| Editura Global Info / Literatură |
Gib Mihăescu
Ierni jilave
În seara aceea de ajun eram nespus de agitat. Cu îngrijorare fără de seamăn mă repezeam, după scurte popasuri, dintr-un colţ al curţii într-altul, scrutînd cerul cu încordate priviri. Mai ales în miazănoapte îmi pusesem toată nădejdea; de-acolo avea să vină mult aşteptatul nor de zăpadă. Mi-l închipuiam enorm şi alburiu, cu chip de om; un Moş Crăciun plutind greoi sub povara darurilor, pe căile văzduhului.
Era cu neputinţă pe-o vreme ca asta să nu se ivească, scuturîndu-şi barba de omăt: un cer atît de plumburiu şi potolit, e drept, dar atît de gheţos?
Numai fata din casă mă tot necăjea:
— Domnule, poftim înăuntru, ai să răceşti…
Fără îndoială că nici n-o luam în seamă. Însă cura ieşea cam des: „Domnule, îi spun cocoanei!” ajunsese chiar de nesuferit. Atîta nesimţire nu-mi mai fusese dat să văd: să se sinchisească aşa de puţin de norul cu ninsoare, cînd a doua zi era Crăciunul!
În fundul curţei, însă, salcîmul cel mare, străjerul nostru înspre hotarul miazănopţei, luase o înfăţişare prea fantastică în negura crescută pe nesimţite. Copacii mai scunzi şi toate uscăturile acelea informe ale arbuştilor din preajma-i conturau acum arătări din cale afară de stranii, pentru ca pasul meu să se mai aventureze până acolo. Chiar aici, aproape de uşa bucătăriei, unde, de la tăierea porcului, se strămutase tot sufletul casei, susurul metalic al crengilor şi fantasmele negre, care creşteau spre mine, mă făceau să dau pas cu pas înapoi, spre scara salvatoare. Moş Crăciun dăduse drum înainte-i la toate lighioanele stihiilor, ca să alunge pe cei ce-ar vrea să afle secretul închegărei lui din baierele văzduhului.
Cu drept cuvânt mă gândii că iscodirea mea mi-ar putea fi fatală; poveşti bătrîne erau doar vechi mărturii despre îndrăzneţii prefăcuţi în dobitoace, arbori sau stei, pentru că pândise din loc ascuns minunile nepătrunse, ca să le fure taina.
Prudenţa mă sfătui că e timpul să intru; atunci surprinsei în dreptul unuia din geamurile, care tocmai se aprinsese, primul fulg. Îl văzusem; nu mai putea fi nici o înşelare! Venise din împărăţia neagră de deasupra, minusculul flutur degerat, se repezise în lumina geamului, spre a cădea orbit în întunericul dedesupt. Uitai toate fantasmele şi toată înţelepciunea poveştilor străvechi şi rămăsei ca vin haiduc la pândă, în negură, cu ochii ţintă în mănunchiul luminos. Al doilea sol al fericirei mele nu se grăbea deloc. Ştiam însă să am răbdare…
— Domnule… Ia uită-te… vai de mine… unde s-a pitulat…
— Taci odată, cobeo… că din pricina ta… fi-ţi-ar… caţa…
— Aşa?… Mă duc drept la cocoana…
Îmi venea să mă iau după ea şi s-o apuc de coade. Şi rebegit cum eram, tremurînd tot, lacrămi de mînie, de frig şi de deznădejde îmi îngheţară în colţul ochilor.
Intrai în casă zdrobit. Şi numai marea pregătire din bucătărie îmi mai aduse inima la loc. Mirosul drojdiei de bere mă înzdrăveni şi galbenul cocilor de cozonac, surâzându-mi galeş din formele creţe de tinichea, îmi potoli mânia…
Cînd ieşii într-un târziu afară, sa vad fulgi albi se vânzoleau buluc în pătratele luminoase ale ferestrelor, roi de fluturi şi fluturaşi în vîrtej fără odihnă, eternă întrecere către sărutul mortal al flacărei înşelătoare. Dar lămpile erau departe, în dosul geamurilor aburite, şi micile insecte de gheaţă pierdeau cerneri-cerneri, în noaptea vicleană, în care se ascunsese frigul.
Nu-mi venea să cred ochilor şi multă vreme i-am privit neîncrezător; dar, cînd pe negrul de pretutindeni au început să răsară şi să se lărgească ostroave de albeaţă, n-am mai avut nici o îndoială. Nu bătea acum nici pui de vînt şi totuşi am auzit lămurit forfotul infinit al puzderiei de vietăţi, cu picioruşe de steluţă, cîntîndu-şi astfel din cer şi pînă în tină bucuria fără margini a vieţei.
Atunci n-am mai putut rezista bucuriei mele. Şi cu căciuliţa şi cu umerii îmbrăcaţi în solzişori de ie, ca într-o armură de argint, am năvălit înăuntru:
— Mamă!… mamă, n-auzi… mamă?…
— Ce pofteşti?
— Ninge, mamă…
— Ninge, mamă, n-auzi…
— Să faci bunătatea să nu mai ieşi afară şi să te culci numaidecît.
A doua zi m-am trezit cu noaptea-n cap. Nu îndrăzneam să deschid ochii; îmi păstram pentru tot mai tîrziu plăcerea de a fi orbit de albul coperişurilor prin geamul din dreptul patului.
Dar nu putui avea prea multă răbdare; dezlipii pleoapele; dincolo de geam domnea încă întunericul. Căutam să desluşesc prin negură căciula de omăt a casei vecine. Dar nimic nu se putea distinge. Numai în auzu-mi începuse să prindă răsunet un zgomot monoton, înfundat şi sinistru. Şi cu el, o bănuială amarnică îşi făcu loc în cămăruţele inimei mele.
Nu se poate! Doar aseară nu s-a pornit cea mai zdravănă ninsoare? Nu văzusem eu fulgii cu ochii mei? N-am intrat eu în bucătărie cu umerii plini de zăpadă, de parcă aş fi avut pe ei epoleţi grei de general, şi cu cuşma troian de nea…? Fără doar şi poate; de prea multă teamă îmi vîjîie urechile…
Negurile se descleştau pe îndelete, iar şindrila casei vecine se lămurea acum întunecată şi posomorîtă, cu lugubrele ei răni verzi de muşchi şi licheni. Nici urmă de zăpadă. Şi ropotul ploii vuia tot mai greu şi uniform de parcă se prăbuşea încoace goana necurmată a unui regiment de artilerie.
În ziua aceea a fost petrecere mare în casa bătrînească. Se strînsese toate neamurile, cu tineri şi bătrîni, iar lăutarii se răsuceau din şale ca foaia de hîrtie pe jăratec. Din cutiile afumate ale viorilor, cîntecele bătrîne ieşeau trase de arcuşuri, ca minunăţiile trase de bagheta magică din cufăraşul fără fund al scamatorului.
Vremi peste vremi, veacuri şi mai bine stăteau îngropate în sicriaşele mici şi sonore. Iar bunicul ne privea biruitor din ceaţa atîtor timpuri de demult şi povestea cu graiul lui uscat şi întra-adins:
— … Ehe, ce mai ierni, domnule! Îngropau casele troienii! Veneau lupii pînă-n mijlocul tîrgului. Mi-aduc aminte odată, pe-o zăpadă cum n-a mai fost…
Ascultam pe gînduri vocea lui acum molcomă şi priveam la copacii jilavi de afară.
— …da ce… ăsta e Crăciun?…
Aerul compătimitor, cu care mă învăluia, mă făcea să mă cutremur ca de frig. De ce se uita bunicul tocmai la mine?
În ochii lui stinşi şi blînzi, citeam ca într-o carte cu poveşti triste că frumuseţea vremurilor se pregăteşte de ducă odată cu ai lui. Iar nouă ne rămîneau Crăciunuri jilave, cu băltoace şi noroi.
Mult timp, după masă, am stat la geam, cu capul în mîini, strivindu-mi nasul în sticla aburită. Cu neînţeleasă încăpăţînare ascultam monotonia ucigaşă a ploii, privind năucit cum repezi şi nesfîrşite suliţi tăiau văzduhul, de parcă oştenii arhanghelilor se puseseră să prăpădească pămîntul. O pasăre neagră se desprinse din stolul speriat de afară şi mi se aşeză pe cuget, învăluindu-l tot în zbaterea aripilor întunecate. De ce tocmai cu mine începeau Crăciunurile posomorîte, sarbede, murdare?
Dar pînă întru-noptat tot nu putui să tălmăcesc în împletitura încurcată a firelor de ploaie uriaşa şi nédreapta schimbare a firei. Pe stradă treceau drumeţii rari şi întârziaţi. Un copil izvorî şi se pierdu în întunerec, sărind cu nepăsare într-un picior. Sărmanul, el nu ştia cărei triste soarte eram hărăziţi!
Seara petrecerea reîncepu şi bunicul îşi reluă povestirile pironind iarăşi numai pe mine privirile lui, care parcă veneau de departe, de foarte departe. În afară de părinţii mei, erau acum numai bătrîni la masă, şi-n mijlocul atîtor capete albe, ca neaua Crăciunurilor de odată, mă simţeam nespus de stingher.
Ochi streini şi reci mă ţinteau; mă simţeam înconjurat de necunoscuţi. Ei îşi povesteau nepăsători fericirea de odată, fericirea pierdută, pe care aveau s-o ajungă din urmă în curînd. Iar în locul ei şi-n locul lor, nimic decît noapte, ploaie şi frig. Mă văzui singur, cu totul singur, dibuind orbeşte într-o beznă fără sfîrşit. Îmi fu frică.
— De ce tremuri? mă certă mama. Ieri toată ziua mi-ai stat în frig.
Începui să plîng…
Gîndirea, an. I, nr. 17, 1 ianuarie 1922; vol. Vedenia, 1929, p. 87—93
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
