Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Între porţelanuri

Rămîneau mult timp, după masă, în sufrageria mică şi întunecoasă, în care becul ardea şi-n timpul zilei. Uitai dacă afară e noapte sau lumină. Oricînd, afară, trebuia să fie noapte.

Păreţii pînă mai sus de jumătate erau îmbrăcaţi în stinghii înguste de nuc lustruit, pe care se sprijinea policioara lungă ca o cingătoare, cu glastre de flori străine şi ciudate. Cum puteau trăi florile acelea în odaia în care, singur soare, lumina doar globul mat al lămpii cu lumina puhavă şi rece? Sau izbutiseră ele oare să înlocuiască soarele cu lumina moartă a globului mat? Erau nişte plante tîrîtoare şi ofilite, ce-şi trăgeau jalnic tijele din cutiile şi glastrele lor, pentru ca florile să privească cu ştearsa lor culoare de ochi bolnav, Doamne! felurile bălţate ce se perindau la masă, sau oamenii care veneau de afară, din soarele mare, aducînd în ochi şi pe haine ceva din bucuria lui fără sfîrşit!

Artemie le închipuia ca într-o sală de spital, de unde, în cele din urmă, ieşeau să nu se mai întoarcă… Şi-n locul lor veneau în cutiile cubice, ca pe nişte tărgî, condamnatele cele nouă, neştiutoare şi rîzătoare. Gîndul lui de moşier, zburdînd în voie subt un uriaş cer liber, se răzvrătea contra acestei schingiuiri lente şi crude; florile cu culori sarbede îl înţelegeau şi priveau la el cu trista lor simpatie.

Avea de odaia asta ascunsă o frică instinctivă, ca de orice sală de spital. Masa mare, patrată, care se putea lungi într-o parte sau într-alta; divanul uriaş, coperit cu chilim oltenesc; bufetele de modă veche, greoaie, din acelaşi nuc lustruit şi somptuos; scaunele cu şezătoare de piele neagră, basoreliefată; porţelanurile strigător de albe; tacîmurile; paharele de cristal existente pentru ochi doar prin conturul lor; totul îi făcea impresia de ceva greu, lucios şi totuşi putred, bolnav, tînjitor. Totul îi părea acoperit de pojghiţa luminei acesteia artificiale de glob mat, aşa cum îi părea coperit de praf şi duhoare de benzină tot oraşul ăsta, aşa după cum erau ascunşi subt un strat de fard toţi obrajii fetelor dintr-însul; aşa după cum se stingeau, subt masea lor de-un palid alb de muribund, minunaţii obraji de odinioară — din cîmpurile depărtate — ai Elenei acesteia, eu care stătea acum ceasuri întregi după masă, în sufrageria tivită cu lemn de nuc lucios, în lumina ceţoasă şi moleşitoare. De ce albeaţa asta de porţelan, de ce această pietrificare albă şi sinistră a minunatului corp, care vibra odată la cea mai nesimţită vibrare din juru-i, ca firele lungi din nesfîrşita zare de ierburi, de unde venise să se oprească aici. În cetatca de asfalt!

Se hotăra adesea, în drum spre Bucureşti, să nu mai tragă la dînşii, cu toată supărarea ce i-ar fi pricinuit-o lui Mina. Se hotăra chiar să-i spună sincer, răspicat: e ceva ameţitor în sufrageria aceea şi-n toată casa cu perdelele veşnic lăsate şi cu veşnica lumină electrică. E ceva de noapte fără zi, un fund de mină sau mai bine o peşteră cu stalactite — candelabre — şi cu stalagmite de porţelanuri şi gheriduane. Dar se gîndea că Mina are să rîdă prea puternic, cu toată înfăţişarea lui robustă şi temută în veşnic neastâmpăr. Are să rîdă prea batjocoritor de comparaţii aşa de stupide. Avea să-l tragă de mînă, după sine, la hotel, să-i încarce calabalîcul în trăsură, să-l arunce şl pe el deasupra, ducîndu-l astfel prizonier, ca un părinte care nu ştie multe pe-un copil fugar.

Cobora hotărît din vagon şi călca şi mai hotărît prin şiroaiele de lume ce se scurgeau printre trenuri, spre ieşire, în penumbra marilor coperişuri de geam afumat de deasupra peronului.

Dar afară, în faţa şoferului, şoptea automat adresa lui Mina, şi automobilul, peste puţin, îl lăsa cu inima ticăind dinaintea uşii cu geamuri verzi, albastre şi portocalii, străbătute de jos în sus şi de sus în jos de săgeţi negre de fier, ca poarta unei cetăţi misterioase.

După masă Mina pleca totdeauna grăbit, clocotitor, împins de şuvoiul violent al sîngelui său neastîmpărat. Se arunca în marea agitată a oraşului cu plăcerea înotătorului, care singur caută vultorile. Se amesteca în gîlcevele cetăţii cu patimă şi făcea politică din necesitate fizică, fără ca vreo cange a pescuitorilor de partizani să fi izbutit să-l fixeze. Lui Artemie nu-i rămînea nimic de făcut în Bucureşti; îl descosea pînă afla toate cîte îl adusese încoace, îi lua apoi din mînă toate hîrtiile şi pornea singur prin ministere, bănci şi instituţii, ca să-şi servească amicul, lăsînd pretutindeni în urechile celor din urmă-i ecoul vocii lui sonore şi nepotolite şi în suflet îngăduitoare prietenie.

Iar Artemie încremenea pe jilţul de piele neagră, cu ochii pierduţi în atmosfera minerală. Elena se ridica înaltă de pe scaunul ei şi se tolănea, minune de sculptură, pe divanul lat, cu scoarţe româneşti; atunci carnea de pe dînsa se cutremura şi lui Artemie îi era teamă ca păpuşa de porţelan să nu se spargă. Şi gîndul îi scăpa departe, peste cîmpuri, la Elenuţa lui cea mică, făptură umană şi firească, cu vorbă sănătoasă, cu rîset sprinten, cu vagi creţuri pe fruntea uşor pălită de soare, cu roşul vieţii în obraji. Şi atît era de ajuns ca un fior de mulţumire să-l strătaie şi un zîmbet de siguranţă să-i arunce departe teama aceea nelămurită, pe care femeia din faţă i-o picura în suflet şi-l ţinea înlănţuit de speteaza scaunului. Respira atunci din adînc şi-şi mişca mînile. Se ridica în picioare şi făcea cîţiva paşi în jurul divanului. Şi în adînc ii murea un chiot de bucurie că e liber, liber, liber. Iar femeia întinsă pe-o parte, pe divan, cu mînile — goale pînă-n rădăcini — subt cap, cu şoldul de deasupra izbucnind de exagerată voluptate, cu piciorul dedesupt ieşind pînă peste genunchi de supt capotul plesnind de întinsoare, îl urmărea cu ochii adînc uimiţi de brusca îndrăzneală, compătimindu-l cu un zîmbet şters şi totuşi atît de sever pentru acest biet simulacru de libertate.

Şi Artemie revenea la jilţul de piele, cu capul plecat, cu privirea umilită.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Vorbeau lucruri cu totul străine de ei; se fereau să vorbească de ei. Artemie îi spunea numai de Elenuţa şi iarăşi de Elenuţa. Iar Elena asculta de obicei, asculta cu ochii aceia mari pironiţi pe dînsul. Lui Artemie i se părea[u] atît de mari şi atît de grei, că nu putea înţălege cum se întorc într-o parte sau într-alta, la răstimpuri rare, fără ca să cadă din orbitele exagerat încercănate. Din cînd în cînd i se părea că lucesc de-o flacără umedă, ca şi cînd cineva ar fi aprins o lumînare în făptura de porţelan. Îi vorbea mult de Elenuţa şi avea impresia că zdrobeşte astfel moleculă cu moleculă înfăţişarea aceea mîndră şi severă, tolănită dinainte-i într-o risipă de linii atît de perfecte. Şi îndată simţea cum, moleculă cu moleculă, ceea ce credea că a zdrobit se refăcea într-o potrivire şi mai desăvârşită de contururi, umbre şi lumini.

Cind revenea Mina din oraş, cu toate treburile aranjate, să-i ia la plimbare şi cînd da iarăşi de mirosul rece, de praf şi de benzină, de pe străzile asfaltate, Artemie se simţea grozav de caraghios. Îi era ruşine de ea! Ce înseamnă această supunere oarbă şi această privire de cîine umilit, ce-i arătase tot timpul după-amiezii; şi ce însemna acea înverşunare cu care-i vorbea de Elenuţa, ca şi cînd s-ar fi ferit, în dosul ei, a micei Elenuţa, de un pericol imens şi nevăzut ce-l ameninţa? Exista într-adevăr acel pericol şi-şi da ea. Elena, seamă că el există! Vroia într-adevăr să se joace cu pericolul acela şi o curiozitate nebună o împingea să vadă pînă unde se întinde marginea jocului? Sau era numai o închipuire a lui, o greşită vedere, şi ea a observat această închipuire şi rîde de prostia lui cu hohotele luminilor nesfîrşite ce izvorăsc întruna din ochii şi din zîmbetul ei?

Se gîndea la toate acestea, iar Mina rîdea cu multă bucurie. El a terminat toate treburile lui Artemie, dar actele nu i le dă în mînă decît peste trei, patru zile, ca să nu plece. Şi rîde cu atîta poftă, cînd îşi aminteşte unde a ascuns actele, că şi ceilalţi doi nu se pot stăpîni să nu se molipsească de rîsul lui.

Iar Artemie îşi pare tot mai caraghios la rîsul acesta, care parcă-l luminează ca o faclă necruţătoare în întunericul unde se ascunde. Cu siguranţă că Elena n-a putut ceti nimic în gîndul lui şi la urma urmei ce să cetească. Doamne! ce să cetească?

Globul electric îşi vărsa lumina parcă într-un şuiet fin.

Faţa de masă întinsă şi curăţită de vase scînteia subt lumină ca un cîmp de zăpadă. Cu coada ochiului, Artemie o vedea întinzîndu-se pînă la nemărginit, auzea clinchet de clopoţei şi se vedea încotoşmănat în blănuri, în fundul săniei, lunecînd spre conacul părinţilor Elenuţei. Era un frig atît de pătrunzător atunci, că totul se închircise pe cîmpie. Copacii zgribuliţi se cocoşaseră de tot ca nişte bătrînei ce nu mai dau cu degetele îngheţate de fundul buzunarelor; iar alţii cu crăcile lor încurcate păreau că-şi vîră braţele în mîneci, cătînd c-o mînă căldura celeilalte. Sania, ca solniţa aceasta de mică, luneca pe luciul polar, căci Artemie, deşi într-însa, o vedea de departe, printr-un ochi mare, negru, tăcut, printr-unul din ochii care-l privesc acum lung şi atît de coprinzător, că parcă-l înghit în cuprinsul lor. Ochii care vorbesc, aud, cîntăresc. Aşa cîntăreau şi atunci între bietul lui cuvînt molatec şi căutat şi între verva îndrăcită, cu repeziri şi volburi de cataractă, a lui Mina.

Sunt cîţiva ani de-atunci. Lui Artemie i-a fost de-ajuns că ea a zîmbit lui Mina o dată mai mult decît lui, ca să vestească numaidecît, cu glas zvîcnit, că a doua zi va străbate tot cîmpul de zăpadă spre miaza cealaltă, pînă la conacul Elenuţei. Elena zîmbea neîncrezătoare, vrînd parcă să-l îmbuneze cu minunata apă întunecată ce-i izvora din ochii ei. Dar el a plecat hotărît…

Şi plecarea asta, ani întregi a binecuvîntat-o în urmă.

Găsise lîngă Elenuţa o fericire aşa de tihnită, atît de potolitoare, că trecutul se aşeză în inima lui, chiar de la început, ca pojghiţa drojdiei subt limpezimea de sticlă a vinului bătrîn. Iar fardul din ce în ce mai gros al Elenei, rochiile ei din ce în ce mai excentrice, decolteurile din ce în ce mai îndrăzneţe, nepăsarea-i din ce în ce mai afectată, cu care lăsa să-i scape văzute aţîţătoare dedesupturi, îl îndemnau să chiuie de cumplită bucurie şi-l făceau să strige de crudă durere.

În măsura în care-i îmbăta minţile norocul văzut cu ochii, în măsura aceea îşi plîngea prietenul în gînd şi cu greu se stăpînea să-l îndemne a fi mai cu luare-aminte. Dar putea să arunce cu pulberea tulburării în inima aceasta atît de dreaptă şi atît de voioasă?

La orice nouă venire în Bucureşti, găsea pe Elena tot mai gînditoare, mai absentă, mai străină. Rămînea cu dînşii ceasuri întregi fără să scoată un cuvînt, iar gîndul îi rătăcea. Lui Mina puţin îi păsa de gîndul acela, dar Artemie îl vedea plutind mişel peste capetele lor, trecînd prin ziduri, şerpuind scormonitor întunecate ascunzişuri.

Iar într-o seară chiar o surprinse, la un colţ îndepărtat de stradă, despărţindu-se de cineva, care apoi dispăru repede în negurile ce-l înfăşurară prieteneşte, ca pe tot ce poate fi rău. Elena nu văzu pe Artemie, în graba cu cart se aruncă în trăsură; dar el fu sigur că Mina e pierdut. Indignarea îl cotropi de data asta cu atîta tărie, că na mai găsi în drum nici un zăgaz… Porni să ceară socoteală Elenei.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

O găsi în aceeaşi sufragerie, tolănită pe aceeaşi sofa, cu mîinile supt cap, cu ochii departe, aşteptîndu-i cu masa pusă. Nu făcu nici o mişcare la venirea lui; păru că nici nu-l simte. Şi asta îl îndîrji şi mai grozav. Se vedea desigur încă în braţele din care abia scăpase. Şi închipuirea lui privi în închipuirea ei, pentru a vedea mai bine pînă unde poate să meargă nemernicia acestei femei. Şi rămase îngrozit. Căzu pe scaun şi rămase îngrozit. Văzu piciorul acela care ieşea de la jumătatea pulpei de subt rochie, gol tot; văzu tot corpul acela, acum învorvorit, strălucind de goliciunea sînilor, a şoldurilor, a coapselor; aruncînd subt puterea luminii electrice, undeva, într-o încăpere străină, necunoscută, puterea albeţei de piscuri înzăpezite subt revărsarea soarelui. Şi se cutremură tot de atîta risipă de alb. Fugi repede afară şi rătăcind zănatec prin camere, împiedecindu-se de covoare, de blăni aşternute, care rînjeau cu dinţi de fiară, de perinuţe cu harapi negri, îmbclciugaţi, ceru iertare lui Mina pentru nelegiuirea gîndului său. Şi înainte de a se întoarce Mina din oraş, fugi la gară.

Cine-l ţine pe scaunul acesta? Ea niciodată nu i-a spus să şadă sau să rămînă! Totdeauna el a rămas de la sine şi a ţinut-o de vorbă. Şi conversaţia a durat ore, s-a lungit uneori pînă spre seară, el vorbind întruna; ea ascultînd necontenit cu cei doi ochi neobişnuit de mari, în care scînteiază două diamante negre.

Tăcerea ei rîde şuierător şi biciuitor. Artemie se opreşte speriat de vorba-i fără sfîrşit şi se scoală. Ea nu-l ţine, nu-l opreşte, nu-i spune nici un cuvînt. Numai flăcările negre îl urmăresc cu lumina lor drăcească. El se apropie de uşă şi vrea să găsească cuvîntul de despărţire. Dar nu-l găseşte şi flăcările iadului îl aduc la loc. Da, a observat el bine: cînd a pus mîna pe mînerul uşii, ele au crescut parcă o secundă, însă şi-au revenit îndată. Şi el se trezeşte iarăşi pe scaun şi ghiceşte din nou rîsul formidabil, care se zbate în corpul acela mare, imobil.

S-a isprăvit! Nu mai trebuie să rămînă nici o îndoială! Şi el începe o poveste veche, cu soţia unui prieten bun, care l-a strîns cîndva de mînă pe subt masă — şi l-a mai strîns o dată şi înc’ă o dată. Şi pe urmă l-a chemat la dînsa, cînd prietenul cel bun era dus departe. Dar el a ştiut să reziste şi a rezistat pînă la urmă, cu toată înverşunarea de amor propriu rănit a necredincioasei.

Aici flăcările negre cresc ca adiate de-un spirit straniu. Artemie rîde în sufletul lui: a dat în sfîrşit lovitura care trebuie: ea cunoaşte acum că limbuţia aceasta şi încremenirea pe scaunul sufrageriei nu sunt decît un mod de a pierde vremea în oraşul pe care-l dispreţuieşte şi din care Mina nu vrea să-i dea drumul decît peste cîteva zile.

Şi Artemie începe o banală prelegere asupra prieteniei. Cu siguranţă, cel mai puternic sentiment. Mai puternic decît amorul chiar, asta ţinînd seamă numai de mărimea sferei fiecăruia; cea dintîi cuprinzînd pe cel de al doilea…

Ea-l priveşte necontenit şi-n figura ei parcă s-a schimbat ceva. Buzele parcă i s-au boţit puţin a zîmbet, dar zîmbetul nu vine niciodată. Piciorul dedesupt parcă i-a tresărit de oboseala statului într-o rînă şi parcă i-a ieşit şi mai mult la iveală de supt tivul capotului de culoarea tabacului.

El şi-a pierdut firul vorbei şi nu ştie de unde să-l ia. Dă încurcat într-o parte şi într-alt-a, apoi o ia razna de unde se nemereşte. Şi oda închinată prieteniei devine ditiramb.

Iar zîmbetul ei creşte.

L-a întrerupt. I-a spus ceva. El n-a auzit nici un cuvînt lămurit în înflăcărarea discursului. Dar vorbele ei i-au căzut, cu zgomotul unor lăzi rostogolite, în urechi. Şi ea a repetat în vîrful buzelor boţite tot aşa de încet, ca şi la început:

— Spui că n-ai sacrifica un prieten bun unei femei…

— Nu, răspunse solemn Artemie, întrerupînd-o.

— …frumoase, întregi ea.

— Oricît de frumoasă.

Ea-l privi pe subt sprîncenele prea crud îmbinate de creion şi roşul artificial din umerii obrajilor se întinse peste tot porţelanul figurii. Apoi izbucni deodată în rîs; pe urmă tăcu brusc şi gura îi încremeni într-un rictus curios. Însă ochii continuau să rîdă şi lumina lor creştea.

Artemie, jignit de această neîncredere, complectă şi el în gînd, gîndind la Elenuţa cu obrajii fragezi şi cu decolteul uşor umbrit de tuşul soarelui:

„În orice caz, nu pentru o pictură”.

Şi o privi răutăcios, mulţumind în sine că a izbutit în sfîrşit să-şi bată joc de dînsa, fără ca ea să ştie, ceea ce, după socotelile lui, dovedea un şi mai straşnic dispreţ.

Urmă tăcere lungă.

Ochii ei încetaseră să rîdă. Incandescenţa eternă a globului păru că pîlpîie de cîteva ori, făcînd să adie prin odaie aripi suprafireşti. Florile zăceau acum cu tijele întinse, istovite. Bufetele posomorîte îşi arătau prin cristaluri măruntaiele strălucitoare de veselă şi argintărie. O muscă, rătăcită cine ştie cum, se îndărătnicea împotriva geamului de la uşă, dornică de libertate şi de lumina camerei vecine.

Artemie şi-o închipui neînţelegătoare în faţa transparenţei sticlei, care pentru ea era una cu aerul libertăţii. Şi totuşi sticla înşelătoare şi solidă o arunca înapoi în camera otrăvită.

Artemie simţea dincolo de păreţii aceştia văzduhul uriaş; auzea surd, adus de vinele zidurilor, şuvoiul zgomotelor de afară. Acolo era lumea, mişcarea, femei, huiet, veselie şi lumină de soare. Şi toate uşile erau deschise pînă acolo. Şi totuşi el nu se mişca din locul acesta, din celula de sticlă invizibilă în care îl fixa… el singur n-ar fi ştiut să spună ce anume…

Musca tăcu, izbucni iarăşi, apoi tăcu definitiv învinsă; groaza lui crescu atunci peste margini. Ditirambul prieteniei apăru iar pe buzele lui, monoton ca zbîrnîitul muştii; pasul i se desfăcu de-a-ndărătelea spre uşă.

Ea-i spuse numai un singur cuvînt: „Vino!” Nici poruncitor, nici rugător, nici slab, nici puternic. Îi spuse atît de firesc acest cuvînt, că el pierdu orice şir. Şi cum rămăsese îngrozit, cu ochii căscaţi, cu gura căscată, cu mîinile întinse ca spre apărare, ea repetă:

— Vino!

Luni întregi n-a mai dat Artemie prin Bucureşti. Iar cînd a trebuit să se ducă, hotărîrea lui de a nu mai trage la Mina nu mai cunoştea margini. S-a oprit într-adevăr la un hotel şi s-a ferit pe străzi să întîlnească pe prietenul cel mai bun. Ha, prietenul cel mai bun! Lui Artemie i-e ruşine de uşurinţa cu care alătura aceste cuvinte. Însă, spre seară, fără să vrea, s-a oprit în faţa uşii cu geamuri colorate şi cu săgeţi de fier. A sunat. Ea l-a primit tot în sufragerie, tolănită, cu braţele goale, smulse din capot pînă la rădăcini, cruce supt cap. Nici nu s-a mirat de ce nu şi-a adus bagajul, nici nu l-a întrebat de ce n-a mai dat de atîta vreme pe la ei. Nici n-a rămas surprinsă de venire, nici n-a zîmbit. O cută nu i s-a mişcat pe obraz.

Încurajat de această linişte, Artemie s-a înseninat. Va să zică, totul s-a uitat, ca şi cînd n-ar fi fost nimic. Şi el începu să rîdă şi ceru lămuriri despre Mina. Şi vorbi numai de dragostea lui pentru Mina şi de dorul ce-l avea de dînsul.

Ea îl privea la fel ca înainte. Părea că nu-l mai ascultă nici cu ochii. Părea că ascultă pe altcineva care-i vorbea în interior. Şi numai după ce acel altcineva sfîrşi de spus, ea clipi de plăcere, ca şi cînd ar fi aprobat pe vorbitorul ascuns; apoi, ca şi în trecut, îl întrerupse brusc numai cu atît:

— Lasă astea, vino.

Îi spuse astfel cu acea linişte poruncitoare căreia era cu neputinţă să te împotriveşti.

Se auziră într-un tîrziu uşi bubuitoare, paşi precipitaţi şi un Mina furibund, cu ochii sălbătăciţi, cu părul încîlcit, cu vorbe de mînie groaznică, năvăli înăuntrul sufrageriei fără un pic de sînge în obraz, şovăind şi căzînd ameţit pe cel dintîi scaun de care se împiedecă.

— Mina! strigă Artemie, care sărise de mult departe de divan şi privea cu îngrijorare pe cel intrat în chip aşa de neobişnuit.

Dar Mina îl privi cu ochi tulburi, aiuriţi; i se părea parcă nespus de ciudat că întîlneşte o astfel de apariţie, în acest loc şi la această vreme.

— Mina, mai bîigui slab Artemie. Dar Mina întoarse capul neînţelegător, apoi privi spre Elena; păru că se deşteaptă din îndobitocire, se năpusti asupra ei, o smulse cu o mînă, oricît era de mare, şi o tîrî după sine în odaia alăturată. Şi multă vreme păreţii vibrară de blesteme, de urlete, de gemete.

Cînd uşile trîntite din nou cu furie, una după alta, vestiră că furtuna se îndepărtase, ducînd acum pe uliţi mînia ei tunătoare, Artemie intră alături. Elena era desigur întinsă tot pe o sofa şi zîmbetul ei era mai luminos ca niciodată. Aproape rîdea, iar ochii luaseră o strălucire parcă de nebunie.

— Vino, îi şopti ea, cînd păru că-l vede, peste puţin. El ezită, dar ea repetă:

— Vino.

Şi înlănţuindu-l în moliciunea braţelor, ea rîse acum de-a binelea. Iar Artemie, tot mai neînţelegător, stătea ameţit de moliciunea caldă a statuiei, pe care te aşteptai s-o simţi rece şi colţuroasa ca piatra.

— Era aşa de galben şi aşa de desfigurat! şopti el cu înfiorare. Eu am crezut că te zdrobeşte.

Ea surîse de plăcere nesfîrşită la auzul ultimului cuvînt. Şi răspunse, după un timp, pe gînduri:

— Nu mă zdrobeşte…

Artemie se cutremură. Ea îl simţi şi se uită lung şi luminos la dînsul.

Apoi rîse:

— O, ar dori atît de mult…

Apoi scoborînd tonul, ca şi cînd ar fi avut de făcut o mare destăinuire:

— Dar… trece de puterile lui. L-am văzut de multe ori gălbenindu-se şi mai groaznic, luînd înfăţişarea crimei… A ridicat chiar cuţitul şi mi-a înfipt degetele în gît… Dar n-a izbutit… Nu izbuteşte… O, şi era groaznic, cînd cădea el, zdrobit de neizbîndă… Mi-era aşa de milă de dînsul. Dar acum nici nu mai încearcă… desigur i se pare lui însuşi caraghios… I-e ruşine. Numai se zbate, ţipă şi plînge… O, e aşa de drăguţ…

Şi ochii ei se închiseră cu deliciu, înfăşurîndu-i imaginea în pleoape.

Artemie asculta îngrozit. Nu mai spunea nimic, nu mai mişca; rămăsese cu suflarea reţinută. Stătea cuminte şi înfricoşat lîngă dînsa, ca un copil ce ascultă un basm teribil al doicei.

Iar în odaia asta mai spaţioasă şi luminată doar de un bec slab, obiectele, dilatate de imprecisul semiobscurului, aveau înfăţişări ameninţătoare şi păreau că iau viaţă. Un polog din partea opusă părea că-şi ridică şi-şi înaintează tavanul ca pe-o falcă, iar perdelele atîrnate de dînsul adiau în închipuita mişcare. Claviatura unui pian rîdea de albeaţă pe întunericul abanosului, rîsul nemişcat al morţilor.

Ea-i povestea înainte, cu învolburări de veselie, cu înduioşeri şi cu dezmierdări nenumărate în glas, cu dragoste nemărginită pentru Mina, deznădejdile lui. Cum a ghicit la început înşelarea şi sta încă la îndoială, cum se străduia să descopere adevărul întreg şi apoi prima lui mînie grozavă şi neputincioasă, pe urmă mîniile celelalte, mai obosite şi mai îndobitocitoare, şi mai pe urmă de tot cum singur se ferea de orice nou prilej de descoperire, cum se amăgea singur adesea, găsind natural ceea ce l-a scandalizat înainte şi cum dintr-o dată, după iertări şi încuviinţări, cădea în genunchi, rugînd-o să înceteze pentru totdeauna. Acest,,pentru totdeauna» era cuvînţul suprem, idealul insezisabil, mirajul cătră care se întindeau mînile cu extaz de fanatic.

Dar ea nu putea admite abdicarea lui. Ar fi vrut să-l vadă înainte temut şi răzbunător… Şi nu ştia ce să mai născocească, pentru a aţîţa şi a întreţine flacăra acum muribundă a mîniei lui.

Ea vru să mai adauge, tîrîtă de pofta subită de a se mîndri faţă de un prieten al trecutului cu puterea ei. Însă se opri brusc, vădit contrariată de limbuţia asta pe care nu şi-o cunoştea.

Cu sufletul în gît, Artemie începu să înţeleagă ceva spăimîntător. O uşă bubui departe, afară… uşa de la intrare. El tresări cu urechea ţintă în tăcerea amăgitoare şi începu să se ridice. O a doua uşă mai apropiată păru numai că scîrţîie, împinsă încet. Se repezi în sus… dar mîna ei îl ajunse şi-l trase cu putere înapoi. Ochii, zbătîndu-se în cap ca două paseri speriate de moarte, întîlniră pe ai ei, limpezi, rîzători şi totuşi parcă rugători.

Rămîi… n-are să te bănuiască pe tine… nu te poate bănui… Cerşea parcă. El se smulse cu toată puterea şi ajunse din cîteva sărituri la uşa pe care se încurca s-o deschidă cît mai repede şi cît mai fără zgomot. Şi-n răstimpul acesta scurt, avu vreme s-o vadă în urmă-i, ridicîndu-se de pe divan, înceată, albă şi mare, fixîndu-l cu puterea neagră, fascinantă, a celor doi ochi bulbucaţi exagerat de jignire şi voinţă.

Fugi ca un zănatec de-a lungul odăilor şi coridoarelor lăturalnice, ascultînd îngrozit, în urmă, pasul uşor de fantomă, dibuind cu ochii spăimîntaţi înaintea-i cufundată în întuneric, bănuind la orice nou colţ, la orice nouă uşă, apariţia subită a lui Mina.

Cind răzbi afară, supt puntea de aur a Căii lactee, ce se sprijinea de pe-un coperiş pe altul, căzu parcă în fluviul vieţei. Căci, deschizînd larg pieptul, porni cu paşi largi, respirînd adînc aerul demiasmat al străzei nocturne.

Mina îl găsi în ziua următoare făcîndu-şi bagajele la hotel. Deschise uşa dintr-o lovitură de pumni şi înaintă cu paşi mari, apăsaţi, spre dînsul. Artemie aştepta liniştit, cu ochii plecaţi, resemnat. Ce va fi să se întîmple, să se întîmple! Mîna puternică a lui Mina îi apucă braţul, îl zgudui voiniceşte şi-l trase spre sine, zmulgîndu-l din mijlocul pachetelor şi a geamantanelor cu guri căscate. Îl repezi cu forţa lui vestită în pieptu-i de fier şi-l strînse acolo cu braţele lui voinice şi prieteneşti. Îl sărută pe frunte şi pe urmă, îndepărtîndu-l brusc, ţinîndu-l doar de-o mînă, îl mustră cu vocea înecată:

— M-ai trădat!

Artemie se cutremură, aşteptînd fulgerătoarea urmare. De ce ar mai fi negat? Îi venea să plîngă şi să cadă în genunchi. Nu de frică. Vroia să-şi ceară întăi iertare şi pe urmă să plece capul supt urgia oricărei pedepse. Atît de blînd şi atît de amar fusese tonul stînsei dojane.

— Lasă că n-ai venit de atîta timp… Dar cum ai putut să mă ocoleşti, cum?

Abia acum Artemie ridică ochii lui mari spre dînsul. Încă neîncrezători, dar în putere să-i înfrunte privirea. Şi atunci văzu bine ceea ce numai îndrăznea să nădăjduiască. Vra să zică, n-a apucat să-i destăinuiască nimic. A fost poate o halucinaţie momentană ori un acces subit de isterie şi atît. Sau o izbucnire socotită, un joc rafinat şi primejdios. Doamne, cum putea să-i destăinuiască astfel de lucruri…, şi Artemie surîse de naivitatea lui. Dar acum pofta de a plînge la pieptul lui Mina crescu şi mai năvalnic. Însă Mina nu înţălegea răgazul pentru duioşii.

— Haide numaidecît acasă, glăsui el poruncitor… Haide, închide repede şi haide…

Şi aci Artemie ciuli iarăşi o ureche. Dar Mina continuă:

— Haide… Doamne, ce stupid am fost… Ce-ai putut tu să crezi… Spune ce-ai crezut?

Şi fără a aştepta răspunsul:

— N-a fost nimic… o simplă neînţelegere, pentru un lucru cu totul banal în fond… şi chiar în aparenţă… Dar nu ştii tu cum sînt eu… pornit… Şi pentru atîta lucru, Doamne… uite, aşa am ajuns să mă mînii… dacă nici pe tine nu te-am observat… eram orbit. Doamne, şi pentru ce? Uite, nimica toată… Doamne, Doamne…

Aci Mina se închină. Artemie asculta îndurerat cum cuvintele i se îndoiau supt greutatea minciunii. Cine ştie, poate s-au împăcat în sfîrşit! Poate acel mult aşteptat „pentru totdeauna” a fost în cele din urmă pronunţat de buzele ei.

Mergeau acum pe înţesatele străzi bucureştene, făcîndu-şi cu greu loc prin mulţime, coborînd de pe trotuar în faţa mişcătoarelor ziduri de trecători, răzleţindu-se şi întîlnindu-se iarăşi. Mina sfredelea păreţii de lume, vîrîndu-şi umărul cu uşurinţă în compactul grupelor şi umărul lui tăia tot ce întîlnea în cale. Capete nemulţumite se întorceau după dînsul, dar cineva pronunţa un nume şi atunci capetele zîmbeau: „A, ăsta e!”. Iar Artemie, debarcat, ţinea lungul şanţului, alerga uneori să-l prindă în vreun luminiş, unde Mina, oprit o clipă, îl aştepta nerăbdător să şi-l alăture. Şi Mina vorbea întruna, uneori peste capete, alteori singur, cînd Artemie, smuls de şuvoi, înota prin mijlocul străzii. Lumea privea uimită la chipul acesta frumos şi elegant, care înainta aşa de bărbăteşte şi vorbea singur. Dar numaidecît venea o şoaptă cine ştie de unde, fărămîndu-se în zeci de zîmbete pe buzele tuturor: „A, el…”

— Doamne, dar într-adevăr, asta nu mi s-a mai întîmplat niciodată… Închipuieşte-ţi, să nu te recunosc pe tine… Închipuieşte-ţi cît eram de orbit. Şi de ce crezi, dragul meu, de ce, de ce… uite, cînd ţi-aş spune… dar e aşa de neînsemnat…

Pînă acasă el nu găsi acel lucru aşa de neînsemnat care-l orbise atîta.

Elena îi primi zîmbitoare, întinzîndu-le mîna molatec, de pe canapeaua ei. Lui Artemie îi surîse doar în treacăt şi păru că nu-i arată prea multă luare-aminte. Dar pe Mina îl copleşea cu întrebările, îi răspundea cu voioşia rîsului, îi urmărea toate mişcările cu ochii împăienjeniţi de cea mai duioasă dragoste.

Primirea aceasta îi ferici pe amîndoi. Artemie înţelese că trecutul a fost uitat „pentru totdeauna”, că ea a lăsat să-i scape în sfîrşit cuvîntul mîntuitor. Şi el însuşi se simţi în stare să ridice ochii spre prietenul cel mai bun. Iar Mina aproape aiura de fericire. El aducea necontenit vorba de pricina care-l făcuse să se poarte aşa de ciudat în ajun; acum izbutise să găsească „o pricină”, dar mai tîrziu. aflînd alta mai potrivită, o spuse şi pe aceea.

— Înţălegi, mon cher, un complex de împrejurări. Un complex…

El rămînea puţin melancolic la amintirea acelui complex, dar îndată se scutura ca de o preocupare fără noimă, privea rînd pe rînd la nevastă-sa şi la cel mai bun prieten şi privirile se înflăcărau îndată de fericire intensă.

Seninul lor se pogora şi-n sufletul lui Artemie, unde se întrona de asemeni. Căci acum lumina electrică nu mai avea aspectul acela. Iar bufetele deschise străluceau de porţelănăria veselă, care împroşca opulenţa cu un smoc neastâmpărat de raze, ce creşteau şi descreşteau, se lungeau şi se trăgeau în sine pentru a saluta cu lumină căminul refăcut.

Dumnezeu se coborî printre ei şi se aşeză la masa aceasta.

Dar îndată, ca o pasăre cobitoare şi nocturnă, mâna Elenei se abătu pe genunchiul lui Artemie. Dumnezeu fugi. Mai rămăsese reflectat doar în ochiul lui Mina. Artemie îl văzu încă acolo, în ochii aceia muiaţi de fericirea bunătăţii şi a iertării şi alungă pasărea iadului. Dar aceasta, supt forma unui picior cald şi nervos i se aşeză din nou, de astă dată pe picior. El cătă îngrozit spre diavolul de-alături, care uzurpase neruşinat locul lui Dumnezeu. Dar privirea Elenei era scăldată într-o iubire fără seamăn şi se revărsa asupra lui Mina toată, izvor potopitor şi nesecat.

Mina se sculă să aducă — spuse el — o surpriză mare. Şi cu el se duse orice urmă a lui Dumnezeu.

— Cum mai poţi îndrăzni…

— Niciodată nu mi-ai spus aşa, complicele meu scump, cel mai scump, rîse ea cu veselie. Haide, spune înainte, să audă şi el… cît îi eşti de prieten…

— Ai gonit pe Dumnezeu, aiură el răguşit. Ha, ochiul tău de drac n-a fost în stare să-l vadă…

Apoi deodată îşi reveni şi începu s-o roage cu glas plîngător… De ce să tulbure şi cel din urmă ochi de apă curată din fîntîna sufletului lui Mina: credinţa lui că Artémie nu ştie, nu bănuieşte, n-a înţeles nimic.

Ea asculta şi pe buzele ei rîdea nebunia, în ochii ei lucea nebunia, pe faţa ei se încondeia strîmbătura nebuniei. Şi groaza îl apucă puternic în gheare.

Dar lucirea nebuniei pluti numai o secundă pe faţa ei. Pe urmă seninul păru că se aşterne pe figura de porţelan, treptat, cu fiecare nou cuvînt al lui Artemie; va potoli-o el în cele din urmă? O, cum ar fugi acum, pe loc, din casa asta blestemată, dacă nu l-ar ţinea singur ochiul acela de apă curată din sufletul înveninat al celui mai bun prieten!

Se auziră paşii lui Mina şi din instinct Artemie se ridică brusc de pe scaun, parcă să-i iasă întru întîmpinare. Dar groaznica închipuire pe care se forţase s-o alunge se prefăcu în fapt. În acelaş timp, cu iuţeală sclavă, de umbră, ea făcuse aceeaşi mişcare. Mîinile ei moi, de pe care mînecile căzură, i se agăţară de gît ca un alb şi sinistru colan şi buzele ei se apropiară lacome de buzele lui.

Ah, Mina mai întîrzia încă! El se smuci cu putere, ea îl scăpă, se clătină, dar înainte ca el să-şi stăpînească din nou mişcările, îl înlănţui iarăşi. Şi-i şopti rînjind: „Cel mai bun prieten”. Atît. Şi pe figura ei rîdea cu hohote nebunia. Dar această luptă aprigă, disperată, corp la corp, nu dură decît iuţeala unui vis: o secundă, două, atît cît îi trebui lui Mina să reapară.

Cutia surprizei se rostogoli din mîinile tremurătoare şi cea mai cumplită surpriză îl păli fără milă, nimicitoare, în moalele tîmplei. Abia mai putu apuca canatul mişcător să nu se rostogolească şi el — şi înnebunit începu să muşte lemnul uşii. Ochii i se dădură peste cap şi-n toată înfăţişarea şi purtarea lui se schimonosea îngrozitor epilepsia.

Artemie nu mai putu suporta priveliştea.

— E o minciună, şuieră el rătăcitului din minţi. N-ai văzut c-a fost o mişcare potrivită, calculată. Un joc de nebună.
Îi spune astfel Artemie şi aproape plînge: iar Mina rage aşa de cumplit şi ochii îi licăresc aşa de groaznic, că parcă ar fi gata să-i sară din cap; nici nu pricepi ce-l opreşte să înhaţe, să sfîşie, să sugrume.

Artemie n-ar putea spune cum s-a trezit în antreu, lîngă uşa colorată, cu săgeţi de fier. Un pas uşor de fantomă l-a ajuns din urmă şi un chip diafan şi dulce şi blînd îi rîde cu bunătate.

— Stîrv lustruit! Şi Artemie, la rîndu-i, scăpat de tot din baierele minţii, scuipă drept în mijlocul chipului plin de bunătate îngerească.

Femeia în alb făcu atunci gestul lui Cristos. Umilită şi resemnată şterse de pe obraz groaznica injurie cu zîmbetul celei mai sfîşietoare blândeţi. Şi adaugă:

— De acum Dumnezeu poate să vină… Am rămas singuri… Şi pe şoptite: E rîndul lui acum…

Rîse pentru ultima oară.

Şi se topi tot aşa de nesimţit precum se ivise. În urmă-i, portiera de pluş tremură uşor ca apa lacurilor peste zîna adîncului.

Viaţa românească, an. XVII, nr. 10, octombrie 1925

TE-AR MAI PUTEA INTERESA