| Editura Global Info / Literatură |
Gib Mihăescu
Noaptea focurilor
Cînd seara a venit din nou, au văzut că focurile se apropiaseră. Ieri trebuia să te urci tocmai în pod ca de abia să le zăreşti în depărtările nopţii, zbătîndu-se ca nişte stele căzute pe cîmpie. Dar acum se puteau desluşi repede chiar de la etaj. Acum nu le mai puteai zice nici luceferi. Erau focuri în toată regula, apropiindu-se odată cu şuvoaiele tumultoase ale mîniei oarbe şi dezmetice, focuri care devorau şi nimiceau. Doar dacă te mai suiai totuşi în pod, puteai descoperi dintr-o aruncătură de ochi că forma acestor sinistre constelaţii pămînteşti se sfărîmase şi se schimbase cu desăvîrşire; aştrii cîmpiei mureau prea repede şi necontenit răsăreau din necuprinsul întunecat subite incendii noi, cu o firavă pîlpîire, care apoi se întăreau grăbit, văzînd cu ochii.
Dar revolta domnea şi aici sub acoperişul casei. Ah! bătrînul ăsta încăpăţînat, care nu vrea să înţeleagă. Dacă ar fi pornit de ieri dimineaţă din viul nopţii cum i-au propus, în cîteva ceasuri ar fi fost la podul Oltului şi de aci, în douăzeci de minute, la Drăgăşani. La Drăgăşani se găsea armată şi siguranţă. Însă bătrînul n-a vrut în ruptul capului să se urnească. „Duceţi-vă voi!” le-a spus, cu strîmbătura aceea de ironie, pe care dacă nu i-ai fi ştiut-o bine, mai demult, ai fi crezut într-o pală de nebunie. „Duceţi-vă voi!” şi atît. Dar cum poţi să pleci şi să laşi în voia soartei un biet moşneag, chiar atît de încăpăţînat ca el?
— Haid, plecaţi! Ce mai aşteptaţi? le-a strigat bătrînul. Eu rămîn aci singur… Cu atît mai bine…
Dar cu acest „singur”, şi cu acest „atît mai bine”, el descuraja şi avîntul fetelor. Pe cînd de băieţi nici nu mai putea fi vorba; ei trebuiau să rămînă! Nu puteau lăsa aşa pe bătrîn. Chiar cel mai mare, care era însurat, Codin, hotărîse să-şi trimeată numai nevasta şi copilul şi el să rămînă. Însă, pînă în cele din urmă, nici fetele n-au vrut să-l părăsească. Numai nora era foarte îngrijată de copilaş, însă nici ea nu putea să plece singură cu copilaşul pe astfel de drum.
Pe la nouă, cînd a ieşit din micul lui birou, bătrînul s-a supărat cu adevărat cînd i-a revăzut pe toţi la un loc. Abia atunci ei şi-au dat seama bine că nu e nici ironie, nu e nici răutate în necazul lui. Ci numai un grăunte de nebunie, întrucît îl privea pe dînsul. Dar, întrucît era vorba de ei toţi, bătrînul părea mîhnit în adevăratul înţeles al cuvântului.
— De ce n-aţi plecat? strigă el, aruncînd scîntei de mînie din ochi. A fost vorba doar să plecaţi. N-aţi spus aşa? Acum de ce aţi rămas? Ah, mai rău mă încurcaţi cu prezenţa voastră!
Cuvintele din urmă însemnau pentru ei grăuntele de nebunie. Cum putea să-l încurce prezenţa lor în asemenea ceasuri? Ce avea de gînd să facă bătrînul, după plecarea lor, el singur în faţa hoardelor de ţărani? Şi-l priveau uimiţi, mai ales băieţii, toţi înalţi şi zdraveni, pe el, bătrînul drept şi suplu, nu-i vorbă, dar aproape cu un cap mai scund ca dînşii şi firav. Firav, adică subţire, nu slab şi ramolit. Pentru că se ţinea nespus de bine boierul Take Asan. Cînd îl priveai din spate şi avea pălăria în cap, cînd nu-i vedeai, aşadar, părul, favoriţii lui mici şi mustăcioara albă, ai fi crezut că ai de-a face cu un băiat mlădios şi cu mijlocel de domnişoară şi nu i-ai fi dat mai mult de 30 de ani. Nici figura boierului Take nu era zbîrcită ori încreţită; se înroşea însă prea repede la mînie şi atunci favoriţii şi şuviţele de sprînceană, de un alb imaculat în timpul obişnuit, reflectau şi ele ceva din sîngele acela năvălit buluc sub piele. Numai că boierul Take se supăra foarte rar, aproape treceau ani şi nu-l vedeai mînios. „Asta e secretul tinereţii lui!” se spunea de obicei, pentru că, deşi boier Take nu atinsese tocmai pe al şaptezecelea an, totuşi era o minune să-l vezi mergînd, să-l auzi vorbind ori glumind. Chiar din faţă nu-i dai mai mult de cincizeci.
La mînia lui din urmă, toţi ai casei se adunară în sfat grăbit, stînd în picioare şi vorbind toţi odată. Dar pentru că toţi aveau acelaşi gînd, se înţeleseră de minune, cu toată larma ce o făcea fiecare. Hotărîrea fu luată: vor porni numaidecît fetele, cu cel mai tînăr dintre feciori şi cu un om de încredere. Trăsurile sunt gata şi drumul uscat; în cinci ceasuri sunt la Drăgăşani. Cînd îi împărtăşiră bătrînului hotărîrea, el înclină din cap, de astă dată cu neîncredere.
— Prea tîrziu, îşi dădu părerea. Acum aţi fi fost la Drăgăşani. Dar ca să plecaţi în ceasul ăsta, însemnează să ajungeţi după-masă. Judecînd după mersul focurilor, pojarul vă va ajunge pînă la Olt… Mai bine rămîneţi…
Băieţii se posomorîră, dar fetele încă mai păstrau nădejde că doar n-o fi tocmai aşa. Numai soţia fratelui mai mare era îndoită şi desperată.
— Copilaşul meu! Ce mă fac cu copilaşul meu! icnea la tot pasul, producînd şi mai multă grijă şi temere în jurul ei.
Totuşi, părerea generală fu că încercarea trebuie făcută. Bătrînul se opuse cu toată autoritatea părului său alb, dar nu mai putu să potolească îndîrjirea care izbucnise acum în toţi. Ochii tuturor îl priveau duşmănos, iar cel mai mare şi mai puternic, Codin, un vlăjgan cît uşa, pentru întîia oară în viaţa lui îndrăzni să-i arunce în faţă vorbe grele, de imputare şi de ofensă:
— După ce tot d-ta ne-ai încurcat şi ne-ai zăpăcit cu încăpăţînarea şi cu toanele astea, care ne cam pun pe gînduri…
— Eu zic să nu plece nimeni! bătu bătrînul din picior.
Dar Codin bătu şi el din picior şi toţi ceilalţi îi aruncară micului, dar dîrzului moşneag, priviri mohorîte şi vrăjmaşe. Atunci bătrînul îi măsură cu dispreţ, surîse trist, le întoarse spatele şi se închise în biroul lui. Fetele ieşiră cu suflet îndoit şi aşezatul în trăsuri mai dură un sfert de ceas. Iar cînd rotile se urniră şi caii o apucară pe poarta larg deschisă, Codim strigă:
— Eu nu pot să-mi las nevasta şi copilul la voia întâmplării, pentru ca să apăr aici un bătrîn deşucheat!
Şi porni hotărît la grajd, să-şi înşăueze calul. Şi toţi ceilalţi copii simţiră atunci nevoia scăpării; roţile trăsurilor, opintindu-se peste pragul porţii, le dezvelise parcă la toţi uşurarea sufletului de sub povara cumplitei obsesii şi înfricoşări, sub care se zbătuseră aceste din urmă zile. Şi porniră cu toţi spre grajduri.
— Nu putem să ne lăsăm aşa surorile! grăi ipocrizia într-unul.
— De ce să ne pierdem viaţa în chipul cel mai laş cu putinţă? grăi laşitatea într-altul. Cel puţin să luptăm, să ne croim drum vitejeşte pentru noi şi surorile noastre…
— Ne-am făcut datoria întrucît priveşte bătrînul, mai vibră şi un pic de cuget pişcat de mustrare în cel din urmă! Am vrut să-l luăm cu noi, dar n-a vrut în ruptul capului. Cu sila nu putem să-l luăm.
Şi cum înaintau vitejeşte spre grajd, au fost opriţi de vocea bătrînului, de sus, de la fereastră:
— Ce mai aşteptaţi? le-a strigat graiul încă stăpân şi răsunător. Cum lăsaţi pe surorile voastre în voia soartei? Dacă le-aţi pornit acum, hai repede, înşăuaţi, şi încălecaţi, să le ajungeţi din galop.
— Mergi şi d-ta cu noi? strigă atunci Alexandru, cel cu pişcătura de mustrare pe suflet. Avem tot timpul să ajungem la Drăgăşani…
— Nu e vorba de mine, le răspunse bătrînul, eu nici aşa nu mergeam… Pe fete însă nu le puteţi lăsa pradă batjocurii haitelor ţărăneşti. Trebuie să le însoţiţi. Dumnezeu să vă binecuvînteze şi să vă apere. Şi de avutul nostru n-aveţi grijă, rămân eu aici…
Şi sfîrşind de grăit, închise repede ferestrele. De bună seamă, dacă n-ar fi fost vorbele din urmă, copiii s-ar fi aruncat îndată spre grajduri, Întăriţi de binecuvântarea părintească. Însă acel; „şi de avutul nostru să n-aveţi grijă, rămîn eu aici” — el, bătrînul drept ca bradul, dar plăpînd, cu degete de femeie şi cu mijlocul să-l cuprinzi în palme, el singur împotriva cetelor de bestii, adulmecând sînge şi răcnind ca fiarele în codri — asta îi încurcă iarăşi, şi în loc de goană spre grajd, continuară drumul eu pas descurajat şi nesigur.
— Eu cred că teama i-a luat minţile, îşi dădu imul cu părerea.
— I-e greu să se despartă de munca lui, glăsui Alexandru. Şi nici pe noi n-ar vrea să ne piardă, îşi dădu el gîndurile mai departe pe faţă. Ne-ar opri şi cu dînsul, dar nici să ne ştie pradă morţii iar nu se împacă el cu gîndul.
— Atîta rău cînd mi-aş expune viaţa pentru o casă, acolo… pentru că averea cea mare n-o să ni se dea înapoi după ce s-o potoli totul?… strigă iarăşi laşitatea din cel în care de la început îşi făcuse cuib bun, şi numai din cînd în cînd mai zbura şi pe la ceilalţi.
Înşeuară şi se înarmară pînă-n dinţi cu puşti, revolvere, măciuci grele şi pumnale. Astfel înarmat pînă-n dinţi, Alexandru trebuia să se prezinte pentru ultima dată în faţa bătrânului şi să-i pună ultima întrebare. Să nu-şi zică pe urmă că n-au avut grijă de dînsul pînă-n ultimul moment. Poate că ţinuta marţială a feciorului cel mai apropiat sufleteşte îl va îndupleca pe bătrîn; iar dacă şi după asta se va arăta neînduplecat, ei n-au ce să facă. Vor lua-o în galop turbat, pentru a ajunge din urmă pe fete.
Alexandru nu zăbovi mult. Se întoarse ridicînd, ca şi pînă acum şi ca şi ei toţi, din umeri. Bătrînul îl primise cu duioşie, îl binecuvântase din nou şi-i dăduse zor. Fetele trebuie să se fi îndepărtat bine, îi mai spusese. „Daţi frîu bine la cai!” Şi pe urmă îşi scoborîse iar ochii în cartea deschisă înainte-i pe birou. În Codul civil adnotat. „Hm, dacă mai stă cineva într-o astfel de vreme de Codul civil adnotat…”
Dădură îndată pinteni şi caii o luară în pas grăbit. Deocamdată se înţeleseseră s-o ia numai repejor şi apoi, după ce vor ieşi din sat, să-şi dea drumul în galop. Satul rămăsese pînă acum liniştit: o febră mocnită se vedea, nu-i vorbă, şi aci, chiar fără să vrei. Dar oamenii, care n-avuseseră să se plîngă prea rău de boieri ca prin vecinătăţile mai apropiate ori mai depărtate, nu îndrăzneau încă să izbucnească. Cei mai mulţi şi mai înfierbîntaţi, neştiind ce să facă, o luaseră spre satele îndepărtate, pentru a întîlni pîrjolul şi a prinde curaj. Dar mai rămăseseră şi aci destui, şi în ochii tuturor se putea citi uşor aşteptarea vicleană şi nerăbdarea febrilă. Plecarea trăsurilor cu fetele se făcuse în văzul întregului sat. Bătrînul avea dreptate. Dacă porneau de cu noapte, poate nu se prindea de veste! Acuma plecarea aceasta în văzul tuturor avea să înteţească şi mai mult spiritele; iar un galop fulgerător ar fi însemnat cu siguranţă dezlănţuirea îndrăznelii. Aşa, oamenii aveau să vadă că băieţii numai doresc să-şi ajungă şi să-şi însoţească surorile, dar că nu se grăbesc deloc, că bătrînul stă pe loc că în urmă-le curtea n-a rămas de izbelişte. Pe bătrîn îl aveau ei în mare cinste şi preţuire. Cu băieţii s-au mai pus împotrivă uneori şi băieţii au fost câteodată poate prea crunţi la mînie; dar bătrînul a intervenit totdeauna împăciuitor şi suveran, potolind lucrurile cu dreptate chiar atunci cînd ea nu era în totul de partea copiilor săi. Abia acum feciorii înţeleseră că în rămînerea bâtrînului, că în încăpăţînarea asta de a înfrunta singur urgia, nu era tocmai un grăunte de nebunie.
La marginea satului, fraţii fugari dădură peste trăsurile surorilor, care se întorceau aşa cum plecaseră. Chiar ţăranii le opriseră şi, după prelungi parlamentări cu fratele cel mic, [le] făcuseră să întoarcă. Ţăranii vesteau că în satele pe unde fugarele aveau să treacă, răscoala izbucnise. Şi cum ei nu doreau ca fetele boierului să se piardă aşa uşor, mergînd la moarte sigură, mai bine se împotriveau ei acum la plecare, aducîndu-le cu sila acasă, iar fetele şi tînărul domnişor aveau mai tîrziu să le recunoască despre asta.
Însă domnişorul cel tînăr observase şi astfel şopti el fraţilor săi, cînd fură împreună, că ţăranii îşi făceau pe furiş cu ochiul şi îşi ascundeau zîmbetul. Un călăreţ sosise între timp dinspre Olt, un om de aci din sat, şi sătenii îl înconjuraseră îndată, împingîndu-l mai departe de trăsură, şi apoi mai pe urmă abia îi lăsară drum spre odraslele boiereşti, ca să le povestească înfricoşat, exagerat şi cu rîs stăpînit în colţul ochilor, că în drumul lui dăduse doar de foc şi pîrjol. Dar fetele şi tînărul domnişor bănuiseră că adevărul fusese altul, că drumul era liniştit spre Drăgăşani şi că nou-sositul îi păcălea, îndemnat de ceilalţi. Ele chiar vroiseră să arate că nu se tem şi că vreau să înfrunte urgia, orice ar fi să se întîmple, iar Dorel, fratele cel mic, dăduse ordin vizitiilor să mîne. Ce-or să aibă răsculaţii cu nişte domnişoare şi cu un băiat tînăr? însă oamenii au rîs atunci cu înţeles şi cu murmure de şagă. Ei nu puteau spune pe faţă — au răspuns care şi care — ce ar putea să aibă oamenii înfuriaţi şi scoşi din minte cu nişte mlădiţe boiereşti atît de fragede şi frumoase, dar ei îşi fac datoria să nu le lase să alerge cu ochii închişi spre… Batjocură şi moarte.
— De ce să se bucure alţii?… icnise un glas mai dinspre margine.
Dar cuvintele lui fuseseră întrerupte de zbucnetele de mustrare şi de rîsete, de vălmăşag de tot felul de strigăte şi îmbrîncituri, ca să se facă loc, pentru a se întoarce caii. Şi tot ţăranii apucaseră caii de zăbală, întorcîndu-i şi pornind trăsurile înapoi spre curte, cu mare alai.
Tocmai bine ajunseră atunci şi fraţii cei mari: şuvoaiele ţărăneşti îi cuprinseră şi pe ei şi călăreţul sosit de curînd le dădu veşti înspăimîntătoare, în zarva şi în rîsetul celor de pe jos. Conacurile fuseseră rase de pe suprafaţa pămîntului, boierii măcelăriţi, cocoanele şi domnişoarele batjocorite. Şi priviri de lăcomie se furişau la aceste înfricoşate descrieri spre trăsurile care veneau în urmă. Pentru că nici feciorii cei mari nu se împotriviseră apei omeneşti întîlnite în drum şi făceau şi ei cu capul plecat şi încruntat cale întoarsă spre casa părintească părăsită…
— Lumea e rea, se amestecară cu vorba noi glasuri de ţărani, care ieşeau nesimţit din toate părţile şi se înmulţeau.
— Unii sunt mai repezi la mînie!
— Noi suntem mai răbdători!
— Noi vrem să ştim ce şi cum…
— Noi aşteptăm şuvoiul cel mare, rivoluţia asta când o veni… ea să hotărască… nu ne ridicăm de capul nostru…
Şi astfel creştea cuvîntul din limbă în limbă, făcîndu-şi necontenit avînt de ameninţare, dar nu trecu încă peste margine nici cînd ajunseră la poarta curţii.
— Ş-apoi cu boierii noştri nu vrem să aibă nimeni de-a face… glăsui tare cineva cînd trăsurile şi călăreţii boiereşti sfîrşiră de intrat în curtea conacului.
Ţăranii nu păşiră mai departe, rămaseră toţi în afara porţilor grele de stejar, cu uşorii fieruiţi în stupi de zid. Dar ei traseră singuri, porţile pe dinafară, strigînd şi glumind cu slujitorii, care petreceau pe după inelele groase ale drugilor lăcate grele şi mari cât o oca fiecare.
— Pune-le, mă, să vezi cum sar ele la noapte.
— Dacă vrei, îţi mai aduc şi pe ale mele, că tot le vin eu de hac cu toporul meu.
— Da stejarul ăsta e fier, mă? El nu arde?
Şi un glas de flăcăiandru, lung şi zîmbat, ţîşni dintr-un cap ţuguiat, de sub flacăra jucăuşe a unor ochi albicioşi şi desfrânaţi.
— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin la domnişoarele noastre… Fiecare sat să-şi vadă de boieroaicele lui…
Şi ţipătul desfrînat se desprinse limpede şi sări sprinten la urechile din trăsuri şi în auzul fraţilor care descălecaseră şi care ajutau surorilor la scoborîre. Dar cel mai bun lucru era să te faci că n-ai auzit nimic sau să înţelegi numai partea bună din nemernica obrăznicie. Boierul Take Asan apăru în cadrul uşii celei mari şi consideră priveliştea cu aerul lui calm, cu ochii lui vineţi, cu maiestatea impunătoare a micilor lui favorite. Şi rumoarea de la poartă căzu deodată în faţa bătrînei dar zveltei apariţii.
— V-aţi întors, aşadar! grăi el atunci liniştit. Cînd v-am văzut venind cu ţăranii, am crezut că v-aţi pus în fruntea revoluţiei, rîse apoi cu seninătate de propria lui zeflemea, care nu avu darul să ridice nici un nor de pe fruntea şi de pe ochii odraslelor lui.
Tincuţa, cea mai mică dintre fete, privise toate astea cu ochii măriţi de uimire. Ea înţelesese întîi, cînd ţăranii le-au împresurat trăsurile, că de acum nu mai pot să aibă grijă de nimic şi că pot să se întoarcă liniştite la casa lor. Ţăranii lor sunt cu ei, ei nu se vor mişca, ei vor apăra pe bătrîn şi pe familia Iui întreagă de furia hoardelor cărora le-ar putea abate prin minte să dea o raită şi princoa. Ea singură a ascultat, fără nici o îndoire de suflet, poveştile înfiorătoare ale călăreţului nou-sosit dinspre Drăgăşani şi a fost singura să se mire de ce fratele ei cel mic şi surorile celelalte mai stau de cumpănă şi parlamentare. Rîsetele ţăranilor, care adiau nelinişte în sufletele celelalte din trăsuri, ei îi păreau sincere şi fireşti, la un popor şugubăţ ca românul, şi-i păreau chiar prieteneşti. Numai ochii cu pîlpîiri albicioase şi sfruntate ale băieţandrului acelui înalt şi cu capul ţuguiat, pe care nu-şi aduce aminte să-l mai fi văzut pînă acum prin sat, i se păreau cam curioşi, prea îndărătnici şi prea impertinenţi pentru un fecior de ţăran cînd ridică privirea la fete de boier Dar de bună seamă că în ziua aceasta, cînd ei se dau cu atîta avînt şi bucurie de partea curţii, puţină intenţie de apropiere mai îndrăzneaţă nu trebuie luată chiar de-a dreptul necuviinţă. Poate că aşa e privirea omului aceluia; oricum ar fi, însă, datoria ei în asemenea împrejurare e să se facă a nu băga nimic de seamă şi a interpreta totul în chipul cel mai favorabil cu. putinţă. Însă oricît încerca să evite acei ochi obraznici, ei ţîşneau deodată în faţa ei şi o umpleau, ca de indignarea unei grele insulte, de cutezanţa şi de stăruinţa lor ofensatoare. Oricît d-şoara Tincuţa îşi impuse să pară că nu observă nimic, îşi simţi obrazul roşind sub dogoreala privirii desfrânate. Fata şi-a întors faţa în altă parte tocmai cînd călăreţul vorbea de batjocură şi de moarte. Ea n-a cuprins încă lămurit sensul adevărat al cuvântului batjocură, ea s-a gîndit la o batjocură ca orice batjocură, ofensă, injurie, palmuire, aşa cum a fost batjocorit Isus pe drumul spre Golgota. Mai mult s-a răzvrătit sîngele ei tînăr şi curat la auzul cuvîntului de moarte. Dar atunci cineva a strigat: „De ce să se bucure alţii?” şi vorbele acestea au fost cele dintîi care au sădit un grăunte de nesiguranţă şi în sufletul ei. Abia atunci a privit în lături spre surorile ei mai mari şi le-a văzut strîngînd buzele palide, încercînd să-şi ia aer că n-ar fi auzit şi n-ar fi înţeles nimic. O clipă a mai încercat să creadă într-o simplă amăgire a înţelegerii ei; poate surorile sale erau numai plictisite şi obosite de atîta larmă şi atîta ezitare, ca şi dînsa. Şi uşor ridică pleoapele lungi înspre marginea de unde venise vorba cea curioasă. Cum? De ce bucurie putea fi vorba? Iar acolo stătea acelaşi vlăjgan lung şi cu capul ţuguiat, pe care-l ţuguia şi mai mult căciula neagră, cu vîrf înalt şi ascuţit. Ochii lui ardeau în plină flacără albă şi acum rînjetul se despică pe faţa sinistră. Tincuţa îi înţelesese în sfîrşit sensul groaznic, identic cu al vorbelor ce-i păruseră fără sens cînd fuseseră rostite.
Pe urmă veniseră fraţii. Întîlnind alaiul spre curte. Tincuţa nu mai privea acum nici cu simpatie, nici eu teamă, în lături, la şirurile de căciuli ce se mişcau ca apa învălurată de-a dreapta şi de-a stînga trăsurii. Doar coada ochiului ei oblicea fără voinţă aceste curgeri negre, care însoţeau trăsura, şi negrul de pretutindeni îi strîngea inima mai mult decît orice. Raza ochiului ei se răspîndea fatal la înălţimea cuşmelor însoţitoare, astfel nu avea cum să vadă ochirile obraznice ori rînjetele sinistre, răsfrîngîndu-se de sub aceste întunecate ţuguiri de oaie neagră. Dar gîndul ei ghicea sub fiecare căciulă aceiaşi ochi albicioşi şi aceeaşi fixitate de pătrundere cu care băieţandrul necuviincios o ţintise.
Numai la un hîrtop ochiul ei trebui să descopere o figură bătrînească, sub o cuşmă cu fund drept ca potcapul rusesc. Era o figură blîndă şi necăjită şi Tincuţa simţi îndată strîngîndu-i-se inima în piept, îndurerată de o tragică neînţelegere; cum pot să fie, ce pot să caute chipuri blînde, suflete bune, în această strînsă, compactă şi vicleană escortă? Ea ridică din nou fruntea pentru a-şi întipări şi mai bine în minte chipul care nu arăta nici un fel de ură, ci numai tristeţe şi bunătate. Şi nu văzu decît iarăşi valuri, care se înalţă şi cobora, de căciuli negre, capete lăsate în ţărînă, profiluri veştede şi stafidite şi numai cîteva priviri semeţe şi înfruntătoare. De sub căciulile aplecate, observă ea, ieşeau cuvintele mai domolite şi, crezu, mai împăciuitoare, care păreau a aştepta o înţelegere înainte ca zăgazurile furiei şi ale nebuniei să se ridice: „…Lumea e rea”… „Noi vrem să ştim ce şi cum”… acestea erau vorbele care trebuiau ascultate cu luare-aminte, pentru că ele cuprindeau într-însele grăuntele cuminţeniei şi al dreptei judecăţi… Şi ea ridică fruntea şi ochii mai cu încredere. Dar alte glasuri se auziră… „Noi aşteptăm şuvoiul cel mare să hotărască”… şi ea tresări înfiorată la ideea acelui încet şi greoi şuvoi ca un fluviu de humă. acelui imens şuvoi de figuri străine însălbăticite şi sinistre, de coase şi topoare ridicate, de flinte învechite ca-n îngrozitoarele stampe din cărţile de istorie. Şi atunci i se dezveli limpede în minte amintirea revoluţiei celei mai mari, pe care o citise şi la care gîndise mai adînc înainte, şi convoiul lor sumbru i se păru caleaşca nefericitului rege Ludovic şi a Mariei Antoaneta, de soarta căreia plînsese, de cîte ori, cu adevărate lacrimi. Aşa au fost prinşi şi acei nobili şi regali fugari la marginea ţării, aşa cum au fost opriţi şi ei astăzi tocmai pe hotarul satului! Asemănarea unor astfel de împrejurări umplu întîi de duioşie sufletul tineresc al Tincuţei şi imaginaţia ei mlădioasă şi cultivată: dar fiorul cumplit, care însoţi, ca un spăimîntător fulger neîntrerupt, deapănul imaginilor ce se răsuciră firesc mai departe, suflă în căldura sufletului ei cu adevărat vîntul îngheţat al pustiirii de orice nădejde şi al groazei fără scăpare şi, abia atunci simţi, alături, mersul dîrz şi ţeapăn, ca de arătare strigoiască, al flăcăului cu ochii albicioşi. Se aciuiase pe nesimţite de trăsură şi acum mergea lîngă ea. Nu se uită într-acolo, nu clinti ochii. Dar duhoarea lui tinerească şi sălbatică o umplu tot timpul de suflul lui cald. Într-o vreme putu să vadă chiar laba de bestie, enormă şi grea pe burduful acum strîns al coşului trăsurii. Apăsa acolo cu siguranţă calmă şi robustă, ca într-un semn de luare în posesiune. Tincuţa se cutremură întreagă şi-şi simţi sufletul strîngîndu-se în sine şi închircindu-se ca o nucă veche. Şi-nchise ochii, ţinîndu-i astfel tot drumul pînă la poarta curţii, pentru ca în dosul pleoapelor să privească zdrobită agitaţia cumplită de torţe însîngerate, cu chipuri însălbăticite de fiare omeneşti, ochii siniştri de om împerechindu-se cu ochii de puşcă şi de revolver. Ar fi murit cu siguranţă de spaimă dinaintea unor astfel de fioroase fantasme, dacă mersul molcom şi legănat al trăsurii şi perna moale de piele nu i-ar fi adus indirect siguranţa că pe retinele ei se mişcă acum numai imagini. Mai ales căldura prietenoasă a pernei, care-i pătrundea prin crupă şi prin şira spinării, o făcea să descopere că în dosul pleoapelor propriu-zise s-ar mai afla un rînd de pleoape, cu care poţi să astupi la rînd şi imaginile închipuirii. Într-adevăr, ea trase şi aceste perdele ale sufletului, dar nu putu acoperi cu desăvîrşire totul. Ci-i plăcu să păstreze jocul luminos de torţe roşii şi galbene, care o distra într-adevăr în spaima ce-i imprima prezenţa animalică de-alături, ca pe un copil înfricoşat de bubuituri, jocul luminilor la o sărbătoare patriotică. O deşteptă de-a binelea şi o făcu să deschidă ochii la lumina zilei clătinătura puternică a caleaşcăi, cînd întoarse prea din scurt dinaintea podeţului ce da spre poarta curţii. Mîna cea enormă şi căciula ţuguiată dispăruse de lîngă trăsură; ea inspiră atunci adînc şi ridică faţa spre albastrul însorit al cerului ca pentru a absorbi de acolo licoarea înviorătoare a uşurării subite. Îşi opri gîndul să dea înţeles glasurilor şi ameninţărilor ţărăneşti care sporiseră iarăşi aci la poartă. Tot sufletul ei se animase de infinitul albastru, pentru că el era acum ca-ntotdeauna minunat de clar şi dulce şi se părea că vin necontenit spre ea din adîncuri de slăvi cete peste cete de nefiinţe albastre, din ce în ce mai albastre. Şi asta o mîngîia şi o întărea şi o mulţumea nespus, pînă cînd deodată un chirăit ascuţit şi lung, articulat apoi, i se înfipse în ceafă ca un pumnal foarte rece şi apoi fierbinte, înfiorător de fierbinte.
— Facem moarte de om dacă s-o amesteca striin la domnişoarele noastre… Fiecare sat să-şi vadă de boieroaicele lui…
*
Lumea a plecat de mult din dreptul porţii şi e o tăcere adîncă în împrejurimile conacului. Zadarnic ochiul căuta prin ferestre vreun grup care să meargă sau vreun grup care să stea, ori măcar un om, un singur om, de bună seamă chiar un suflet vrăjmaş, care dă târcoale şi face planuri de atac. Nimic decît tăcerea teribilă care le spune limpede că nu e nevoie de nici un plan de atac, care le rînjeşte în dispreţ că nici o pregătire de apărare nu le va folosi la nimic.
De aceea, poate, ei, toţi aceşti voinici feciori, unii dintr-înşii vestiţi zece poşte depărtare pentru curajul lor, au coborît pînă şi armele vechi, ruginite, din panoplii şi din pod, le-au uns şi le-au lustruit şi pe acelea, pentru a înarma braţul şi celui din urmă rîndaş. Dar ei văd singuri că e ceva caraghios în această pregătire excesivă, cu puşti de cremene şi cu pistoale de pe vremea lui Tudor Vladimirescu. Cel mai tînăr, Dorel, care şi-a terminat de curînd armata, regretă că n-are o mitralieră aci. Totul ar fi salvat, „oricît ar fi ei de mulţi”. Iar singurul fricos, Manole, înşiră solemn slujitorilor comandamentele stării de asediu: trădarea e pedepsită pe loc chiar de vecinul din dreapta ori din stînga, pe loc, cu moartea… Asemeni şi dezertarea, în privinţa căreia el îşi arată cel mai vehement şi mai ameninţător dispreţ.
Dar unde să se facă apărarea? Din casă sau de afară? De la poartă şi de la şoproane şi apoi să se retragă pas cu pas, adăpostindu-se pe după meterezele ferestrelor? Conveniră, după aprinsă voroavă, curtea să fie lăsată la voia întîmplării. Aşadar, hambarele de grîu şi vitele şi păsările vor fi în voia furiei lor.
— Şi bieţii cai!
Însă numai astfel se poate obţine o bună apărare. Fulgerat îndată, cel care îndrăzneşte să se apropie. Jos, la parter, sunt tocmai bine atîtea ferestre şi uşi cît pe jumătate numărul păzitorilor. Vor fi, aşadar, cîte doi păzitori de uşă sau de fereastră. Dacă ar fi şi fetele înarmate, într-unele locuri ar fi cîte trei. Însă dacă ei dau întîi foc hambarelor, atunci acoperişul casei e ameninţat. Prin dos, în partea dreaptă, grajdurile şi staulele se apropie mult de casă, cîteva coteţe de cîini, ameninţate de foc prin contact direct, se apropie zdravăn de lemnăria uşilor din dos. Acolo, cu prevedere, strînseră hîrdaie şi găleţi pline. Acolo aveau să dea ajutorul femeile care slujeau în curte şi în casă. Dar şi domnişoarele cele mai inimoase hotărîră să se afle aci în timpul atacului şi să fie şi ele de folos.
Şi toţi se îmbărbătau astfel, toţi îşi arătau străşnicia spre înstrăşnicirea celorlalţi şi nici unul nu se hotăra să descopere şi perspectivele mai sumbre, pe care gîndul pur şi firesc le scosese în văzul minţii fiecăruia din dosul acestor îmbărbătări şi acestor accente de vitejie.
Dacă totuşi focul se comunică prin scîntei şi chiar prin încălzirea prea mare a grinzilor acoperişului şi podul începe să ardă?… Dacă, odată scăpaţi de acest pericol, asediul se prelungeşte zile şi nopţi, iar atacurile sunt mai numeroase decît proviziile lor de muniţii, astfel ca, înainte de a se ivi armata de la oraş, să se întîmple grozava capitulare, cu măcel, cu schingiuiri, cu bestialităţi?
Tincuţa — care a pus multă şi avîntată încredere în pregătirile şi îndîrjenia fraţilor ei şi a ajutat la prefacerea sacului de alice pentru lup în cartuşe — spre seară n-a mai crezut în nici o biruinţă, în nici o speranţă de scăpare. Într-adevăr, palele de neguri soseau din văzduh prea pe furiş şi prea pe nesimţite ca să nu-ţi sugereze ideea unei mîini furişe, invizibile şi sigure, dînd pradă fioroaselor limbi de foc frageda lor cetăţuie. Ba chiar, cine ştie, o mînă dinăuntru, o mînă trădătoare, care se preface că apără şi care doboară pe la spate? Cu cît negura se îngroaşă, ea nu mai crede în nimeni şi în nimic. De deasupra-i, o alungă încolăcirile de balauri ale focului, pe uşa salvării o aşteaptă ochii albicioşi şi rînjetul zîmbat şi bestial al necunoscutului deşirat şi fioros. Dar cui poate ea să se plîngă de această presimţire care nu-i mai dă pace? Mai întîi că e cu neputinţă de formulat, chiar surorilor, care poate sunt muncite de fantome la fel, cu atît mai groaznice şi mai chinuitoare cu cît sunt mai de tăinuit, mai oribil de spus, mai cu neputinţă de expulzat întru uşurarea sufocantei apăsări. Cu atît mai puţin fraţilor, a căror întreagă încredere şi pregătire inutilă şi caraghioasă nu mai apare decît ca un necurmat acces de delir; nici bătrânului, singurului om din această hărmălaie căruia nebunia îi dă un straniu calm, un înfiorător surîs de şagă şi ironie înspre partea favoritului stîng. Tincuţa nu mai crede în nimeni şi în nimic. Iar negura se lasă compactă şi grea. Incendiile se zugrăvesc acum pe fundalul nopţii imense şi apropiate. Le vezi numaidecît ce ieşi pe peronul casei sau îţi arunci ochii pe fiecare fereastră. Sunt numai la trei kilometri sau mai aproape şi acum poţi denumi uşor pe vecinii a căror avere o mistuie şi o distrug. Dar chiar fără să te uiţi anume, simţi prezenţa focului în aer, noaptea are un fel de coloare gălbuie-roşiatică şi e suflarea imensă a unui duh de pustiire care se apropie, se apropie. Tincuţa se zvîrcole deodată într-o puternică tresărire şi porneşte, cu stranie privire, cu muşchii feţei încordaţi, spre sufragerie. Acolo e cuţitul mare şi grozav de tăios, pentru pîine. Îl ia şi revine printre ceilalţi. ţinîndu-l ascuns în cutele poalelor. Cu gîndul îi mîngîie luciul rece, care pe urmă va deveni cald, din ce în ce mai cald, cu cît apăsarea va fi mai adîncă. A avut deplină această senzaţie adineaori în trăsură, cînd răgetul aruncat numai pentru dînsa de la poartă i s-a înfipt metalic, parcă nu în auz, ci în ceafă. Acum nu mai se teme de nimic. Acum poate aştepta în linişte şi priveşte cu milă pregătirile fraţilor ei, cu durere înăbuşită, pentru a nu se preface în zbucnet greu de lacrimi. Încordarea de ceară împietrită a surorilor ei.
*
— Vin! se aude deodată strigînd pe scara etajului. A strigat fratele cel mic, care, de bună seamă, a pîndit pînă acum, avînd misia de observator.
— Vin! Vin! răsună şi de afară şi toţi care mai erau în curte dau buluc înăuntru pe intrarea cea mare.
— Să ferece uşa! răsună comenzile lui Codin.
Toţi se privesc pămîntii şi solemn. Ochii lor se feresc să-şi spună că e zădărnicie ce fac, poate şi pentru că femeile s-au strîns, una într-alta, în mijlocul antreului. Tincuţa. calmă şi galbenă, strînge plăselele cuţitului; dar noduleţul care i-a rămas toţ timpul în gît şi pe care l-a strâns, l-a strâns cu gîndul, pînă l-a făcut cît se poate de mic, acum se dezvoltă deodată; din boabă de mazăre devine alună, din alună, nucă, şi din nucă, măr domnesc şi o înnăbuşă cu desăvîrşire. Dar ea e încă stăpîmă pe pasul ei şi asta o asigură că va şti să fie tare şi hotârîtă. Are chiar puterea să se îndrepte la fereastră, ba încă să caute şi să găsească fereastra cea mai bună de privit. Şi vede într-adevăr, atunci, alaiul lung şi luminat de noaptea incendiată. Căci nu sunt mai mult de două, trei facle de răşină poate în mîinile nenumărate ale imensului balaur omenesc. Dar bat de departe luminile torţelor imense ale celorlalte incendii apropiate. Trebuie să fie satul întreg, şi mai mult chiar, cu cei plecaţi să vadă cum se petrec lucrurile în vecini şi acum reîntorşi şi cu alţi mulţi veniţi din comunele învecinate, ca să fie de îndemn şi curaj la stîrpirea totală de pe suprafaţa pămîntului a lighioanelor boiereşti în dreptul curţii, rîul omenesc s-a împărţit în două: o parte a început ocolul ogrăzilor, pe dinafara zidului împrejmuitor, alta, grosul şuvoiului, s-a năruit asupra porţii Cîinii sloboziţi din lanţuri au început deodată larma lor asurzitoare. Ei umb1ă, turbaţi, de-a lungul gardurilor înalte de zid, în dosul cărora simt şi aud mişcare şi sfadă. Oamenii cei greoi se lasă pe vine, ca să se urce pe spinarea lor cei mai tineri şi mai abili.
Dar cei mai aprigi dulăi s-au repezit asupra porţilor de stejar unde luminează faclele şi unde topoarele au intrat în funcţiune. Înăuntru, fraţii s-au instalat la locurile lor de apărare. Tincuţa nu-şi găseşte însă nicidecum locul ei. Ar sta lîngă Codin, dar Codin e ca un comandant care merge din fereastră în fereastră, să dea porunci şi curaj, cu glas răguşit şi uneori stins de tot, de neauzit; ar sta lîngă Manole, dar tremurul şi groaza acestuia sunt atît de vizibile, că ea e sigură: pe aici se va produce capitularea. Dintre toţi fraţii, cu adevărat îndîrjit şi viteaz, chiar mai stăpîn pe sine decât Codiri, este cel mai mic, DoreL Dar Tincuţei îi este prea milă de această vitejie inutilă ca s-o ogoaie şi s-o abată cu neîncrederea şi cu groaza ei. Şi deodată îşi aduce aminte de bătrân. Tata, unde e tata? Pe tata l-au uitat toţi: pentru el n-a rămas nici un loc, nu e postat la nici o fereastră. Tatăl e sus în biroul lui. Oare el n-a simţit rumoarea din aer, n-a văzut sosind cetele ţărăneşti, nu aude larma şi bufnetul de topoare de la poartă? „Tata!” şopteşte îngrijorată Tincuţa şi se repede pe scări. În sus, spre biroul lui, unde bătrînului îi place atîta să şadă. Să se fi întîmplat ceva, bătrâneţea să fi luat înaintea ţăranilor? Tincuţa strânge cu putere plăseaua cuţitului. Dacă e aşa, totul ar fi simplu, nespus de simplu totul se va săvârşi cît se poate de uşor. şi mîna ei mică strânge nervoasă mînerul de lemn vîrtos.
— Tată! geme cînd pătrunde în biroul întunecat. Tată, unde eşti, scumpul meu tată? geme ea, cotrobăind cu ochii înfricoşaţi dar hotărîţi, chilimul pufos de pe podea.
În dreptul ferestrei s-a mişcat ceva şi apoi bătrînul s-a îndreptat spre dînsa:
— Tu eşti Tincuţa?…
— Tată, eşti aci… ai auzit?…
El o atrage la pieptul lui şi o mîngîie pe frunte:
— Lasă, nu e nimic, îi spune, ai să vezi că n-are să fie nimic! şi zâmbeşte straniu. În întunerec. că Tincuţei i se face deodată frică.
Bătrînul s-a apropiat de fereastra care vede spre poartă şi Tincuţa s-a apropiat de fereastra care dă înspre sat. De aci se vede şi mai bine printre acarete, o porţiune din zidul împrejmuitor. Luna. de bună seamă, că s-a înălţat larve, de vreme ce Tincuţa poate să distingă lămurit, chiar de la prima aruncătură a ochilor, pe îmbrăcămintea de tablă care acoperă creştetul zidului, două mîini omeneşti care s-au căţărat acolo. Ea e gata să dea ţipăt, însă ţipătul se preface în spaimă, dincolo de sunet, cînd vede mîinile mişcîndu-se, căutînd o bază mai largă între ele, apoi deodată în dreptul lor. din afară, un ţugui de căciulă apărînd şi un cap… un cap zîmbat… el… Mîinile ei s-au încleştat asemenea pe fereastră şi e pierdută, picioarele-i refuză să se mute, glasu-i refuză să-i vină în ajutor. Zîmbatul s-a ridicat acum în muşchi, de bună seamă mai e ajutat de cineva din afară. Apoi, cînd se ridică bine în picioare, el desface braţele cruce, ca şi cînd toată zarea cuprinsă în desfacerea lor, cu toată curtea şi cu tot ce se află înăuntru, au fost în sfîrşit cucerite şi simt de acum ale lui. Dar l-au simţit şi parte din cîini şi ei se reped cu vuiet mare încoace; însă, dezorientaţi de topoarele care bat la poartă, nu ştiu acum unde să mai alerge; dar în dreptul zîmbatului au rămas îndîrjiţi doi ciobăneşti mari cît juncii. Alţii vin, se opresc, se caţără mînioşi pe zid şi se întorc la poartă, dar aceşti doi junei ciobăneşti s-au înfipt pe loc, aşteptînd săritura de sus cu scrîşnet şi sclipit de moarte în ochi.
Tincuţa n-a mai putut să privească mai departe. Un şuvoi de sînge parcă i s-a revărsat în cap şi s-a aşezat între ochi şi cuget. Ea bîjbîie cu mîinile în gol şi dă să strige: „Tată, tată…” Chiar izbuteşte să bolborosească, dar nu vine nimeni în ajutorul ei, bîjbîie cu mîna ca o oarbă, dar cum dă de speteaza unui fotoliu îşi recapătă îndată firea şi priveşte în juru-i. Tatăl ei nu mai e aci… Uşa larg deschisă, în odaie e întunerec, tăcere şi o singurătate înfricoşătoare. Iar acolo, afară, pe muchea zidului, apariţia aceea sinistră, cu braţele în sus, lungită şi caricaturizată de lună. Nu îndrăzneşte să se mai uite într-acolo. Ce a făcut?… Mai e la locul lui? A sărit? O caută? Cîinii bat într-una, într-o dezlănţuire frenetică culminantă. De jos de pe scări, răzbat crîncene glasuri… Au răzbit? Au pătruns?… Tincuţa se apropie de fereastră, înainte de a porni în goană sus, cît mai sus, în înaltul podului, în turnuleţul de lemn, flăcările ce vor izbucni în curînd s-o ajungă mai repede decît fiarele omeneşti. Bestia cu cap ţuguiat este încă acolo, pe creştetul zidului. Zîmbatul n-a îndrăznit să sară; el s-a întors însă şi apucă alte mîini, care se înălţa din afară… Un ţugui nou, negru, se înalţă acum… Dar Tincuţa şi-a găsit gîndul mîntuitor… Strîngerea pură a flăcărilor o simte pe braţele ei, pe şolduri, pe şale… o învăluie felin şi o înăbuşe arzător… Aruncă departe cuţitul şi privirea ei se munceşte înfricoşată spre masa de mijloc; i s-a părut numai. Negura a şters o clipă silueta zveltă a lămpii mari cu picior, dar ochii ei scrutători au descoperit-o iarăşi, ca pe un far îndepărtat, întunecat, dar mîntuitor. Şi asigurată, se apropie din nou de geam. Se găsesc acum pe gard mai multe chipuri tinereşti, sălbatice şi tăcute; iar de după zid se înalţă alte perechi de mîini, şi altele şi altele. Cei de sus ajută la ridicare, mutre noi, fioroase, alţii agită, în lumina lunii sau în lumina zariştilor incendiate, topoare cu luciul ameninţător, ori furci cu trei ţepi fioroase, ori pistoale lungi, pe jumătate puştilor şi chiar săpi. Iar de jos, dinăuntrul casei, prin uşile întredeschise, răzbate abia acum, în urechile ei, vuietul unei violente dispute: glasurile se desprind totuşi, unul după altul: al tatălui, piţigăiat şi poruncitor; al lui Codin, din cîte un urlet inform, ciopîrţit de bună seamă de silabele răguşite şi stinse; al lui Dorel, limpede şi arzător, urmînd totdeauna aproape imediat pe al bătrînului; al lui Manole, furibund şi înnebunit, fără şir. Tincuţa zîmbeşte uşor şi caută iarăşi înapoi la lampă. Cei de jos încă nu şi-au găsit moartea cea mai convenabilă, dar a găsit-o ea pentru dînşii. Focul va porni de aci, din casă, de sus, din mîna ei. De sus! Şi bestiile de jos vor privi, uimite, flacăra căzută din cer, crescînd, crescînd, crescînd, crescînd…
Se apropie pentru ultima dată de fereastră. Acum creştetul zidului era înţesat de trupuri omeneşti agitate, de coase şi securi, de guri urlătoare, de braţe însălbăticite. Capul zîmbatului se menţine deasupra tuturor. Răgetele lui par mai puternice, ochii lui vreau să împungă ferestrele întunecate, el e însufleţitorul. Şi deodată porneşte chirăitul lui mai tare decît orice alt glas şi zgomot: „Ura”! Un ura formidabil… şi mai ce? Tincuţei i s-a părut sau a auzit într-adevăr şi de data asta: „Boieroaicele?” Apoi, asmuţite de acest strigăt, sub ochii-i deodată, toate aceste namile omeneşti s-au năruit, ca un zid, în hărmălaia agitată a spinărilor de cîini. Începutul vălmăşagului, ţipete, scrîşnete, răgete de durere… S-a retras atunci tremurătoare, frîntă, uşoară ca o stafie… Cearta de jos părea acum să fi ajuns la paroxism… chibriturile le ştia în cutia măsuţei de lîngă sobă… S-a apropiat tremurătoare, dar liniştită, şi a aprins. Dar primul chibrit s-a stins de prea marele tremur al braţului. În suflet, însă, se simţea liniştită şi a aprins pe al doilea, care s-a stins de asemenei. Atunci s-a apropiat de masă, ca să-şi amăgească braţul şi, într-adevăr, acolo a izbutit să scoată globul lăptos al lămpii şi sticla uşor. Iar chibritul, de data asta, s-a aprins victorios, a înflăcărat fitilul ridicat. Lumina a apărut triumfătoare de sub sticlă; ea a clătinat uşor lampa, să vadă dacă mai e gaz într-însa. Pîntecul de faianţă reliefată de flori şi grupuri omeneşti era plin; plesnită de podeaua uscată, a turnuleţului, gazul răspîndit va cotropi îndată tot lemnul trăgînd spre el, ca o enormă gură aspiratoare, flacăra jucăuşă.
Pentru mai multă siguranţă, Tincuţa luă şi cutia de chibrituri cu sine, iar deasupra sticlei înfipse din nou globul, ca flacăra să nu se stingă pe drum…
*
Când porni spre uşă, simţea cum i se înmoaie picioareler ca şi cînd flacăra lămpii şi-ar fi întins, prin, mîna-i şi prin trup, vinele de căldură spre alcătuirea lor de ceară. Dar curios, cum auzi pasul care urca grăbit scara se văzu deodată pătrunsă de un nou suflu de voinţă, ce o împinse voiniceşte din urmă. La început nici nu distinse dacă striga tocmai glasul tatălui ei. Cînd o atinse cu mîna pe umeri, era gata să dea drumul aci lămpii; dar o strînse cu toată puterea de picior, ca s-o aducă şi să-l plesnească, pe cel ce o oprise, cu globul drept în global obrazului: iar flăcările să izbucnească de acum în dănţuirea lor de moarte. Însă era tatăl ei: îl descoperi la timp după glas şi după mînă ale cărei degete uscate şi subţiri avansaseră pe coborîşul umărului pînă-n cîmpul vederii ei.
— Fata mea! fata mea! perfect, perfect… minunat că ai aprins lampa… Hai cu mine acum…
Şi o trăgea după el, grăbit şi înfrigurat. Ah, bătrînul, înţelesese atît de repede şi acceptase… asta îi va spori curajul, îi va spori curajul… îşi repeta ea, desperată, simţind dimpotrivă, cum îl pierde, prin vîrful degetelor şi prin vîrful pantofilor, la atingerea acelei tremurări de gelatină în care se zbăteau mîinile uscate… Bătrînul ar fi trebuit să aştepte jos şi să vină singur, mai tîrziu, spre scăparea de flăcări, în care întîi sufletul ei s-ar fi eliberat…
Dar bătrînul o îndruma într-altă parte, nu pe scara podului. La uşa balconului îi lăsă umărul şi păşi el întîi, afară, în noaptea, iluminată… Bătrînul avusese desigur, alt gînd dar era bun şi acesta, pentru că şi balconul era de lemn vechi şi uscat. Lampa ridicată lumina acum puternic pe bătrîn şi Tincuţa se înfioară în faţa acestui profil veşted, încordat de atîta dîrzenie. Dar şi în curte pătrundeau bine săgeţile luminii, întărind, în strîmta îngrădire, puterea lunii şi a reflexelor îndepărtate de focuri. Apariţia bătrînului făcu să contenească toaca topoarelor în poartă sau să fie acoperită pînă la nimicire de huietul mare al surprizei. Abia acum Tincuţa distinse că pocniturile harapnicelor erau în curte şi slujitorii alungau cîinii: şi în suflet îi învioră deodată, într-o infinitate de clipă, un sentiment de pace şi de împăcare. Dar nu fu decît o biată amăgire, mai dureroasă şi negrăit mai nedorită decît apropierea morţii, în pulpana căreia găsise ocrotire. Ţăranii din curte, doborîţi şi sfîşîaţi de cîini, abia se ridicau, sprijiniţi de ziduri sau zăceau încă. printre cadavre de animale. Doar zîmbatul stătuse si era necontenit în picioare, acolo în colţul zidului sprijinit în enorma lui măciucă. Ţinea capul sus şi din straşina de umbră a căciulii ţuguiate, ochii lui aruncau necontenit spre ea focul sălbatic a[l] luminii lor îndirjite. Tincuţa gîndi: jos erau încă fraţii postaţi la ferestre cu puştile lor. Focul avea tot timpul să înceapă de aci, in privirile stupefiate ale acestor incendiari, bădărani şi cretini, care aşteptau uluiţi să se îndepărteze cîinii şi să glăsuiască boierul.
Poate doreau să deguste în voie priveliştea atît de lumintă a ultimei zbateri de viaţă, a ultimelor încercări de înduplecare ale bătrînului care nu se resemna să moară. Da, doreau să-l audă, să-l vadă zvîrcolindu-se ca strămoşii lor, cînd le cereau iertare. Gustul sadic al spectacolului în faţa morţii preţuia instinctiv la indivizii redeveniţi în stare de bestie şi asta îi despărţea încă şi acum de bestiile propriu-zise, de bestiile totale. Vuietul din ce în ce mai scăzut al glasurilor de la poartă avea largi intermitenţe; vorbeau toţi, în toate părţile, iar faclele se trăseseră în faţă. Doar din adîncurile nedesluşite ale mesei de capete mai răzbăteau chiuituri răzleţe. Însă cei din faţă vorbeau domol: şi-n toţi ochii scînteia hazul şi consemnul tacit. Iar Tincuţa văzu dincoace de zid gura zîmbatului deschizîndu-se calm, ca un bot de fiară, care-şi adulmeca prada sigură, de care nu-l mai desparte nici un obstacol.
Bătrînul ridică mîinile în sus şi glasul lui clar răsună impunător deasupra frămîntării generale şi a lătrăturilor îndepărtate… Primele cuvinte nu se auziră bine în mijlocul gloatei: dar alte voci ţărăneşti îndemnară la linişte; această îndrăzneală de a ieşi înaintea tuturor — cu pieptul în bătaia oricărei şîneţe, cu mîinile libere, cu barbeţii colilii şi cu lampa lumimîndu-l cu putere — le muiase la toţi glasul. Iar Tincuţa ţinea înălţată lampa de porţelan cu fermitate şi îndîrjire, aşteptînd clipa cînd va socoti că flăcările trebuie să izbucnească.
— …de ce aţi venit să-mi puneţi foc casei? rostea puternic, fără nici o emoţie, bătrînul. Ce vă foloseşte vodă casa mea arsă? Ce vă foloseşte vouă să ne omorîţi?… Veţi fi împuşcaţi şi voi cînd va veni armata, iar alţii veţi putrezi în fundul ocnelor…
— Noi vrem pămînt… izbucniră atunci piepturile gloatei… Pămînt… pămînt….
La izbucnirea aceasta clocotitoare de dîrze glasuri bărbăteşti, mîna Tincuţei ridică şi mai sus lampa cu pîntecul încărcat cu petrol. Jos, zîmbetul zîmbatului se prefăcu în rîs de dinţi răi şi ascuţiţi. Dar bătrînul privi spre ea cu o adîncă satisfacţie, ca şi cum tocmai urletele de acum, ale celor de jos, le-ar fi aşteptat. Făcu iar semn cu mîna. Tăcerea se lăsă acum însă cu greu. Şi zarva detunătoare a frînturilor de cuvinte, care se încălecau, pînă în încîlciri şi anulare în huiet, nu se potoli decît iarăşi cu primele cuvinte, de o energie nouă, de o promptitudine şi de o cuprinzime concisă şi limpede, izbitoare, ale bătrînului. Vorba lungă ar fi însemnat iarăşi dezlănţuire de urlete, furie care creşte din sine însăşi, pieire şi prăpăd.
— Păi, dacă vreţi pămînt, cereţi pămînt! răcni de două ori bătrînul Take Asan. Ei bine, vă dau pămînt! Eu vi-l dau de bună voia mea… Vreţi acte, vă fac acte… Dar nu-mi ardeţi casa… Şi nu-mi luaţi tot… Lăsaţi-mi şi mie ceva… Cît de puţin… Haide, hotărîţi voi cît să-mi lăsaţi…
Tăcerea acum se întipări în adevăratul înţeles al cuvîntului. Cîteva clipe numai, dar profundă şi grea, ca nopţile de toamnă ploioasă. În cugetul Tincuţei parcă se făcu lumină vie deodată, iar rîsul zîmbatului de jos încremeni, ca şi cum moartea l-ar fi paralizat înainte de a avea timp să se îngrozească.
Bătrînul mai apucă să strige:
— Am două mii de pogoane… Lăsa-ţi-mi şi mie barim două sute… şi lăsaţi-mi conacul şi copiii… Doar v-o fi ajungînd la toţi o mie şi opt sute de pogoane… Vă fac act de stăpînire şi nimeni nu are să vă mai facă nimic… Ce vă mai trebuie foc şi omor…?
Acum izbucni adevărata hărmălaie la poartă… Zîmbatul urlă, părăsind ca ars colţul lui şi năpustindu-se să tragă drugul în lături, pentru a da drum înlăuntru hoardei agitate şi nedecise.
— Nu primiţi, strigase el, înainte de orice alt strigăt, nu primiţi, oameni buni, vă înşeală!…
Şi Tincuţa pricepu că dacă mulţimea apucă să năvălească în aceste clipe de huiet şi de nehotărîre, devastarea va începe într-o clipă şi dărnicia bătrînului nu va folosi la nimic. Dar zîmbatul se nărui zadarnic în zăbrelele porţii! Drugul rămase neclintit în belciugurile lăcătuite. În afară, pe deasupra huietului, se înstăpîneau glasuri care se făceau ascultate, mulţimea se zbătea în lături pentru a face loc fruntaşilor mişcării… Tincuţa văzu pe zîmbat căţărîndu-se pe poartă ca o pisică, pentru că sfatul fruntaşilor, luminat de facle, strîns ca într-o pîlnie, în mijlocul masei de căciuli negre şi feţe omeneşti, se trăsese în partea cealaltă a gloatei, spre marginea dimpotrivă a şoselei. În uşa balconului, în spatele bătrînului, se încadră conturul puternic al lui Codin, care nu înainta însă în lumină. Vorbi de acolo, din negură:
— Cum, tată, ne dai pămîntul?… Ne laşi muritori de foame?…
— De foame mori mai tîrziu, de foc şi cuţit pe loc… bolborosi bătrînul, fără să se întoarcă. Poate că vrei să zici că n-am făcut bine? Atunci hai să murim cu toţii…
Şi după o anumită într-adins tăcere:
— Dacă pogoanele fac mai mult decît copilul tău…
Codin nu răspunse. Tincuţa, care rămăsese în poziţia ei fandată şi energică de luminătoare a acestei grave cumpene între moarte şi viaţă, îl văzu cu capul pleoştit pe piept, cu ochii aproape închişi de încruntare.
Bătrînul zîmbi uşor şi glăsui iarăşi, abia perceptibil:
— Sunteţi mai proşti decît ţăranii… Du-te în birou şi deschide Codul civil… art. 956 şi următorii… ţine minte bine: 956… Pe urmă nu mai spune nimic, nici chiar fraţilor tăi… ca să nu simtă vreo slugă… Şi ieşiţi afară, ca să deschideţi poarta pentru delegaţia ţăranilor… Şi cu un zîmbet vag, imperceptibil:… care va veni să trateze…
*
Manevra bătrînului a ieşit întocmai după prevederile lui. Tincuţa purta acum mare grijă de lampa pe care a adus-o înăuntru în birou, la loc sigur, să nu se spargă cumva, şi a făcut-o mai mică, să nu plesnească, Şi bătrînul a părăsit balconul. Fraţii au trebuit să iasă în curte şi parlamentările au reînceput la ostreţele porţii. Pe urmă, reîntoarsă în balcon, Tincuţa a privit intrarea delegaţiei: era învăţătorul şi nouăsprezece oameni, bătrîni şi tineri. În urma lor a încercat să se strecoare zîmbatul, dar a fost apucat de braţ şi îmbrîncit înapoi chiar de cîţiva din delegaţi. Şi a fost primit cu haz mare, cu glume şi cu ghionturi de mulţimea rămasă afară. Pentru că, potrivit învoielilor, odată delegaţia intrată, porţile s-au închis înapoia ei. În biroul bătrînului au pornit atunci tocmelile. Şi după ceasuri grele de sfadă, s-a ajuns la înţeles: bătrînul nu oprea decît o sută de pogoane arabil şi avea drept să se slujească de imaşul oomun. Fraţii asistau încruntaţi la această devastare paşnică, şi neputincioşi; în orice caz, era preferabilă unei devastări cu foc şi vărsare de sînge. Cu toate astea, ei luau parte cu toată îndîrjirea sinceră la discuţie, ceea ce Tincuţei i se păru că nu-i displace tatălui ei. Numai Codin găsi ea că se retrăsese prea repede, poate pentru a nu i se observa ochii nestăpînit de luminoşi.
Din clipa plecării lui Codin, Tincuţa simţi deodată, puternică şi din ce în ce mai apăsătoare, nevoia de a deschide codul de pe masă, mic, dar gros, îmbrăcat în piele roşie şi cu muchia legăturei elegant curbată. Codul civil adnotat scria cu litere de aur pe copertă şi pe muchie. Articolul 955… art. 955… şi următorii…
Cifra i se întipărise adînc în minte, dar curiozitatea care o devora o făcea în acelaşi timp să tremure: cartea mică şi groasă, ca un presse-papier mai degrabă decît ca o carte propriu-zisă, o ademenea prea zgomotos cu voioşia roşului ei aprins ca să nu i se pară că prima ei mişcare într-acolo va atrage atenţia tuturor şi adevărul grozav îi va da îndată pe toţi de gol. Ah, zîmbetul acesta perfid de floare roşie tropicală, care strînge ca o gură mîna ce se îndreaptă înşelată spre corola ei ameninţătoare şi carnivoră! Era doar o nebunie din partea ei această curiozitate irezistibilă: expresia lui Codin, cînd se grăbise să dispară, şi seninătatea de acum a bătrînului o limpeziseră doar deplin, îi arătau şi acum prin coperta cea tare şi prin maldărul de pagini tăiate scobit, într-o curbă la fel de elegantă şi luciosă ca şi a muchiei, că acolo, la articolul 955, trebuie să fie ceva bun, minunat şi liniştitor. Şi asta putea s-o asigure îndeajuns.
Bătrînul scria acum actul, căci aşa pretinsese delegaţia, cuvînt cu cuvînt, rostind tare fiecare rînd nou; peste umărul lui se uita învăţătorul. Atunci uşa se deschise uşor, de parcă ar fi împins-o o pisică, şi Tincuţa văzu deodată, strecurîndu-se strivită, smerită, mai mult ca o închipuire decît ca o făptură, zîmbatul [sic]. Dispoziţia de rîs a feţei lui, observă acum Tincuţa, era naturală, căci era alcătuită dintr-o conformaţie specială a zigomaţilor. Ochii i-erau galbeni ca la pisici, şi numai din mijlocul lor, două licăre negre, puţin mai accentuate de umbra căciulii ţuguiate, ce-i rămăsese pe cap, săriră chiar de la început în ochii, pe faţa şi pe corpul ei, şi se înfipseră acolo ca nişte insecte negre, care nu mai pot fi smulse din carne. Pe unde venise omul ăsta?
De bună seamă sărise iar peste zid? Oamenii de lîngă uşă chiar acum băgară de seamă prezenţa lui şi îl priviră întrebător. El le răspunse cu semn de linişte şi de cuminţenie şi licăririle negre, o clipă pierite, se întoarseră iar spre ea şi o împunseră ascuţite. Dar ce putea fi sub coperta roşie? Fără să se mai poată stăpîni, Tincuţa trase uşor codul spre dînsa. Învăţătorul tocmai cetea cu glas tare, punctual, la timp, aşa cum da exemplu de cetit la şcoală, contractul de cesiune. Aşa-i găsiseră titlul: de cesiune. Cuvintele nu-i pătrundeau Tincuţei după şir în auz: erau disparate şi confuze; ea auzea vag cantităţi de pogoane şi nume de vecinătăţi: „tarlaua din vale”, „piscul Sucitului, pînă-n poalele viei lui Stancu Busuioc”. Degetele ei se înfipseră delicate, dar volnice, printre pagini. Răsfrînse codul… articolul 447, 448, 449… Întoarse un smoc întreg de file.,,Despre contractul de căsătorie”, art. 1200… 1201… Reveni…Găsi.
...Dar acoperi repede cu pagina următoare şi privi îngrijată în juru-i… Nimeni nu lua aminte la dînsa, afară de ochii de pisică, două linioare negre pe fond galben, două linii ascuţite ce rămăseseră definitiv agăţate în luminile ei.
Deschise. Art. 955: „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate chiar cînd este exercitată de altă persoană decît aceea în folosul căreia s-a făcut convenţiunea”.
Tincuţa simţi o vie decepţie în tot lăuntrul ei. Ce are a face asta cu ce se petrece aici?… Nu e nici o violenţă la mijloc… Bătrînul singur i-a poftit să contracteze şi el a scris singur, fără nici un pumnal deasupra capului. Totuşi, ceva parcă se lămurea mai bine în fundul conştiinţei sale, se făcea lumină, ca în fundul orizontului în ultimul ceas de noapte. Trecu cu mai mult curaj la „următorii”.
Art. 956. „Este violenţă totdeauna cînd, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţională după dînsa, că va fi expusă persoana sau averea să unui rău considerabil şi prezinte…”
Tincuţa ceti înainte şi trecu la notiţele mărunte ale jurisprudenţelor. Ea nu înţelegea mare lucru, dar i se părea că simte înţelesul pe deasupra rîndurilor. Totuşi gîndea într-una: „Bine, însă bătrînul i-a chemat, el i-a…” dar deodată, în fundul conştiinţei, lumina se revărsă puternic. Şi atunci parcă, surprinsă de toate privirile celor prezenţi, care s-au îndreptat ameninţătoare asupra ei, ridică ochii. N-o privea decît o prea blîndă figură; îşi aminti chipul blînd şi necăjit pe care îl descoperise de dimineaţă, din trăsură, în alaiul care le adusese încoace. Bătrînul, acum cu capul gol, cu plete cărunte, lipite de rotundul tidvei şi despărţite de o dreaptă cărare, îi zîmbea cu bunătate şi mulţumire. Tincuţa trase uşor degetul dintre file şi scoarţa codului se îndreptă, refăcînd roşul presse-papier, gros şi îndesat. Ea nu mai privea acum pe zîmbat, deşi cele două linioare negre din ochii gălbui îi stau încă strîns aninate în mijlocul vederilor. În schimb, abia acum simţi privirea grea a învăţătorului. Acesta se apropie de cod, îl ridică şi-l deschise smuncindu-l. Ţăranii cei dîrji din faţă ridicară capul îngrijaţi. Bătrînul îşi înălţă bustul în fotoliu: se făcea că nu se uită într-aci, dar Tincuţa simţi cum îi pîlpîie neliniştită înspre dînsa antena nesigură a aşteptărei înfricoşate. Şi groaza şi remuşcarea o cuprinseră, îşi feri ochii şi dădu de privirea încă înmărmurită, încă neînţelegătoare, a zîmbatului. O aştepta îngrozită să crească de lumina triumfului şi a puterei… şi acum degetele ei se strînseră de dunga biroului şi nădejdea supremă i se nărui de-a binelea, căci lampa salvatoare, farul mîntuitor spre care se năpusti din nou dorinţa ei de scăpare, era tocmai în partea cealaltă a biroului.
Învăţătorul răsfoia codul, ţeapăn şi întunecat. Sub obrazul smolit şi osos se vedea limpede mişcarea nervoasă şi rea a muşchilor interiori. „Art. 955. art. 955 şi următorii”. licărea intermitent şi fără vreo legătură în mintea Tincuţei. Învăţătorul puse codul jos. luă contractul şi-l ceti în gînd, lung, încet, posomorît… Oamenii din primele rînduri înaintară…
— E vreo nedumerire?… se auzi de-abia glasul bătrînului Asan… Vreo scăpare, ceva? întrebă el piţigăiat şi mirat.
Învăţătorul nu răspunse. Încercînd să-şi nimicească zbuciumul, care începea să se ridice, al pieptului, Tincuţa izbuti să-şi păstreze o faţă calmă, dar nu mai vedea nimic altceva decît un amestec de albicios şi cenuşiu ca aluatul de făină, prin care sticleau puzderie de bacili negri, ca liniile din ochii pisicilor.
— Da, contractul e bun! se auzi sentinţa gravă a învăţătorului, cu glas şi mers pătruns de sine.
Destinderea se traduse prin urări de: „Noroc! Într-un ceas bun! Şi bună înţelegere pe viitor!” Mîini bătătorite se întinseră spre boier, care le strînse pe toate cu plăcere. Şi spre Tincuţa se întinseră cîteva osoase şi năclăite. Cînd ochii ei căpătară iar puterea discernerei, văzu cuşmele negre ridicîndu-se şi îndesîndu-se pe capete şi şuvoiul greu, cu miros pe care acum îl simţi întîi, de oaie plouată, împingîndu-se spre ieşire. Zîmbatul dispăruse de mult ca un vis rău. Numai figura cea blîndă şi bătrînească mai căută spre ea o dată şi ea o primi cutremurîndu-se uşor, involuntar; vroi să nu se întrebe de ce se cutremură şi totuşi simţi învăluind-o o tristeţă adîncă, grea, displăcută.
*
Armata sosi a doua zi în viul nopţii şi procurorul care o însoţea făcu mare haz de dibăcia bătrînului şi de actul nul, prin puterea legii, cu care ţăranii se mîndriră faţă de autorităţi.
— Mă, le strigă procurorul, actul ăsta să-l puneţi în ramă! El v-a scăpat viaţa la cel puţin şaptezeci dintre voi!…
Revista Fundaţiilor Regale, an II, nr. 11, 1 noiembrie 1935
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
