Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Mîna

Cînd ieşi afară din oraş pe drumul înaripat multiplu cu tarlale negre şi verzi, de primăvară, dădu maximum de viteză. Mîna-i sigură rămînea necontenit fermă pe volan; nici cel mai mic tremur, care s-ar fi repercutat în drumul de săgeată al maşinei, ar fi făcut să-i oscileze botul zănatec, tăind în dreapta şi în stînga, cu o iuţeală la fel de nebună, iuţeala cea dreaptă a direcţiei iniţiale; ar fi nemerit poate la cea dintîi cotitură în şanţul larg al şoselei şi totul, toată maşinăria asta de piele, de carne şi gînd zvîcnitor, de tinichea, de fier şi de gaze duduitoare, s-ar fi prefăcut la moment în nemişcare şi linişte!… Ah, linişte mai ales, linişte profundă, grozavă, nesfîrşită ar trebui pentru tîmplele ăstea care nu se mai opresc odată…

Dar nici un tremur… Mîna aceasta, toată fala lui, Întreaga expresie a personalităţii sale… nu poate să şovăie. Nici cu o infinitate de părticică dintr-un milimetru… mîna asta care a purtat prin drumurile obscure ale viscerelor omeneşti, de nenumărate ori, tăiuşul cel mic şi sclipitor, pe-o parte a căruia stătea scrisă viaţa, dar pe partea cealaltă, clipea cu rece luciu metalic ochiul pînditor al morţii. De douăzeci de ani în şir, nici cea mai uşoară smintire, o echilibristică uimitoare pe muchia fină de bisturiu… Mîna asta dreaptă, pe care o ridică acum de pe volan şi-i mişcă degetele amuzat ca un copil care acum parcă o vede pentru întîia oară, a păstrat necontenit în ea misterul binefăcător închis în semnul divin al taumaturgilor şi mîntuitorilor. Ar trebui să-i cadă în genunchi el însuşi, s-o adore şi s-o binecuvînteze în extaz mistic. O lume întreagă se închină la ea, la mîna aceasta sfinţită, pecetluită de transcendent cu marele har. Atîţia salvaţi, care-l divinizează încă, atîţia înfricoşaţi de cotiturile repezi ale destinului, mase imense de capete, un întreg popor care-şi îndreaptă nădejdile spre ea, ca la o divină şi cutremurătoare speranţă.

Şi-n toată această mare de suflete, unul singur, cel mai apropiat, necredincios şi sarcastic, batjocoritor şi inconştient: ochi de demon împieliţat în cea mai fină piele. Ochi adînci şi nevinovaţi ca geana înserării, părînd cei mai fervenţi şi mai sinceri; şi totuşi… e îngrozitor! Privirile astea candide îl insultau tocmai cu nevinovăţia lor, îl insultau zilnic, necontenit, cu grozăvia perfectei lor înşelăciuni.

Are impresia limpede, ah, mai limpede ca dimineaţa asta de primăvară, în care a primit teribila revelaţie, că nu va putea rezista covîrşitoarei greutăţi, că umerii lui vor tremura sub povara ei şi mîna i se va mişca… A, da… o singură clintire şi întreaga, unanima adulaţie care-l înconjura va crăpa în bucăţi, ca un geometric bloc de marmoră, crăpat inform de corosivitatea umezelilor şi de injuria insectelor. Mîna îi va tremura fatal şi el nu va mai putea supravieţui mîndriei ei înfrînte, ruşinate.

Acesta e adevărul adevărat şi de-acum altfel nu mai poate să fie.

Maşina l-a săltat deodată brusc şi sălbatec, înclinîndu-i capul în sensul circular în care vrea să-l zvîrle; el s-a agăţat strîns cu mîinile de volan şi a rămas. Altfel ar fi fost aruncat poate drept înaintea roţilor acestora, care aleargă zănatec sub voinţa nervilor lui, şi propria lui maşină s-ar fi repezit cu iuţeală de fulger, să-l ia în colţi, de jos, ca un imens şi groaznic mistreţ…

Marele chirurg zîmbeşte. Pînă acuma totul ar fi fost terminat… Terminat, a, cuvîntul acesta ca un balsam, cuvîntul care încheie şi care potoleşte. Definitiv.

Şi el repetă: „Definitiv, definitiv”. Priveşte cu ură mîna stîngă, care s-a grăbit să se strîngă de volan, înfricoşată. La cea dreaptă nici nu se uită, ca şi cînd ea nu s-ar fi agăţat poate mai prompt şi mai strîns decît cealaltă de roata lucie şi bună la pipăit. O, pe dreapta nu poate fi supărat chiar pentru nici o vină… chiar pentru orice greşală înainte…

Totul s-ar fi sfîrşit şi sătenii ăştia, cu care se întîlneşte acum şi care feresc de departe în lături, i-ar fi cules leşul, lăsat în urmă de maşina fără cap, făcută ţăndări de primul copac. I-ar fi căutat prin buzunare, l-ar fi jefuit… dar scrisoarea destăinuitoare ar fi lăsat-o… Canaliile, nemernicii…

Şi el dă şi mai grozavă goană maşinii contra noului pîlc de cămăşi albe care s-a ivit în zare şi care se risipeşte cuprins de panică, furnici de zăpadă pe panglica fără sfîrşit a şoselei.

De-ar fi lăsat-o…

Tot ar fi luat… toate lucrurile de preţ de pe dînsul; moartea i-ar fi luat cea dintîi mîna, furată din cer, şi ar fi chicotit de victorie, fugind cu ea îndărăt spre nori… Numai dovada trădării şi a ruşinii ar fi rămas, rîzînd obraznic şi sfidător, deasupra ruinei de glorie şi de geniu, ca un excrement pe-o marmură celebră. E tot ce mai poate rămîne pe urma frumuseţei acestei vieţi; şi canalia grosolană ar fi rîs satisfăcută de asemănare-i.

Viteza începe să slăbească… scîrbit de grotescul imaginei, marele izbăvitor încetinează şi întoarce…

Şi drumul înapoi îl face domol, agale, toată eleganţa asta suplă şi sclipitoare de sub comanda sa înaintează acum domol, agale, ruşinos de ridicul… un Kreisler imperial mergînd ca un car cu boi…

*

La marginea oraşului a oprit. Unde poate să se întoarcă? Acasă? Cum? Ca să simtă în prima vorbă cu care l-or întîmpina toată palma trecutului? În prima vorbă mieroasă şi candidă, inocentă… Şi el ce-ar putea răspunde, care ar fi primul lui cuvînt de răspuns? I-e cu neputinţă să constituie această scenă, această groaznică perspectivă…

Dintr-un salt, a trecut şanţul larg şi s-a lăsat pe muşchiul verde şi galben, care căptuşeşte muchia hududoiului.

Contactul pămîntului îi face bine parcă; o plăcere curioasă i se furişează în suflet: să se simtă călător obosit, să-şi acorde ultima odihnă, aci, la cîţiva paşi de ţinta călătoriei. Dar pacea asta minunată pesemne nu i-e dat s-o guste decît în treacăt; două sclipişuri de maşini ce-au irumpt din strînsoarea ultimelor case, depărtate, ca nişte cuburi colorate de copii, îl fac să sară, să se repeadă la botul maşinei, să-i ridice învelitoarea metalică, să se prefacă ochi scormonitor, cercetînd pricinile unei metehne subite…

Consideră cu privire vrăjmaşă alura crescătoare a celor două maşini inoportune. Mai au puţin, vor ajunge şi vor trece… Iar el va putea asculta din nou sfatul pămîntului… L-au surprins prea devreme, înainte de a putea lua o hotărîre, înainte de a asculta, cu urechea în răvăneala humei, cu mîna pipăind moalele muşchiului proaspăt şi asprul de barbă ţepoasă al muşchiului vechi şi galben, sfatul moşneagului etern; l-a uitat de mult şi acum se-arată greu la răspuns bunul şi iertătorul moşneag.

Dar din cea dintîi maşină un braţ se înalţă şi face semn în urmă: amîndouă se abat ca la comandă pe marginea dimpotrivă şi stopează…

— Nu, n-am nevoie de ajutor, mulţumeşte doctorul, încurcat de această marcă de solidaritate umană, ce nu mai poate să-l mai amăgească. Vă mulţumesc foarte mult, e foarte frumos ceea ce faceţi, dar pe mine nu mai mă puteţi ajuta cu nimic… Am îndreptat eu totul… nu mai am nevoie de nici un ajutor, vă mulţumesc, vă mulţumesc…

— Dar avem noi nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnule profesor, răspunde un glas smerit, care face să tresară pe mîntuitor, căci recunoaşte în el smerenia tuturor celor ce i s-au adresat, implorîndu-i ajutorul. de douăzeci de ani de zile.

— Prin tot oraşul v-am căutat, domnule profesor, şi abia v-am găsit urma, reia şi mai umilit alt glas, venind înaintea celui dintîi. Vă rugăm să nu ne lăsaţi… imploră el.

— Plătim oricît… Întrerupse o intonare de bas, care amuţi îndată de înfăţişarea rigidă pe care figura doctorului o îmbrăcă subit la aceste vorbe…

— Altfel mămica mea e pierdută, scumpa mea mămică… gemu sfâşietor un glas de copil…

— Dar, domnilor, mi-e cu neputinţă… vedeţi… tocmai astăzi mi-e cu neputinţă… Trebuie… am… sunt… În sfîrşit, am să vă recomand…

— Vă rugăm, domnule profesor, nu ne lăsaţi! cerşi înfricoşat întîiul glas.

— Orice sacrificii suntem gata să facem, declară semeţ vocea de bas.

— Nu lăsaţi pe mămica… înaintă cu mîinile împreunate copilul.

— Dar tocmai că mi-e cu neputinţă… tocmai că… ah, dar ce vroiţi dumneavoastră… ce vroiţi să faceţi dumneavoastră… adresîndu-vă mie… astăzi… dar tocmai în interesul mămicei tale, micule…

— Domnule profesor, domnule profesor…

— …tocmai ca să scape… să trăiască…

— Nu ne lăsaţi, domnule profesor…

— Tocmai că mă imploraţi aşa… nu pot, nu pot, mi-e cu neputinţă… de astăzi…

— Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! îşi astupă copilul faţă cu mîinile…

Şi gemete surde ieşiră din celelalte piepturi. Doar glasul cel gros trîmbiţă grav, ca un enorm instrument muzical, complicat şi încîlcit, de alamă:

— Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă… orice-ar fi…

Sunetul ăsta jos vibra profund în sufletul savantului. Cum? a început să recunoască, a început să consimtă că o simplă, o comună, o atît de meschină josnicie a fost în stare să-i amputeze, ca dintr-o singură şi sigură izbitură, braţul lui făcător de minuni?… Braţul ăsta ferm, mîna-i ale cărei degete le desface acum cu o mişcare atît de energică, atît de nesăţioasă de faptă şi de îndrăzneală?… O simplă murdărie… o…

— Nu…

— Gîndiţi-vă la Dumnezeu, domnule doctor…

— Să mergem, înaintă el hotărît spre maşină. Să rămînă copilul cu mine… ba nu, domnul cu vocea de bas…

Şi mîna n-a dat greş nici de data asta. Cînd totul s-a terminat, el i-a îndepărtat pe toţi din sala de operaţie şi-a rămas singur acolo, privindu-şi mîna şi răsfirîndu-şi degetele. A sărutat-o…

Iar glasul de contrabas de alamă i-a răsunat precis în urechi: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă… orice-ar fi…”

— Orice-ar fi… repetă doctorul ca un ecou…

Cînd intrase aci, îşi dăduse îndată seama de ce toţi oamenii aceia se zbăteau atîta, se zoreau să-l găsească, îl implorau cu ochii umeziţi. Pe masa de operaţii îl aştepta poate cea mai desăvîrşită imagine omenească pe care o văzuse în viaţa lui. Înainte de adormire, femeia, nenatural de frumoasă, îl învăluise cu ochii ei mari şi verzi. I-a încredinţat sufletul cu un zîmbet, pe care el l-a acceptat cu o înclinare imperceptibilă, dar sigură, a capului. Şi pînă cînd s-au închis, ochii aceia au rămas aţintiţi spre dînsul, în lenta lor împăiănjenire, ca spre un mîntuitor.

Dar cînd învelişul pîntecului a fost dat deoparte, aceleaşi maţe, infecte şi ulcerate, au ieşit la iveală şi el s-a cutremurat; e cu putinţă oare ca în atîta perfecţiune omenească să dăinuie atîta putregai? El a curăţat aceste măruntaie informe de tot putregaiul lor periculos, dar organele readuse la forma lor obişnuită nu puteau rămîne decît ceea ce trebuiau să fie — aceleaşi depozite de rămăşiţe sordide de digestie, dospite şi alterate…

Un zîmbet i-a fluturat atunci deasupra acestui morman de intestine, acest bălegar care întreţinea floarea aţipită ce-i zîmbea încă în vis, ca frumoasa adormită din basme… Stătea în puterea lui să curme deodată scabroasa minciună, să anuleze dintr-o singură mişcare infamia ascunsă sub învelişul oricărei ucigătoare frumuseţi. Dar mîna-i mergea singură înainte, nepăsătoare de tot ce putea să cutreiere sub fruntea lui aprinsă…

O uşurare profund simţită se aşezase pe toate ungherele sufletului lui. Şi pîntecul pîngărit de-acasă ascundea aceeaşi nemernicie, înainte de a se deschide oricărei nemernicii exterioare. Întru nimic aceasta din urmă nu adăuga sau scădea o iotă celei dîntîi…

Murmure de admiraţie ieşeau din halatele albe care-l înconjurau. Dar el nu le dădea nici o atenţie… căci se gîndea acum că şi mîna asta…

Nu, nu, nu… Nu trebuia să meargă pînă acolo, era o blasfemie… Mîna lui încalţe era o sfîntă…

De aceea a trebuit să rămînă singur cu ea, să-i ceară iertare, retractîndu-şi umilit uşurinţa, s-o sărute…

Ea răscumpărase demult, prin minunile-i fără număr, orice păcat congenital… Ci mizeria omenească, pe care ea voia s-o nimicească, se ridica acum asupra-i, hidoasă şi ingrată…

Tremurînd pentru întîia oară, mîna aceasta sfîntă scoase doar de-un colţ, ca pe un copil bubos de-o ureche, scrisoarea surprinsă. Ochii o cuprinseră întreagă, o ştie doar acuma bine: pe rîndurile mici şi înghemuite era expusă, ca nişte otrepe pe garduri scunde de ţară, recunoştinţa celuilalt pentru darurile ei ascunse. Şi atîta… Ba nu… Într-un loc părea ceva străin, ceva ce nu reţinuse la prima şi fugara lectură… nu-şi aducea aminte ce fusese în locul acela…

O apropie şi desprinse:

„…cu atît mai mult cu cît gloria soţului tău mă micşorează şi mă umileşte, cu cît înalta lui valoare mă face să simt, ori de cîte ori mă apropii de dînsul, meschinăria existenţei mele… Iartă-mă, dar trebuie să ţi-o spun: am încercat alături de dînsul să evoc farmecele tale, pentru a-l birui mintal, a-l scoborî alături de mine sau mai jos… Îmi cer iertare de la minunatele tale farmece, dar mi-e cu neputinţă… Ah, nu crede că vreau să te «asmut» prin această destăinuire, e numai purul adevăr…”

Marele savant nu-şi crede ochilor… Stupoarea, agitaţia grozavă în care-l pusese această scrisoare, găsită întâmplător, nu-i îngăduise să distingă întîi în întregul ei decît un bloc de josnicie şi dezgust.

Pe buzele lui flutură iarăşi zîmbet: şi mintea i se întoarse spre înşelătorul, pe care-l cunoştea bine acum. cu dispreţuitoare, dar cu puţin indulgentă mîndrie.

Se apropie apoi cu paşi hotărîţi de sobă, vîrî înăuntru scrisoarea, o aprinse cu o brichetă, stătu pînă se prefăcu toată sul negru, pe care-l fărămiţă în scrum mărunt. Apoi, cu meticulozitatea tihnită a profesionalului, credul ca toţi savanţii, se aşeză la măsuţa din colţ. unde era toc şi hîrtie, să uimească definitiv pe acel pigmeu, care nu pentru că vrea să „asmuţă” pe complicea lui îi făcea acea destăinuire, ci numai pentru că voia, ca trebuia, că simţea ceva în suflet care-l îndemna s-o facă…

Scrise:

„Iartă-mă, druga mea, pentru această evadare prematură şi neaşteptată… Dar astăzi, cînd am avut unul din cele mai mari succese, despre care se va pomeni în analele chirurgiei, te asigur, am avut o clipă de îndoială… Am reuşit, evident, dar clipa asta mi-a rămas în minte. Ea poale să se mai întoarcă şi asta, Dumnezeule, chiar numai atîta, mi-e cu neputinţă să suport… De orice m-aş putea îndoi cu seninătate şi cu indulgenţă, de orice… dar ca să aibe o clipă de ezitare, de… necredinţă, mîna mea, asta niciodată, niciodată. Sunt nevoit să mă opresc cu ea aci, noi amîndoi… Tu, desigur, n-ai să traduci această fugă precipitată a ei şi-a mea decît ca o manifestare de nebunie. E bine că poţi să găseşti o explicaţie atît de cuminte la astfel de lucruri şi de aceea, tihnit, întrucît te priveşte, mă îndepărtez în grabă. Eşti tînără, frumoasă, iubeşte, îţi spun, iubeşte unul care poate să găsească uşor explicaţii cuminţi la orice, ca şi line… Pentru a nu-ţi lăsa decît grija asta… iată, îţi las tot ce va rămine, material, după mine… Eu plec cu mîna mea”…

Dată şi iscăli cu trăsătură sigură…

Apoi, bătîndu-şi mîna prieteneşte pe antebraţ:

— Vom rămîne definitiv aşa cum suntem. Bagă de seamă… Acum să te vedem… Ei vor aprecia trăsătura…

Se dezgoli la piept şi cele două degete de la stîngă, supuse, pipăiră cunoscătoare, se fixară, se îndepărtară apoi uşor unul de altul, făcînd doar atîta loc cît îi trebuia dreptei să-şi arate măiestria…

O clipă doctorul zăbovi. Dar numai pentru a-şi termina fraza, în urechile ce parcă începeau să vîjîie, glasul de bas metalic: „Dumneavoastră nu vă e nimic cu neputinţă…”

Gândirea, an. XIII, nr. 5, mai 1933.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA