Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Împricinaţii

Ţăranii plugari se aşezau de obicei de-a lungul gardului de stacheţi care împrejmuia curtea judecătoriei din trei părţi. Ei stau toţi pe pămînt, cu spatele rezemat de gard, cu picioarele întinse ori strînse în unghi mai apropiat ori mai depărtat. Erau oameni din diferite comune şi-şi povesteau încet păsurile şi năpastele, fiecare mai mult pentru sine, căci ascultătorul urmărea mai totdeauna în jăluirea vorbitorului povestea propriului său necaz.

În mijlocul curţii se agitau zgomotos şi rîdeau cu încredere într-înşii, printre grupurile de tîrgoveţi, „negriturile” satelor: cîrciumari în haine de postav aspru, preoţi în sutane înverzite de vechime, notari comunali numai pe jumătate negrituri, cu haină şi vestă de lustrin negru ori albastru-închis, cu cămaşă creaţă, împodobită cu flori de borangic, peste pantaloni de pichet alb ori de aba uşoară, şi la fel ca ei politicienii comunelor, primarii la putere şi foşti demnitari săteşti acum în opoziţie, privindu-se furiş şi şuşotind cu însoţitorii, aşa cum se uitau opincarii de lîngă garduri spre adversarii lor de proces, aciuiaţi în colţuri opuse…

Din cînd în cînd, cu pas marţial şi cu fireturi de general pe tunica albastră, trecea un aghiotant de jandarmi: oamenii îl priveau pe sub sprîncene, iar soldaţii veniţi cu „executarea mandatelor” luau pentru onor şi, dacă erau întrebaţi, dau raportul smirna şi cu glas poticnit în schimbările brusce ale respiraţiei.

Cu spatele înalt şi drept lipit de gard, cu un picior întins, cu genunchiul celuilalt strîns pînă aproape de bărbie, moş Toma aştepta să fie strigat. Alături, mătuşa Neacşa, voinică şi înaltă ca şi dînsul, cu faţa mică şi obraz veşted, de culoarea micşunelei, cu nas cîrn şi ochi blînzi, îl dăscălea într-una cum trebuie să spună în faţa judecătorului.

— Să nu uiţi iar asta, că l-am găsit lepădat la marginea şanţului, în nişte trenţe de scutece, negre şi murdărite, gata să moară dacă n-ar fi dat de el pas omenesc cu un ceas mai devreme. Abia mai scîncea şi învineţise de tot, măcar că era vară, în sfîrşit…

Dar dacă s-ar fi întîmplat asta mai încolo de mijlocul toamnei nu mai găseau ei suflet în el — „n-ar mai fi găsit să mai găsească” — continuă mătuşa Neacşa spre semnul de plictiseală al moşului, care ştia toate lucrurile şi urmările acestea tot aşa de bine ca şi mătuşa vorbăreaţă.

L-au luat şi l-au curăţit, că ce şi-au zis: „Asta Dumnezeu ni l-a pus în cale, unde n-avem copii. D-apoi să fie ca al nostru, că doar cine să ne moştenească a bruma de avere?…”

— Ba că brumă! făcu moş Toma cu glas gros şi vibrător. Îl pusăi eu în avere boierească şi acuma vrea să mă dea afară.

— Că să spui şi asta… cum de la ai noştri am moştenit-o şi am întins-o… şi că avem actele la noi… Să spui tare şi să dai din gură şi să nu te laşi ca data dintîi. Acasă strigi de se-aude peste deal şi-aci abia deschideai gura…

— Apăi dacă mi-au spus să tac; ştie el avocatul ce vorbeşte…

— Avocatul… Ce crezi, că nu l-a atins şi pe el?… Toţi sunt nişte oţi.

— Oţ, oţ, da acuma, iaca, nu mai vrea să mai zică nimic, că n-am să-i dau banii înainte…

— Zîce el, n-avea grijă, s-amestecă el… He, crezi că ale cinci pogoane cu vie pusă nu-i fac cu ochiu? Parcă dacă-i dau cinci sute de lei acuma, era mai mult? Da ar vrea să pună mîna şi pe bani…

Moş Toma oftă adînc.

— Nu vrea vie deloc. El tot aşteaptă să-i scot banii din chimir. Da dacă nu-s, de unde să-i dau? Nu-l rugai c-o sută? Ca să ne mai rămînă nouă ailaltă… O să-l încerc cu amîndouă… Dar, măre, de ce nu vrea el via? I-am spus că-i dau act… Nu vrea… mi-e frică… hm… că… hm…

— Lasă, să zîci tu acolo ce-ţi zîc eu… că legea ştie el judecătoru cum s-o puie… Tu să spui numai cum stă tărăşenia… Şi să mai spui iar cum a fost cu actu… Cum ne-a învăţat afară ce să zicem înăuntru… cu» tu în faţa judecătorului ai pomenit că după moartea noastră să se întîmple asta… cum judecătorul ne-a dat atunci afară că nu scrie aşa la act… şi cum ei şi cu avocatul lor ne-au spus şi ne-au rugat că ce să mai stricăm actele, că el se jură pe copiii lui că aşa va fi cum vrem noi…

Moş Toma întoarse iarăşi capul plictisit. Parcă el nu le ştia toate astea? Şi parcă nu i le-ar mai fi tocat de azi-dimineaţă numai şi pînă acum de treizeci de ori dacă nu şi mai bine.

Petre Naibă intră clătindu-se pe poartă. Ochii îi luceau bine, dar de bună seamă nu era beat chiar de tot. Ca şi pe ceilalţi martori pe care-i adusese cu dînsul, popa ştiuse cît să-i întărite. Pe urmă, după proces, dacă „spuneau bine”, îi ducea iar în prăvălie la Neală. E drept că Petre Naibă se cam împleticea în mers; moş Toma, care vrea acum mai bine să se uite la el decît să-şi lase auzul la sporovăiala mătuşei, îl ştia doar bine că-l ajunge repede rachiul. Însă pe minţi tot mai putea fi stăpîn încă bună vreme. Dar lucru ciudat: cînd îşi pierdea minţile i se înzdrăvenea trupul. Se mai clătina el puţin şi-atunci, dar se făcea de-o putere de ţi-era teamă să stai lîngă dînsul. Ochii i se înroşeau şi fruntea i se lăsa de tot peste ochi. Totuşi se ţinea bine, în cîrciumă şi pe drum nu căuta ceartă. Cînd ajungea acasă era prăpădenie: vai de muierea şi de feciorul lui.

Moş Toma îl cunoştea bine, îl avusese şi el de martor în procesul lui, care acum ajunsese la capăt. Petre Naibă spusese atunci „bine”, deşi intrase în faţa judecătorului la fel de afumat ca acuma. Precum spusese toată lumea dealtminteri, care ştia că „ce-a fost şi cum”. Pe urmă moş Toma i-a cinstit pe toţi şi Petre Naibă a înnegrit de tot şi s-a făcut stîncă de fier. Moş Toma îşi da seama atunci ce-o aşteaptă pe nevastă-sa şi pe fi-său. Da ce putea face şi el? Avea nevoie de martori, şi Petre Naibă, cînd ia puţin pe limbă, ştie să glăsuiască mai bine decît toţi; nu ştie ce are el în glas, nu ştie cu ce miere îl unge „de-l asculţi fără să te mai saturi”, sau nu ştiu cum le tot aduce el, de nu s-a întîmplat niciodată să-i zică judecătorul, cum i-a zis bunăoară lui moş Toma: „Lasă, moşule, acum ce spui dumneata aşa o fi, dar aici în proces nu-şi are loc”. Adică şi lui Petre Naibă i-a grăit tot aşa, cînd s-au ţinut întîile înfăţişeri ale cîrcotii moşului, însă se cheamă că i-a grăit astfel, după ce l-a ascultat d-a fir-a-cap, şi judecătorul părea tare mulţumit. Îl asculta şi zîmbea, închinînd din cap, sau îl privea lung.

Dar acum Petre Naibă a venit pentru popa Tănăsescu, care nu te lăsa să-i zici: „popa Gligore”, aşa cum s-ar fi cuvenit, creştineşte, şi cum ştiu oamenii să zică, precum bunăoară lui socru-său, popa Ilie, care nu mai slujeşte acum, gonit din biserică de ginere. Pe popa Tănăsescu trebuie să-l chemi „domnule părinte” şi numai grangurii cei mari, ca primarul şi învăţătorul şi cei cari mai sunt în „partid” cu dînsul, îi mai pot spune „părinte Gligore”. Dar de ce-i vin toate astea acum în cap lui moş Toma? A, da, pentru că acum Petre Naibă a venit pentru un alt proces, un proces al popei cu un mejdinaş, n-a mai venit pentru procesul lui moş Toma…

La procesul lui moş Toma s-a sfîrşit cu martorii, s-a sfîrşit cu actele… Aşa i-a spus încă de rîndul trecut domn’ avucat Marţian, băieţandru ăsta care cere banii înainte şi nu mai vrea să ştie de via din Curmătura Protesii, ce i-aprindea ochii ca felinarele de la „trin” cînd i-o făgăduise întîi. Barem să-i spuie: vrea şi bani şi vie, or nu mai e nici o nădejde?… Oh, şi meliţa asta de Neacşa, cum îi mai umblă limba, asta nu-i d-a bună, are limpede impresia moş Toma. Mai mult ca să scape de mătuşe, s-a sculat şi s-a îndreptat spre domnu avocat Marţian. Două sute are; zicea ca să-şi păstreze una pentru drum înapoi, ca să se ducă acasă cu „Irinu”. Da iaca, s-a răzgîndit; îi dă totul, două sute, că mai mult n-are. Şarpele încălzit la sîn i-a oprit totul, nici pe lucrurile casei nu le-a mai dat îngăduinţa să pună mîna. I-a aruncat într-o coşară şubredă, pe unde răzbate şi ploaia cînd e mai aprigă, şi-acum vrea să-i scoată şi de-acolo. Bine, îi mai dă şi suta ailaltă, da după cîştig, şi-i face şi act pentru vie, pe loc. Iar acum, înainte, să facă bine domnu avocat să primească numai o singură sută…

Domnul avocat Marţian n-a vrut să audă de un tîrg ca ăsta. Ce e dumnealui? Negustor? Precupeţ? Ce-i aicea? Cîrciumă sau judecătorie? De lăsat, îl lasă, poftim, la două sute de lei din cinci, da banii înainte. Şi asta numai aşa, pentru moş Toma. Cît priveşte despre vie, parcă i-ar spune bătrînul despre averea lui Papură-vodă. Întoarce capul plictisit şi dă din umeri.

— Poate că nu mai e rost de cîştig, domnu’ avucat, de nu vă mai gîndiţi la vie… Mai bine spuneţi, că să ştim dinainte şi noi, păcatele noastre…

— Am spus că via o iau dacă avem cîştig! strigă nervos domnul avocat. Însă eu nu pot să apar în şedinţă pe-o sută de lei. Nu e voie, moşule… Acum s-a făcut „sindicat”, reguli… Aici nu e cîrciumă.

Moşul i-a dat cele două sute şi s-a întors lîngă babă. Mătuşa Neacşa nu mai poate de bucurie că domnul avucat a primit banii.

— O staţie, acolo, o ducem noi şi pe jos, încurajează ea pe moşneag. Parcă n-am umblat-o de atîtea ori… Da se cheamă că a primit paralele… Vezi, îţi spuneam eu că nu le lasă el aşa…

Iar moşul rămîne împietrit şi surd. El vede numai pe Petre Naibă, care spune ceva de rîs martorilor celorlalţi ai popei. Aşa începe cheful lui; pe la mijloc e vesel, dar la urmă rămîne ţeapăn şi vînăt ca o altă arătare…

Oasele frunţii îi acopere ochii şi, întins, o ia spre sat, acasă. Şi-acolo e prăpădenie de ai lui. Dacă nu cumva au apucat să se ascundă dinainte, apoi e vai şi amar de ei.

Aprodul strigă o dată lung şi cîntător în uşa sălii de şedinţe, apoi numele e strigat din om în om prin sala de aşteptare pînă la cei din curte. Oamenilor le place să stea afară, pentru că e sfîrşit de vară şi frumos. Moş Toma aşteaptă liniştit; i s-a spus, procesul lui e tocmai la urmă. Acum şi-a împăcat avocatul, n-are nici o grijă că nu va auzi cînd va fi strigat. Oamenii ceilalţi, din curte, îşi au toţi straja lor lîngă aprod. Cum le vine rîndul, straja aleargă şi le dă de veste: „Hai, mă, hai, mă… mişcaţi-vă mai repede… Stano, vezi tu ce să făcu avucatu, că nu e aci… Vezi, nu e la Neală, în prăvălie?” Aprodul strigă şi numele avocatului, clar şi sonor, de se-aude pînă-n prăvălia de vis-à-vis a lui Neală. Şi domnul avocat iese repede, ştergîndu-şi mustăcioarele negre cu batista, înconjurat de alţi oameni, cu faţa luminată, pe care-i asigură, spre marea lor mulţumire: „Lăsaţi pe mine… ştiu eu cum să-l fac, de nu-l mai desface nici dracu… Aţi auzit voi de vreun act de-al meu pe care l-a sfărîmat cineva?”… Apoi se pune pe fugă prin cărarea dintre oameni, pe care o supraveghează domnul sergent de oraş, şi strigă de departe, spre mulţumirea şi admiraţia celor cu care s-a cinstit: „Pre-zzz-eeent!” Aleargă bărbăteşte, cu pieptul bombat, ofensiv. Şi oamenii se uită la el ca la un viteaz grozav şi temut.

În urmă-i îşi face loc într-afară o revărsare întreagă de lume: sunt părţi, martori, rude, cari au ieşit de la procesul dezbătut mai înainte. Pe faţa unora străluceşte soarele, pe-a celorlalţi s-a coborît noaptea grea a necazului şi-a urii neîmpăcate.

— Da, nu vă las nici mort, strigă cel mai negru din tabăra întunecată. Că am cîştigat şi noi dreptul de apel… Pînă la Bucureşti o să vă duc…

Interpelatul, cel mai fericit din tabăra însorită, răspunde în glumă, cu nepăsare… Şi din răspuns în răspuns cearta se înteţeşte. Cei de alături se amestecă. Şi procesul începe să se depene din nou, a doua oară, aci afară, în mijlocul curioşilor, care ascultă cu mare luare-aminte şi plăcere; apoi îşi dau părerea ce li se solicită, cu gravitate şi suficienţă. Însă nu toţi judecătorii sunt de acord; atunci cearta se reînteţeşte. răsună acum vorbe grele şi ocări, ameninţări şi jurăminte de răzbunare. Vorbesc toţi odată: părţi, martori şi judecători-spectatori. Iar într-un loc, un braţ încordat s-a ridicat în sus, dezgolit de căderea mînecii largi a cămăşii, un bufnet surd a răsunat şi apoi înjurături grele. Domnul sergent de oraş aleargă scurt şi îndesat, făcînd zgomot mare cu bocancii ţintuiţi pe cimentul sălii. Iese în curte şi-i îmbrînceşte pe toţi în mijlocul străzii. Apoi se întoarce grăbit la locul lui, lîngă aprod.

Ceata buclucaşă s-a desfăcut în două, spre cele două aripi ale uliţei. Dar din părţile opuse apar, iarăşi unul după altul, aprigii certăreţi. Larma reîncepe să urce, grea şi duşmană. Şi botforii sergentului răsună iarăşi sacadat pe cimentul sălii, spre hazul jandarmilor, care s-au dat deoparte amuzaţi; nu e „în competinţa” lor.

— Ce, s-au apucat iară? se trezeşte, lîngă gard, un împricinat din aţipeală.

— Nu, ăştia sunt alţii, rîde înveselit vecinul lui. Apoi îşi aminteşte ceva deodată, sprîncenele i se lasă zburlite, mari ca nişte mustăţi, şi pe sub încîlceală de fire lăsate, ochii lui de oţel caută, în mijlocul opus al curţei, pe vrăjmaşul care l-a tîrît încoace, pentru o palmă de loc.

Procesul lui Moş Toma n-a ţinut mult. E acum în dosul mesei de pe estradă un alt judecător, mic, subţire, nervos. Vorbeşte piţigăiat, repede şi neînţeles. Avocatul „şarpelui” grăieşte puţine vorbe. Apoi începe domnu Marţian, întîi mieros şi cu un aer perfid, pe urmă se înfurie îndată, răsfoieşte dosarul, îl pune la loc, îl ia iară, îşi trece degetul pe buze, ca să răsfoiască mai repede, şi joacă nerăbdător în loc. Apoi, cînd a găsit ce-i trebuia, ochii îi sticlesc de bucurie şi se aruncă iar în vorbă lungă şi păsărească, dă din mîini, se lasă pe tocuri şi se ridică în vîrfuri. Moş Toma nu pricepe nimic, domnul avocat vorbeşte în limba din legi. Tot ce pricepe moş Toma e că domnul judecător nu ascultă; a luat dosarul şi-l răsfoieşte plictisit; iar avocatul „şarpelui” priveşte poznaş spre adversarul lui şi din cînd în cînd se-ntoarce rîzînd la judecător or la vreun coleg de pe bancă.

Domnul Marţian însă spumegă şi înalţă mîinile una după alta, de parcă ar înota. Mătuşa Neacşa îl urmăreşte cu admiraţie, îl aprobă din cînd în cînd cu capul şi-şi întoarce privirea triumfătoare la adversari. La un moment dat înaintează lîngă bară, lăsîndu-şi şi ridicîndu-şi umerii ritmic, căci mătuşa Neacşa e scurtă de un picior. Acolo atinge uşor cu degetele braţul vorbitorului tumultos şi cu mîna la gură îi şopteşte ceva.

— Lasă-mă, femeie! ţîşneşte înfuriat domnul Marţian. Alea sunt chestiuni de fapt…

Şi încurcat de întrerupere, îşi caută necăjit firul, pipăind parcă aerul cu antebraţele. Avocaţii ceilalţi rîd. Judecătorul cel nou se întrerupe din cetirea dosarului şi sună clopoţelul. Surprinzînd pe femeie retrăgîndu-se şchiopătînd spre locul ei, o ameninţă cu darea afară din sală şi amendă. Apoi îşi reia cetirea.

Moş Toma oftează, şuierător. Îşi trece cu mîna peste pletele argintii, strînse la spate în stuf retezat din scurt. El pare că meditează adînc. Nu se uită nici măcar o clipă la duşmanul lui, „şarpele”: Ioniţă Badea Bondoc, cum l-a strigat domnul grefier. Ioniţă Badea este numele pe care i l-a dat din fantezie primarul pînă ce avea să-l înfieze moşul; Bondoc era porecla. Lumea îi spunea însă scurt: Badea Bondoc. Însă Badea Bondoc nu e chiar aşa de scurt precum i se spune, nu e nici înalt cît moş Toma. Dar e îndesat bine şi, numai văzîndu-i frînghiile gîtului cum se întăresc cînd îşi întoarce capul, îţi dai seama cît de puternic e acest om.

Mitriţa Bondoc, femeia lui, e mică, plină şi roşie. Îşi ţine ochii plecaţi în jos şi numai din cînd în cînd îi ridică îngrijorată spre mătuşa Neacşa. Privirea ofensivă şi triumfătoare a acesteia o face să coboare şi mai mult capul şi să se roşească şi mai rău. Într-o vreme, biruită de satisfacţia stridentă a mătuşii, caută ajutor moral în atitudinea soţului ei. Dar Badea Bondoc e fiert şi negru ca pămîntul. Atît cît a vorbit avocatul lui i se pare grozav de puţin. Iar impetuozitatea domnului Marţian îl înfricoşează pur şi simplu. Azi e ziua hotărîtoare a procesului, „azi se rupe procesul”, i-a spus domnului Suşbei, avocatul său. Dacă Bondoc cîştigă, averea moşului e toată a lui, dacă pierde, moşul fără îndoială că-l va alunga şi dezmoşteni. Pentru că Bondoc nu fusese încă înfiat de moş; îl găsise numai pe jumătate mort la marginea uliţei, îl îngrijise şi-l crescuse. Îl hrănise, îl îmbrăcase, îl însurase şi-l ţinea cu baba Neacşa ca pe copilul lor. Averea de bună seamă că fără proces tot lui şi nevesti-si ar fi rămas. De aceea bătrînii se gîndiseră că un legămînt trebuie să facă: astfel, după moartea lui şi a mătuşii, rudele de sînge s-ar fi sculat. Şi au hotărît să purceadă cu toţii la avocat, ca să afle cum trebuie să facă mai bine. Avocatul i-a sfătuit: testament ori act de înfiere. Dar moşneagul aflase el de multe testamente căzute. Şi el vrea să-şi ştie copiii în siguranţă de lacomele lui rude şi ale babei. Au rămas aşadar la act de înfiere, dar pentru asta trebuiau să aducă de la comună cutare şi cutare hîrtie. Au plecat aşadar iarăşi cu toţii îndărăt, ca să-i aducă domnului avocat cutare şi cutare hîrtie. Iar între timp, Badea Bondoc mai dăduse o raită prin oraş la avocat; simţise el nu ştiu ce în vorbele de la început ale avocatului.

„S-ar mai putea face şi un act de vînzare, cu… cu…” Bondoc nu mai ştia cum spusese aci avocatul.

— Şi aşa scăpaţi de buclucul hîrtiilor de la comună! pornise el să grăiască mai departe.

Dar moşul i-o tăiase de-a dreptul. Nu, act de înfiere să se facă! Aşa se cade şi aşa e bine. Iar pentru că de la comună se pierduseră nişte registre privind vîrsta bătrînilor, Bondoc trebuia să plece tocmai la Rîmnic, în capitala judeţului, să scoată „istracte” din registrele de la tribunal. Însă înainte de a pleca la Rîmnic, Bondoc şi-a adus iarăşi aminte de vorbele avocatului. „Şi aşa scăpaţi de buclucul hîrtiilor.” A făcut iarăşi drum la tîrg, la avocat.

— Vînzare cu clauză! l-a dumirit domnul Şuşbei. Păi sigur că dacă faceţi asta, nu mai e nevoie de nici o hîrtie. Bătrînii vă fac averea vînzătoare şi declară în faţa judecătorului c-au primit preţul. Iar în act prevedeau clauză că voi, cei tineri, vă îndatoraţi să-i cinstiţi şi să-i îngrijiţi pînă la sfîrşitul vieţii… Iar dacă moşul şi baba au în voi toată încrederea, nu e nevoie nici de clauză…

Bondoc a băgat bine pe urechi cuvintele avocatului. „Dacă au încredere, nu e nevoie nici de clauză.” „Păi de ce să n-aibă încredere? Adică oare… cam să vie asta… dacă au încredere?… Care va s’zică, or clauza, or încredere… care va să zică, dacă e clauză de-aia… nu mai e nevoie de încredere… Bătrînii n-au nici o grijă pînă la sfîrşitul vieţii… Dar dacă e numai încredere fără clauză… atunci… hm… bătrînii care va s’zică, rămîn cu o grije… Atunci eu, hm, care va s’zică, se cheamă că ei… hm…”

Pe drum înapoi acasă, Bondoc a reflectat adînc. Se cheamă atunci că nu mai sunt stăpîni ei. Şi lui i se păru foarte năstruşnică această idee. „Care va s’zică, doar cu o hîrtie doar cu un condei, şi cineva nu mai e stăpîn… şi e altul stăpîn, fără să-I doară nici un fir de păr.” Astfel gîndi Bondoc pe primul kilometru de drum; pe al doilea kilometru începu să se îndoiască. „N-ar fi ele, lucrurile tocmai aşa… Hîrtiile sunt hîrtii, condeiul — condei, avocatul — avocat, judecătoria — judecătorie… da averea e a moşului şi a babei din moşi strămoşi. Bine, dacă vine cineva şi-i numără bănet acolo, foarte bine… Se cheamă că-i dă averea asta şi ia pe ea bănet… Care va s’zică, rămîne cu ceva… De asemenei dacă înfiază ori lasă tistament… Se cheamă că rămîn moşnegii stăpîni pe avutul lor cît trăiesc şi pe urmă avutul trece la cine au dorit ei fiind încă în viaţă… Dar aşa… Mai e de înţeles un dar, faci un dar poţi să-l faci cu toată averea… dar atunci dăruitul nu trebuie să aibă grijă de dăruilor? C-altfel e blestem de la Dumnezeu, şi poate că şi la lege scrie că trebuie să aibă, cînd dăruitorul se despoaie de tot al lui… Dar aşa, cum?… Care va s’zică, bătrînul dacă are încredere, poate să zică: «Da, domnule judecător, am primit, care va s-zică, banii». Şi-atît… Nu trebuie să-i primească, dar numai să spună că i-a primit… Şi pe urmă nu mai merge pe lege, merge pe încredere… adică aşa cum vrea omul, adică aşa cum vrea cel care se închipuie că a cumpărat… Fleacuri; pîrîciuni”! Badea Bondoc nu poate să creadă astfel de şmecherlicuri… O hîrtie şi-o vorbă să ţie loc de bani şi de tot…

I-a spus şi nevesti-si despre „maşinăria” asta şi au rîs amîndoi cu poftă. Dar cînd au intrat bătrînii la dînşii, ca să se bucure şi dînşii de veselia lor, s-au oprit încurcaţi. Aci, lîngă moşneag, unde a avut ce i-a trebuit, Badea Bondoc nu prea lua seama la ale judecăţilor. El nu ştia decît să fie cu ochii în patru la mejdinele bătrînilor, ca să nu le încalece cutropitorii. Şi cutropitori nu se iveau, căci erau ştiute din mare vechime pămînturile bătrîneşti. Însă la necazurile altora lua şi el parte cu sufletul, după cum îl bătea capul, de partea cui ar veni dreptate; aci mai avea putere şi cuvîntul moşului, care ştia precum a fost drept din moşi-strămoşi. Şi ce spunea moşul, pentru Bondoc era sfînt; de aceea nu se dumirea el de ce, după ce oamenii plecau la judecător, se întorceau uneori cu dreptatea de partea cui nu s-ar fi cuvenit. Asta ce să însemneze oare? Că acolo, la judecătorie, dreptatea vine şi altfel de cum e gîndul obştesc? Şi atunci el nu căuta să adîncească lucrurile acestea mai departe. Era aci lîngă bătrîni şi avea tot ce-i trebuie: de ce să se mai învenineze şi el cu năpastele altora?… Şi iată acum ce-i spunea avocatul?… Că se poate, care va s’zică, să apuci doar să te rosteşti într-un fel… să te diclari… „Domnule judecător, eu am primit preţul”… Şi gata… Toată ştiinţa oamenilor, martori, treabă, nu mai foloseşte la nimic. Aşa trebuie să se întîmple atunci cînd se întorc gospodarii de la judecător cu dreptatea de zice lumea că este întoarsă… Hm, dar dreptatea e mai mult decît poate înţelege mintea nevoiaşă de ţăran…

Moşneagul a întrebat pe Ioniţă de ce nu mai pleacă la Rîmnic să aducă hîrtiile cari trebuiesc. Iar Badea Bondoc a răspuns că s-a mai sfătuit cu avocatul şi poate nu va mai fi nevoie de ele. Dacă este încredere la mijloc, ce mai e nevoie de hîrtii?… Dacă nu este încredere, punem clauză…

— Ce-i ăia, cum zici că-i zice?

— Apăi, cum a spus avucatul, cînd ai fost şi dumneata de faţă, că noi să vă întreţinem pînă la sfîrşitul vieţii şi vînzarea să nu fie bună, să se strice dacă nu ne-om vedea de legămînt.

Dar moş Toma nici n-a vrut să audă de vînzare:

— Cum, băiete, ce ţi-a mai venit în cap?

Însă mătuşii Neacşa lucrurile nu i s-au părut deloc încîlcite. Dacă poate scuti o cheltuială la Rîmnic?

— Dar ce însemnează o cheltuială pînă la Rîmnic la toată averea mea? a strigat moşneagul. Şi-a mai strigat: or act de înfiere or nimic!…

La început a strigat aşa, pe urmă a vorbit mai domol, că erau trei oameni pe el să-l mai îmblînzească… Dar baba Neacşa a fost cea care a ştiut să-l îmblînzească.

— Dacă e clauză (ea accentua pe u), cum a spus avucatul, o fi ştiut el ce spune. Nu mi-a spus mie d-alde şi d-alte (şi aci mătuşa putea înşira un sfert din gospodarii satului) că actele lui Şuşbei sunt tari ca fierul?…

Dar acum, în faţa judecătorului, Badea Bondoc vede bine că actele lui Şuşbei nu sunt tari nici ca lemnul. Iată, al lui se va frînge îndată ca vreascurile uscate de mult. Şuşbei n-a vorbit mai nimic, iar domnul Marţian strigă acum mai furios decît oricînd. Iar judecătorul nu şi-a luat nasul din dosar, îl ridică uneori în sus, îl întoarce într-o parte şi se uită în lumină la filele cele mai mărunte. Apoi iar îl lasă pe catedră şi umblă din aproape cu ochii pe filele mari. Ce lucruri grele şi tari spune acum domnu Marţian. Iar Şuşbei rîde, parcă să facă să creadă pe-ai lui că avocatul moşului turuie degeaba… Dar cine poate şti care e mai hoţ din amîndoi? Moşul a rămas împietrit, cu faţa în pămînt. Dar mătuşa se uită încoa biruitoare, căci dreptatea lui Dumnezeu e cu ea. Cum a putut el, fiu găsit pe uliţă, gata să-şi dea sufletul, gata să-i găsească leşul cîinii rătăcitori, să-şi răsplătească astfel pe binefăcătorii lui! Cum a putut să creadă el că numai cu o chichiţă de lege, sau cu un sfat viclean, dat de-un avucat lacom să ia paralele cît mai repede pe act, să poată apuca o avere întreagă, să poată izgoni dintr-un pămînt sfinţit de părinţi, bunici şi străbunici, pe un om ca moş Toma, mare cinste a satului şi mierea lui Dumnezeu?

Badea Bondoc se cutremură scurt şi privi la Mitriţa. Dar Mitriţa s-a înnegrit ca un blid vechi şi rostogoleşte în pămînt ochi înfricoşaţi. Bondoc ridică privirea. În faţa judecătorului e o cruce de lemn, cu cele trei vîrfuri tăiate ca frunzele de trifoi. Pe ea e zugrăvit Domnul Cristos, zvîrcolindu-se în cuie. Iar deasupra, pe păretele din spatele judecătorului, e o poză mare cît un stat de om, zugrăvită cu mult albastru şi negru şi cu multe sîrme glabene, care vreau să zică fulgerele, pentru că mai jos sunt cele trei cruci cu Dumnezeu la mijloc, dîndu-şi duhul între cei doi tîlhari. Faţa lui Cristos e scofîlcită şi ochii cît nucile s-au holbat la Bondoc. El îşi ascunde la rîndu-i ochii în podea şi acolo, urmărind rotocoalele de praf, linse fugar de mătură, se gîndi deodată la pace: să întindă mîna şi să nu mai fie act între ei, doar moşul să vrea şi el împăcarea, să ierte şi să uite. Lui Badea Bondoc îi juca acum gînditul pe buze… privea rătăcit în dreapta şi stînga, la Mitriţa, la Neacşa şi la moş, şi buzele îi jucau ca în friguri. Făcu semn lui domnu Şuşbei, se apropie de el şi-i şopteşte:

— Eu zîc că să ne împăcăm acum, pînă nu hotărăşte domnu judecător, domnule avucat. Şi ce-a fost să se uite… iar bătrînii să ne recunoască stăpîni după moartea lor…

Dar domnul avocat îl priveşte a rîs:

— Nu fi prost, bă Bondoc, vreau să te fac cu avere. Şi tu-i dai cu piciorul tocmai la mal…

Şi avocatul îi întoarse spatele. Pe urmă reveni la grilajul de scînduri, care despărţea pe împricinaţi de scaunele avocaţilor, şi-i făcu semn să se apropie:

— Cum vrei, la urma urmei! Da eu-ţi spun că averea se cîştigă… Aşa, moşul o să creadă că Marţian v-a înfricoşat şi că e gata să-i cîştige procesul şi o să se încăpăţîneze el acum…

Bondoc mişcă muteşte din bărbie şi se retrase la locul lui. Judecătorul ridică fruntea din dosar, ascultă puţin pe domnul Marţian; zise ceva şi domnul Marţian tăcu deodată. Domnu Şuşbei rîse, şi ceilalţi avocaţi de asemenea. Judecătorul întrebă ceva pe domnu avocat Marţian, iar domnu Marţian nu mai găsi tot aşa de uşor ca pînă acum vorbele la răspuns. Şi pe cele care le găsea, domnului judecător nu-i plăceau, căci tot îl oprea într-una cu altă vorbă. Dar moş Toma şi Bondoc nu pricepeau nimic, pentru că vorbeau în limba legilor. Numai baba Neacşa se lipise de moş Toma şi-l izbea în ascuns peste şale:

— Zî mă, începi tu mă, spune cum a fost.

Domnu avocat Şuşbei rîdea.

Atunci moşul se hotărî. Înghiţi adînc în sec şi începu. Spuse cum l-au făcut din act de înfiere să primească să facă şi act de cumpărare cu claoză, cum domnu avocat la urmă n-a mai pus claoza în act, cum în faţa domnului judecător „ăl vechi”, cînd a fost să se întărească actele, moşul a spus că fără claoză el nu trage cu degetul, cum domnul judecător cel vechi i-a dat afară pînă s-or înţelege, cum pe urmă l-au luat din minţi să diclare şi fără claoză, ca să nu strice actele şi să se refacă alte cheltuieli…

Cînd a început moşul să vorbească, domnul judecător, subţirel şi neastîmpărat pe scaun, i-a aruncat o privire necăjită că-l rupea din vorbe cu domnu avocat. Dar moşul îi primise căutătura de ură cu ochi atît de dulci şi de luminoşi, că şi ochii judecătorului se înduioşară; îl lăsară să spună totul pînă la urmă, spre triumful mătuşei Neacşa, care se întoarse biruitoare spre cei doi.

Bondoc şi cu Mitriţa nu-şi mai ridicau ochii din pământ; ei simţeau totuşi izbindu-i din coastă ochii bâtrînei şi se strîngeau şi mai mult în ei înşişi, de parcă privirile mătuşei ar fi fost frigări. Bunăvoinţa judecătorului fu pentru Bondoc semnul hotărîtor, pierderea lui pentru totdeauna. Aşa cum vorbea moşul în tribună, aşa cum număra el lucrurile în şir, întocmai precum au fost, era limpede că domnul judecător îl va crede, pentru că adevărul era cu el. Şi pentru a doua oară îşi dădu seama Bondoc de zădărnicia şi scîrbovenia îndrăznelii lui. Cum putuse el să creadă pe Şuşbei acesta, care şi-a luat banii înainte şi pe act şi pe proces, că se poate cîştiga numai prin vicleşug şi minciună atâta moşie şi se poate lăsa pe drumuri un gospodar cu femeia lui. Gîndul împăcărei se mai clăti iar pe fundul cugetului lui Bondoc. Dar acum îşi dădu şi el bine seama, aşa cum îi spusese avocatul, că moşul va fi oţărit. Privi spre Mitriţa şi ochii Mitriţei erau înlăcrămaţi.

Dacă domnul judecător ar fi zis acum: „Ia lăsaţi cearta, oameni buni, şi împăcaţi-vă…. Pînă la moartea bătrînilor să trăiţi în pace cu toţi şi după aceea cei tineri să rămînă singuri stăpîni” — Bondoc ar fi oftat şi ar fi mulţumit domnului judecător pentru sfatul lui luminat, iar moş Toma, cînd s-ar fi întors judecătorul spre el, de bună seamă că nici el nu s-ar mai fi codit, că era om bun de felul lui.

Dar, după ce moş Toma isprăvi de vorbit, judecătorul se adresă astfel bătrînului:

— Bine, moşule, aşa poate să fie cum zici dumneata. Da cu ce dovedeşti dumneata ce spui? Nouă ne trebuie dovezi. Dumnealor au arătat poliţă c-au ridicat bani din bancă să-ţi plătească, iar dumneata la judecător ai spus c-ai primit banii…

— Asta i-a învăţat cine i-o fi învăţat cu poliţa… dar noi n-am văzut un ban… şi nici n-a fost vorba de bani…

— Poliţa are data pe ziua actului… aşa că martorii dumitale care au mai spus ce spui dumneata acum, nu ţi-au slujit la nimic… Eu cred în ce-au spus ei aici, unde am citit eu, că Bondoc a fost găsit de dumneata şi de soţia dumitale, că a trăit numai după dumneata şi că n-ar fi avut de unde face bani ca să-ţi cumpere pămîntul. Dar precum vezi, poliţa de la bancă arată că putea să-ţi cumpere pămîntul; şi-apoi a adus şi el martorii cari te-au auzit la băutură închinîndu-i să stăpînească sănătos. Astfel că, moşule, eu nu pot crede nici ce-mi tot spui dumneata acum şi nici pe el nu-l mai cred nimic. Eu cred ce spune actul. Dacă nu eşti mulţumit, ai două căi, sau să faci apel la tribunal, şi pînă cînd se va judeca apelul poate mai faci rost de ceva dovezi noi, că e aşa cum zici dumneata, sau să-i dai jurămînt dacă ţi-a dat sau nu banii…

— Îi dau jurămînt! strigă tare moş Toma… Să jure cu luminările aprinse…

— Cu lumînările aprinse nu mai e voie, moşule, asta a fost îndată după război, acum nu mai merge…

Badea Bondoc şi Mitriţa se uitară grăbit unul la altul, apoi se urniră greu. Domnul Şuşbei veni între ei…

— E, vă dă jurămînt… le spune şi el cu un ton voios, care însemna limpede: „Atîta a mai rămas”.

Dar Badea Bondoc vru să ştie dacă fără jurămînt nu se poate. Iar Mitriţa începuse să dîrdîie. Domnul Şuşbei se răsti la ei plictisit: sigur că dacă partea vrea jurămînt, asta nu i se poate „refuza”. Dar „principalul” după dumnealui era că toate celelalte „probe” ale moşului nu avuseseră nici o tărie. Cît despre jurămînt, el nu poate nici să-i îndemne să jure, nici să nu-i îndemne. Face fiecare cum crede, după conştiinţa lui. Jură, îi rămîne averea; nu jură, o pierde şi bătrînii intră în stăpînirea lor; „chiar dacă s-o dovedi mai la urmă că jurămîntul n-a fost drept”, le mai spuse domnul avocat, „şi averea tot celor ce au jurat pe strîmb le rămîne”. Pedeapsă poate să ia ei pentru aşa faptă, dar averea le rămîne de veci. „Aşa e legea”, întări domnul avocat Şuşbei. El nu-i învăţa nici aşa, pici aşa, dar el e dator să le spună cum glăsuieşte legea. Iar ca să dovedeşti că un jurămînt a fost strîmb, asta numai Dumnezeu ştie cum poţi s-o faci. Şi numai moşul şi baba singuri pot să reclame la procuror de strîmbătatea jurămîntului. Iar dacă nu dovedesc cum trebuie reclamaţia lor, îi aşteaptă pe ei osînda celui pîrît. Asta e tot ce spune legea despre jurămînt. Domnul avocat nu-i sfătuieşte nici aşa, nici aşa, dar el e dator să le arate ce zice legea, care ne cîrmuieşte pe toţi…

— Staţi aci pînă la sfîrşitul şedinţei, le recomandă el în cele din urmă celor doi soţi înfricoşaţi şi şovăitori — atunci se iau jurămintele!

Şi el aleargă spre cabinetul judecătorului, în faţa uşei căruia alţi oameni, cine ştie de unde, cu colile timbrate ale cine ştie cărui fel de act, îl aşteptau să intre împreună cu dînşii. Şi erau şi de astă dată, printre cei care aşteptau, un moş şi-o babă, cu alţii, tineri şi femei.

Domnul avocat Marţian a ieşit repede cu moş Toma şi cu mătuşa Neacşa, să le redacteze jurămîntul. Afară l-a bătut pe umeri şi l-a trimes la chioşcul de la poarta judecătoriei, să cumpere coală de 50 lei pentru jurămînt.

— Pas alergător, moşule, să vedem, o să îndrăznească să jure? strigă cu cerbicie domnul avocat Marţian.

Dar moşul nu se urnise din loc şi, la nedumerirea domnului avocat, el mărturisi că nu mai are nici un leu. Ultimele două sute le dăduse domnului avocat. Dar dacă domnul avocat e atît de bun să-i împrumute 50 lei, moşul i-ar aduce, chiar mîine, înapoi. Ştie el de unde să facă… (Dar mintea moşului umbla acum rătăcită prin sat şi bătea zadarnic la toate porţile; cine să-i dea 50 lei, ca să plătească avocatul, cînd averea i se dusese pe gîrlă?) Iar dacă se cîştigă procesul, că nici ei nu-i crede că vor jura (inima lui bătrînă şi descurajată îi spunea că vor jura) se ştie via din…

Dar să fi văzut atunci chipul domnului avocat Marţian. Şi să fi auzit ocărite lui…

Va s’zică, tot el se zbate şi-i susţine procesul şi tot el să-i plătească moşului!? Dar ce-i aci? Cîrciumă, unde se dă pe datorie? Dar ce e el?… Dar există un sindicat… La urma urmei, dacă nu găseşte bani, „renunţă” la jurământ şi-i rămîne calea deschisă pentru apel… Numai că l-a anunţat… Hm, e greu de revenit… adică, hm, chiar aşa de greu…

Şi domnul avocat Marţian a plecat bolborosind, foarte încurcat, el singur nemaiamintindu-şi cum vine chestia asta; dacă se mai poate reveni sau nu după ce ai anunţat jurămîntul. Şi intră grăbit în sala avocaţilor, ca să consulte codul.

Moş Toma privi lung la mătuşa Neacşa şi mătuşa Neacşa privi lung la el.

— Să cer de la Petre Naibă? o întrebă moşul cu faţa ca varul. Da crezi că are? se miră tot el. Altul crezi că-mi va da?…

— Încearcă, omule, îl îndemnă mătuşa…

Dar cînd moşul fu să pornească, îl opri tot ea!... Scoase un ştergar de la brîu şi-l despături îndelung. Pusese de-oparte acolo 30 de lei. Ar mai fi trebuit un pol.

Moşul îi smulse banii şi o certă:

— De ce nu spui, fomeie? Iar ea răspunse:

— Ne mai rămînea şi nouă pentru o pîine pe drum.

Moş Toma însă nu mai putu găsi 20 lei. Petre Naibă n-avea un ban. Se jură pe sufletul şi pe averea lui (pe copil şi pe nevastă nu se jura niciodată cu toate că-i zdrobea în bătăi cînd era beat). Alţii din sat îi mărturiseau moşului că ultimul ban au trebuit să-l dea tocmai adineauri, cu un minut înainte. „Nu ştii dumneata cum e la judecătorie? Toţi sunt nişte hoţi, toţi trag de tine în toate părţile”. Iar domnul părinte Tănăsescu îi spuse că toţi banii lui sunt număraţi! Niciodată nu ia cu el mai mult decît îi trebuie. Şi ce i-a rămas e pus deoparte pentru martori, dacă „vor zice bine”.

Un pol îi trebuia lui moş Toma, şi numai un pol. Poate cu un pol şi-ar îi cîştigat toată averea. Dar nimeni din satul lui nu se găsi să i-l dea — afurisita zgîrcenie oltenească sălăşluia în satul ăsta mai mare stăpînă ca oriunde. Iar moş Toma ştia că fiecare îl păcăleşte, spunîndu-i că a dat ultimul ban niţeluş mai înainte. Numai pe Petre Naiba îl credea. Petre Naiba cu siguranţă n-avea, dacă zicea el. Iar cei care-l aduceau de martor îl luau doar pe băutură. Toţi îi ştiau patima lui şi toţi ştiau că e vai şi amar de femeia şi de copilul lui cînd Petre Naibă se va întoarce beat acasă. Şi moş Toma ştiuse asta şi totuşi îl luase şi el de martor pe Naibă. Nu-i dăduse bani, ci băutură. Şi se bucurase de glumele şi poveştile lui, pentru că la începutul băuturii era un farmec să asculţi pe Petre Naibă. Iar acasă aştepta prigonirea şi ruperea oaselor. Moş Toma oftă. Iată de ce nu găsea el acum douăzeci de lei. Atît, numai atît ar mai fi trebuit pentru bunătate de avere mare. Douăzeci de lei, d-ăştia după război, mai mici decît creiţarii dinainte.

— N-ai făcut nimic, omule? întrebă Neacşa.

În pragul judecătoriei a apărut domnul avocat Marţian…

— Ei, ce faceţi? Hai mai repede cu coala… Acum se isprăvesc procesele…

Moş Toma se îndreptă spre el, cu capul lăsat pe umăr, cu privire dulce şi miloagă:

— Am făcut numai doar de treizeci, domnişorule… mai ne trebuie un pol… doar un pol…

— Mai caută, mai caută… Îi găseşti dumneata şi pe-ăia… cere de la popa… aşteaptă-l până iese din şedinţă… e tocmai acum procesul lui…

Popa ieşea vesel nevoie mare şi bătea pe umăr pe Petre Naibă. Îl bătea pe umăr, îl strîngea de braţ şi-l trăgea la pieptul lui ca pe-un fiu iubit, cu toate că Petre Naibă era mai vîrstnic decît popa. Popa cîştigase procesul şi era cum se poate mai vesel. Era fericit. Moş Toma se apropie şi puse şi el pe faţă cea mai mare bucurie.

— Aţi cîştigat, domnule părinte, să vă dea Dumnezeu noroc…

— Mulţumim, mulţumim, mulţumim, moşule… da… dumneata ce făcuş, cu jurămîntul ăla?… A-ha… da… la sfîrşitul procesului… Bine-bine, nu ti teme, moşule, că nu jură… e păcat mare… nu jură…

— D-apoi că mi-ar trebui polul ăla de vă spusei… Şi dac-oi pierde, vă muncesc pentru el…

— Apoi că acum ce munci au mai rămas? Porumbul l-am strîns… poate la culesul viei… dar e mult pîn-atunci, moşule, că strugurele e tot aguridă acum la începutul lunii septembrie… şi mi-e…

— …că mor, ai?

— …ba că pleci cumva din sat, dac-o jura Bondoc şi ţi-o lua averea… Da, asta-i glumă, moşule… nu de asta nu pot să-ţi dau… că doar nu sînt eu omu ăla, pentru un pol… mai ales cu dumneata, care-ai dat totdeauna un pomelnic la sfînta biserică… Dar eu uite, nu-s mînă spartă… nu iau cu mine decît ce trebuie… Cum sunt dator să-mi cinstesc martorii… Şi ştii pe Petre Naibă cum gîlgîie pe gît… Apoi mă întreb: mi-o ajunge mie pentru atîtea guri? că n-aş vrea să-mi zică martorii mei că sunt un calic… Iartă-mă, moşule, dar nu pot…

Şi domnul părinte Tănăsescu nu mai stătu o clipă să asculte. Martorii toţi, cu Petre Naibă în frunte, ieşiseră în uşa prăvăliei şi aşteptau acolo. Iar moşul, după ce fu mîngîiat şi de domnul „conţilier” cu vorbe de mîhnire că nu poate să-l „servească” şi cu mustrări, de ce nu i s-a „adresat” cu o jumătate de ceas mai devreme, „că atîta lucru putea să-i facă — nu suntem cu toţi dintr-un partid” — se îndreptă dîrz spre Neacşa:

— Hai, mătuşă!

— Păi, jurămîntul?…

— Cu ce vrei să-l facem?… Dacă nu ţi-a trecut prin ăl cap să pui deoparte cincizeci de lei…

— Şi averea noastră?…

— Tot jura el… Un şarpe ca ăsta jura… mai se ducea pe gîrlă şi ăi treizeci de lei şi polu de-l împrumutam… Aşa ne mai rămîne şi nouă de-o pîine… Şi de cîte-o lumînare…

— Şi de cîte-o…

— Lumînare…

Şi moş Toma porni înainte hotărît şi drept. Mătuşa Neacşa îl urma, înaltă şi ea ca bradul şi şchiopătînd de-un picior. Faţa de culoarea micşunelei i se făcuse acum ca şofranul. Iar ochii îi luceau mici şi ageri sub cîrpa albă, adusă pînă deasupra sprîncenelor. Ea mergea astfel după moşneag, fără să mai întrebe nimic. Numai buzele mici şi agere îi jucau repede în versurile rele ale unui descîntec de moarte. În curînd cotiră şi judecătoria nu se mai văzu. Iar cele două capete ale cîrpei din capul mătuşei, petrecute cu mult dichis pe cap şi pe sub bărbie şi lăsate în falduri elegante pe spate, ca velamenul matroanelor romane, fluturau uşor în urmă-i două aripi albe, obosite.

Gîndirea, an. XIV, nr. 10, decembrie 1935

TE-AR MAI PUTEA INTERESA