Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Întâmplarea

Docarul luneca acum ca o pată galbenă, fugară, prin noaptea codrului. De cum îi înghiţise pădurea, roatele încetaseră deodată să mai scrîşnească pe pietrişul drumului. Dăduseră de pămînt viu. Copitele celor doi cai voinici izbeau în plin şi loviturile se succedau mai repede; iar zgomotul lor părea de astă dată mai învăluit.

Luna, pe a cărei tovărăşie, în plimbarea aceasta nocturnă, mai ales doamna Glogovan pusese tot temeiul, întîrzia la întîlnire. Deasupra, pe fîşia de cer dintre două linii de arbori, stelele ieşeau cu nemiluita din ascunzişurile negre. Bucuroase parcă de întîrzierea lunii, se lăsau pînă deasupra pădurii, în ghirlande de lumini. Se înghemuiau, se ciocneau între ele, stîrnind flăcări vagi şi momentane; unele, mai îndrăzneţe, se pierdeau şi cădeau, lăsînd în urmă dîre de artificii; altele, mai sfielnice, abia scoteau ochiul de insectă din vizuinile tainice, închizîndu-l înspăimîntate, pentru a-l redeschide iarăşi, peste puţin, cu aceeaşi teamă tremurătoare. Şi necontenit spuzeau din veşnicie, forfotind tăcute şi strălucitoare.

Ea privea extaziată magica splendoare, urmărind cu multă luare-aminte jocul lighioanelor de foc, care îi părea atît de asemănător cu al lighioanelor pămîntului. Şi era fericită să descopere, odată cu minunea revărsării de aur, minunea ochilor ei, care puteau descifra atâtea lucruri, de nepătruns pentru alţii, în misterul hieroglifelor înstelate.

Alături, lăsînd moale frînele, Glogovan urmărea în gînd dialogul ce-l va avea a doua zi la oraş cu omul lui de afaceri. Trebuia să-i lămurească numaidecît o năstruşnică idee ce-i venise. Şi în dialogul imaginar el descoperea, la rîndu-i, cu uimire, la ce avuţii ar fi putut ajunge dacă lenea şi visătorul dintr-însul n-ar fi dominat spiritu-i de întreprindere.

De la un timp, însă, atît de mult bănet i se acumulă în închipuire, că privi îngrijat în juru-i. Şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi în întunericul puternic, la copacii cari, ca nişte uriaşi din mituri, păreau gata să-l primească în sutele lor de braţe întinse, sfîrşite în multiple şi stranii articulaţii. Cînd şi cînd surprindea, în vreun desiş tainic, închipuiri fosforice care îi rînjeau cu sarcasm. Alteori i se părea că îl urmăreşte cu stăruinţă magică un ochi fixat asupră-i. Şi o temere surdă i se strîngea pe îndelete în fundul sufletului, din adîncuri de necunoscut.

Deodată duse mîna la frunte, ca şi cînd ar fi vrut să prindă acolo ideea care îl năpădise. Cum de n-a putut să-şi amintească mai dinainte? Bandiţii, ceata de bandiţi care se încuibase de cîtăva vreme în codrul Colibaşului!

Auzise chiar azi-de-dimineaţă povestea asta din gura unui ţăran, care tocmai se întorsese de la oraş. Dar nu prea dăduse ascultare, căci de multe ori zvonuri la fel umblaseră pe socoteala bătrînului codru, fără să fie adevărate. Şi de bună seamă că nici acuma nu era vreun temei în cele auzite. Doar pînă în seară, înainte de plecare, stătuse de vorbă cu atîta omenet din sat şi nimeni nu-i mai pomenise de aşa ceva.

Glogovan îşi pipăi cu grijă revolverul, pe care nu-l uita niciodată în plimbările acestea de la conac la tîrg şi înapoi. Plănui chiar să întoarcă. Băgă de seamă însă că au ajuns tocmai la drumeacul de cară, ce taie calea mare drept în inima pădurii. Erau la jumătate de drum. Ori înainte, ori înapoi…

Nu fără vie stînjenire, căută el la fîşia aceea îngustă de pămînt gălbejos pe care o făcea îmbucătura drumeacului. Mai mult şi-o închipui decît o văzu, hurducată, buburosită de hopuri, tăiată în toate chipurile de urme adînci şi străvechi de căruţe, ascunzîndu-se chiar de la încèput pe după smocuri de arbuşti tineri, înfrăţiţi în împletituri de nepătruns, ferindu-se necontenit în ocoluri curioase şi îndoielnice, pierzîndu-se în nesfîrşitul lumii de mister şi legende înfricoşetoare, cu care oamenii locului îşi înspăimîntă ascultătorii seara, în jurul focurilor de la crame.

Dar pînă să se întoarcă de pe drumul umblat de fantasmele trecutului, caii repezi trecuseră de mult lugubra privelişte. Docarul zbura înainte în lumea de neguri. Tropăitul copitelor era acum aşa de repede, de regulat, că parcă nici nu mai exista pentru urechile celor doi călători. Încolo nimic, decît tăcerea profundă a stelelor care se lăsaseră atît de în jos, că puteai să vezi ramurile de vis ale copacului infinit, pe care se coborîseră în jerbi de chiciură. Nici cel mai mic zgomot, nici cel mai neînsemnat foşnet de frunză. Nici un sforăit de cal; se părea că zdravenele animale visau de asemeni, dormitau profund, mişcînd picioarele în goană automată.

Şi deodată, de undeva din pădure, ţîşni o lumină searbădă, poleind toţi copacii cu străveziul ei de vis, înfăşurînd trunchiurile în scutece de hîrtie argintată. Glogovan avu impresia copilărească că i se desface dinainte o imensă pădure cu pomi de Crăciun.

— Luna! şopti doamna Glogovan fermecată.

Lumina se mări şi acoperi totul în aur topit; stelele într-o clipă se urcară pe ramurile copacului infinit şi dispărură în muşuroaiele lor. Doar cele mai mari, mai greoaie, n-avură timp şi rămaseră locului, pălite de lumina hipnotică.

Caii se înveseliră. În plină goană, se uitară cu înţeles unul la altul, înclinară rînd pe rînd din cap şi izbucniră într-un nechezat zgomotos şi puternic de rîs.

Acum drumul drept se lămurea pînă hăt-departe, în lungul lui. Şi nimic, nimic neobişnuit nu se vedea într-acolo, pînă puteai cuprinde cu ochii.

Glogovan prinse să fluiere uşor printre dinţi un refren favorit. Lumina umplea tot mai mult şleahul, ca şi cînd ar fi vărsat-o cineva cu găleata. Dar îndată inima lui se poticni în piept. Colo, drept, sub un copac izbit în plin de luna ce se şi ridicase deasupra pădurii, văzu o fantasmă nemişcată, ceva cu seamăn de om.

Pădurea se lăsa aci puţin în clin şi caii o porniseră nebuneşte. Tropotul lor era neregulat acum, paşii li se amestecase. Din cînd în cînd păreau că-şi mai spun cîte ceva la ureche, aprobînd din cap sau ridicînd repetat botul rînjitor în semn de negare.

Glogovan le privea nepăsarea liniştitoare cu un singur ochi, iar cu celălalt sfredelea îngrijat depărtarea. Şi omul de-acolo creştea necontenit şi stătea tot aşa de nemişcat. Se apropiaseră bine de el: părea împietrit în ploaia razelor şi de sub suman îi ieşea un capăt vînjos de bîtă. Cînd Glogovan văzu acest amănunt, nu se mai putu stăpîni: cuvintele se smuciră singure din gîtlej:

— Fantoşa, un om…

Fantoşa, întreruptă din visuri, privi nedumerită spre el. Şi trăsura trecu ca un vîrtej pe lîngă omul galben şi nemişcat.

Cînd fură departe de tot, Glogovan simţi că trebuie să-şi lămurească exclamaţia.

— Ai văzut cît de nemişcat şi cît de galben era? Parcă nici nu ne-a auzit…

— Probabil că era surd. Abia cînd ne-am apropiat de tot a întors capul.

— Da, a întors? Curios. Parcă era o păpuşă de ceară…

Tăcură. Apoi peste puţin înălţară amîndoi capetele, instinctiv. Parcă li se ridicase ceva apăsător de deasupra. Codrul se rărise deodată. Şi după puţin timp încetă. Glogovan respiră adînc.

Cerul se desfăşura acum imens, căptuşit de ţesătura subtilă a luminei pale. Luna suia încet la deal, ca un paianjen săturat şi dolofan, spre două-trei musculiţe de lumină ce se zbăteau să scape din împletitura vicleană; în urma ei, searbăzi şi nemişcaţi, fără nici o izbucnire de viaţă, doi planeţi rămîneau fixaţi de rigiditatea morţii în colbul de aur.

— Fantoşa, acum trebuie să-ţi spun. Am trecut printr-un mare pericol. Ştii de ce am exclamat adineauri?…

— Tot omul ăla, frate?… Lasă acum… făcu ea plictisită.

— Ei, nu aşa… Îmi pare rău… ascultă colea, ştii ce am auzit alaltăieri la oraş? Că o bandă de hoţi s-a pripăşit iar în codrul Colibaşului.

Ea-l privi lung, întrebătoare. Dar cînd Glogovan vru să continuie, izbucni într-un rîs atît de puternic, că el rămase cu totul uimit.

— Atunci, de-aia te-ai speriat aşa?… spuse ea abia inteligibil prin cascadarea de neoprit a hohotelor. Vai, ce mai bărbat am!…

Glogovan dădu plictisit din cap; ea tăcu şi-i privi serioasă:

— O bandă de hoţi, zici? Aveai revolverul la tine?

— Fără îndoială. Dar ce faci cu un revolver contra unei bande de tîlhari?…

— Cum? ştii că sunt tîlhari în pădure şi pleci noaptea la oraş?…

— Uitasem. De dimineaţă am auzit pe Năstase al Maricăi. Dar de atunci nimeni nu mi-a spus nimic. Şi ştii pe Năstase… Abia pe la mijlocul codrului mi-am adus aminte, cînd am văzut că nu mai iese luna…

Ea rămase pe gînduri. Deodată începu să zîmbească şi se întoarse spre dînsul.

— Ei bine, dacă ne-ar fi atacat?…

Se scutură ca de un fior. Departe, drept înainte, luminile orăşelului se înmulţeau în constelaţii regulate; Fantoşei îi părea o bucată de cer peste care luna nu pusese încă stăpînire. Apropierea oraşului îi dădu chef de vorbă:

— Ei bine, închipuieşte-ţi că ne-ar fi atacat… tu cum m-ai fi apărat, viteazul meu Mihai?…

Glogovan mişcă buzele fără să răspundă. Ea rămase iarăşi pe gînduri.

— În definitiv, adăugă la urmă, dacă erau mulţi, la ce ne-am mai fi apărat? Le-am fi dat tot ce ne cereau şi basta…

— Da, dar dacă ne luau docarul…

— Mergeam pe jos…

Şi după o nouă reflecţie:

— I-aş fi rugat frumos: „Domnilor tîlhari, sunteţi buni să ne conduceţi cu docarul pînă la marginea pădurii şi pe urmă puteţi să-l luaţi…”

— Hm, parcă stau ei să se uite la graţiile tale!

— Eu cred că da…

El întoarse brusc capul spre dînsa, dar ea, fără să-i observe mişcarea, îşi sfîrşi gîndul:

— Ar fi fost o aventură nostimă. Dar păcat de docar. Aveam însă ce povesti…

Glogovan privea neînţelegător la dînsa.

— Fantoşa, dar tu nu ştii ce vorbeşti…

— Am spus, păcat de docar. Dar mă rog, spune ce ar fi fost de făcut altceva? Cînd curajosul meu soţ mă ia prin pădurea de tîlhari, noaptea, şi numai cu un pistol la dînsul…

— Şi ai fi făcut graţii unor brute?

— Viaţa înainte de toate…

Apoi schimbînd tonul numaidecît:

— Ia nu mă mai plictisi, te rog; iar ai început cu prostiile tale? Nu cumva eşti gelos şi de hoţii de drumul mare?…

— Şi dacă ei ar fi devenit mai… mai exigenţi…

— Cum mai exigenţi?…

El nu răspunse. Ea păru că gîndeşte. Apoi, deodată:

— Vai, ce bădăran. Dar asta e cu neputinţă. În sfîrşit, să lăsăm. Cu unu… un… ca tine este imposibil de glumit…

Tăcură amîndoi. Pe întinsul cîmpiei, case răzleţe surîdeau prietenos prin ferestrele roşii. De undeva, de departe, venea larma potolită a unui cor bărbătesc. Glogovan lăsă caii la pas. Părea cu totul preocupat de un gînd îndărătnic, căci încremenise cu ochii pe biciuşca înfiptă în toc, subţire şi lungă, parcă o închipuire.

Deodată se întoarse spre dînsa:

— Ei bine, şi dacă totuşi…

Ea nu răspunse.

— Admitem că ne-ar fi atacat, reluă el încăpăţînat. Şi că le făceai graţii, cum spui. Şi ei puneau ochii… Şi pe mine mă dezarmau, mă imobilizau…

— Dar încetează, pentru numele lui Dumnezeu! strigă ea scoasă din sărite. Ai cîteodată… parcă n-ai fi crescut cu oameni…

— Ci ia răspunde, frate! strigă el la rîndu-i, aţîţat de o invincibilă curiozitate. Mă rog, s-ar fi întîmplat… vorbim şi noi…

— Alt subiect de conversaţie nu găseşti? Ei bine, m-aş fi împotrivit, fireşte, ce mă tot întrebi?…

Dar atît nu putea linişti pe Glogovan, în care închipuirea acum fierbea.

— Da, te-ai fi împotrivit? Chiar asta ar fi mai trebuit, nici măcar să nu te împotriveşti. Dar, fetiţo, aceia-s bandiţi, ar fi fost mai puternici, te-ar fi învins.

— Ce-aş fi putut să fac? răspunse ea neliniştită.

— Sigur! urlă el atunci scos de tot din ţîţîni. Îi aţîţi, şi pe urmă ce-ai fi putut să faci? N-ai fi făcut nimic, desigur. Ar fi fost o aventură şi nimic mai mult, hai? Am fi avut ce povesti, hai?

— Dar ce ai, dragă, de ţipi aşa? Doar nu s-a întîmplat nimic.

— Aha, nu s-a întîmplat nimic, cu asta scapi dumneata; dar gîndul, gîndul…

— Ce gînd, ce ţi-a venit? Pentru Dumnezeu, nu mai ţipa, te rog…

Glogovan prefăcu vocea într-un scrîşnet de răutate:

— Va să zică aşa, o aventură, nu? Şi nimic alt decît o aventură… ar avea ce povesti dumneaei cînd hoţii ar… ar…

— Dar încetează odată, sau… Şi crezînd că-l îmblînzeşte, muie tonul: …Cum poţi să-ţi închipui că aş putea povesti ceva, dacă lucrurile ar ajunge pînă acolo?

— Ah…

A fost atît de puternic răgetul acesta al lui Glogovan, că ea s-a ferit îngrozită în lături.

— Aha, sforăi el apoi înfundat, cu ochii bulbucaţi de cea mai nemărginită indignare… Care va să zică n-ai spune nimic, ha?… am păstra amîndoi secretul… dacă lucrurile ar ajunge pînă… pînă acolo… Foarte simplu, nu? Ce simple sunt toate pentru ea… dar eu… eu… ce m-aş face cu acest secret?… toată viaţa…

— Taci odată, ai înnebunit? Uite, am intrat în oraş, ne facem de rîs.

Docarul trecea acum linia ferată. Fantoşa privea, aiurită de această neaşteptată izbucnire, spre stînga, unde felinarele gării, invizibile, ascunse după o dumbravă de tufe, scăldau într-o lumină vie şinele multiplicate în curioase figuri geometrice şi se proiectau searbede pe un colţ ponosit de magazie. Alături, în penumbră, gheara imensă a unei macarale se ridica fantastică şi ameninţătoare.

Glogovan, ameţit de asemeni, privea spre dreapta şi era privit la rîndu-i de departe, de undeva, din întunericul profund, de un ochi sîngeros şi duşman.

Îndată copitele începură să izbească mai repede, iar roatele prinseră să duruie pe piatră. Casele, la început grămezi sure-alburii, se desluşeau tot mai bine din întuneric, mai mari şi mai luminoase.

Glogovan tăcea ostentativ. O tăcere întreruptă de mîrîieli surde, de tuse seci, prefăcute, Fantoşa zîmbea dulceag. Lumina prietenoasă a ferestrelor îi alungase supărarea şi-i umpluse sufletul de bunătate.

— Tot mai eşti necăjit pe mine?

Îi răspunse o violentă scuturare din umeri şi un bombănit neînţeles. Ea prinse a rîde uşurel: dinţii îi luciră în negură. Apoi, cînd docarul apucă pe strada casei părinteşti, spuse deodată:

— Ei bine, poftim, m-aş fi omorît, na, eşti mulţumit acum? Şi într-o pufnire veselă, sugrumată îndată: Ca la cinematograf…

Glogovan tresări mînios, privi spre ea mestecînd între dinţi o ripostă drastică; apoi renunţă şi lăsă scîrbit capul în piept.

Cînd se întoarseră peste cîteva zile la moşie, Glogovan avea la el două revolvere şi un pumnal, iar Fantoşa un revolver mic şi delicat, dar în stare să facă minuni, ascuns în poşetă. Rezemată de tăblia din faţă a docarului, o puşcă uriaşă îşi scotea ţevile în văzul tuturor, aşa că, de la prima aruncătură de ochi, orice hoţ ar fi putut pricepe că are a face cu un docar armat.

La oraş, venirea lor provocase o zarvă nemaipomenită. Tatăl Fantoşei se supărase foc. Numai cu o noapte înainte, trei trăsuri fuseseră atacate şi doi călători, cari nu se lăsaseră jefuiţi, împuşcaţi. Se ceruse învoirea guvernului ca să se aducă armată. Glogovan trebui să aştepte pînă ce pădurea fu curăţată; abia după ce compania de soldaţi părăsi oraşul, primi şi el îngăduirea să se întoarcă.

Acum înaintau în trap repejor pe sub bolţile uriaşe ale pădurii. Deasupra, printre vîrfurile copacilor, ca printre două maluri dantelate, fîşia albastră a cerului curgea ca un pîrîu curat şi adînc de munte. Ici-colo, frunzişul crengilor se împreuna astupînd albia de cristal. Dar îndată rîul îşi relua cursul, se lărgea, făcea un lac imens de azur, se îngusta iarăşi, şiroia înainte, conducînd parcă după mersul lui trăsura, ca un drum de ziuă al robilor.

Cu ochii ţintă la el, Fantoşa îi urmărea sinuozităţile capricioase. Glogovan privea galbenul drumului bătătorit, crescînd ca undele în cercuri tot mai largi şi revărsîndu-se pe sub roate. De cum intrase în codru, vorba Fantoşei se împlîntase iarăşi în coşul sufletului ca o lamă rece, chinuitoare:

„O aventură şi nimic mai mult, aveam ce povesti!”

Şi ca la un semn atunci, aminitirile care îl necăjeau obişnuit năvăliră buluc în minte-i. Cum, atît de des, o surprindea privind puţin mai îndelungat decît se cuvine în ochii convorbitorilor mai dezgheţaţi şi mai buni de gură. Cum, ori de cîte ori o descoperea cercetînd cu grijă prin dantelăria perdelelor lăsate, trecerea mai asiduă a vreunuia din foştii lui tovarăşi de petrecere prin faţa caselor. Şi era parcă un făcut cu trecătorii ăştia tineri! Nu era unul care să nu întoarcă ochii şi să nu treacă în revistă ferestrele. În dosul privirilor scormonitoare, Glogovan le citea lămurit gîndul: „Aci stă ea!” Şi o ură oarbă îl cuprindea pe toţi aceşti iscoditori ai fericirii lui. Le hotăra în gînd răzbunare, pe care o împlinea prin nepoliteţi afectate, prin porniri vehemente în discuţiunile de cafenea, prin dispreţul profund ce-l lăsa să se întrevadă ori de cîte ori vorbea prin saloane despre unii din ei. Şi nu arare i se răspunsese pe acelaş ton, nu arare se văzuse stricînd prietenii, pe care le socotise de nedesfăcut înainte, sau ajungea să se descopere singur nedrept şi să regrete unele gesturi pripite.

De multe ori avusese explicaţii violente cu Fantoşa şi, totdeodată, după ele, ajunsese la convingerea că e un biet caraghios.

Cînd o surprindea spionînd la ferestre, înainte ca el s-o întrebe, Fantoşa mărturisea:

— A trecut Jan, amicul tău. Ca întotdeauna, afectat şi foarte impresionat de propria lui persoană. Îmi place mult să urmăresc pe imbecilul ăsta…

Glogovan îi căuta atunci atît de atent, atît de adînc în ochi şi în cuvînt, că-i venea să se creadă un cîine care vrea să ghicească gîndul stăpînului. Cît de ascuns îi părea sufletul ăsta, cît de învăluit în atîtea valuri de mister, că o viaţă întreagă i-ar fi trebuit să le desfăşure, unul după altul, fără să ajungă a-l dezgoli vreodată. Vedea aşa de bine cum îl minte acest suflet, cum îşi rîde de dînsul, cum îl înşeală sub ochii lui. Şi sta, neputincios, în faţa grozăviei acesteia, zîmbind prosteşte, rîzînd singur, fricos, galben, fals, în vreme ce ea se prăpădea de rîsul ei clar, sonor, rău, sănătos, văzîndu-l atît de „comic”.

„Ar fi fost o aventură nostimă, am fi avut ce povesti.”

Nu mai încape nici o îndoială că ea ar fi dorit această aventură, îşi spunea înfiorat acum Glogovan. Dar cînd gîndul începea să îmbrăţişeze scena care ar fi putut să se petreacă în întregimea, în brutalitatea ei, îşi părea lui însuşi mai stupid ca niciodată: „Trebuie să fiu nebun: cum pot să-mi închipui că ar dori aşa ceva?” Zîmbea atunci înseninat şi-i arunca o privire prietenească. Dar era de ajuns să-i întîlnească profilul visător, pierdut în lumea străină de el, a gîndurilor, ca să-şi spună numaidecît: „Dar poate ea crede că totul s-ar petrece aşa frumos, ca-n romanele ei”.

„Cum m-ai fi apărat atunci, Mihai, viteazul meu?” O, asta vrea ea să vadă, asta o muncea pe dînsa! Şi închipuirea lui Glogovan îl purta în lupte groaznice cu bandiţii fioroşi, îl vîra în cele mai teribile impasuri, îl dobora sîngerînd la pămînt, ca de-acolo să vadă, în chinul ultimelor clipe, desfrîul cel mai nemernic, să audă rugăciunile cele mai laşe ale unei femei fără ruşine, care cerea, în schimbul oricărei ticăloşii, graţia să se întoarcă, să aibă ce povesti în saloanele orăşelului, în privirele de lăcomie şi de admiraţie ale imbecilului de Jan şi ale celorlalţi imbecili.

Aproape să-şi plîngă de milă, Glogovan făcu sforţări desperate să scape de nemiloasele imagini.

— Curios, spuse el tare, după ce privi înaintea şi în urma docarului. De un ceas de cînd mergem prin codru şi nu ne-am întîlnit cu nici un car, cu nici o căruţă…

— Nu sunt toţi curagioşi ca noi, îi răspunse Fantoşa, privindu-l glumeţ.

— Rîzi, şi totuşi să nu ţi se pară curios, scumpă doamnă, că am putea avea şi azi oarecare surprize.

Armata a plecat ieri, şi nu e exclus ca să găsim şi azi ceva de povestit…

Ea îl privi zîmbitoare, cu buzele strînse, cu bărbia mică tremurînd, gata parcă de răspuns, dar păstrînd vorbele pentru mai tîrziu, după ce el va fi spus tot ce mai avea în gînd.

Cum Glogovan tăcea însă, ea privi poznaşe în lungul drumului.

— Mihai, un om! strigă apoi deodată, imitînd exclamaţiunea lui din noaptea aventurii.

Glogovan se prefăcu că nu-i ia în seamă cuvîntul, temîndu-se de vreo păcăleală. Ridică totuşi ochii pe furiş şi observă într-adevăr, foarte departe, chiar la îmbucătura drumeagului de cară, o pată albă, nemişcată, ceva ca o cămaşe de copil întinsă pe o cruce de speriat ciorile.

— Şi e nemişcat, şopti ea.

Ciudat, lui Glogovan i se păru că îngrijorarea din vorbele ei nu mai avea accentul, glumeţ şi prefăcut, dintîi.

— Sunteţi foarte neliniştită, nu? întrebă el răutăcios. Vă simţiţi, desigur, în pragul aventurii pe care o visaţi atît…

— Se mişcă…

— Ce?

— A dispărut…

Glogovan ridică privirea şi văzu cămaşa ţărănească zdrenţuindu-se printre copaci, apoi pierind cu totul.

Figura ei, care pentru moment se întunecase, deveni iarăşi vioaie.

— Cum vezi, spuse ea, n-am noroc, n-am parte de aventură.

— Văd, eşti foarte dispusă, Fantoşa. Şi crezi că cu spiritele tale vei da o nuanţă de glumă unor cuvinte care ţi-au venit în suflet, fără voia ta. Dar te înşeli…

Ea-l privi lung prin întreţesătura genelor. Apoi izbucni într-un rîs sonor şi silit.

— Cum, dragă, crezi tu oare cu tot dinadinsul că aş dori o aventură de aceste, că aş dori să fim atacaţi de hoţi?… Pesemne că nu eşti întreg, iubitul meu…

Îl privea înainte, lung şi stăruitor, şi faţa i se însufleţise de mult drag.

— Şi pe urmă, de unde ştii cum m-aş purta într-o astfel de împrejurare? De vreme ce nu s-a întîmplat nimic…

— Nu s-a întîmplat nimic, desigur, îi rupse atunci îndată vorba Glogovan, plesnind nervos frînele. Asta-i marele noroc, marele ascunzător al nepătrunsului. Dar dacă întîmplarea n-are de lucru, şi într-o bună zi dezvăluie totul pe neaşteptate, atunci te sperii de ce-ţi arată. Nu s-a întîmplat nimic, zici? Degeaba… a fost de ajuns să-ţi aud vorbele, ca să ştiu cum te-ai fi purtat… atunci.

Şi în ureche păru că-i răsună, cu sonoritatea de cristal a glasului ei, riposta aceea care îl făcuse cu cîteva seri înainte să tresară de indignare şi groază:

„Ce aş fi putut să fac?”

Le auzea şi acum atît de clare cuvintele acestea, aşa cum auzea tropotul cailor şi rostogolişul roţilor, şi ele îi plesneau timpanele cu răutatea lor triumfătoare.

Într-adevăr, ce ar fi putut face în faţa împrejurării irezistibile, mai tare decît voinţa şi puterile ei? Glogovan nu găsea nici un răspuns la această întrebare, care îi părea uneori atît de stupidă şi atît de nefirească şi care îl muncea totuşi cu stăruinţa ei neîmpăcată şi corosivă.

„Ce aş putea să fac atunci?” I se părea că în vorbele acestea ea a învăluit o bucurie ascunsă, curiozitatea vagă de a-l vedea zdrobit de furie neputincioasă, în faţa neprevăzutului teribil, înaintea căruia nu există putinţă de opunere.

Fantoşa îl privea, zîmbind compătimitoare, lăsîndu-şi trupul legănat de hurducăturile şi destinderile arcurilor.

— Cît de copil eşti, spuse ea la urmă, ridicînd din umeri cu un aer neînţelegător. Ne certăm pe închipuiri! Apoi, urmărind cu atenţie pe spinarea calului din faţă împletitura frînelor, murmură pe gînduri: Ai, desigur, mare dreptate. Întîmplarea le dezvăluie într-adevăr pe toate. Dar pe noi ne-a cruţat pînă acum. Şi pînă cînd nu va veni să ne îmbrîncească, haină şi neînduplecată, pe unul de lîngă celălalt… nu ne e îngăduit să… Cine ştie, poate atunci cel care se arată mai plin de virtuţi acum se va purta mai nedemn… şi tocmai cel care se arată mai voinic va fi mai laş… Dar numai atunci ne vom putea încerca puterile.

Micşoră ochii, concentrîndu-i în aer, într-un punct fix, care se porni, modulîndu-şi goana după mersul cailor.

— Vom fi eroi? Vom sucomba în faţa teribilei împrejurări? Cine ştie? E cutremurător şi într-un caz şi într-altul. Şi iată de ce trebuie să ne bucurăm că suntem departe de ea…

— Să ne bucurăm, aşadar, strigă el, şi hăţurile plesniră din nou deasupra spinărilor mobile ale celor doi cai. Să ne bucurăm de marea fericire că nu ştim ce ascundem fiecare în pielea noastră. Ura! Trăiască! Vino să te sărut, iubita mea, înainte de a te cunoaşte…

— Poţi să fii ironic cît vei vrea. Aşa e, cum spun eu. Dacă Dumnezeu va fi bun cu noi, ne va ajuta să nu ne întîlnim niciodată cu ea, ne va ajuta să trăim ascunşi unul de altul. Deunăzi, numai am trecut pe aproape şi tot… şi totuşi…

Fantoşa tăcu deodată şi ochii i se holbară.

— Uite-l, şopti ea înfiorată.

Glogovan ridică privirile. Un soldat scurt, dar grozav de pieptos, ieşise chiar din îmbucătura drumului de cară şi aştepta liniştit docarul.

— Întîmplarea! şopti în glumă Glogovan, dar simţi cuvintele ce mai avea de spus topindu-i-se în gît şi pipăi revolverul. Zîmbi totuşi, cînd văzu pe Fantoşa strecurînd îngrijată mîna în poşetă.

— Staţi, strigă soldatul ridicînd mînile în sus.

Era descins şi puşca din spate-i nu prea părea militărească.

Glogovan încetini mersul cailor.

— Opreşte, boierule. Cine sunteţi dumneavoastră şi unde vă duceţi?

— Dar dumneata cine eşti? întrebă el autoritar, trăgînd totuşi de hăţuri.

Soldatul răspunse cît se poate de prieteneşte:

— Apoi eu sînt post fix aici, c-avem ordin…

Şi pentru că Glogovan îi examina bănuitor îmbrăcămintea suspectă şi puşca de vînătoare din spate:

— Sîntem miliţieni, din sat, de la Meruşeni. Ne-a luat de la muncă, boierule, şi ne-au pusără prin codru să vedem cine trece.

— Eu credeam că eşti întîmplarea, glumi Glogovan cu jumătate de voce, privind încurajator la Fantoşa. Eu sunt proprietar aici la Glogovani, mă băiete. Ai fi putut înţelege doar de la început cu cine ai a face…

— Aşa ne-a dat ordin domnu plutonier de jandari, boierule, nu trebuie să vă supăraţi. Oricine-o trece, fie cine-o fi, să arate dovadă precum că cine este.

Glogovan îl examină încă o dată de sus pînă jos. I se păru că ochii militarului alunecă de sub privirile lui. Avea însă arma în bandulieră şi mîinile îi erau goale. Lăsă deci frîul şi începu să-şi cerceteze buzunarele.

— Păi, ce să-ţi arăt eu dumitale? Vreo scrisoare… ceva…

Soldatul se apropiase de tot de docar. Glogovan despăturea o hîrtie timbrată, un act pe care-l încheiase cu omul lui de afaceri.

— Să iertaţi, săru’mîna coconiţă, se adresă postul fix Fantoşei, cu o lucire stranie în ochi. S-a întors lumea pe dos de la război încoace. Hoţi, tîlhari, în toate părţile. Mişună ca lighioanele…

Gura i se lărgi rînjitor şi ochii o măsurară fugitiv.

— Uite aici, mă băiete! Îl întrerupse Glogovan. Asta e uri act, cum să-ţi spun… un zapis…

Soldatul căută cercetător hîrtia desfăcută, întinzînd liniştit mînile spre ea. Şi dintr-o dată, dintr-o mişcare bruscă şi sigură, încleştă degetele voinice pe braţele lui Glogovan. Îl tîrî jos dintr-o smuncitură. Căzutul simţi numaidecît genunchiul banditului strivindu-i pîntecele sub o apăsare de neîndurat.

O şuierătură scurtă; vreascurile pîrîiră parcă speriate. Apoi răsună o detunătură slabă, ca pocnetul unui pistol de copil. Glogovan înţelese că Fantoşa se apără de celălalt, de vlăjganul uriaş, îmbrăcat ţărăneşte, care ţîşnise pe neaşteptate din tufiş. Un capăt de frînghie îi zvîcni dinaintea ochilor, în vreme ce un pumn al soldatului îi cotrobăia pe dedesubt. Frînghia îl încolăci îndată peste braţe, peste pîntece, peste picioare, ca pe un pachet.

Fu trîntit în fundul docarului, care porni aproape în aceeaşi clipă. Şi tot în aceeaşi clipă banditul care îl legase se aruncă dintr-un avînt asupră-i, căzînd peste el ca o pasăre de pradă.

— Vă dăm tot ce avem, şi cal şi trăsură, gîlgîi Glogovan înăbuşit. Ce mai aveţi cu noi?

Banditul nu răspunse. Docarul fugea cu o repeziciune uimitoare, hurducîndu-se pe hîrtoape, pîrîind şi plesnind din încheieturi ca o haraba, lovind cu putere ameţitoare pe Glogovan în moalele capului. De sub picioarele hoţului, care-i sfîrşise de golit buzunarele, vedea nuiele lungi, înfrunzite, plecîndu-se deasupră-i rînduri-rînduri, înălţîndu-se apoi cu aceeaşi grabă. Sus de tot, în nepătrunsul albastru, un nor alburiu părea că fierbe, învîrtindu-se pe loc.

Un singur gînd mai dăinuia acum în capul lui Glogovan: „De ce nu m-au ucis de îndată, dacă aveau gînd să mă omoare?”

Dar la o cotitură scurtă, capul îi fu izbit cu atîta putere de scîndura docarului, că şi gîndul acesta îi porni în vîrtej, ca şi norul de deasupra. Loviturile începură să urmeze apoi cu nemiluita, din ce în ce mai puternice, mai îngrozitoare, alungîndu-i orice gînd nou. Glogovan încercă zadarnic să se mişte din poziţia ucigătoare: banditul îl ţinea strîns în cleştele genunchilor.

Abia într-un tîrziu strînsoarea de fier se destinse.

— Acum poţi să te duci dracului! auzi el mormăind pe soldat.

Şi înainte ca să apuce să se înspăimînte, fu repezit peste muchea docarului. Căzu pe spate, într-o groapă de bulgări sfărîmaţi, tari ca molozul. Cu puţin n-a fost să-i apuce piciorul roata din urmă.

Rămase cîtva înghemuit în groapa de bulgări aspri care i se înfigeau în piele. Privea uimit cerul nemaivăzut de albastru, pe care nouraşul învîrtitor se potolise şi se destrăma uşor în fire de tort, ce se topeau în ameţitoarea nesfîrşire. Asculta cum tîmplele i se potoleau; scîndura docarului parcă-l pălea încă, din ce în ce mai slab, mai alinător. Avea impresia unui ecou care se pierde necontenit prin sine însuşi în prăpăstii.

Cu cele din urmă zvîcneli ale capului, o fericire neînţeleasă îl năpădi deodată, de-a valma cu toate gîndurile care îi rămăseseră acăţate pe privazul cugetului, cînd scîndura docarului îl izbise.

Asta a fost tot. A scăpat!

Frînghia cu care era legat nu fusese înnodată; îşi aduce bine aminte. O va putea desface aşadar la prima mişcare. Bandiţii îl aruncaseră aici, atît de departe de drumul mare, ca să-l încurce prin codru. Pînă să dea acum de veste c-a fost jefuit, aveau destul timp să ajungă la bîlci, la Rîureni.

O mînă izbuti în sfîrşit să se descurce de sub împletitura frînghiei, restul fu treabă de un minut.

— Fantoşa! strigă el biruitor, fiind sigur că ea trebuie să se afle aruncată la fel, pe undeva, pe aproape. Nişte hoţi aşa de grăbiţi şi de metodici, cari n-avuseseră nici timp să-i omoare, numai de dragoste n-ar fi putut sta, fără îndoială.

„Aştia-s hoţi deştepţi, care îşi înţeleg meseria” gîndi Glogovan admirativ, vroind să înlăture orice posibilitate de replică cugetului său, întotdeauna nesuferit de îndoielnic.

„Dar dacă o fi aruncat-o în urmă?”

Spre stînga, de unde veniseră, drumul se desfăcea în două: la dreapta cotea pe după troiene verzi de tufă.

Glogovan se lumină: fără îndoială, Fantoşa trebuie să fie chiar după acest tufiş.

Înainte de a sfîrşi gîndul, a şi ajuns la cotitură, iar buzele îi frămîntau cuvintele de întîmpinare:

— Întîmplarea, Fantoşa, ai văzut-o? Ea a fost…

Dar abia acum se dumeri bine de ce hoţii l-au adus pînă aci. Se trezi într-un fel de luminiş, lunguieţ şi umflat într-o parte, pe care se înnodau sumedenie de drumeacuri, poteci şi potecuţe. Şi toate dispăreau de la prima aruncătură de ochi, ascunzîndu-se printre tufărişuri sălbatece şi abundente.

El strigă din toate puterile şi pădurea îi duse strigătul pînă în depărtări. Dar nici un răspuns nu veni de nicăieri. Porni aiurit pe drumul care i se păru mai larg.

Trecuse mai bine poate de un ceas de mers. Şi iată, i s-a părut sau a văzut într-adevăr un vestmînt alb ferindu-se pe după un dos de copac.

— Fantoşa, strigă din toate puterile pieptului.

Nici un răspuns. O clipă, două: nici un răspuns.

— Fantoşa!

Şi iarăşi nici un răspuns. Nu poate fi ea. Doar distanţa pînă la copac e destul de mică. Şi cu toată vocea lui stîlcită, a strigat destul de lămurit, cum strigă şi acum:

— Fan-toşa! Şi nimic, nici un răspuns.

Totuşi e cineva acolo, cineva care poate spune dacă docarul a trecut pe aci, ori nu. Glogovan ezită să se urnească, dar vestmîntul alb apare iarăşi de după copac. Stă cîtva nemişcat, ascuns pe jumătate, apoi porneşte. Şi inima lui se zbate acum ca un cîine sălbatec în lanţ, la vederea zdrenţelor care înaintează.

O recunoaşte. Şi înţelege totul. Era de înţeles totul, dealtminteri, numai din şovăiala ei de a se arăta.

Hainele sfîşiate de pe dînsa şi zgîrieturile adînci de pe faţă spun de-a fir-a-păr ce se întîmplase. Ea vine cu pas tot mai grăbit, de ce se apropie de dînsul. Şi la oarecare distanţă, se opreşte, izbucnind într-un plîns zgomotos, puternic.

O fixează cu ochi măriţi, nemişcaţi, strivit de grozăvia, de elocvenţa spectacolului. Pieptul îi fierbe în clocot, cîinele din inimă se frămîntă să smulgă cuşca din temelie. E gata să izbucnească, şi buzele pe care le strîngea cu desperare se mişcă necontenit, ca unui copil căruia îi vine să plîngă. Dar nu poate articula un sunet, iar ochii căscaţi descopăr pe gîtul înalt şi alb o vînătaie adîncă. Se apropie. Se cunoaşte perfect tiparul unui deget gros şi scurt, cu unghie voinică. Pe buza de deasupra, urma unui colţ de fiară musteşte roşie întunecată ca o picătură de vin negru.

Şi lupta îndîrjită, inegală, între o femeie şi cele două sălbăticiuni de pădure, i se limpezeşte deplină, amănunţită. Un fir îl scutură ca destinderea înfrigurată a clipei din urmă. Iar zbuciumul plînsului ei e atît de puternic, şi atît de sincer e accentul suspinelor! Subţire şi firavă, o biată coardă omenească, tremurînd sub apăsarea întîmplării de nerostit. Furişe şi stîngace, Glogovan simte toropeala milei încropindu-i uşor-uşor sufletul.

Mîna lui o cuprinde mîngîietor, vorbe de alintare îi scapă nedibace printre dinţii încă strînşi. Cu cel dintîi cuvînt al lui, suspinele o năpădesc şi mai furioase, se îngrămădesc fără noimă în fărîma de trup, o înăbuşe.

Apoi se opresc deodată; ea îl priveşte mirată, neînţelegătoare, uimită, prin ceaţa lacrimilor. Vorbele lui sunt atît de bune acum, sunt ale unui părinte bun care îşi mîngîie copilul.

Dar în dosul lor, Glogovan simte îndată curiozitatea muşcîndu-i sufletul. O mîhnire subită îi căşunează acolo, în adînc. Ce-l privesc pe el cele întîmplate, de vreme ce ea s-a purtat astfel! Ce-a fost s-a petrecut fără voinţa ei, e ca şi cînd n-ar fi fost nimic.

Şi totuş e ceva, acolo, înăuntru, care vrea să ştie totul pînă la ultimul amănunt. Poate, desigur, pentru a nu mai rămîne nici o îndoială, nici cea mai mică umbră de îndoială că voinţa ei a rămas curată, că e profund răzvrătită, pînă în cea din urmă fibră, împotriva împrejurării oarbe şi triviale prin care a trecut. Dar atît şi nimic mai mult. Întrebările pornesc aşadar indiferente, ascunse în cuvintele cele mai frumoase, cele mai prieteneşti.

Iar răspunsurile ei se feresc la început, în ocoluri largi, concentrice, cari se strîng din ce în ce mai mult apoi, pentru a-i zugrăvi în sfîrşit totul, în cîteva semne de aprobare, în cîteva gesturi de groază.

Căci scena luptei o reface el, aducînd, din creierul răvăşit de nebunie şi curiozitate, bucăţică cu bucăţică, toate faţetele cu putinţă într-o astfel de împrejurare. Ea nu face decît să nege uşor din cap, sau să încuviinţeze prin imobilitatea sfîşietoare a privirilor a doua oară înspăimîntate.

Pînă în clipa din urmă, cînd ghearele brutei i s-au înfipt în gît, a rezistat cu toată puterea furiei şi a tinereţei. Degetele apăsau însă atît de tare, intrau atît de încet şi atît de sigur şi de adînc în carne, că mînile ei bîjbîiau degeaba în aer. Şi atunci, în faţa clipei din urmă… a fost peste puterile ei… Genunchii i s-au împleticit de la sine; şi, cu cel din urmă pic de cuget, a crezut că prefăcîndu-se moartă…

Aci Fantoşa s-a oprit, privindu-l rătăcită. El a înţeles însă îndată gîndul care a oprit-o. Căci povestea era ajunsă la cea din urmă răspîntie. Ea putea continua: „şi astfel, banditul a renunţat atunci»…

În ochii Fantoşei scînteia stranie s-a aprins şi mai mult: ei sunt acum două diamante care varsă focuri de lumini. Glogovan aşteaptă înfrigurat, cu privirile legate de buzele ei.

— Ş-atunci? întrebă el.

— Atunci… răspunde ea… şi izbucneşte iarăşi în plîns.

Sinceritatea aceasta ar trebui să-i placă lui Glogovan; el înţelege că ar trebui să-i placă şi totuşi figura lui exprimă acum dezgustul cel mai deplin. Ea vede şi-şi acoperă faţa cu amîndouă mînile: maşinaliceşte, cuvintele de mîngîiere izvorăsc iarăşi din glasul lui; dar amîndoi înţeleg bine cît sunt de nepotrivite, de falşe şi abia pot să ascundă mînia surdă care se înfăşoară în ele, ca într-un văl transparent şi zdrenţuit.

— Să lăsăm, Fantoşa, e stupid să mai continuăm. Înţelegi, e scîrbos. Tu nu strici nimic, biată femeie, şi te-ai purtat cum trebuie… dar e aşa dezgustător că nu mai putem continua…

Soarele apunea parcă la marginea pădurii şi părea printre copaci o grămadă imensă de jărăgai topit, scăzînd pe nesimţite, ascunzîndu-se pe îndelete în pămînt.

Porniră atunci într-acolo, căci conacul era chiar la apus de codru. El mergea acum repede, stăpîn pe puteri nouă, neaşteptate.

— Să lăsăm, să lăsăm, e aşa de scîrbos; ce puteai la urmă să faci?… Între moarte şi viaţă… ar trebui să fiu nebun ca să-ţi pretind…

Ea se aţinea după dînsul, şchiopătînd, împiedecîndu-se de buturugi, alergînd să-l ajungă şi scîncind ca un copil care a fost pedepsit.

— …Vom povesti, desigur, cum am fost atacaţi… aruncaţi în mijlocul pădurii… dar încolo nimic, înţelegi… Fantoşa… absolut nimic… Numai noi doi… vom şti… ai făcut totul, tot ce se putea… dar în faţa morţii… oricine… dar nimeni, nimeni nu va şti şi asta e de ajuns… ei vor asculta poveştile noastre înflorite… căci trebuie să povestim, să inventăm… şi vor crede… ne vor crede doi eroi… şi noi ne vom uita unul la altul şi vom surîde…

De bună seamă trecuse demult, foarte demult de miezul nopţii, căci lor li se părea vecie de cînd umblau prin întunericul de moarte. Parcă se îmbătaseră de oboseală; călcau strîmb ca doi beţi, se împiedicau la fiecare pas, se izbeau unul într-altul, se răzleţeau pentru a se ciocni iarăşi.

— Vom rîde că i-am înşelat… înţelegi?… şi nimeni nu va şti că minţim… aşa de sfruntat, nimeni, decît tu… care-mi vei zîmbi atunci… cu zîmbetul tău, cu zîmbetul acela al tău…

Se opri deodată în loc, apucînd-o brutal de mînă. Şi o privi cu toată puterea ochilor lui, în cele două pete mari pe cari le făceau ochii ei în noapte, ca două pete de cerneală…

— Şi cine îmi va spune atunci… dacă tu-ţi vei rîde de ei… sau… sau de cel care nu va mai şti ce să mai născocească…

Ameţită cu totul, ea nu înţelegea nimic. Privea nedumerită, lipsită de orice pricepere, spre tavanul foşnitor al peşterii de frunze prin care se tîrau de atîta vreme. O zgudui cu putere:

— Ascultă, ascultă ce-ţi spun…

Ea se lăsa moale în mîinile lui ca un pachet de boarfe. O împinse scîrbit şi ea îngăimă plîngător, abia auzit:

— Cînd se mai sfîrşeşte?

— Ce să se sfîrşească? Codrul? Noaptea aceasta neagră? Ar putea oare să se sfîrşească vreodată?

— Niciodată nu vom mai ieşi din pădurea asta, din noaptea asta, ştii tu? Ea va ţine mult, mult de tot, totdeauna, oricît s-or sfîrşi copacii, oricît s-ar face ziuă… înţelegi tu? de-acum va fi veşnic noapte şi codru…

Dacă ar fi fost cît de puţină lumină, ea s-ar fi speriat desigur de mărimea exagerată, de privirea sticloasă a ochilor lui. Dar oricît îi despărţea[u] pentru moment gropile, rădăcinile şi ierburile încîlcite, ea bîjbîia după el prin întuneric, se ghemuia într-însul înfiorată şi zăpăcită. Nimic din ce vorbea Glogovan nu-i intra în urechi.

O secundă încă de apăsare şi totul s-ar fi oprit aici. Tot, chiar şi zîmbetul acela al ei, zîmbetul acela al cărui înţeles adevărat numai el îl va şti… totdeauna, toată viaţa…

— O secundă numai, Fantoşa… dar tu, tu n-ai avut tăria să mergi pînă la capăt… singură n-ai avut tăria…

Rămase iarăş locului, tremurînd, apucînd-o de mînă.

Ce înseamnă învălmăşeala asta în gîndurile lui? O pădure… docar… hoţi… ea a fost… a fost siluită… de ce nu şi…? cine ar putea şti dacă… hoţii sau…

Glogovan nu mai poate asculta mai departe glasul acesta sălbatec, revoltător, care îi şopteşte de-acolo, dinlăuntru. El scutură din cap cu energie. Aşa ceva e cu neputinţă! Doar ea a făcut totul…

Tot corpul îi tremură apucat de friguri… Trebuie să fie curat nebun… Dar e monstruos… dar voinţa ei a fost fără prihană, fără pic de prihană… dar ea a rezistat pînă la cea din urmă clipă… o singură clipă mai mult de apăsare şi totul, totul ar fi fost stins, orice zîmbet… şi pe gît stă încă urma degetului scurt şi gros şi noaptea e neagră… codrul… cine ar putea bănui…

— Du-te, Fantoşa, fugi…

Dar ea se înfige într-însul, i-e frică de codrul negru cu miros muced de peşteră, şi atingerea lui numai îi mai aduce aminte de viaţă…

O împinge înainte, şi grumazul ei alb parcă străluceşte. În ochii lui e atît de strălucitor, că-l orbeşte şi distinge perfect urmele degetelor patrate. Uite, şi pe ceafă… Cine ar bănui în împletitura aceasta de degete, de vînătăi… Şi gîtul străluceşte ca un zîmbet… neînţăles, viclean, rău… toată viaţa…

Mîna i se întinde, dar tremură aşa de tare şi e aşa de grea… cu neputinţă s-o ridice. Şi degetele, cum îi tremură!…

„…ca o leoaică… a luptat ca o… şuieră acum ascuţit vocea lui înfiorată şi prelungă ca un vînt ce trece pe departe, dar astea toate nu pot şterge colţul… colţul fiarei pe buză… acolo… Ei nu vor şti nimic, dar eu… Semnul… mic şi groaznic…»

— Fantoşa, ce-ai făcut? Auzi, ce-ai făcut?… izbucni în cele din urmă, cu toată puterea glasului, izbutind, în sfîrşit, să frîngă în coate cele două mîni, amorţite parcă de ger… Cum ai lăsat…

Şi tot în aceeaşi clipă, ea strigă, oprindu-se deodată:

— Mihai, ai văzut…

În oprirea-i bruscă, el s-a izbit cu putere de dînsa, împingînd-o cîţiva paşi înainte…

— Mihai… o vezi?… lumina…

— Ce-ai făcut cu mine, cu liniştea mea? bolboroseşte Glogovan greoi, neştiind ce să facă cu mîinile care i se bălăbănesc în aer fără rost.

Şi deodată ea dă un ţipăt lung, sfredelitor, un chiot nesfîrşit de bucurie.

— E chiar la noi, Mihai, conacul, uite!… lumina din turn… uite ferestrele noastre…

S-a năpustit oarbă, înainte: zadarnic îi pun piedici împletiturile de ierburi, zadarnic crengi tinere i se pun de-a curmezişul, zadarnic tufişuri ghimpoase o trag de haine înapoi. El o urmează maşinal, zdrobit; mîinile i-au căzut de-a lungul corpului şi acum el e copilul care o urmăreşte docil, biruit.

— Suntem la noi, Mihai, la cuibul nostru…

Au ieşit la lumină. Căci faţă cu noaptea neagră în care au bîjbîit pînă acuma, lumina stelelor e o adevărată feerie. Între cele două braţe ale codrului, negre, greoaie, întinse la nemărginire, catapeteasma cerului străluceşte de podoabe, şi Glogovan priveşte aiurit risipa de candele pe bolta giganticului templu.

Ochii lui caută uimiţi la Fantoşa. I se distinge aşa de bine figura! Ea merge cu paşi mari, regulaţi, siguri şi din ce în ce mai grăbiţi. Şi s-a făcut atît de înaltă acum! O priveşte lung; pe faţa ei e cea mai deplină seninătate… Dumnezeule, ea zîmbeşte…

Codrul e în urmă de tot. Pe fondul nopţii, conacul cu acareturile lui se desemnează ca o turmă somnoroasă de bivoli antediluvieni. Două ferestre strălucesc prietenoase pe silueta unui turn: e camera lor de culcare…

Dar ochii lui Glogovan clipesc acum străini de orice înţălegere: acolo, înăuntru, el bîjbîie necontenit în noaptea înfiorătoare a codrului nesfîrşit. Iar dinainte-i, zîmbetul vesel al Fantoşei, ce se tot întoarce să-l îmbie, parcă sare din loc, în zboruri scurte, amăgitor şi zglobiu, ca o libelulă.

Gîndirea, an. II, nr. 7, 5 noiembrie 1922

TE-AR MAI PUTEA INTERESA