Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Piaza

Cei doi inamici se priviră crunt o secundă. Omul şi pisica. Pe urmă, pe figura pisicei trecu ca un fel de bucurie răutăcioasă şi din două salturi dispăru.

Emanoil Badea îşi spuse:

„Am s-o împuşc… altceva nu mai rămîne…”

Dar el ştiu de la început că astea erau doar vorbe de prisos. Braţul îi tremura totdeauna cînd trăgea cu revolverul, iar pe puşcă nu mai pusese mîna de la război. Aşa că ar fi fost un canun pe bietul dobitoc. Mai ales pe-o pisică; jivinele astea au atîta putere de viaţă în ele, că ţin chiar la mai multe gloanţe în şir. Dar dacă ar pune pe altcineva s-o împuşte?…

„S-o împuşte!”… Cuvîntul pornit din gînd i se opri dinaintea ochilor, desfăcîndu-se ca o blană moale şi lucioasă, pe care pete neregulate de sînge stricau dizgraţios contrastul albului dens de zăpadă stătută cu al negrului mătăsos.

„Da, pe altcineva…”

Şi pentru că noua hotărîre nu i se părea tocmai bine fixată, în pervazul gîndului, o ţintui ca pe-o hîrtie fluturătoare, cu neplăcerile cu care pacostea asta de jivină umplea casa de cînd o aduseseră aici.

Ah, ar fi fost de ajuns doar miorlăitul ăla enervant, care nu mai înceta chiar cînd era sătulă! Dar stricăciunile pe care le făcea? Şoareci nu prindea niciodată, dar se da fără preget la puii de găină. Avea apoi un mare dar să descopere ouăle din cuibar înaintea femeii din curte; se strecura în sufragerie cînd. se pregătea masa şi devora mezelurile, untul sau tot ce era pus înainte de aducerea felurilor. Iar cînd o surprindeai, răspundea cu ochii licăritori cu cari te privea drept în faţă; pe urmă botul se crispa în acea sinistră bucurie animalică ce-i era particulară şi din două salturi dispărea.

Au pedepsit-o de multe ori, desigur, dar asta a fost cu totul de prisos. Pe urmă, era atît de mobilă, că rar dacă o ajungea prima lovitură. Se strecura cu uşurinţă printre picioare. Iar dacă închideai anume uşa şi fereastra ca să nu mai scape — cînd nu-şi găsea vreun cotlon inaccesibil în fundul subpatului sau dedesubtul bufetului — devenea de-o sălbătecie fără seamăn. Se arunca nebună într-o parte şi-n alta, se ridica pe păreţii netezi pînă la înălţimi de necrezut, spumega şi te privea cu ochi atît de duşmănoşi şi de groaznici, că singur trebuia să deschizi fereastra, ca dintr-o săritură să se arunce pe gardul dimpotrivă.

Dar pedeapsa, pe lîngă că nu aducea în urmă-i nici un semn de îndreptare, însă nici măcar nu o făcea să stea mai multă vreme ascunsă. Reapărea îndată şi te privea de departe, cu capul uşor încordat spre pămînt, cu un picior puţin fandat parcă în chip de înfruntare; dezgustat de barbaria bătăii, trebuia să ridici neputincios din umeri. Atunci grumazul ei se descorda şi-n timp ce în ochi şi pe botu-i se aprindea tainicu-i surîs, se întorcea deodată cu cochetării de femeie şi dispărea cu paşi neauziţi, de hoţ.

*

„Am să pun pe Sandu s-o împuşte!” hotărî în cele din urmă Emanoil.

Sandu era cel mai mic dintre fraţi; era încă elev şi venise în vacanţă. Braţul lui tânăr n-avea de ce să tremure pe armă. Dealtfel, de multe ori el se scula de dimineaţă, punea să i se facă un pachet cu răcituri şi pleca la vie, unde stătea ziua întreagă. Seara venea cu cinteze, cu grauri, cu mierle sfărîmate de alice şi legate de gheruţele învineţite, crispate pe sfoară.

Emanoil nu mînca niciodată din trofeele vînătoreşti ale fratelui său mai mic. Dar Sandu îşi aduna tovarăşii de vînătoare şi pe alţi prieteni din tîrg şi se închideau cu toţii în odaia celuilalt frate, Ionică, unde se încingea sfat şi veselie mare. Emanoil le dădea uneori voie să scoată vin din pivniţă şi, ceasuri multe după aceea, răzbăteau din dosul uşii cenuşii freamături de veselie, răsunet energic de pian, îngînări dulci de mandolină.

*

Emanoil trecea cu sufletul strîns pe dinaintea uşei de după care fremăta tinereţea; căci în mijlocul ei. inima însăşi a acestei tinereţi zgomotoase era un biet olog, frumos şi plin de toate entuziasmele şi de toate dorurile; era bietul Ionică, fratele mijlociu, pe care o boală neaşteptată îl betejise de doi ani, făcîndu-l pentru toată viaţa, scurtă, cît acum se anunţa să mai fie, prizonierul odăii lui cu pat de spital, cu lavaboul dintr-un colţ şi dulapul cu haine din colţul celălalt, cu scaunele pentru prieteni şi cu pianul, care rămăsese pentru el singura mîngîiere şi, cum spunea adesea, singurul rost pe pămînt.

De aci, din spaţiul acestei odăi largi, pe care doctorul o voise cît mai puţin încărcată, pornea şuvoiul de fierbinte sevă care pompa restrînsa şi sportiva tinereţe a acestui orăşel; înlăuntrul ei, începătorii vieţei îşi primeneau sîngele cu altfel de doruri, cu pofte de altă culoare, cu visuri şi aspiraţii care, uneori, între zidurile văruite simplu, din porunca aceluiaşi doctor, luau dimensiuni aproape de ideal.

Emanoil îi privea cu melancolie venind unul cîte unul, aduşi din şale, covîrşiţi parcă sub greutatea cine ştie căror griji nebănuite, ciocănind uşor la uşa sură. Erau toţi tineri, sănătoşi, unii chiar chipeşi şi voinici, încît el se întreba cu drept cuvînt ce puteau să mai găsească oamenii aceştia la un biet nevoiaş, lovit aşa de crunt de soartă? Îi atrăgea oare vinul din pivniţă? Dar cheile el nu i le dădea lui Sandu decît o dată pe lună, cum abia încuviinţase doctorul, pentru ca bietul năpăstuit să mai aibe uneori iluzia plăcută a vieţei tinereşti, astfel încît mulţumirea sufletească să rămînă ca un prisos peste cît ar fi putut vătăma numărul ceva mai mult decît ar fi trebuit de pahare. Dar Emanoil ştia destul de bine: Ionică nu se prea prăpădea cu firea pentru vin; chiar păhărelul ce i se aducea cotidian în camera lui, odată cu felurile de mîncare, de cele mai multe ori era scos aproape pe jumătate. O dată pe lună, însă, îi făcea mare plăcere să-şi ospăteze şi să-şi înveselească tovarăşii de hoinăreală de odinioară; ceea ce nu oprea pe aceştia să revie şi în celelalte zile, cînd nu era vin, unul cîte unul, să se strîngă cu toţii în jurul celui pe care, atunci cînd avea picioarele sănătoase, îl ascultau, de la mic pînă la mare, ca şef şi ca îndrumător.

*

Astfel acum, în locul vinului, gîlgîia cîntecul, visul. Degetele ologului, ca şi cum ar fi răscumpărat pentru ele puterea pierdută a picioarelor, alergau de astă dată pe clape aşa cum alergau picioarele valide odinioară prin zăvoaie şi prin coclauri, în desele războaie, cu praştii şi cu pietre, împotriva numeroşilor adversari ai gimnaziului: elevii de la meserii sau de la comerţ; mai pe urmă, cum alunecau pe parchetul lucios în cadenţa tuturor jocurilor.

Pentru întîia oară copiii ăştia de tîrgoveţi ascultau minunile lui Beethoven sau tumultul lui Wagner şi ascultau toată cavalcada ariilor traversînd secolele în ropot războinic, în huiet frenetic de alai nupţial, în ritm domol sau furtunos de vis ori de dragoste, în marş maiestos de cortegiu funebru, din fundul vremurilor şi pînă astăzi. Mulţi erau şi ei, asemenea, feciori de oameni avuţi; aveau surori sau mame care cîntau la pian ultimele romanţe şi ultimul joc la modă şi chiar mai mult decît atîta. Poate în casele lor răsunaseră aceleaşi note care răsunau şi acuma sub mîna prietenului lor; dar pentru minţile lor tinere, Beethoven şi Mozart, Chopin şi Berlioz acum se dezghiocau din împletitura neguroasă a neînţelegerei. Ei se uitau la cel ce descifra cu atîta precizie inscripţiile încîlcite ale frumuseţei muzicale, îngrămădită în teancurile de caiete, formînd movilă deasupra pianului, ca la un mag tînăr şi ţintuit pe vecie de scaunul cu şurub învîrtitor; magul făcea semne cabalistice cu mîinile lui lungi şi nervoase şi îndată prin noaptea de abanos a pianului se deschideau zări fără sfîrşit, orizonturi catifelate, luminate de aştri necunoscuţi, în împerecheri inedite de culori, ele înseşi inedite; frînele pământului slăbeau, scădeau, dispăreau: mica odaie cu înfăţişare de spital plutea în depărtări astrale…

Pe urmă. după muzică era rîndul cuvintelor; cîntăreţul părăsea în cîrji scaunul cu şurub şi se îndrepta spre patul cu dreve de bronz.

Stătea pe şezut, pe moalele saltelii şi asculta pe ceilalţi aproape toţi deodată; apoi începea să vorbească el şi atunci se făcea tăcere.

După primele cuvinte, mîinile — căci toată viaţa lui rămăsese în mîini — se ridicau în sus ca nişte aripi. Ele se agitau într-una, parcă ar fi vrut să urce necontenit; şi toţi ceilalţi priveau mîinile acestea, care păreau că vîslesc bărbăteşte spre înălţimi; le urmăreau cu capul uşor plecat într-o parte, parcă să le observe mai cu uşurinţă cum despicau albastrul nesfîrşit în înot voinicesc.

Căci mîinile acestea păstrau şi acum aceeaşi putere magică de deasupra clapelor; la primele lor mişcări, ca la un semn vrăjitoresc, tavanul dispărea, şi la căldura vorbirei bietului beteag aveai necontenit senzaţia norilor şi a zborului. Intrînd pe neaşteptate la Ionică, Emanoil putuse surprinde adesea pe tinerii aceştia ai tîrgului înghiţind cu ochi, cu urechi, cu frunte, cu toate simţurile larg căscate vorbele fratelui său; pentru ei, ele erau ca o licoare fără pereche, pe care o legumeşti, în clipele mari ale vieţei, ca pe-o binefacere a cerului în aridul de pustii a vieţei [sic] de tîrg pe care o duceau.

Îi vedeai apoi plecînd cu ochi luminoşi, dornici de ducă spre alte tărîmuri noi, toţi hotărîţi să calce necontenit mai departe, să lase în urmă acest searbăd tîrguşor de provincie, unde cel care le dăduse viaţă şi aripi avea să rămînă pentru totdeauna.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Emanoil rămăsese nemişcat în faţa uşei sure, pe care florile pictate îşi pierduseră de mult roşul: părea că ochii lui răzbat lemnul cenuşiu şi se opresc încărcaţi, în acelaşi timp de mîndrie şi de stînjenire îndurerată, pe fratele său şi pe ascultători.

Zgomotul cel mare încetase de mult şi-acum răsuna din nou doar cîntecul pianului.

Era o sonată care aducea miros şi gust de luncă, de joacă şi de primăvară. Emanoil ştia că e de Beethoven pentru că îl văzuse odată, pe cînd o cînta, cu caietul lui Beethoven dinainte. Dar titlul nu-l cunoştea. Şi se prinse cu sine însuşi că trebuie neapărat să fie vorba de primăvară…

Un mieunat întrebător şi neaşteptat se desprinse deodată din umbra dedesubtul canaturilor, de parcă degetul vreunui glumeţ prost ar fi apăsat grosolan o clapă nepotrivită. Surprins ca de-o stafie, Emanoil dădu un pas îndărăt, iar inima parcă i se mută într-o parte. Pisica bălţată stătea cu piciorul dinainte ridicat, gata să fugă. Totuşi, pentru că Emanoil nu făcu la început nici o mişcare, pe figura ei rămînea aceeaşi expresie de întrebare, care se rezolvă din nou într-un miorlăit, de astă dată lung, piţigăiat şi dureros de enervant, sfîşiind ca o unghie ascuţită ţesătura de mătase a pianului.

— Hai… marş… marş!… răcni el, scos din sărite.

Figura nedumerită a mîţei — Emanoil pentru întîia oară surprinse această succesie de înfăţişeri — de abia acum deveni deodată răutăcioasă; ochii îi sclipiră şi pe bot îi apăru rînjetul obişnuit…

Ea sări din loc, se prelinse pe lîngă zid, în apropierea lui Emanoil, care bătu ameninţător din picior, şi după o clipită fu tocmai lîngă uşa cea mare şi îndepărtată dinspre afară.

— Haid, ieşi odată…

Îi deschise uşa cea mică de la sală şi se îndepărtă ca să-i lase drum liber de fugă. Cînd pisica îl socoti la distanţă convenabilă, se repezi să iasă în goană turbată, stupind cu înverşunare.

Se duse să închidă după dînsa. Ea se oprise la colţul sălii, de parcă l-ar fi aşteptat anume: îl privea cu aceiaşi ochi sclipitori şi cu acelaş aer caraghios. În fine, dispăru.

*

Sandu repara o puşcă veche, de mult aruncată în pod. El se pricepea de minune să dreagă tot felul de lucruri şi chiar să le facă din nou. Gardurile, coteţele, răzoarele şi rondurile din grădină, treptele cele noi ale scărei din dos erau doar în întregime opera lui din vacanţele anterioare şi din vacanţa de faţă. O grămadă de alte scule din bucătărie sau din întregul gospodăriei erau de asemenea reparate de el. Iar acum, dacă luase la zor rabla asta de puşcă, la serviciile căreia de mult se renunţase, e pentru că el îşi dădea seama că va ajunge cu siguranţă la un rezultat util. Emanoil era convins de acest lucru pe cînd se apropia de dînsul. Se opri lîngă el şi-i urmări tăcut, mai multă vreme, mişcările mîinilor. Le privi plimbîndu-se dibace prin şurubăriile mecanismului, pipăind grijuliu vreun colţ ruginit de oţel, încercînd puterea vreunui arc sau mîngîind cu satisfacţie un resort cu încă bine strînse încolăcituri. Privind atent, Emanoil părea că începe să dezlege el însuşi tainicul rost al acestui organism metalic; ba chiar era surprins şi contrariat cînd mîna fratelui său lua un drum protivnic aşteptărilor lui în sondările necurmate, ca să regăsească unde s-a ascuns viaţa între viscerile acestea ruginite, care înainte puteau să scuipe, la un singur semn, moarte şi spaimă, durere sau triumf. Dar cînd vedea că nu fără rost fratele său îşi îndrepta atenţia într-altă parte decît ar fi dorit el, Emanoil se lămurea tot mai temeinic că astfel de mecanismuri vor rămîne pentru dînsul totdeauna de nelămurit.

Şi fără nici o strîngere de inimă despre partea asta, învăluind pe fratele său într-o privire de admiraţie, îl întrebă, cercetînd să vadă dacă se potrivea cumva în gînd:

— Şi care are să fie prima victimă, Sandule, a rablei ăştia, cînd va redeveni iar puşcă vrednică şi sănătoasă?

— Cine ştie? răspunse Sandu, iar mişcarea umerilor lui, care însoţi răspunsul, arătă că nici nu-i trăsneşte prin minte măcar să-şi bată capul cu astfel de preocupări.

Emanoil simţi ca un fel de stînjenire în suflet că, în gîndul fratelui său, ideea de a suprima pacostea aceea de pisică, ce le făcea atîtea mizerii zilnic, nu a venit de la sine, aşa cum îi venise lui.

Dar atunci pisica se ivi pe aleea grădinei. Păşea rar, parcă ezitînd, şi-şi ridicase botul, de parcă adulmeca înspre dînşii dacă e indezirabilă sau nu.

Emanoil constată din nou că acum figura ei e umilită şi temătoare; vrea să zică, numai atunci cînd o goneşte şi-o ameninţă sau o bate cineva ea devine rea şi rîzătoare.

O lasă să înainteze şi schimbă semnificativ priviri de la ea spre fratele său şi iarăşi. Sandu îşi ridică ochii, îi remorcă de ai celuilalt, văzu pisica.

— Cine ar putea să fie? întrebă, întorcîndu-i iar la Emanoil.

— Ei cine? insistă acesta, fixîndu-l şi aplecînd semnificativ capul la jumătate, gata să-l aplece de-a binelea pentru a marca consensul…

— Vreo cintezoaică… ce zici… dacă nu te-oi pomeni cu gogeamitea iepurele…

Şi rîse voios.

Pisica se aşezase lîngă el pe şezut şi se spăla rînd pe rînd cu labele dinainte. La Emanoil nu se uita nici măcar pe furiş.

Atunci ridică din umeri şi se îndepărtă fără să mai zică nimic. Din urmă îl însoţi pînă departe uşorul ciocănit în metal al dregătorului.

*

De acum înainte, Emanoil rîdea totdeauna cînd auzea de năzbîtiile pisicei. Rîdea cu poftă mare, într-atîta, încît enerva pe toată lumea cu hohotele lui.

În faţa figurei tăiate de toate cutele necazului, pe care i-o înfăţişa uneori, cînd se întorcea din oraş, nevastă-sa, Elenuţa, disperată de noua ispravă a animalului, el o înciuda şi mai mult cu vorba lui zgomotoasă. Pe urmă încheia împăciuitor:

— Lasă, frate, că nu e nimic…

— Bine, dar pînă şi potîrnichile…

— Nu e vina ei. Trebuia să le închideţi mai bine…

— Numai cheia n-am întors-o… Însă e atît de-a dracului, încît i-a dat în gînd să deschidă uşa cu laba..

— Poate c-a umblat altcineva…

— Am surprins-o cu friptura în gură…

Furia Iui Emanoil reîncepea să vină, de undeva dinăuntru, în şuvoaie de sînge ce se izbeau în păreţii obrajilor, congestionîndu-i, ca o apă care ar fi venit pe dedesubt, umflîndu-i vestmintele. Dar repede se scutura…

— I-a dat în gînd!? Vorbă!… Imposibil să nu fi fost uşa crăpată…

— Nu, n-a fost… Îţi jur că n-a fost… asigura cu temeinicie Elenuţa. E un neam rău de pisică… Toate îi trăsnesc prin gînd…

Emanoil îşi aminti de rîsul acela animalic care îl scotea pînă acum din sărite.

— Hm, parcă ar fi vrăjită, murmura el. Parcă ar fi o piază-rea abătută asupra casei…

Şi-şi aducea încă aminte din nou acea constatare curioasă care-l uimise, cum rîsul pisicei, cu expresia lui răutăcioasă, drăcească, venea abia pe urmă, după ce întîi te privea ca orice pisică normală; şi numai cînd o alungai şi o certai, îşi arăta colţii subţiri de porţelan şi ochii cu pupilele complect căscate, rîsul din dosul căruia se desprindea, tăcută şi hotărîtă, plămădeala viitoarei răzbunări.

— Are pe dracul într-însa! conchise Emanoil, dînd din umeri neputincios. Cînd o pedepseşti, îţi rîde în faţă ca ducă-se-pe-pustii… Şi cînd n-o pedepseşti, atacă, provoacă, fură…

Emanoil se opri. Soţia lui se uita curioasă la el. Acuma să mai treacă şi drept superstiţios! Hm… O pisică la fel cu toate pisicile… De unde această obsesie idioată?… Şi, în definitiv, de ce această stînjenire, de ce să nu-i spună lui Sandu de-a dreptul: „Ia, ia-ţi puşca, tinere, şi fă-i seama… Nu vezi că ne strică toate celea?…”

Emanoil surîse amar. El ştia bine că-şi dă curaj degeaba… Nu va spune astfel lui Sandu. Cel mult îi va sugera uşor, pe nesimţite…

Şi-i fu milă de el. Parcă dacă i-ar spune drept în faţă sau numai i-ar înfiltra pe nesimţite ideea în cap, nu ar fi aceeaşi barbarie…

Poate că nu… Sugerînd cu meşteşug, cel căruia i s-a imprimat pe îndelete gîndul strein în minte va avea aerul că el însuşi l-a emis… Or, dacă-l acceptă şi şi-l însuşeşte, e ca şi cînd s-ar fi potrivit în gînd cu adevăratul emiţător, care îşi simte astfel conştiinţa uşurată şi sufletul întărit… Şi toate astea pentru… o pisică… Emanoil se scutură cu energie:

— Ia să cheme pe Sandu încoa…

Elenuţa, înainte de a suna, zîmbi:

— Sandu nu ştie că i-a mîncat potîrnichile…

Potîrnichile erau vînate de el!

— Atunci să nu-l mai cheme, hotărî Emanoil, rînjînd diabolic. Lasă, să-i oferim această surpriză la masă, în locul potîrnichilor!

*

De astă. dată veni şi Ionică la masă. Se gătise bine, îşi pusese lavalieră nouă şi-şi pieptănase cu îngrijire părul castaniu, pe care firele ondulate îl ţineau în permanenţă umflat şi zgribulit. Venise pe sala zigzagată, făcînd să răsune scîndurile sub lovitura cîrjilor, a căror deschizătură de larg compas depăşea necontenit preşul îngust, pe moalele căruia se lăsau, îngroşate de feşi, doar picioarele schiloade.

Ionică venea la masă pentru că de astă dată Elenuţa invitase şi pe domnişoara Erminia, o fată uscată şi brună, cu mîini şi picioare subţiri, cu un nas puţin mai mare decît ar fi trebuit, dar care-i da feţei un aspect ştrengăresc şi plăcut. Ea era tare bună de gură şi ştia tot felul de snoave. Venea uneori la Ionică, intra singură în odaie şi sta de vorbă cu el. Adesea îi aducea note şi de multe ori prietenii lui o găseau stînd lîngă pian, pe un scăunaş, ascultînd pe muzicantul beteag, care atunci se întrecea pe sine. Cu toţii erau convinşi, iar Ionică era cel mai zdravăn convins, că fata vine pentru el, pentru figura lui cu adevărat frumoasă şi pentru darul lui de-a da clapelor suflet şi vrajă. Numai Emanoil credea că vine atît de din vreme la fratele său, tocmai pentru a nu se băga de scamă că e înţeleasă cu vreunul din numeroşii lui amici să se întâlnească cu dînsul în camera cu muzică şi cu veselie. Pînă la adunarea prietenilor, domnişoara îşi satisfăcea şi rara plăcere de a rătăci mintea acestui olog, pe care, desigur, n-avea niciodată să-l iubească.

Masa aceasta fu scînteietoare de vervă şi de bună voie. Erminia se dovedi o fată cu adevărat în stare, cu toată tinereţea ei — nici n-ajunsese douăzeci de ani — să întreţie şi să facă să rîdă cu inima deschisă pe nişte convivi cari de obiceiul lor nu erau tocmai aşa de dispuşi la petrecere. Pînă şi Emanoil rîdea cu toată pofta, uitînd uneori că-şi impusese de la început să dea un ton particular, un aer de rînjet rîsului său, pentru a indica domnişoarei Erminia că, în privinţa atenţiilor şi a privirilor deosebite ce acorda lui Ionică, el are rezervele lui.

Se vede însă că Erminia nu înţelegea acest limbaj de intonaţii, pentru că se întrecea tot mai mult cu vorba şi cu rîsul şi tot mai mult creştea în ochii ei lumina prietenoasă, bucuria de bunătate şi de dispoziţie pentru ologul pe care dunga mesei îl tăia în două, lăsînd privirilor numai trupul învoalt şi capul frumos şi ascunzînd netrebnicia beteşugului.

Ionică rîdea. El se silea să fie cît mai plin de spirit şi să întrebuinţeze expresii cît mai alese; însoţea uneori cuvintele de cochete înclinări ale capului, care poate i-ar fi stat bine, dacă pentru Emanoil şi pentru comeseni n-ar fi rămas veşnic prezente în minte, oricît scîndura mesei ar fi încercat să le ascundă, feşele groase de lînă ce-i învăluiau sfărîmatele lui picioare.

Emanoil citea lămurit în ochii domnişoarei Erminia; la fiecare mişcare de cochetărie, de obicei stîngace, a fratelui său, peste lumina de veselie a ochilor ei se mai aprindea un punct, care ardea o clipă, de răutate, ca o flacără plutitoare într-o ceaşcă de untdelemn.

Simţea din nou venindu-i în faţă şuvoiul sîngelui otrăvit şi cu greu se străduia să nu izbucnească. Căuta totuşi un chip anumit de vorbă sau de privire, care să scape celorlalţi, dar pe care Erminia să-l priceapă, singură, pentru ca să ştie, cochetuţa asta de provincie, cu aere de vedetă de cinematograf, că e cineva totuşi la masa asta care i-a descoperit jocul şi surîde cu milă dibăciei cu care ea crede că duce pe degete atîţia bieţi oameni naivi şi lesne încrezători.

Se gîndi într-un rînd s-o întrerupă, tocmai cînd vorba ei ar fi fost cine ştie cît de departe, de străină de întrebarea pe care el ar fi aruncat-o în mijlocul mesei, ca o explozie de ironie şi de dejucare:

„— Spune sincer, domnişoară Erminia, care dintre tinerii aceia ce se adună la Ionică te atrage mai mult acolo?”

Şi să rîdă apoi zgomotos de figura ei uluită, de nasul acela lung, care ar ieşi şi mai mult în relief dintre obrajii supţi brusc de neaşteptatul izbiturei, să rîdă de mişcările ameţite ale capului care nu ştie pe unde să iasă din impas, ca ale înecatului ce-şi mută sacadat, de colo pînă colo, nările şi gura, setoase de aerul pur şi întremător.

Perspectiva acestei înfăţişări succedînd celei actuale îl ispiteşte peste măsură; de două ori chiar rosteşte primul cuvînt, dar nu poate continua, căci atenţia generală e confiscată, pînă la ultima lescaie, de verva domnişoarei Erminia. Nu se lăsă totuşi: aştepta deci cu dîrzenie şi încăpăţînare.

Şi cînd se făcu tăcere, îşi aruncă dintr-o dată eroic privirea, roată, la cei ce-aveau să asiste la neaşteptata străşnicie. Însă privirea i s-a oprit pe faţa lui Ionică; e atîta fericire în ochii şi pe obrajii aceştia, pe care sănătatea s-a lăsat, rumenă şi biruitoare, ca un duh sfînt pe-un chip chinuit de apostol, că primul cuvînt, adineaorea scăpat, acum i se împiedecă în gît ca un os înghiţit pe neaşteptate.

Figura ei va fi caraghios de interesantă la privit, de bună seamă, dar privirea lui? Nu s-ar usca imediat, ca la suflarea unui vînt gheţos, umezeala de fericire din ochii lui mari şi calzi, n-ar fugi tot sîngele ăsta din obrajii secătuiţi, pe care nici un medicament de pe lume nu-i poate umple de atîta roşu cît cîteva vorbe perfide de fată, cîteva iţe de păianjen, lăsate în grabă dintr-o pereche de ochi nestatornici, încurcîndu-te de-a binelea într-o biată zdreanţă superficială de iluzie.

Nu. Minţind cu neruşinare, bătîndu-şi joc cu frenezie, canalia nu face decît să mîntuie. Iar el, venind cu întrebarea lui brutală, căzînd ca un bolovan grosolan şi inform într-o leasă de mătase…

Nu. desigur nu.

Deşi mititica ar trebui făcută să ştie că navighează aşa doar în minţile acestea adormite de hipnoza sărăcăcioase lor ei farmece; dar că nu domneşte tot astfel şi în mintea lui, rămasă liberă şi forte, pentru că era stăpînă pe sine, dominînd prin înţelegere chiar pe acea care se crede atît de neînţeleasă.

Ceea ce nu poate să-i spună graiul lui i-o va spune privirea. Şi ochii lui pornesc să se-aţină la ochii ei; aceia scapă, aceştia le sar din nou în cale. În sfîrşit, scăpărările s-au încrucişat. Două împunsături energice dintr-o parte, două săgeţi de alarmă din partea cealaltă. Obiectivul luptei nu se cunoaşte încă de partea atacată; cu toate astea, defensiva se desfăşoară din instinct. Angajamentele devin din ce în ce mai serioase. Domnişoara Erminia are oarecare poticniri în verva ei pînă acum aproape neîntreruptă, are chiar tăceri. Înfrîngere totală: ochi cari cad în farfurie.

Iată-i, s-au ridicat de acolo, temători şi înfrînţi, ca un rănit într-o mînă:

„Ce vrei de la mine?” întreabă ei atît de lămurit, că nu mai poate fi nici o incertitudine.

„Doar atîta: te văd, te văd… nimic altceva…”

Răspunsul e greu de înţeles. Emanoil redublează ascuţişul lăncilor, ce se întind din nou, războinice, din luminile culcuşului lor verde.

Ochii învinşi cad din nou în farfurie. Dar, odată odihniţi acolo, lumina lor nu se mai ridică de astă dată înfricoşată şi şovăitoare… O, nu, acum rănitul se retrage dibuitor, dar restabilit, prin tufişuri, pînditor şi cu degetul pe trăgaci. Privirile se strecoară viclean pe sub gene… Ascunse bine sub lungile gene tremurătoare şi negre, cu luciu de mătase, ele scapără totuşi!…

Din ascunzătoarea minunată, îşi lasă din cînd în cînd văzută goliciunea.

Răspund acum limpede: „Am înţeles. Te-am înţeles…”

Şi pe urmă scapără iar, ca o aripă de flutur căruia i-ai captivat pe cealaltă…

„Bine…”

Un „bine” apăsat, subliniat de-un rîs uşor, dar dur, compact…

Dimpotrivă, au înţeles cu totul altceva… Emanoil e turburat… Nu asta a vrut să spună… nu… dar…

Ochii adverşi nu mai stau însă să dea răgazuri. Ei se reped acum necurmat, dau lovituri repezi, se retrag, vin iară… Verva domnişoarei Erminia a revenit; iar căldura şi inventivitatea jocului ei de vorbe a atacat culmi nebănuite…

Iar ochii se reped, acoperă cu învăluiri piezişe, surprind şi se înfig cu siguranţă uimitoare. Ochii lui Emanoil abia se mai ridică din farfurie.

Vai, Doamne, dar n-a înţeles asta, n-a vrut asta…

Cu toate astea, săgetările acelea negre au în vîrful lor licori blestemate, înveninate. El le simte cum i se răsfiră prin sînge ca vinul străbun ori ca hidromelul… El se zbate contra acestei invazii fluide, care-l încleştează şi-i suflă amarnic prin golul vinelor şi-al arterelor vînt uscat de amorţire…

Pe furiş ridică ochii la Ionică… Şi-i întîlneşte pe-ai acestuia fixîndu-l seci, împăienjeniţi, sticloşi, fixîndu-l de-acolo, din mijlocul feţei aceleia acum iarăşi supte, galbene, stoarse, ca de mort…

Ar vrea să facă o mişcare de împotrivire, de răzvrătire, cît de mică… Îngăimează un biet surîs lui Ionică… Fals şi searbăd…

Iar vocea Erminici se lasă şi se ridică în zbor neastâmpărat de porumbel, însoţită de fluturările de rîs ale Elenuţei şi ale lui Sandu. Iar ochii ei, nevăzuţi decît de Ionică, se înfig adînc în ochii lui Emanoil, se înfig cu putere şi se dau în acelaş timp şi se zbat, lumină în lumină, ca într-o vibrare supremă de flori…

„Dumnezeule, n-am vrut asta, bîlbîieşte într-însul Emanoil, unica lui scuză pentru sufletul lui, pentru halul ăsta de suflet îmbătat, robit, dărîmat… Ce ochi are mizerabila… ce ochi… canalia… nebuna… mititica…”

— Dar potîrnichile mele? strigă deodată Sandu, sărind drept în picioare.

Era şi timpul… Emanoil simţea că se sufocă, de parcă-ar fi alunecat, undeva la o cramă, într-un butoi cu borhot parfumat şi ameţitor.

— Pentru potîrnichile tale să-ţi mulţumească doamna… întinse Elenuţa mîna spre pisica bălţată, care îşi făcuse apariţia şi-şi întindea capul prin întredeschizătura ferestrei, mîngîindu-l molatec de cerceveaua mobilă…

— Cum, le-a mîncat? făcu Sandu un elocvent gest de dezamăgire, lovit de cea mai cumplită stupoare.

Într-adevăr, el aştepta rîndul potîrnichilor, cu mîndria vînătorului care ştie că onorurile cele mai de seamă ale sfîrşitului de masă vor fi ale lui.

— Încît, interveni Emanoil răsuflînd adînc, de parcă-ar fi ieşit la mal după o cruntă luptă cu apele unui fluviu, încît vezi bine ce mai rămîne: ca să putem fi siguri că vom mînca, de-acum înainte, cel puţin, isprăvile tale vînătoreşti, trebuie în prealabil să-ţi încerci puţin puşca şi pe nepoftita asta…

Vorbise mult, prea mult, prea ocolit… prea… vorbise idiot…

Şi brutal… desigur, judecînd după exclamaţiile cu care comesenii i-au primit propunerea… Îşi vede singur rînjetul ce trebuie să-i fi însoţit vorbele; şi-l vede ca într-o oglindă ce i-ar fi păstrat, cîteva minute mai mult, imaginea fugitivă…

Se vede, şi scîrba creşte… şi totuşi acolo, înăuntru, în adînc, e încă ceva cald, ceva dulce… Ai văzut? Ea n-a protestat… dimpotrivă, a rîs zgomotos…

— Ba de cît s-o omori, domnule, intervine baba care strîngea tacîmurile întrebuinţate, mai bine o iau eu cînd m-oi duce la fi-mea, duminecă…

— Vrei s-o duci fetei dumitale?…

— Nu, domnule, că ea e săracă şi pisica e tare stricătoare… Da-i dau drumu pe cîmp…

Nu putea suferi vorba babei ăştia, care-şi îndulcea vocea totdeauna ş-avea ceva cîntător, de milog, de cîte ori căsca gura, în vreme ce ochii-i te priveau cu o culoare rece, de oţel.

— Cum o să-i dai drumu pe cîmp, babo?… Păcat de ea… moare de foame…

— Nu moare, se aciuiază ea pe undeva.

— Tocmai dumneata, femeie bătrînă, propui asta, nu ştii că e piază-rea… să dai pisica din casă?…

— Ia… vorbe, domnule…

Emanoil ridică din umeri şi mai scîrbit decît înainte: o babă, o ţărancă bătrînă, îi combătea superstiţiile…

Cu toate astea, el credea profund în această superstiţie:

— În orice caz, e o barbarie să-i dai drumul pe cîmp…

— Pe cînd dacă o împuşti, e ceva foarte civilizat, interveni Elenuţa, privindu-l înciudată mai mult de schimonositurile neexplicabile pe care le făcea figura lui de la un timp decît de cele ce vorbea.

— Eu în orice caz n-o împuşc… nu pot s-o împuşc… hotărî Sandu.

— Aşa să faci, babo, s-o duci… e foarte supărătoare, mai spuse Elenuţa, privind rîzătoare la soţul ei şi făcîndu-i în necaz cu mîinele.

Dar Emanoil nu se dădu bătut:

— Biata mama îmi povestea adesea, începu el, istorisiri cu pisici înstreinate… totdeauna venea cîte-o nenorocire după… Chiar la noi în casă s-a întîmplat să moară…

Nu mai continuă, căci privirile, care instinctiv se opriseră pe Ionică, se retraseră înapoi înfricoşate, într-atît paloarea pe figura lui luase ton de ceară aproape neagră, iar ochii deveniseră sticloşi, în vreme ce gura vînătă se strîmbase atît de sinistru, că-l cutremură de sus pînă jos.

— Babo, mîine să duci pisica… răsună, răguşită şi îngheţată, vocea bolnavului.

Totuşi, poate tocmai privind din nou figura aceasta simţi iarăşi, imperioasă, nevoia disculpărei, a lămurirei. Simţi nevoia să evoce pe mama lui, femeia aceea atît de religioasă, dispărută de mult, care în memoria copiilor ăstora nu mai trăia decît prin vaga ei siluetă, ca o stafie, şi prin iubirea de singurătate, prin zilnicele şi îndelungile-i retrageri în faţa icoanelor din camera ei, împodobită ca un altar.

Începu deci cu un ton tremurător, înfruntînd din nou, bărbăteşte, figura răvăşită a lui Ionică, şi crezu chiar că a reaprins în pupilele celor doi fraţi flăcările tremurătoare ce înconjuraseră catafalcul morţei, pe care, cel puţin pe acela, ei trebuiau să-l aibe adînc de tot în minte.

Dar tăcerea profundă şi rece, cu miros umed de cavou, ce se lăsa pe urma acestor vorbe, îl îndureră mult.

Emanoil nu mai spuse nimic. O clipă furişă o privire spre Erminia. Dar ea nu se mai uita acum la nimeni; el văzu însă limpede în ochii ei o lumină de mare fericire, pe care o tăie repede, ca un sfredel de sîrmă înroşită, un fulger de răutăcios triumf, focul eclatant al unui fior de rîs.

*

A doua zi, baba a dus pisica într-o desagă, din care capul animalului ieşea cuminte şi parcă împăcat cu sine însuşi şi cu destinul ce-l aştepta. Sau poate semăna cu al copilului ascultător din poveste, pe care părintele sărman îl duce să-l rătăcească în păduri. Emanoil a urmărit-o din fereastră pînă au ajuns la poartă. Era hotărît, dacă pisica va întoarce capul spre dînsul, s-o oprească numaidecît. Dar pisica nu s-a uitat nici în dreapta, nici în stînga. Calmă, cu privirea drept înainte, ea s-a lăsat dusă pe calea destinului ei şi Emanoil a avut acum, mai puternică decît oricînd, impresia că odată cu ea a plesnit ceva în mijlocul iţelor pe care destinul le împleteşte deasupra acestei case.

*

— Unde-ai dus-o, babo?

— Am lăsat-o pe cîmp, domnule, cum am trecut de Pesceanu…

— Şi ea?

— S-a luat după mine, dar am gonit-o…

— Cu pietre…

— Păi altfel nu se putea…

Şi baba surîde sinistru, arătîndu-şi unicul clonţ din gura ştirbă.

Iar Emanoil schiţează şi el un surîs, pentru că acum simte destul de lămurit că nu crede nici el în superstiţii.

— Bine, du-te, spune el babei, ca să nu-l surprindă Elenuţa, care se apropie, că întreabă iar de pisică…

*

Nu. Desigur, o stupiditate. Sau pură întîmplare, simplă coincidenţă. De unde vede el legătură de la cauză la efect?

Dacă boala lui Ionică s-ar fi agravat de la sine, treacă-meargă. Dar cînd el, ameţit de poveştile celor doi prieteni studenţi, s-a hotărît să încerce puterea acelor fiole? Însă cum de au nimerit aci tocmai acum acei doi studenţi, tocmai acum? Adică… au venit în vacanţă, la părinţi, doar sunt din partea locului. Foarte bine, foarte bine, dar au mai venit şi altă dată în vacanţă, de ce pînă acum nu i-au mai împuiat capul lui cu minunile conţinutului acelor fiole, care aveau darul lui Dumnezeu de a face toţi schilozii să-şi arunce cîrjile?

Dar, în sfîrşit. Ei puteau aduce mărturie că au văzut astfel de minuni în clinicele facultăţei lor. Şi cum de a găsit pe acel doctor tînăr şi neexperimentat, venit de curînd în localitate, cu studiile de-abia terminate, care s-a decis repede să-i facă injecţiile omorîtoare? Doctorul cel mai bătrîn, adus mai pe urmă, a întărit că acele injecţii erau într-adevăr o minune a ştiinţei medicale; dar ele nu se potriveau la boala lui Ionică, pe care, dimpotrivă, n-au făcut decît s-o agraveze…

— Şi mai e vreo speranţă, domnule doctor?…

— Inima, inima… e inima tînără care-l mai ţine, răspundea evaziv doctorul şi se grăbea să plece, ca întrebările următoare să nu ceară preciziuni.

Inima? Hm!

Emanoil intră în odaia bolnavului, care-l privea holbat şi nesigur, grozav de înfiorător, cu obrajii aceia atît de supţi…

— Tu… eşti… S… san… ddd… ule?…

Se împleticea în vorbă şi nu mai distingea nici la doi metri…

— Nu, sunt eu, Emanoil…

— Ttt… u eşti, Em… manoil… Ce mai faci… fr… fr… fr… atele meu bun?… Nuumai tu… mai vii pe la mine… nici unul, nici unul…

Nici unul din prietenii cei mulţi nu mai dădeau pe la dînsul…

— Hu… ce să c… c… aute…

Şi deodată se încordă în mîinile de schelet. Gîtul îi ieşi lung din cămaşa pleoştită, el însuşi parcă un braţ descărnat purtînd o hîrcă decapitată.

Emanoil se ridicase…

— Vrei ceva, Ionică?…

Dar Ionică nu răspunse, ochii lui sticleau ca gheaţa sub lună şi se bulbucaseră îngrozitor. Se ridicase pe şezut şi cămaşa i se desfăcuse cu totul. Su gratiile proeminente ale coastelor se vedea[u] într-adevăr limpede bătăile nedomolite ale singurului pumn de viaţă care mai rămăsese într-însul.

Iar buzele arse şi negre şuierau ceva neînţeles… Cu multă greutate, Emanoil putuse distinge:

— Nici unul…

Mîinile de schelet pipăiră cîrjile, care stăteau credincioase, rezemate de pat. Şi atunci se desfăşură o adevărată minune. Bolnavul se ridică deodată şi răsări între cîrji, înalt şi înfiorător. Emanoil, care se apropiase să-l ajute, trebui să se oprească… Mortul, căci era doar un mort ceea ce avea în faţa lui, înaintă… Emanoil făcu un pas înapoi…

Se apropie de pian cu o energie de negîndit şi se lăsă pe scaunul cu şurub. Mîinile se întinseră deasupra clapelor şi parcă erau ale unei alegorii a morţei:

— Nici… unul…

Primele note ale cîntecului beethovenian de primăvară răsunară sigure şi clare, ca un clinchet vesel de cristale. Dar restul se încălecă, se amestecă, deveni confuz… degetele se crispau teribil şi neputincios ca să prindă falsele acorduri… Dîră spumoasă de venin verde se lăsă din colţul gurei… Cîntecul deveni de neînţeles, notele refuzară să răsune şi, numai ici-colo, apăsări greoaie şi oarbe de clape produseră disonanţe şi hîrşcăituri.

Pianul horcăia ca şi cîntăreţul…
*

— Inima, inima… Inima tinerească… Teribilă inimă… De cînd practic n-am mai văzut…

*

Au mai trecut încă trei zile şi inima cea tînără şi nedomolită ţine încă bine, spre uimirea din ce în ce mai neliniştită a doctorului. Iar de trei zile, neştiut de nimeni, Emanoil pleacă, din îngînatul de zori, la marginea oraşului, unde începe cîmpul, dincolo de rîul Pesceana.

Timp de trei zile însă cercetările lui au rămas fără rod, a bătut cîmpul şi dintr-o parte şi dintr-alta, a scotocit tufişurile rîului şi scorburile sălciilor, a ciocănit la uşile gospodăriilor megieşe. Dar nimeni nu i-a putut spune nimic despre nici o pisică.

Şi cu toate astea, ea trebuie să fie pe-aci, ascunsă undeva, căci, spre uimirea din fiecare seară a doctorului, inima bate înainte cu vitejie şi siguranţă.

A patra zi Emanoil a dat într-adevăr de pisică. Nu era mai departe de cîteva zeci de metri; îşi scălda în soare, din dosul unui dîmb, petele albe şi negre.

S-a repezit drept spre ea.

Dar pisica şi-a înălţat deodată capul şi a ciulit urechile. Şi, înainte ca Emanoil să se apropie mai mult ca douăzeci de metri, s-a pus deodată pe fugă…

Emanoil a început atunci s-o strige cu toate chemările cu care se atrage o pisică şi cu toate numele cu care o mîngîiau şi o rîzgăiau fraţii săi.

— Pis… pis… pis…

Pisica s-a oprit, fulgerîndu-l cu ochii. De astă dată Emanoil se apropia încet de ea, cu mîna întinsă asigurător şi mîngăietor. Pisica îl aştepta neliniştită. Îl privea încruntat şi, cînd fu aproape de ea, se puse din nou pe fugă.

Făcea volte mari şi se oprea din cînd în cînd ca să privească înapoi cu ochii însălbăteciţi şi parcă roşii…

Zadarnic o striga Emanoil şi-i făgăduia toate darurile şi onorurile dacă se va întoarce cu el acasă. Zadarnic îi arunca bunătăţile care le adusese cu el anume. Pisica se ferea de ele ca de pietre…

Şi-l privea cu duşmănie. Sau parcă nu-l mai recunoştea. Rămînea uneori pe loc mai mult şi se părea atunci că ceva se luminează pe botul şi în ochii ei; dar îndată încruntarea şi spaima apăreau iarăşi şi cu salturi mari şi elastice se abătea din drum.

Emanoil înainta cu sufletul pe buze. În urechile lui bătea o inimă depărtată; bătăile se înceteneau uneori, obosite de-o luptă zadarnică, dar nu mult după, creşteau iarăşi, proaspete de putere şi dîrze de nădejde.

Iar paşii lui atunci încordau şi atacau cîmpul cu fermitate:

— Pis, pis, pis…

Nişte ţărani, care-l cunoşteau, se întâmplaseră la muncă şi se grăbiră să-l ajute. Pisica se văzu înconjurată, privi îngrijorată în toate părţile; părea că-i lasă să se apropie, resemnată.

Dar cînd Emanoil fu la cîţiva paşi de dînsa, îi aruncă în faţă, deodată, rîsul acela al ei, plin de răutate şi de veselie animalică. Ah, l-a recunoscut, poate… şi Emanoil redublă făgăduielile şi chemările mîngăietoare. Pisica redeveni încruntată şi privi neliniştită cum cercul din juru-i se strîngea. Cînd fură numai la cîţiva paşi de dînsa, se întoarse din nou spre Emanoil, rîsul izbucni din nou, mai răutăcios ca niciodată, făcu o smucire bruscă spre dreapta, ca să înşele, şi dispăru printre picioarele ţăranului din stânga.

Fu apoi o goană cumplită, dar pisica, după cîteva zigzaguri neregulate, cîştigînd distanţă, se îndepărta în salturi şi-n goană atît de mare, că, pînă la goana omenească din urmă-i se căscă repede gol din ce în ce mai mare, din ce în ce mai spăimîntător.

Rupt de oboseală, Emanoil trebui să încetinească; inima lui, care-l îmboldise pînă acum, ea singură mai păstra goana de la început, ea singură se zbătea în piept nedomolită încă şi necontenit plină de ardoare.

Pe şosea o maşină trecu, tăind drumul ţăranilor cari continuau să alerge dînd chiote sălbatice şi idioate.

Trecea pe departe maşina, aşa că Emanoil nu putu să vadă dacă şalul femeiesc care flutura într-însa era al domnişoarei Erminia sau nu… Maşina semăna cu a părinţilor Erminiei şi numai ea, zburdalnica, avea obiceiul prin partea locului să-şi lase şalul să fluture în vîntul stârnit de maşină. Dar putea fi şi o altă maşină, din alte părţi, cu altă domnişoară şi alt şal…

Ţăranii se întorceau:

— S-a dus dracului, boierule…

— Asta n-o mai poate prinde nimeni, s-a sălbătecit…

Emanoil stătea încă pe piatra pe care se lăsase şi-n ochii lui flutura necontenit şi vesel un şal fugar… Şi-auzea un rîs sonor şi crud, de sănătate, rîs de fată tânără, de viaţa care începe…

În pieptu-i inima începuse să se domolească şi bătăile ei mergeau din ce în ce mai spre nesimţit… El se încăpăţîna încă să le mai distingă… dar fluturatul plesnitor al şalului şi rîsul acela tineresc, necontenit rîsul acela… acopereau totul. El îşi ţinea însă necontenit urechea înăuntru…

Cînd nu mai auzi nimic, se ridică…

Dinspre oraş venea cîntec depărtat de clopot…

Gîndirea, an. X, nr. 8—9, august-septembrie 1930

TE-AR MAI PUTEA INTERESA