult, orizontul se strîmta, văzduhul îmbîcsit de alba funingine a gerului se făcea totuşi cu atît mai întunecos, trenul pierdut în sinistrul tunel de gheaţă alerga acum cu ultimele puteri ale căldurei din căldare spre fundul peşterei cu aspre şi răcoroase reflexe, unde trona zeitatea îngheţului, suveranul nemărginitelor puteri care mînau încoace, răzvrătită sau resemnată, toată suflarea luminilor.

Ea se cutremurase atît de tare, că bărbatu-său începuse s-o cerceteze cu ochi curioşi. Dar de sub canapea, susurul lin şi înviorător al caloriferului o readuse la realitatea apropiată. Privise cu mulţumire semicercul cu indicaţii, pe care regulatorul era aşezat la punctul „cald”. Apoi ridicase ochii spre cele trei becuri din tavan care arseseră toată noaptea, se simţise în mijloc de confort şi civilizaţie, iar auzul i se desfăta de rîsul călătorilor din compartimentul vecin, care izbucniseră într-un haz straşnic, cu gînd departe de îngheţ şi de sfîrşitul lumei…

O, acum, cînd îşi amintea toate acestea, se simţea atît de bine în iatacul mare, cu geamuri spre apus şi miazăzi. În soba de teracotă, înaltă cît un monument, trosneau sălbatec crecile pădurei, pe care o ştia imensă dincolo de curţi, spre miazănoapte. Divanele mari şi moi păreau, între sulurile de la capete, poale de gospodină întinse îmbietor de mîini gigantice. E într-adevăr atît de cald şi de bine aci, în semiobscuritatea asta dulce, fulgerată ades de jocul flăcărilor din gura de Moloch a căminului, că răspunsul nu poate fi decît unul.

Oho, s-a făcut tîrziu şi trebuie într-un fel să răspundă: „Nu”. Atît. Un „nu” mare scris pe o pagină întreagă… Ba nu, să scrie lămurit, aşa cum e de fapt. Mircea poate şi-a modificat, cum se întîmplă adesea, cursul călătoriei. Iar noaptea — doar e ştiut — în fiecare noapte se dă drumul din lanţuri la cei patruzeci de cîini, care nu-şi cunosc nici măcar stăpînii…

Trebuie, trebuie neapărat să răspundă. Iacă, uitase de cei patruzeci de dulăi, care pînă spre ziuă mişună în jurul conacului! Numai slujitorul care n-are decît grija lor îi mai poate stăpîni… Doamne, cum a putut să uite tocmai un lucru aşa de important… Dar se miră cum el a putut să nu-şi aducă aminte, doar a venit de atîtea ori la Mircea, iar Mircea niciodată nu aduce vorba despre bogăţiile lui fără să nu pomenească de ferocitatea jivinelor sale.

…I-a văzut şi ea în mai multe rînduri, pe toţi grămadă, la lumina lunei. Mircea ţinea mult să-i contemple alături de dînsa şi să rîdă de năzdrăvăniile lor. Erau toţi mari ca viţeii şi stăteau ca lupii pe şezut. Se jucau muşcîndu-se prieteneşte, dar gemetele lor de plăcere erau adevărate urlete lugubre. Iar cîteodată răzbăteau din mijlocul haitei lătrături seci, clănţăniri fioroase. Îndată atunci săreau toţi în picioare şi se priveau mîrîitori.

Într-o noapte, Mircea a ieşit cu un bici enorm în mînă; l-a trosnit cu putere şi toată haita a sărit ca arsă. Ea urmărea de pe fereastră; şi întreaga haită s-a prăbuşit asupra îndrăzneţului. Zadarnic vocea lui cutremura temeliile nopţei, zadarnic biciul plesnea ca bubuiturile de armă. L-a văzut lipindu-se poltron de zid; mîna mecanic împărţea lovituri în dreapta şi-n stînga, dar răgetul lui a răguşit şi s-a transformat în dureroase strigăte de ajutor. Au sărit oamenii curţei, a fost vuiet mare… L-a văzut apoi intrînd galben, de parcă, în locul capului, îi pusese cineva un cap de ceară. Zadarnic încerca să-şi ţină dreaptă şira spinărei şi zadarnic vrea ca pasul să nu mai dîrdîie ca la paralitici.

Slujitorii au intrat la porunci, dar el a păstrat multă vreme tăcerea, pentru ca să-şi adune vorbele, care pesemne îi fugiseră din gît ca albinele din stup. Au răsunat atunci două feluri de pedepse: cincizeci de bice de fiecare fiară şi cinci condamnări la moarte. Execuţia era să aibe loc a doua zi în faptul dimineţei, iar osîndele capitale aveau să fie suferite de cei cinci dulăi bătrîni pe „care-i ştia bine că-l cunosc şi totuşi au sărit la dînsul”. Se plimba furios cu mîinile la spate, rostind sentinţele şi dînd amănunte asupra felului executărei…

Apoi deodată… o, cum şi-l aduce aminte… se oprise cu ochii ţintă la ea. Şi atît de puternici erau, că ea a trebuit să şi-i plece pe ai ei.

— Nu, să nu se împuşte nimic, a zis…

Şi după o tăcere:

— Mîine să se îndoiască porţia de mîncare la toţi cîinii; carnea să nu se mai frigă de acum înainte; iar ceior cinci bătrîni, chiar să li se întreiască porţia…

Cînd ea şi-a ridicat privirile, nu se mai uita la dînsa. Fixa un colţ al iatacului şi părea că din nou a început să dîrdîie: ochii şi figura şi corpul lui întreg păreau că rîd… rîdeau într-adevăr şi dîndîia tot…

…Haide, trebuie să scrie, e foarte cu putinţă ca el să fi uitat. Sau să pună prea puţin preţ pe furia javrelor. Sau să nu fi dat crezare lăudăroşeniei lui Mircea. Trebuia neapărat prevenit de pericolul ce-l aştepta. Mai ales că lipsa răspunsului ar fi putut-o socoti ca o încuviinţare; poate chiar îşi închipuie că măsuri au fost luate ca intrarea să-i fie apărată.

Biata minte nestatornică a lui Dinu! Necontenit vîrtej de gînduri, fantasme, planuri şi iluzii…

Ea se dezlipeşte alene de soba monumentală, şi pasul o duce fără grabă şi legănat spre măsuţa încrustată cu flori de ivoriu; şi simte cum o adiere de tristeţe se revarsă din ungherul ei ascuns spre celelalte ascunzişuri ale sufletului. Oare de ce? E limpede aşa… Doară niciodată nu va putea să se întîmple…

Scoate pe gînduri globul lampei. Niciodată. Şi se lasă pe scaun fără să aprindă. Niciodată. Iar totdeauna frigul va rămîne numai acolo, afară, dincolo de ziduri. Gîndul cel nou o scutură din toropeală şi flacăra chibritului izbucneşte. Ştafeta va porni chiar acum călare; într-o jumătate de ceas va fi în oraş la prietena cea bună, tainicul regizor.

Şi totuşi… micul parc din faţă e unit cu restul curţilor doar prin poarta din dreptul terasei. Încolo toate celelalte sunt închise… iar dacă şi aceasta…

Ea totuşi a terminat scrisoarea. Trebuie să fie înţeles că niciodată nu va fi cu puţinţă să se împlinească un plan atît de îndrăzneţ şi absurd… Şi apoi ea iubeşte mult pe Mircea… ceea ce nu-i place la el este doar grija asta de a o închide atît de straşnic… Numai atît doar… Şi nici atît… căci dacă ar înch… dacă ar… dacă ar fi închisă şi cea din dreptul terasei, jivinelor nu le-ar rămîne decît restul curţilor… Parcul ar fi liber de teroarea lor…

De ce-a stins lampa aşa de grabnic? Ca să vadă lucrurile astea care se potrivesc atît de minunat în rosturile gîndului. Slugile trebuie să fie acum la masă… iar abia mai tîrziu se dă drumul haitei…

Ea se înfăşură în şalul mare şi gros de mătase şl iese afară. Negurile îngheţate sunt încremenite în luciul lor straniu, copacii înalţi sunt rotunzi şi tufele de smeură şi agriş susură tainic lovindu-şi roada bogată de chiciuri; parcul e o dumbravă de argint peste care a început să se înteţească adierea ce va face să cînte frunzele. Acum nu se aud decît slabe atingeri de foi zimţate şi troznetul de atlaz al zăpezii sub paşii grăbiţi şi mărunţi. Basmul nopţei abia se pregăteşte…

A ajuns la poarta larg căscată: o smuceşte din gheaţa care i-a cuprins balamalele şi o împinge în cadrul ei. Nu ştie dacă trebuie să se mai necăjească şi cu drugul; s-a ruginit într-atîta încît e cu neputinţă să-l mai clintească din înţepeneală. Dar nu e nevoie; poarta s-a cuprins prea bine în cadru şi, uite, parcă s-a umflat deodată, că nu mai vrea să se deschidă… Oho, cîinii în nici un caz n-o vor putea urni…

Şi se puse pe fugă înapoi înspre casă, iar şalul care-i flutură în urmă-i pare o pasăre neagră ce s-a luat după dînsa. Pe verandă se gîndeşte la dîra pantofilor; de la ultima treaptă şi pînă unde noaptea nu mai lasă vederea, pe violetul zăpezei, urmele de paşi par mai albe, mai luminoase, un covoraş alb întins pe pardoseala de mister. Sunt prea multe, prea amestecate ca să se distingă ale ei.

Intră, şi căldura o cuprinse în îmbrăţişarea ei dulce. „De amant”, şopteşte ea şi clatină din cap cu tristeţe; e doar singurul amant care a îmbrăţişat-o şi de despărţirea căruia se cutremură. Singurul amant: căldura — o femeie… Însă aşa trebuie să fie şi îmbrăţişările lui, dulci, delicate, să pătrundă în corp prin toţi porii, pe nesimţite, aşa cum le întrevedea, de departe, ca în ceaţă, în tumultul îmbrăţişărilor sălbatice ale celui plecat.

Sufletul i-era uşor după fapta ce îndeplinise, încît corpul i se părea la fel şi avea senzaţia că pluteşte mergînd de la un scaun la altul, căci un neastîmpăr, căruia nu-i găsea rost, o făcea să-şi schimbe locul necontenit. Îl vedea necurmat pe Dinu, subţirel, cu înmlădieri de şopîrlă, atît de asemănător cu o şopîrlă, încît avea într-una toane de rîs, prevăzînd cum se va strecura de nebăgat în seamă, cum totul avea să se întîmple simplu, nu se poate mai simplu, că a doua zi va fi aceeaşi linişte şi aceeaşi odaie caldă, iar spre seară, acelaşi soare de sfîrşit de lume va arunca inutile şi decorative palori de bronz pe zăpada cîmpului. Totul va fi ca înainte, gîndea ea, căci uita, sau poate nu-şi da seama că dincolo de noaptea aceasta se cască lungul lanţ de prăpăstii ale nopţilor viitoare: şirag de privelişti din ce în ce mai ameţitor de frumoase…

Ea nu făcea acum decît să-şi rîdă de temerile ei de mai înainte; e o copilărie să-ţi închipui că viaţa are cotituri brusce ca în romane… O, altă dată, cine ştie… dar acum, el e atît de departe…

Acum era de tot întunerec în casă. Însă ea ştia şi cele mai mici obiecte unde sunt aşezate, încît vedea totul ca ziua. Luna avea să iasă mult mai tîrziu şi desigur el ţinuse socoteală de răsăritul lunei; el trebuia s-o ia înaintea lunei. Iar stelele răzbiseră cu atîta profuziune, că te aşteptai să acopere toată bolta într-o mantie de diamant topit. Fantoma stinsă a Vărsătorului se scufundase mai demult în oceanul suborizontului; iar acum, pe locul unde soarele îşi dusese agonia, cei doi peşti ai zodiacului căutau lacomi urma dispărutului. Ea le desfăcea obişnuită conturul din volbura pulberei de foc, căci singurătatea şi iatacul ei cu ferestre spre miazăzi şi apus o învăţaseră să citească bine în semnele fără clintire ale cerului.

Dar un zgomot brusc, care deveni pe urmă prelung şi tumultuos, o făcu să plece ochii din priveliştea de aur; ochii întîi se loviră de duritatea cumplitului întuneric şi se închiseseră parcă de durere. Pleoapele bătură ca aripi ce vor să-şi ia zborul şi înfruntă din nou puterea nopţei; zăpada strălucea viclean dedesupt, dar cînd ridică şi dintr-însa ochii, ei se loviră din nou de întunericul acela grozav. Atunci văzu închegîndu-se în beznă bulgări şi mai compacţi de beznă. Unul după altul veneau prin cer ca duhurile vrăjitoreşti. Se prăvăliră într-un iureş nebun spre poarta din dreptul terasei, parcă ar fi ştiut că acolo se petrecuse ceva. Ea se mută repede la fereastra de la miazăzi.

Cele patruzeci de fiare nocturne se abătuseră în crîncen asalt asupra porţei închise. Lemnul umflat rezista însă bine în cadrul gardului. Ei îşi dădură atunci tîrcoale unul altuia schelălăind prieteneşte. Îi vedea bine acum pe luciul zăpezei. Erau enormi şi licărul ochilor li se aprindea şi se stingea ca licuricii; smalţul cel alb al pămîntului le şedea de minune, îi prindea ca propriile lor blăni. Iar fiorul fricei, care i se prelinse lung şi cutremurător de-a lungul şirei, semăna atît de bine cu fiorul frigului, că amîndouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit. Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeţilor morţi de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătîndu-se de prisos, în îngheţul întunericului fără fund şi zare. Din tot infinitul ăsta covîrşitor, numai aici, lîngă soba a cărei înfăţişare i se părea acum mică şi umilă, era căldura şi viaţa. Iar ceea ce trebuia să se întîmple i se păru atît de apropiat, că scoase un gemăt de spaimă. N-ar mai fi vrut să se întîmple nimic. Ar fi vrut să se întindă pe divanul ei şi s-adoarmă, să se ferească în somn, ca în cel mai bun ascunziş, de orice întîmplare ar fi putut să survină. Să se trezească a doua zi în zori, în lumina soarelui alb, liberă de toate grijile şi de toate fricile.

Atunci veni de departe un lătrat de alarmă, furios şi tenace; şi îndată un huruit sinistru îi urmă şi întreaga haită cu clămpănituri seci, cu colţi mai albi ca zăpada, se năpusti de năprasnă spre miazănoaptea curţei, după zvon pesemne, acolo unde încep hotarele pădurei. Ea aştepta cu suflet strîns zgomotul care avea să urmeze şi care izbucni formidabil şi fioros, se dezlănţui fără chip de curmare. Ceva extrem de grav trebuia să se petreacă acolo, căci acum se auzi cornul de alarmă al slujitorilor.

În vaierul teribil care se stîrnise, pietricelele ce plouară în geam fură ca sunetele clopoţelului de argint în tumultul liturghiei. Soarta începea să se împlinească. Pentru că, fără voia ei, se văzu răsărind ca o fantomă, cît era de înaltă şi albă, în apa de plumb a oglinzei. La început crezu chiar că stă încă pe loc şi numai imaginea ei din oglindă, scăpată din legăturile firei, pornise spre ea s-o ia de mînă, s-o ducă; dar cînd trecu de oglindă îşi simţi corpul mlădios, ducîndu-i voinţa în foşnetul capotului de mătase albă.

Trecu antreiaşul. Deschise.

Şi el se înălţă pe treptele verandei înfăşurat în blana cenuşie, de culoarea nopţei însăşi.

— Du-te, du-te, şopti ea frîngîndu-şi mîinile. Pentru Dumnezeu, du-te…

Şi mîinile se răsuciră nervos şi fantastic îmbrăţişînd aerul rece:

— Du-te, şopti din nou plîngător… Nu înţelegi… nu vezi… Frigul…

Dar el rîse nepăsător:

— Acolo sunt oamenii mei! arătă el spre fundul nopţei. Ei au pornit toată larma, ca să-i atragă pe-ai voştri într-acolo. O, e un plan minunat… haidem, să ţi-l spun…

Şi-o cuprinse de mijloc, uşoară şi albă ca o fantomă.

Ea îşi lăsă atunci capul în jos şi chiar îl scutură ca să i se desfacă părul. Acum, pentru că el venise, ritualul trebuia îndeplinit pînă în cele mai mici amănunte. Din noapte, deasupra, Frigul care-o mîngăia cu degete reci, prin haina subţire, o privi rîzător şi sticlos prin miile lui de ochi.

Huietul de departe continuă tot timpul nebuniei. Cînd părea că se sfîrşeşte într-un colţ al hotarului, răbufnea îndată tocmai în colţul cel mai opus. El rîdea atunci şi-n noapte dinţii lui străluceau asigurător şi braţele ei se întindeau atunci lacome.

De două ori încercară să se despartă la uşa cea mare a antreiaşului, pentru a se înlănţui iarăşi şi a se înturna în sanctuarul păcatului. Ea fu aceea care i se anină de gît a doua oară, acum nu atît din iubire, cît dintr-o sfidare aruncată Neprevăzutului şi Frigului.

Cînd, în cele din urmă, el porni de-a binelea, ea numără, bătînd uşor cu vîrful piciorului în covor: una, două, trei, patru… el trebuie să fi şi ajuns departe… cinci, şase, şapte… o-ho, el e demult pe drumul gol şi e cu neputinţă de văzut cu haina lui de culoarea straniei lumini a zăpezii în noapte… opt… nouă… asta e tot… o clipă… cîteva… şi totul e repus în starea de mai înainte… şi iată, neprevăzutul ăsta, cu gravitatea lui tragică şi cu sloii lui imenşi învîrtindu-se de-a surda în nepătruns, păcălit cum ai păcăli un copil… din nouă bătăi de picior…

Dar de unde poate să vină frigul ăsta? Pesemne că uşa de la antreu s-a deschis singură… poate că într-adevăr el a uitat-o neîncuiată…

— Prea tîrziu, amice, prea tîrziu îţi vîri nasul înăuntru, rîse ea frigului, pe care-l simţea curgînd pe sub canaturile uşei cesteilalte în iatac; o izbea atît de tare în fluiere şi-n gleznele calde că avu impresia curentului de munte, pe care-l treci vara cu picioarele goale.

Afară, dragul meu, afară! N-ai ce căuta în buduarul unei femei cu aventuri, îi spuse rîzînd din nou şi ieşi în antreiaş să încuie uşa cea mare şi să pună dedesubt sulul călduros de lînă.

Şi într-adevăr, în antreu, uşa cea mare era deschisă şi într-adevăr în deschizătura ei stătea nedecis Frigul, cu căciulă ţuguiată, cu haina verde îmblănită a isprăvnicelului, cu cizme înalte răsfrînte peste genunchi. Da, era însuş Frigul, căci mustăţile mari umpleau obrajii cu flori de promoroacă şi răzbătînd peste umerile-i solide, asprul duh al nopţei gheţoase o privea cu milioanele de ochi.

Ea se dădu înapoi, amuţită de groază, şi apariţia o ajunse în iatacul în care încă plutea mireasma caldă a dragostei. Curajul îi reveni odată cu lumina lămpei, care se proiectă ironic pe înfăţişarea de vechil. Căci nu era decît vechilul. Pe figură îi trecu atunci, ca umbra unui vîslit de aripă, tresărirea aşteptatei dezamăgiri. Şi ascunsă de rigiditatea, care deveni de piatră, a chipului, surise în adînc înşelărei de-o clipă, ce-i surîdea la rîndu-i zburînd acum departe, ca un drăcuşor şugubeţ.

— Cum ai îndrăznit să pătrunzi aici?… şi-n tot timpul cît pronunţă aceste cuvinte se strădui ca vocea să păstreze aceeaşi asprime biruitoare din ochii şi din trăsăturile ei.

Iar cînd sfîrşi, auzi atît de firesc, că i se păru ca un ecou, răspunsul din care n-o surprindea decît vulgaritatea exprimărei.

— He, he… eu ca eu, că sunt de-ai casei, da boier Dinu, cum s-a rătăcit el tocmai de la oraş în odaia cocoanei şi cum a nimerit-o el tocmai cînd a izbucnit tămbălăul…?

— Ieşi…

Aştepta cu capul plecat ca el să execute, iar vîrful piciorului, care odată cu strigătul ei lovise atît de drastic în podea, se porni imperceptibil să puncteze iar clipele… una… două… trei… „Şi din atîtea poţi păcăli destinul!” îşi spuse iar, privind cu un fel de ironică melancolie scrisoarea de adineauri, pe care o uitase pe măsuţă.

Dar vechilul întîrzia. Cînd îl privi din nou, el îşi răsucea zîmbitor mustăţile roşcovane şi sarbede, de pe care gerul îşi luase masca rece, mută, cu tăiuşuri de sticlă. În locu-i, o figură josnică rînjea.

— Să n-aibe grijă cucoana, n-o să ştie nimic boierul… nu suntem nici noi aşa proşti să pîrîm frumuseţe de cucoană…

— Ieşi odată…

De astă dată a ţipat atît de tare, că namila a făcut involuntar cîţiva paşi de-a-ndărătelea. La uşe s-a oprit, ca să adauge ameninţător:

— Aşa ţi-i vorba?

Apoi a ieşit tropăind din cizmele grele.

Mireasma care plutea încă în aerul iatacului era acum acră, respingătoare. Sanctuarul fusese profanat. Toate obiectele de pe mese, de pe etajere, de pe gueridoane, toate perinele divanului, mototolite de spasmul dragostei, ofereau acum o privelişte anostă, dezgustătoare. Pretutindeni se încuibase mirosul de cojoc umed şi de iuft. Şi pentru totdeauna.

Înfiorată, ea-şi îmbrăcă paltonul îmblănit din dulapul în care mirosul impur nu putuse să pătrundă. Îşi acoperi capul cu şalul şi porni zorită spre ieşire.

Căci afară o aştepta Frigul tare, limpede, curat de orice duhoare, de orice josnicie. Ea se codi puţin la uşa antreiaşului, dar numai o clipă! Deschise apoi larg şi păşi; iar Frigul o cuprinse îndată şi o sărută pe buze. Ea surîse biruită amantului infinit, care o aştepta de-atîta amar de vreme. Şi cu un avînt fără seamăn i se aruncă în braţele nevăzute.

Şi toţi ochii de diamant ai cerului clipiră atunci de fericire.

Gîndirea, an. VII, nr. 5, mai 1927

TE-AR MAI PUTEA INTERESA