Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Jucătorul

Zadarnice au fost plîngerile domnişoarei Irina; bătrînul Petre Stama a rămas neînduplecat.

Oricît izvor de lacrimi ar fi avut ochii ei întunecaţi, farmecul înceţoşerii lor era cu atît mai mare cu cît zbuciumul care o frămînta era mai năvalnic şi mai nemilos; iar frumuseţea aceasta era aidoma acelei frumuseţi a disperării de demult, care-l întîmpina exact cu aceiaşi ochi în adîncul nopţilor de iarna sau în zorile turburi, fie că revenea năucit şi cu ochi rătăciţi, cu mîna zgîlţîiată de-un tremur epileptic, strîngînd şi delăsînd ca pe o băşică goală, în fundul buzunarului, portmonnaie-ul de piele scumpă, fie îngropînd pe cea care-l aştepta, înnebunită de veghe şi groază, în albastre hîrtii de bancă mototolite, în gologanii de argint şi de aur zimţuit.

Niciodată nu-i vor ieşi din minte lui Petre Stama nopţile acelea, Doamne, ochii aceia, întunecaţi de mustrare şi de mîhnire de moarte, pe care acum îi aduce iarăşi, ca un dar al amintirii, copila asta, aşa de încăpăţînată. Dumnezeule, de cînd nu-i mai văzuse! Ei muriseră de mult pe figura încreţoşată şi îngustată ca un obiect de piele scăpat la etuvă a cocoanei Eugenia.

Şi-n locul lor le rămăsese strigoii, doi bulbi storşi, decoloraţi.

În glagoma fără încetare dintre fiică şi tată, cucoana Eugenia nu se amesteca niciodată. Dar faţa ei pungită lăsa să fie tăiată de-o zbîrcitură mai mult; un rictus sinistru, care scotea şi mai bine în evidenţă cei doi bulbi decoloraţi. Şi asta era de ajuns ca bătrînul însălbătecit deodată să schimbe tonul calm şi grav al neînduplecării paterne şi să strige, scos din sărite, fetei, care nu consimţea să se plece:

— Ah, spune-i să întoarcă ochii aceia de la mine…

Apoi, cînd rămînea singur cu bătrîna:

— De ce nu te amesteci? De ce nu-mi vii în ajutor!… O vezi cît este de rea… cît e de teribilă… Îmi otrăveşte sîngele, mă distruge, mă ucide…

Şi bătrîna tăcea. Dar rictusul apăsa mai adînc pe faţa răvăşită, ca o tăietură de cuţit nevăzut. Şi ceea ce fuseseră odată ochii minunaţi, ceea ce fuseseră ochii de acum ai Irinei, se bulbucau broşteşte.
La aspectul acesta, întotdeauna acelaşi, el se simţea zgîlţîiat dc sus pînă jos şi-şi auzea cum îi scîrţîie nervii sclerozaţi sub arcuşul neurasteniei… Gemea zdrobit, lăsîndu-se pe scaun sau pe marginea vreunui pat:

— Nu, nu voi consimţi niciodată… Mai bine să plîngă acum… La vîrsta asta ochii nu seacă… nu pot să sece…

Rictusul dispărea şi apoi apărea din nou pe chipul bătrîn, cu mult mai bătrîn decît al lui, deşi o întrecea cu zece ani. Pe urmă, cocoana Eugenia se ridica tăcută şi ieşea, fără să i se audă nici măcar paşii.

Iar el bătea îngrozit cu toate degetele toba pe masă…

— Am spus: fantoma… o fantomă… atît a mai rămas…

Şi după o pauză lungă de nemişcare, cu ochii holbaţi cine ştie unde, se scutură din nou:

— E răzbunarea ei… Biata ei răzbunare… Teribila răz… Trebuie s-o respectăm… trebuie s-o primim.

Şi capul i se îngropa în mîini.

Bătrînul alerga zănatec prin odăi.

— Eugenio, Irino… Unde sînteţi? Ah, nici una, nici una…

Le găsea pe amîndouă, cine ştie unde, într-un colţ mai puţin umblat al casei, stînd de taină.

— Aţi putea să răspundeţi cel puţin cînd vă strigă cineva…

— Dar ce e, frate, ce s-a întîmplat? se auzea glasul cocoanei Eugenia, care se ridica pe îndelete de pe scaun, îndreptînd spre el umflăturile stoarse de sub frunte cu mişcări nesigure, de oarbă…

Nu i se părea de loc curios că-i auzea glasul; nu era, de bună seamă, tocmai cea vorbăreaţă coana Eugenia, ba chiar — foarte ciudat pentru vîrsta ei — îi plăcea să tacă mult şi să asculte. Însă vorbea adesea cu bărbatu-său, şi nu numai pentru a răspunde necurmatelor lui întrebări; dimpotrivă, îşi da la rîndu-i o părere, îi punea şi ea întrebări şi uneori mergea chiar pînă acolo cu bunăvoinţa şi cu buna dispoziţie pentru dinsul, încît chiar îi istorisea cîte ceva. Ce-a văzut în ziua acea sau ce-i venea deodată în amintire.

Muţenia ei începea doar cînd era vorba de căsătoria fetei. De noul ei pretendent, la care domnişoara Irina se vede că ţinea cît se poate de mult.

Poate că într-ascuns, cînd nu erau decît ele două de vorbă, îi da şi ea bunele-i sfaturi. Asta o bănuia coconul Petre Stama şi se mîngîia măcar cu atîta, altfel… Dumnezeule, ar fi fost groaznic, nu i-ar fi rămas decît să ia cîmpii, să-şi plesnească fruntea de pereţi sau să se arunce cu capul în fîntînă…

O, nu… o mamă nu putea merge pînă acolo cu cruzimea… era doar şi fiica ei; jumătate dintr-însa era sîngele ei… Cu siguranţă că ea trebuie s-o pregătească pe îndelete pentru ideea renunţării; cu siguranţă că-i povesteşte, împrumutînd fiorul acela de strigoi pe care-l degajează întreaga ei persoană, despre acele nopţi albe ca sticlişul zăpezii, ce i-au topit şi i-au uscat umorile ochilor, pe-atunci fără pereche…

Ceea ce-l sfîşia cumplit era însă că ori de cîte ori le afla împreună, le surprindea totdeauna, cu o potriveală ostentativă parcă, în jurul altor subiecte de vorbă. Erau totdeauna chiar aşa de mulţumite amîn- două de vorba lor tihnită, de înţelegerea deplină dintre ele, că bănuielile reîncepeau să scapere, încrucişîndu-se ca fulgerele în nopţile de vară în cremenea uscată a creierului obsedat.

De la un timp, Irina, cum îl zărea, se ridica deodată, hotărîtă şi dreaptă, şi sideful figurii se îmbrăca subit într-o paloare încă mai închisă. El nu mai găsea atunci cu vîntul cu care s-o oprească, şi parcă, ascunzînd cu grava şi poruncită mohorîre a figurii o bucurie ascunsă, abia stăpînită, o satisfacţie fără de seamăn, fata ieşea, apăsînd paşii şi lăsînd ca uşa să plesnească o idee peste cît ar fi trebuit.

Ochii lui cădeau numaidecît ca o ploaie de scîntei asupra femeii fără ochi; totuşi, cumplita lui bănuială nu îndrăznea încă să i-o arunce în faţa puhavă. Dar vedea, din mişcările zbîrciturilor, că-i înţelege bine grozăvia din dosul frunţii.

Dumnezeule! Oare zbîrciturile astea se mişcau a rîs, pentru că, fatal, erau caraghioase, ca unele ce nu mai puteau contura şi brăzda decît o caricatură, sau ele schiţau cu adevărat un surîs drăcesc, cea mai neauzită şi mai demonică perversiune? Şi totul exprimat atît de uşor, cu aerul celui mai nepăsător şi mai inconştient cinism! Fără nici cea mai neînsemnată cută de înţelegere a grozăviei, fără pic de oroare, de şovăire… A, nu…

— Eugenia…

Şi pumnul cădea categoric şi surd pe masa îmbrăcată cu pluş verde, ros uşor pe desemnul ogival al dungii care arăta marginea.

— Trebuie să înceteze odată asta… Vreau să ştiu tot, tot! Ce ai vorbit cu Irina zilele astea?… Tot, tot!
Zîmbetul de caricatură se adîncea şi mai mult, mărind şi împletind cu rost definit viermuşorii zbîrciturilor, ce păreau, obişnuit, fără nici o legătură şi noimă încremeniţi pe faţa înfricoşetoare. Acum ei prinseseră mişcare şi viaţă. Iar bulbii stinşi ai ochilor păreau că se aprind la rîndu-le de rîs; albuşul lor parcă se-nălbăstrea mai mult, picat ca de sorobeală, şi se învîrtoşeau. Doi ochi de orb care rîd: ah, răzbunarea, răzbunarea cea groaznică…

Eugenia dispăruse, fără să zică un cuvînt, la fel ca fiică-sa…

Iar domnul Petre Stama, cu mîinile în buzunare şi cu ochii în covor, se nedumerea ca în faţa unui miracol dacă în întreţesătura aceea hieroglifică de pe faţa neveste-sei nu ghicise cumva parcă un fel de derîdere, de bătaie de joc, ceva mai puţin complicat, în orice caz, decît încurcatele şi fioroasele lui supoziţii.

Oricum, înfăţişarea Eugeniei cînd îl părăsise semăna, avea ceva lămurit asemănător cu acea a fetei, făcînd acelaşi lucru…

Doamne, e oare el un caraghios? E pură histrionie la proporţia pe care o dă aşa, de la un timp, unui lucru care, poate, luat mai domol, s-ar putea dezlega mai cu uşurinţă?…

Bătrînul Petre Stama simţi instinctiv nevoia oglinzii…

De cîteva zile întrebarea asta i se înfigea adînc în moalele capului: să fi ajuns într-adevăr de hazul măruntei sale familii? Dar ce, ce poate fi de haz într-o temere destul de legitimă, cît poate fi acea a unui părinte pentru viitorul copilului său? Unui părinte care-a simţit pînă-n prăsele cuţitul celei mai neînduplecate patimi sfredelindu-i sufletul în mai multe părţi deodată, făcîndu-l să sară în sus de durerea neîmplinirii ei imediate şi să tremure ca o vargă de nerăbdare şi dc spaimă, de negrul terorii pe care trebuie s-o simtă hoţul în săvîrşirea faptei lui, bîjbîind în bezna de cimitir a temerii de a nu fi prins şi care răscumpără cu prisosinţă toată grozăvia nelegiuirii. Aşa se strecura şi el, şfichiuit pînă la sînge de bicele imboldului şi cu gîtul apăsat pînă la asfixie de unghia de Oţel a aceleiaşi temeri, în nopţile cînd plutea în oglinzile obscure ale coridoarelor şi ale antreului, ca o stafie de care se speria el însuşi, în drumul nemaipomenit de lung şi de istovitor, de cîţiva metri, pînă la uşa mîntuitoare ce da în grădină şi, uneori, în nopţile cu zăpadă adevărată sau cu zăpadă de lună, pînă chiar la portiţa grădinii.

Nu fără neaşteptate tresăriri îşi aduce aminte domnul Petre Stama de nopţile acelea, pe care voinţa lui le-a şters totuşi odată, cu o singură lovitură dc burete numai, după o îndelungă şi încordată cumpănire între inimă şi minte. Cu hotărîrea aceea a lui de atunci — se împlinesc acum cinsprezece ani — el socotea nu numai că a luminat deodată chiar înaintea ochilor stinşi ai neveste-sei, dar că explozia liberării de sub povara doborîtoarei patimi va străluci ca o izbucnire de foc stelar pînă-n adîncimile neamului, pînă-n străfundul generaţiilor. El credea cu tot dinadinsul că această liberare avea ceva de măreţie clasică, de gest eroic, ca-n tragedii şi ca-n isprăvile istorice. El se credea, în dosul negrelor draperii ale orbirii, dominînd exclusiv, de cînd s-a întronat în admiraţia Eugeniei cu fapta lui gigantică. Şi-n ochii fetei, prin povestirile într-ascuns ale mamei, aşişderi.

Sfinte Doamne, şi acum ele rîdeau de dînsul cu rigiditatea expresiei lor cînd îl vedeau şi mai cu seamă cu acest stupid obicei pe care-l luaseră de a-l părăsi doar că auzeau, ca un bufnet de coadă de păun ce se desface, primul cuvînt de autoritate părintească amintindu-le, prin rezonanţa lui de metal răsunător, că rostitorul a rămas complet îmbrăcat în superba aureolă a marelui gest de odinioară.

Vai, la ce bun un gest ca acela dacă el nu impune pînă la nesfîrşit necurmată admiraţia şi recunoştinţa pe care o merită! Domnul Petre Stama e profund mîhnit şi descurajat…

— Poate — şi asta îl mai mîngîie — să aibe din parte-le un tratament atît de nereverenţios şi chiar insubordonat din cauză că el dă prea mare amploare evenimentului actual, prea mărunt şi destul de obişnuit. Prea face mare caz, prea se repetă, prea… oricum… trebuie s-o recunoască, e şi ceva-ceva cam puţin teatral în toată atitudinea lui. Mă rog, în ce constă, la urma urmei, toată afacerea? O fată, fata lui, care va să zică, s-a amorezat de un tip… Nici că se poate ceva mai normal… Tipul e bine, orice s-ar zice… atît numai, că e stăpînit de aceeaşi patimă de care odinioară era stăpînit el, tatăl fetei… Care, cunoscînd despre ce-i vorba, se opune cu toată îndîrjirea… Va să zică, pînă aici iarăşi totul normal.

Nota nepotrivită porneşte numai din exagerarea modului în care se săvîrşeşte opunerea… din tonul tremolat cu care se rosteşte acel veto părintesc. Domnul Stama, care e om inteligent, trebuie să înţeleagă lucrurile astea. Şi le înţelege de minune, ca dovadă că se gîndeşte la ele.

Veto se pronunţă o dată pentru totdeauna. Scurt şi categoric. Repetarea înseamnă început de cedare sau… declamaţie.

Se impune deci şi din parte-i metoda muţeniei: „Am zis odată”! Şi se închipuie crescînd din nou, fenomenal, la înălţimea gestului din trecut, pe labe enorme de piatră, cu neclintire de piatră pe faţă, ca un sfinx, bătut zadarnic de caldele vînturi ale pustiei şi stropit în ochii care nu sclipesc de nisipul schimbăcios al rugăminţelor muiereşti. Dixit! (Conul Stama, care-şi mai amintea vag de latineasca liceului, obiect la care strălucise, întrebuinţa cu convingere persoana treia, exclusiv, în orice împrejurare găsea că e cazul să se exprime, fie chiar numai cu un cuvînt, în limba Cezarilor, strămoşii săi.)

Totuşi, o toană de închipuire făcîndu-l să vadă obrazul Irinei scrijelit şi braţele-i dulci zgîriate şi însînge-rate de duritatea ieşiturilor colţuroase ale neîmblînzitului şi recelui monument, inima i se mai muie puţin şi admise şi o portiţă ce s-ar putea deschide condiţional, ca să facă loc încuviinţării eventuale:

Dacă el are tăria să-l imite, dacă el se va debarasa, din cîteva scuturături, de pasiunea care-l roade. Un post preliminar, de, poftim, nu mai mult de doi ani, ar putea fi socotit edificator… O condiţie mai indulgentă, mai părintească nu există… Altfel, veto categoric.

Şi mîna întinsă a domnului Stama tăia iatagan aerul, în vreme ce, subconştient, un pîrîiaş fin de mulţumire, cît un fir, se abătu, apucîndu-i ca un laţ sufletul, pe care-l revăzu reîntronat în faţa tăriei lui dovedite, luat ca măsură fixă şi sigură, în compararea cu sforţările cestuilalt, de a se smulge din ghearele unei cumetre ce nu se resemna, Doamne fereşte, să fie lăsată cu una, cu două de credincioşii de pînă acum adoratori.

Aci domnul Petre rînji neîncrezător, ca omul trecut prin ciur şi dîrmon.

„Hm, trebuie să fii om, domnule!…”, se închipui glăsuind mai cu niţică emfază, dar şi cu destulă îngăduinţă, mititelului.

Dar atunci un măcănit asurzitor şi aspru de claxon năpădi prin fereastra deschisă dinspre gardul din dos al grădinii, de parcă s-ar fi lăsat asupră-i o greoaie pasăre antediluviană, cu cioc de crocodil.

Numaidecît domnul Stama auzi răspunzîndu-i trîntituri de uşi şi paşi precipitaţi pe scări. Înţelese repede despre ce-i vorba şi se mîndri în treacăt de iuţeala perspicacităţii lui. Dintr-un pas fu la fereastră şi văzu şalul fluturător al fetei şerpuind şi dispărînd printre boschetele pătate cu violet ale liliacilor.

O strigă, poruncindu-i cu o siguranţă şi cu un aplomb pe care şi-l aprecie cu încîntare:

— Irino, Irino, Irino… Nici un pas mai mult…

Şi nici un cuvînt mai mult. Doar stabilise procedura cea nouă. Şi surîse văzînd o grămadă albă încremenind între tufele de liliac. Efectul era instantaneu.

Dar tot atunci răsună, izbită, şi poarta din dosul grădinii; reptila de fier tăcu, apoi reîncepu să măcăne iar; şi zbîrnîitul motorului fu întrerupt de cîteva plesnituri de explozie, pe urmă redeveni regulat şi se micşoră repede, îndepărtîndu-se…

Vîntul despică liliacul înalt, descoperind pitice lugere mişcătoare, legănînd albul narciselor de-abia desfăcute.

Cînd domnişoara Irina reveni după un ceas, află că poarta grădinii a fost bătută în cuie, iar orice plimbare în vreo maşină, în afară de cea părintească, va fi urmată de rigorile regimului de claustra, aplicat la domiciliu.

Desigur că domnişoara Irina a convenit, cu nestăpînită bucurie, la termenul de încercare, însă graţie uşoarei excitabilităţi a glandelor ei lacrimale, cît şi a schimbării totale de atitudine faţă de tatăl ei (acum numai ce intra pe uşă, şi-i sărea îndată la piept, împletindu-i gîtul cu braţele şi sărutîndu-l cu zgomot ostentativ pe amîndoi obrajii), din doi ani, sorocul s-a strîmtat la şase luni. În toată această vreme, domnul cel tînăr, pretendent, domnul Antioh Georgescu, avea drum liber în casă şi în grădină, iar ceva mai pe urmă, tot un astfel dc drum obţinu şi domnişoara Irina, alături dc dînsul, în maşina cu măcăit metalic şi paleontologic, pe străzi, la cinematograf şi la Şosea şi chiar şi la pădure.

Era de-atunci o mare veselie în casă, pentru că regulatorul dispoziţiunii lor sufleteşti cine putea fi alt decît Irina? Insă domnul Petre Stama, care, după propria spusă, avea fin miros, simţea ceva factice în toate acestea. Pornind de la ochii alburii ai coanei Eugenia, care se iluminaseră ca două cioburi de porţelan — în dosul cărora ai aşezat lumînări — el ajungea la negre gînduri şi la cele mai hazardate planuri de curse şi încercări.

Femeile aştia doua s-au luat de mînă, o oarbă şi-o neştiutoare, îşi zicea dînsul, şi merg aşa, la întîmplare, prin pajiştea înflorită spre prăpastie. Pentru că acuma se convinsese: coana Eugenia nu mergea desigur pînă acolo încît să-şi răzbune trecutul ci prin viitorul fetei: era prea simplă pentru aceasta, prea o biată femeie de casă, ca să complice lucrurile pînă la tragedie. Asta convenea acum în urmă domnul Stama, dar tocmai asta era mai dureros, mai sumbru şi mai groaznic. Era şi ea deci tot o biată neştiutoare, o biată fetiţă, ca şi Irina, şi cu drept cuvînt, căci suferise, sărmana! Însă rolul lui de părinte al amîndoura tocmai prin asta creştea, căci el îşi păstrase minţile şi limpede-vederea întreagă; şi iată de ce domnul Stama întreprinsese o adevărată vînătoare pe urmele subţiratecului Antioh, băiat destul de drăguţ de altminteri, trebuia s-o recunoască şi domnul Petre, cu ochii lui încodânaţi de sprîncene ca de fată şi cu obrajii umezi, pe care zîmbctul se aşeza aşa de dulce, încît te dezarma cînd îl certai. O bună pereche pentru Irina : parcă erau fraţi, nu altceva…

Însă… nu, nu, nu… nimic, nici o concesie… absolut de loc!… Dacă mai pune mîna pe carte… de joc, fireşte… scurt… paşaportul, şi gata, ca şi cînd nici nu s-ar fi cunoscut…

Şi cu ochii sfredelitori de să ia în furculiţele lor ce-ar fi întîlnit chiar şi dincolo de uşi şi de ziduri, conul Petre Stama urcă pentru întîia oară treptele clubului celui care-i fusese mai drag şi pe care, cu jurămînt de moarte, făgăduise să nu-l mai calce…

A fost o adevărată fierbere printre vechii prieteni de acum cincisprezece ani şi chiar printre noii-veniţi, în povestirile cărora isprăvile de odinioară ale conului Petrache reveneau într-una, ca un mit.

Dar domnul Petre cel nou a privit de sus, mîndru şi sigur de sine, îmbierile gloatei acesteia de indivizi mai jos de voinţă. El s-a retras în seara ceea cam pe la două jumătate, trei, acasă, din clubul atît de scump odinioară şi atît de plin de amintiri, dar a stat atîta acolo numai pentru a privi peste umere, cu compătimire, stîngăciile acestor noi adepţi ai norocului şi — mai ales — pentru a-şi arăta tăria, puterea rezistenţei lui chiar aci, cu nasul deasupra ispitei.

Pe urmă a luat toate cluburile la rînd, aducînd peste tot aceeaşi senzaţie şi rumoare. Dar penele albe de înotătoare au rămas necontenit nepătate de apa murdară prin care trebuia să treacă, şi doar pretutindeni ochii lui n-au mai făcut decît să fulgere scormonitori pentru a vedea dacă, în sfîrşit, băiatul acesta, alesul Irinei, e vrednic să-i calce pe urme.

Şase luni de abţinere e într-adevăr lucru mare, şi el surîdea îngăduitor amintindu-şi bucuria fără margini a Irinei atunci cînd, prefăcîndu-se că în sfîrşit cedează marilor ei rugăminţi, redusese termenul de încercare numai la şase luni.

„Copila de ea! Şase luni însemnează doar totdeauna.”

Domnul Petre Stama şi-a întins investigaţiile prin toate cluburile oraşului. Şi pretutindeni a zăbovit puţin, ca să compătimească pe ageamii de neofiţi, care puneau tremurînd hîrtioara măruntă în dreapta sau în stînga bancului, sau o aruncau sec şi stupid, fără nici o noimă, fără nici un plan, ca nişte imbecili şi cu ifose de prinţi, de parcă, aruncînd sărmanul lor pol de după război, ar fi pus la mijloc o avere. Atîta inconştienţă şi atîta calicie îl dezgusta literalmente! Ce vremuri! Ce vremuri!

Încît, scîrbit peste măsură de toată această decădere, ochiul bătrînesc nu mai putu prinde, din iuţeala lor, oarecare mişcări ciudate în juru-i, care începeau de îndată ce se întorcea cu spatele spre garderobier, ca să-şi lase în mîinile lui pardesiul de pe umeri; o privire cu semnificaţie anume alerga atunci din ochi în ochi printre personalul garderobei, şi în timp ce acei care-l serveau îl întîrziau respectuos cu plecăciunile şi atenţiile lor, în mod regulat o persoană, parcă pusă anume să dea acest semnal optic, dispărea instantaneu în club, întoreîndu-se apoi ca să ia din nou în primire pe bătrîn, cu alte plecăciuni şi luări-aminte, interesîndu-se ce anume doreşte să consume şi la care masă preferă să se aşeze în seara asta. Însă şi această primire prea din cale afară de atentă i se părea domnului Stama un nou indiciu de decadenţă; această linguşeală nemernică, frizînd atragerea în cursă şi escrocheria. Ce vremuri! Ce vremuri!

Dar, iată, într-o seară, avînd fantezia să se întoarcă la acelaşi club pe care-l mai vizitase cu o seară înainte, deşi se exprimase către portar şi personalul garderobei că nu-i va mai călca vreodată piciorul într-o tavernă aşa de împuţită, se întîmplă — ora fiind prea înaintată — să nu mai găsească la vestiar decît două domnişoare, cu ochii îndobitociţi de somn şi cărora trebui el singur să le ajute ca să i se scoată mîinile din mînecile pardesiului.

Aceasta fu cu adevărat ceea ce se numeşte o mare inspiraţie! se bucură din toată inima conul Stama cînd, în sala cea mai din fund — mai rămăseseră doar două săli luminate, restul se golise — prin marea oglindă pe care ochii lui o întîlniră cum păşi înăuntru, îl văzu pe el, pe junele Antioh, la masa de bacara, cu spatele spre intrare. Şi-i mai despărţea un pas doar, care, se înţelege, fu suprimat dintr-o mişcare.

Şi atunci, în oglindă, cele două capete fură reflectate unul deasupra altuia ; al bătrînului, radios şi uluit în acelaşi timp, totuşi grav şi demn; al viitorului ginere dedesubt, încordat şi palid, făcînd la cîte o mişcare să-i sticlească pe fruntea asudată, în jocul reflexelor electrice, uşoare şiraguri de perle infime.

Din spate, bătrînul i-avea faţa în oglindă şi cărţile în ochi. De două ori Antioh ridică privirile în oglindă spre capul de deasupra, care plutea ca o vedenie decapitată în ceaţa fumăraiei. Dar spre uimirea acestuia, nemărginită, pe conul Petre Stama, pe viitorul socru, care schimba din ţapene în tot mai ţapene atitudini marţiale, nu-l văzu. Ochii lui, mari şi ovali şi negri şi care ei singuri dau dreptate Irinei în alegerea ei, probabil că n-ajungeau cu drumul lor pînă-n luciul oglinzii; ei se opreau desigur în norii ce schimbau într-una voluptoase forme ai fumului de ţigare. Acolo, în acea necurmată depanare de albe şi instalabile statuare, de mişcătoare şi fantomatice profiluri, de lungi şi blonde sau albăstrii chice de amazoane în zbor de monştri întraripaţi, el părea că vedea ceva ce nu mai putea să vadă nimeni altul, el părea că citeşte ceva anume, ascuns pentru toţi alţii şi pe care numai ochii lui, mari, căscaţi şi copilăresc de umezi, cu tot acest fum uscat, puteau să descifreze. Încît bătrînul păli; arcurile de deasupra sprînccnelor se săpară adînc în frunte şi aşteptă.

— Carte…

Cartea veni…

— Încă…

Şi cartea veni iarăşi…

Tăcere de moarte. Şi din nou privire lungă în norii ce treceau pe dinaintea oglinzii, ca pe deasupra unui iezer încremenit şi fermecat, în fundul căruia ochii albaştri ai conului Stama stăteau cuminţi şi ficşi, ca două pietricele scumpe în nisip.

— Carte…

Şi cartea, acum aruncată mai de sus, făcu o voltă în dungă şi pe urmă se lăsă în încovoietură de spirală spre degetele ce-o aşteptau nervos…

— Nouă…

Grămada de bancnote se mişcă parcă singură spre partea câştigătorului; pontatorii şi chibiţii, care isprăviseră exclamaţiile de surpriză şi dc plăcere sau de necaz, comentau zgomotos.

Unul singur numai, în dosul cîştigătorului fermecat, nu scotea nici o vorbă, nu făcea nici o mişcare. Încremenise stană şi aştepta într-una, răbdător, în spatele rătăcitului, în norii de fum ai norocului, încruntat şi sever ca o piază.

Iar jocul reîncepu…

— Carte…

— Nu!

Toate privirile se îndreptară către cel care strigase astfel. A lui Antioh, cea din urmă, pe îndelete şi peste umăr, ca şi cînd oglinda din faţă nici nu ar fi existat…

Apoi ochii cei negri se căscară poate chiar dincolo de marginile orbitelor, într-atît deveniseră de mari; un freamăt trecu prin asistenţă. Antioh nu prea ierta pe cei care încercau să-i dea sfaturi şi-ai căror ochi nu-i plăceau. De astă dată, însă, se sculă şovăind de pe scaun şi buzele abia punctară:

— Dumneata…

Dar era de ajuns ca să te uiţi în ochii bătrînului ca să vezi plutind în ei aceeaşi expresie vagă, absentă, de vizionar, care domnise înainte în ochii celuilalt.

Jos şi rest! şoptiră drept răspuns buzele vestejite.

— Rest, rostiră clar şi sonor cele tinere.

Iar prin oglindă, Antioh vedea acum pe bătrîn transformat cu desăvîrşire, cu ochii pară, cu buzele tremurînd ca foile veştede toamna, agitat la culme, în aşteptarea momentului suprem.

Norocul veni şi acum.

— Vezi? făcu bătrînul, în vreme ce trăsăturile i se destinseră şi faţa i se aprinse ca de iluminat.

— Ce carte venea?… Întrebă atunci cel tînăr.

— Bancul arătă cartea care ar fi urmat.

— Vezi? fu acum să zică rîndul celui tînăr.

Bătrînul încuviinţă admirativ din cap şi lăsă prieteneşte o mînă pe umărul inspiratului. În sfîrşit, găsise unul ce se ridica pînă chiar deasupra aşteptărilor…

— Aveai dreptate… dar şi aşa a fost destul de bine.

În zori porniră strînşi lipiţi unul de altul, ca doi rătăciţi de nu se mai ţinea minte, care în sfîrşit s-au regăsit. Se despărţiră, bătrînul binecuvîntînd pe cel tînăr cu unicul nume ce socoti acum că i se cuvine cu drept:

— Fiule!

Şi din chipul cum se desfăcură buzele lui să-l pronunţe, din dragul infinit al pronunţării, Antioh ghici mai mult decît o făgăduinţă, el auzi mai pur, mai cald şi mai adînc decît totdeauna răsunînd pentru dînsul accentul celui mai desăvîrşit simţimînt părintesc.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA