Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Icoana

Ei se sărutau pierduţi, cu ochii în rătăcire. Mîinile li se înlănţuiau, vîrîndu-se necontenit una pe sub alta, ca şerpii ce se încolăcesc în neştire; neodihnită şi totuşi prevenitoare, delicată întrecere de a stăpîni cît mai deasupra spaţiul ucigător de cald dintre braţul şi coasta trupului iubit. Pe urmă mişcările asidui cedau una alteia; ritmul lor obosea în amplitudini largi, tot mai largi… Urechea le era totuşi dincolo de ziduri şi de uşi.

Iar în rătăcirile îmbrăţişărilor supreme, grăbite şi sălbatece, teama se topea. Sfîrîia calcinată în lumina orbitoare a spasmului… Avea miros de tămîie şi de mirodenii nemaicunoscute.

Iar afară domnea întruna liniştea uniformă şi impunătoare. Vuietul depărtat al străzilor era ea, liniştea aceasta, care se zbătea ca marea în propria ei imensitate. Era numai un vuiet liniştea această şi nimic altceva deosebit. Ei înşişi o măreau la neînchipuit cu tăcerea lor agitată.

Dar pendula cea grea bătu despărţirea şi ei ascultară cuminţi această sfătuitoare bătrînă, care niciodată nu dăduse greş. Se ridicară aproape instinctiv, iar ea rîse puţin cît de mecanică fusese această mişcare. Însă în rîsul ei era mai mult siguranţa, era bucuria sigură de împlinirea, punct cu punct, a ceea ce ea numea în derîdere „programul” ei şi care se desfăşura cu regularitate de maşinărie.

Dacă el ar mai fi zăbovit chiar puţin peste tot ce trebuia făcut şi zis ca bunul rămas să fie deplin şi nici searbăd, ea nu s-ar fi supărat, de bună seamă; dar o undă pătrunzătoare de tristeţe ar fi încercat-o, căci ar fi ghicit atunci apropierea sfârşitului.

Dar îi plăcea la amantul ei, la acest vlăjgan solid, puţin cam trecut, dar destul de zdravăn, cum ştia de bine să măsoare totul, să prevadă şi să sfîrşească la vreme, să umple timpul, cînd devine gol şi dezgustător, să scurteze pauzele lungi şi umilitoare. Iar bunul lui rămas era un cap-de-operă de precizie şi tact; un financiar genial, care taie în cîteva minute cea mai grea şi mai delicată operaţie. O grabă prea mare, prea vădită, ar fi fost cu adevărat o jignire; o retragere stîngace, poticnită, întîrziată, i-ar fi produs nelinişte şi milă. Dar el punea în cele cinci minute, cît mai stăteau după bătaia ceasului, alte ceasuri întregi; aci era marea lui artă. Era ceva fatal şi cabotin în toată atitudinea lui din aceste cinci minute; ea-şi da seama perfect de întreaga mascaradă, dar îi plăcea pentru siguranţa şi aplombul cu care jocul era condus. Şi nu arare se îndoia dacă era numai un joc.

Propriu-zis, îndoiala aceasta o cam neliniştea pe ea în răstimpuri; dar o necăjea mai mult pentru că, pur şi simplu, îşi făcea loc în capul ei. N-avea nevoie de nici o sinceritate şi de nici o credinţă.

Şi acum, cînd trupul ei se sfîrşea, subtilizîndu-se între mîinile bărbate ce îndeplineau jocul savant, ochii i se opriră pe Fecioara cea mare de deasupra divanului iubirei lor. Şi ochii spuseră: „Nu-mi trebuie nici o credinţă, nici o credinţă… căci şi astfel el e atît de cald”. Şi izbucni acum în rîs şi mai aprig.

Iar Fecioara şi pruncul de la sîn cu figurile lor de ulei plesnit de vechime, parcă acoperite de o plasă de păianjen, rămaseră nemişcaţi în cadrul greu de bronz.

— De ce rîzi? o întrebă el, tresărind brusc şi cu o figură atît de uluită, că parcă i-ar fi smuls cineva o mască de pe obraz.

Dar ea rîse şi mai grozav şi pe urmă îi spuse:

— Cît eşti de actor…

El se desfăcu deodată de dînsa, făcu cîţiva paşi înapoi şi puse mîna pe inimă. Ei îi displăcu mişcarea, dar observă, aşa cum fruntea lui se încreţise acuma, că sprîncenele-i negre se îmbinau atît de puternic, încît parcă formau una, iar ochii-i erau oblici, ca de Mefisto. Şi alunecă domol spre el. Numai că el păstra încă postura aceea caraghioasă, cu mîna pe inimă, lipsită de orice legătură cu gesturile fine de pînă acum; iar cînd se apropie mai mult de dînsul, el făcu cîţiva paşi înapoi.

— Hai, şfîrşeşte! îi strigă şi păru atît de nedumerită, de parcă el ar fi înnebunit subit.

Dar atunci unul din picioarele lui se învîrti în jurul celuilalt, ca un compas, şi el căzu deodată pe-o rînă, greu şi înfundat. Şi dintre buzele lui scăpă, răguşit şi bolborosit, numele ei, pe care pînă acuma îl pronunţa ca pe-un nume de sfîntă:

— Anişoara, Anişoara, Anişoara!

Atît. Pe urmă mai bolborosi ceva indistinct şi tăcu de tot. Iar ea se uită înfiorată la Fecioară, singura de faţă la această nemaipomenită întîmplare. Şi Fecioara o privi la rîndu-i de sub plasa de păianjen, ca de departe, de foarte departe, atît de departe, că se înspăimîntă.

Se repezi la trupul întins şi începu să-l zgîlţîie.

— Scoală, scoală-te… haide, scoala-te… Mircea trebuie să sosească.

Vocea ei poruncitoare devenea tot mai rugătoare: căzuse în genunchi şi se ruga:

— Haide, Sandule, înţelege, te rog…

Îi şoptea la ureche şi mîinile ei se plimbau pe corpul inert.

— Căldură! căldură! strigă deodată, aşa cum corăbierii rătăciţi ar striga: „Pămînt!” Haide, Sandule! revino-ţi… căci trăieşti, dragul meu, eşti cald… iată, eşti tot cald…

Şi atîta ea credea că e de ajuns, ca el să trăiască şi să înţeleagă. De aceea se abătu cu noi puteri asupră-i, plină de nădejde şi de îndîrjire.

Corpul de jos stătea însă nemişcat şi era greu ca o buturugă; şi mîinile erau grele. Un magnet puternic parcă le lega de restul corpului.

Ea privi aiurită pendula de stejar vechi, asemeni unui turn de castel medieval, spart de vechime. Discul de alamă apărea necontenit prin spărtură, lucios ca un disc lunar printre ruine. Şi timpul curgea cu fiecare smucitură şi tic-tacul cădea dulceag şi armonios peste stupoarea de moarte.

„Mircea trebuie de-acum să vie.” A doua oară ideea aceasta se prăvăli în gîndu-i cu greutate de poruncă. Şi instinctiv mîinile ei apucară mîinile zgîrcite, care rezistau; căutară punct de reazim între subţiorile unde căutaseră voluptatea. Se opinti şi trase. Şi corpul de plumb începu să se tîrască cu greutate pe parchet. Observă că pe covoare mergea mai anevoie şi-l ocoli doar pe scîndurile lucioase. Izbi cu spatele uşile, care se deschiseră larg. (Atît de regulat se succedaseră pînă acum punctele programului, că siguranţa n-o lăsa nici măcar să încuie.) în antreul puţin încărcat de mobile fu ceva mai uşor.

Cînd îl aduse în sfîrşit la uşă, îşi îndreptă şalele frînte şi respiră de mai multe ori larg şi şuierător; reveni în iatac să aşeze preşurile deranjate, se întoarse lîngă cel căzut, să-l potrivească cu creştetul spre uşa cea mare a antreului, ca şi cum ar fi căzut pe spate, abia ce intrase şi făcuse un pas, doi. Se repezi la telefon, ca să dea alarma, dar o idee şi mai luminoasă o făcu să nu mai aştepte legătura cerută. Se repezi să deschidă uşa şi să aşeze pe căzut jumătate de trup dincolo, jumătate dincoace de prag.

— Mircea, Mircea! Dumnezeule! Ah, ai venit, în sfîrşit… Şi astupă cu degetele tremurătoare sticla de eter pătrunzător. Mircea… este Sandu… A sunat, am venit să-i deschid şi el s-a prăbuşit deodată peste prag…

— A venit de mult? de-abia se auzi, parcă zugrumată, vocea lui Mircea…

— O, nu cred să fie un sfert de ceas înainte de a veni tu… Doamne ce vorbesc, poate şi mai puţin…

— Cum, şi de ce n-ai chemat slugile? izbucni el parcă într-un fel de ciudă şi ea stătu la îndoială dacă necazul acesta subit este pentru prietenul străfulgerat sau pentru întrebarea cea nouă şi cea mare, care se deschisese poate în gîndul lui…

— Nu-i nici o slugă… Le-am învoit pe toate...

— A-ha…

Ea-l priveşte încordată, printre genele lăsate alene peste luminile scormonitoare ale ochilor; i se păru chiar curios că o întrebare, aşa de grea şi de importantă, atît de tîrziu începe să încolţească într-un creier omenesc. Şi privi cu compătimire şi curiozitate tidva atît de solid construită a soţului său.

— Doamne, bietul Sandu! şopti Mircea, parcă răspunzînd gîndurilor ei. Frate, dar nu putem să-l lăsăm aici…

— Desigur, desigur, încuviinţă şi ea, iar prisosul de suflet, care i se oprise un moment în gîtul supraîncărcat, îşi luă zborul ca o uşurare.

— Ajută-mi tu, Anişoara… Apucă-i tu picioare…

Iar Mircea îl apucă voiniceşte de subţiori.

— Bietul Sandu, şopti şi ea.

Şi i se păru curios că pînă acum un moment nu găsise să-l compătimească. Deci nu-l iubea şi îndoielile ei trecute cădeau de la sine. Surîse voioasă acestei constatări, ca şi cînd şi-ar fi descoperit puteri uriaşe, pe care pînă acum şi le ignorase. Şi acum ajungeau în iatacul unde se iubiseră, ochii-i fugiră şireţi spre sfînta fecioară, care stătuse, ca de obicei, martoră îndrăgostirii lor de astăzi, mai grozavă ca niciodată.

„Ce vei fi crezînd tu, oare, bună femeie?” o întrebă cu clipişul ochilor, contemplîndu-i marama albastră, de-o culoare limpede şi curată, cu un suflet îngeresc. „Ce-ai crezut cînd ai văzut atîta pasiune adineauri?”

Şi-apoi ca o completare, după ce îl aşezară pe divanul bucuriilor de moarte de pînă acum un ceas:

„La noi nu mai merge credinţa, madame…”

Ea spunea toate acestea dintr-o pornire spontană de înveselire lăuntrică, subită, că lucrurile se limpeziseră mai repede decît se aştepta.

Totuşi îndrăzneala acestui „madame” o sperie şi o făcu să-şi plece ochii. Roz-albul pal, vechi şi liniştit al obrazului dumnezeiesc o ului mai ales. Rămăsese atît de calm după insulta cuvîntului lumesc şi nepotrivit, că parcă se întorsese să aştepte şi palma cealaltă. Un clopot se porni la biserica din capul străzei şi ea se cutremură de sus pînă jos.

„Nu e bine să glumeşti cu lucrurile sfinte”, se sfătui singură… Şi fără de voia ei, gîndul, pe care se sili să-l oprească aci, continuă:… „cel puţin acum”…

Îşi scutură nervos pletele tăiate şi negre-lucii şi abia acum văzu figura schimbată a lui Mircea şi auzi răgetul lui:

— Unde ţi-s gîndurile?! N-auzi ce-ţi spun? Sticluţa de eter!… La ce te gîndeai, spune!… urlă el, şi era atît de înfiorător cu ochii aceia care scînteiau ca nişte cărbuni.

— La sfînta fecioară… mă uit…

— Acum e timp de sfînta fecioară?...

— Acum, cred… mai ales…

El tăcu şi, văzînd că nările lovitului de soartă nu tresar sub înţepăturile licoarei pătrunzătoare, dădu sticla la o parte şi începu să-i ridice şi să-i lase rînd pe rînd braţele ţepene… În curînd obosi.

— Ia tu braţul ăsta…

Vru să-i facă loc alături, dar chiar atunci amîndouă braţele moarte îi scăpară din mînă…

— Dar cine a doborît scaunul ăsta?

— Eu… probabil… cînd a sunat… m-am ridicat repede.

— Tu te-ai ridicat aşa de repede?… Curios… Şi cum probabil… probabil…

— Ei da… în împreju…

Se opri brusc. Dar el smulse restul cuvîntului din gură.

— …în împrejurările astea, ai vrut să spui… dar împrejurările nu se iviseră încă atunci cînd el a sunat.

Ea asculta întrebările şi argumentele lui, mirată că mintea lui tîrzielnică le poate formula atît de repede şi precise. Şi se înălţase din talie, gâta să le prijoane cu racheta iscusinţei ei, amuzată ca un jucător de tenis.

— Nu înţeleg ce vrei să spui cu asta… îi replică acum, cu aer de jignire. M-am ridicat şi a căzut scaunul... Şi pe urmă, cred că se poate înţelege, fără mari sforţări, că n-am avut timp ca să-l ridic… Şi mai pe urmă, te rog, n-am nevoie să dau explicaţii…

Iar după o pauză, văzînd că el şi-a isprăvit muniţiile prea repede:

— Pardon, te rog acum să-mi explici dumneata… De ce mă întrebi toate acestea?… Şi ce sunt aerele acestea de inchizitor?

Dar el nici nu o asculta. Privea cu luare-aminte toate lucrurile din cameră, ochii lui fugeau neçontenit de la scaun la scaun, alunecau pe dunga preşurilor, se întorceau la divan şi iarăşi porneau înapoi, crescuţi, disperaţi, din ce în ce mai disperaţi, ca ochii acelui care a pierdut o piatră preţioasă. Simţea că e-n apropierea pietrei scumpe şi totuşi era un făcut ca să n-o găsească; un fir de iarbă o acoperea poate, sau poate nimic n-o acoperea; oricare altul, dintr-o singură aruncătură de ochi, avea s-o găsească, desigur; o vrajă ascunsă însă îl împiedeca anume pe el s-o poată singur descoperi.

Şi atunci, zdrobiţi şi umiliţi, dintr-un îndemn atavic, de bună seamă, sau poate numai în mod reflex, ochii aceştia se ridicară şi ei acuma pe vestmîntul albastru al sfintei fecioare.

Anişoara, care-i pîndea mişcările cu luare-aminte ferită, de pisică, tresări deodată şi-n ochi i se înroură brusc ceaţa nesigură a temerei. Dar fu ceva trecător, de care îi veni să zîmbească. Într-adevăr, ce-ar mai fi putut născoci şi icoana asta, oricît ar fi de sfîntă? Într-adevăr, ce-ar mai fi putut să născocească pentru a mai veni în ajutorul nedumerirei lui? E o margine şi-n puterea lucrurilor sfinte, cum e o margine în toate!…

Ea-şi dădea seama destul de bine că e un drăcuşor mic în căpşorul acela neastîmpărat şi palid din marea oglindă a păretelui din contra; şi el o aţîţa spre chipul sfînt, cum se îndeamnă copiii la joacă în preajma focului uriaş şi viclean din noaptea cîmpului şi sar deasupra-i şi se îmbrîncesc într-însul, păcălindu-se. Ea vrea să-l alunge din minte, dar în oglindă sprîncenele ei erau atît de negre şi îmbinate, că-i păreau o depărtată pasăre în zbor, care atinge slăvile şi cade şi se ridică iarăş; iar în sînge-i fierbea năvalnic dorul zburdălniciei.. Într-adevăr, ce-ar mai putea, face acum sfînta fecioară?… Zău că ar fi curioasă să afle.

— Cum, Anişoara, tu găseşti acuma timp să te contempli în oglindă? răsună deodată vocea uimită a lui Mircea. Doamne! voi femeile…

Şi-n cuvintele lui mustrătoare era atîta bucurie şi atîta siguranţă, că ea văzu limpede cum se înseninase acum de orice îndoială tidva lui atît de bine construită. Şi-i răspunse rîzînd:

— Observam că intenţionai să te rogi la icoană şi vream să-ţi respect…

Şi el, în prada celei mai mari fericiri, o întrerupse uimit şi el, totuşi, că pot vorbi şi rîde astfel lîngă icoane şi muribunzi:

— Să lăsăm astea, Anişoară… Înţelege, e prietenul meu cel mai bun… Doamne, trebuie să vestim pe cineva… Dar slugile alea nu s-au mai întors, frate?…

Şi ieşi păşind atît de uşor şi atît de fericit, cu toată nemulţumirea vădită contra servitorilor, şi trînti cu atîta nepăsare uşa, care nici nu se închise, că ea simţi cum rîd toate organele dintr-însa şi asculta fermecată, ca un ecou plăcut ce se repetă într-una, uşile celelalte trîntindu-se rînd pe rînd, tot mai departe şi mai încet…

Atunci, apucîndu-şi de o parte şi alta cutele rochiei scurte cu vîrful degetelor şi petrecîndu-şi graţios un picior după altul, făcu o reverenţă adîncă sfintei fecioare din cui, pe care o încheie cu cuvintele obişnuite dansatoarelor şi acrobatelor:

— Et voilà, madame!

Dar tot atunci, deodată, şi de bună seamă din pură întîmplare, omul cel ţeapăn prinse glas. El bolborosi la început ceva neînţeles, apoi cuvinte articulate, însă fără şir…

Anişoara se apropie mirată de dînsul. Şi dădu plictisită din umeri, căci lucrurile de-abia se aranjaseră… acum cine ştie ce încurcătură se mai putea ivi… cel puţin de-or trece momentele cele grele ale trezirei pînă nu vine bărbatu-său…

Dar în gîtlejul acela gîlgîiau întîi sunete vagi, silabe greoaie, fărîmituri de vorbe. Se amestecau toate ca un hîrîit de ornic ruginit, care se pregăteşte să bată orele. Ş-apoi cîte un cuvînt distinct şi clar ieşea izolat şi fără rost, ca din beregata mecanică a unei păpuşi.

Atunci ea simţi cum tremurul irezistibil al fricei celei mai groaznice începe s-o zgîlţîie din nevăzut.

Se apropie de adormit şi-l zgudui la rîndu-i cu putere.

— Sandule… deşteaptă-te, Sandule…

Iar drept răspuns, gîlgîitul lui Sandu lăsă să se audă:

— A-ni-şoara… A-ni-şoara…

— Sandule, trezeşte-te, îl ruga ea grăbită, privind aiurită uşa rămasă întredeschisă; şi-l zguduia necontenit, în răstimpuri. Iar vocea îi lua intonări plîngătoare şi triste: El este aici, înţelegi?… A venit… îi şopti înfiorată la ureche, privindu-l cu încredinţare că aceste cuvinte îşi vor face îndată efectul, ca un descîntec…

Dar omul întins pe canapea stătea nemişcat înainte şi cuvînta întruna printre gîlgîituri. Bolborosea vorbe fără rost, ca un muribund în agonie, dar din cînd în cînd cuvintele lui aveau înţelesuri care o zguduiau.

— Braţele… braţele tale…

Ea aştepta îngrozită trîntiturile uşilor prin care ieşise bărbatu-său. Dar ele întîrziau. Şi muribundul cuvînta necontenit, alcătuia fraze, clama adevăruri groaznice, inconştient, ca oracolii epileptici, turburaţi de fumurile subterane ale peşterilor.

— Ce moi… sunt… braţele tale…

Atunci ea băgă de seamă cît de hidos rînjeşte de întunerec căscătura uşei prin care ieşise bărbatu-său; vroi să fugă într-acolo, să suprime dintr-o îmbrîncitură această gură sinistră a întunerecului şi a îndoielei, dar se opri de la primul pas, căci în urmă-i răsunau acum ştiutele vorbe:

— A-ni-şoara… imbecilul n-a început încă să bănuie…

— Taci! îi strigă, nemaiştiind ce să facă şi bătînd cu piciorul în podea.

Dar părtaşul ceasurilor trecute de fericire boscorodea înainte, palid ca moartea şi cu ochii închişi, cînd zugrumat şi de-abia inteligibil, cînd răspicat şi clar:

— O… imbecilul n-a început să bănuie… n-a început să bănuie…

— Taci, şuieră ea şi degetele îi şi apucară buzele trădătoare, strîngîndu-le una într-alta cu deznădejde, aiurită, însălbăticită. Dar vorbele lui îşi făceau necontenit loc, scăpau parcă printre degete ca apa printre steii stâncilor şi o înecau de furie şi spaimă. Sau parcă vorbea cu nasul.

— Anişoara, Anişoara… imbecilul cu tidva pa…

Atunci îi apucă şi nasul şi strînse cu toată furia, cu toată disperarea de care era capabilă, pînă cînd în sfîrşit vorbele acelea care o ucideau încetară, topite în hîrîituri surde, în suspine vagi, în nimic…

Şi numai cînd văzu că ochii lui se deschiseseră enormi, ficşi, sticloşi, numai atunci dădu un ţipăt şi se dădu cîţiva paşi înapoi. Şi tot atunci rînjetul de întunerec al uşei vecine se căscă şi mai mare şi Mircea ieşi din beznă, vesel, radios:

— Ai terminat, cred… îi spuse.

Numai atît. Şi traversă cu paşi largi, majestuoşi iatacul plin de lumină, trecînd printre ea şi mort.

Ceasurile trecură. Luna discului de alamă străbătea necontenit pendulul în chip de ruină. Şi afară domnea necontenit liniştea, care acum se biruise pe sine însăşi. Era acum pură şi desăvîrşită, ca liniştea fundului de ocean. Zadarnic Anişoara mai trăgea cu urechea la ferestrele pline de întunerec fără margini de afară. Zadarnic ochii ei spionau cea mai mică mişcare, cea mai neînsemnată iluzie de mişcare a corpului inert, întins pe divanul celei mai neînfrînate dezlănţuiri de patimă pe care o trăise.

Nimic. Nimicul domnea pretutindeni.

Şi ochii obosiţi de nimic şi aşteptare se ridicau învinşi şi înfricoşaţi pe chipul sfînt zugrăvit pe lemn, cu pruncul în braţe şi cu maramă albastră. Acolo, în dosul ochilor limpezi şi buni, se hotăra desigur ultimul destin… Care putea fi acesta?

O iertase oare?

Dar Fecioara din dosul plasei de văpsea crăpată privea tot acest zbucium şi toate aceste grozăvii de departe, de foarte departe.

Gândirea, an VIII, nr. 4, aprilie 1928.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA