Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Poarta de fier

Cînd a venit să-şi facă luna de concentrare la cazarma de jandarmi din oraşul acela măre, ardelenesc, ceea ce a surprins mai mult pe Botoran a fost poarta enormă de stejar masiv, căptuşită cu drugi metalici, compunînd pe ea complicate figuri de geometrie. Şi într-adevăr, ea putea să cîntărească sute de ocale, iar grosimea-i neobişnuită te îndemna îndată să crezi că era făcută să slujească unei cetăţi întregi, în vremile nesigure de demult, şi nu unei cazărmi moderne, cu aproape două sute de ostaşi, cu puşti, cu mitraliere, cu grenade, cu tot felul de arme de toate puterile şi calibrele.

Jandarmii ceilalţi, recruţi, reangajaţi sau concentraţi, simpli soldaţi sau gradaţi, îi ziceau cu toţii poarta de fier şi încolo nu-i mai dau nici o importanţă. Dar pe Botoran îl amuza nespus cum namila asta, pe care n-ai fi dus-o cu doi boi, se deschidea [aşa] de sprinten şi de elegant doar la o simplă apăsare de buton. Atunci trei sonerii începeau să ţîrîie în trei locuri distincte prin fundul curţii lungi şi întunecoase ca o văgăună dreptunghiulară, cu păreţii abrupţi şi fără podoabă, sau cine ştie unde, în restul clădirei imense şi cenuşii. Într-o astfel de cetăţuie, sentinelele făceau paza pe dinăuntru; de fapt ele nici nu prea foloseau la cine ştie ce lucru.

Iar Botoran, om cu stare şi plătind la o vîrstă nepotrivită ratele unor vechi şi obscure datorii către serviciul militar, se mulţumea cu gîndul că doar o lună numai avea de stat între zidurile acestei sinistre puşcării.

Şi zilele îi făceau pe plac; treceau chiar prea repede.

În cea dintîi a făcut cunoştinţă cu camarazii mai apropiaţi; în a doua — zi de sărbătoare — a şi tras un chef de pomină cu gradaţii din secţie. Şi îndată simpatiile tuturor au început să-l înconjoare. Iar ofiţerii i-au considerat cu deferenţă îmbrăcămintea, de calitate cel puţin egală cu a elegantului locotenent Pîcleanu, rufăria fină, pieliţa subţire şi albă a obrazului…

A trecut întîia săptămînă şi a trecut şi a doua, iar el privea cu drag orice nou amurg, care, în curtea adîncă şi tăiată exact ca o cutie uriaşe, se cobora din vreme şi grabnic; simţea atunci ocrotitoare învăluirea timpului curgător, luîndu-l cu sine, ca un rîu molcom, spre limanuri mai bune.

*

Şi astfel trecu şi săptămîna a treia.

Iar Botoran rîse de melancolia lui de la început, că putuse să i se pară atît de îndepărtate o margine de alta ale unei luni. Şi mai rîse puţin şi de poarta cea grea de fier. I se păru acum şi mai inutilă şi mai ridicolă, cu grosimea ei neobişnuită şi cu armura ei metalică, faţă de neîncetata şi calma trecere a timpului.

Astăzi poarta era deschisă, ca de obicei, pînă nu se înserase bine. Botoran putu să iese chiar afară pe trotuar, privind în lungul şi-n latul străzei largi şi libere. Lumina cea mare îl lovi în ochi şi el trebui să clipească de cîteva ori ca să se obişnuiască într-însa; trecătorii erau rari aci, la marginea oraşului, dar pe strada dreaptă, acolo, departe, în centru, se vedea forfotul cel mare şi negru şi neobosit, iar zgomotul lui îi umplea urechile potolit şi dulce. El intră repede în semiobscurul umed al curţei; i-ar fi plăcut acum să simtă mai grea apăsarea zilelor acestora din urmă ale serviciului. Ar fi vrut mai multă asprime din partea ofiţerilor şi mai multă necuviinţă din partea camarazilor. Îşi aminti că la concentrările trecute găsise neapărat cîte-un comandant rău. care-l punea la încercări josnice tocmai ca să se amuze de hainele lui bine pistruiate cu stropii tuturor murdăriilor; iar seara, în dormitor, aluzii de răcani, forfecîndu-i obîrşia şi nenorocul, îl exasperau de grosolănie şi groază. Atunci ceasul liberărei avea farmecul lui. Acum — de bună seamă pentru cea din urmă oară — îl „vărsaseră” tocmai aici, la compania aceasta de jandarmi, unde prea multă atenţie ca zonă şi bunăvoinţă începeau să-l plictisească.

*

Ora închiderei sună şi poarta porni, puternică şi vioaie. Botoran, deşteptat din gînduri, o privi poznaş, cum se îmbucă ferm şi detunător în cadru. Şi zîmbi iarăşi, socotind ce oameni blajini ferecă astfel şi-i desparte de restul lumei. Mecanicul legă balamalele de sîrmele celor trei sonerii, iar caporalul de gardă aşeză primul schimb.

Botoran rămase de vorbă cu santinela:

— Ai putea să-mi spui, măi camarade, dacă eşti dumneata aci, la ce mai serveşte goşgogeamite poartă?…

Sentinela îl privi cu uimire, pe urmă îşi lărgi gura în surîs de înţelegere; coconaşul ăsta vrea, de bună seamă, să potrivească lucrul pentru vreo raită prin oraş…

— D-apăi că să am iertare, măria-voastră, eu mi-s schimb întîi… la miezu nopţii vini altu…

Botoran vru să-l lămurească de bunele lui gînduri:

— La noi… la cazărmile noastre din Oltenia… porţile stau toate deschise în timpul nopţei… şi nimeni nu îndrăzneşte să intre sau să iese… odată ce-s santinele acolo… Numai că, opină el, pentru a dezlega pe deplin încrederea străjerului, asta e, se pierd prea mulţi paznici cu atîtea porţi şi deschizături, înţelegi?… Îi tot oboseşte degeaba pe bieţii oameni…

Şi după ce tăcu cîtva, căutînd în ochii soldatului capătul de punte pe care credea că a deschis-o spre sufletul lui, lovi în poartă de mai multe ori, aşa cum ai bate prieteneşte un cal pe crupă.

— …aşa că, vezi dumneata, or una, or alta… or porţi… or sentinele…

Dar soldatul se edificase.

— Eu-s caraulă, domnişorule, dar poarta asta numai mecanicul o poate desface.

Îi declară aceasta oarecum mirat că Botoran n-a aflat încă un lucru atît de elementar.

Iar Botoran o luă agale spre dormitor. Neînţelegerea aceasta îl întristase deodată şi pînă într-atîta, că el singur nu-şi da seama cum. Urcînd scările alene şi greu ca un moşneag, trăgîndu-se obosit după mîna pe care o muta tot mai sus, pe rampa încolăcită în spirală strînsă, i se păru stupidă toana asta a lui de a aduce vorba tot de poartă ori cu cine sta de sfat. Poate camarazii au şi început să-l facă ţintă de glume şi-şi aminti de Mereuţ, poznaşul companiei, care-i imită pe toţi la glas şi mişcare şi care ţine lipiţi de patul lui, pînă dincolo de miezul nopţei, pe ascultători.

Hotărît, de-acum o va da dracului de poartă. Chiar mîine va aduce vorba despre ea, ca să le arate că s-a convins de utili…

Ei, asta-i acum… ba nu mai aduce nici o vorbă… Afurisită poartă, domnule… Doamne fereşte… da zău… ceva-ceva tot o să tragă de pe urma ei…

*

Dacă a pornit cu trenul de douăsprezece noaptea, atunci azi la prînz este aici… Dacă n-a pornit, atunci a ajuns-o telegrama…

Botoran avea permisie pînă seara la nouă. Luă o birjă şi plecă la gară. Dar doamna Botoran nu veni. Lucrul acesta îl bucură; va să zică, primise telegrama. El se opri la unul din restaurantele ungureşti de pe lunga stradă a gărei; s-ar fi dus mai cu plăcere în centru, unde românii din regatul vechi deschiseseră bodegi şi birturi cu mîncări tradiţionale româneşti. Dar acolo forfoteau ofiţerii şi el vrea să se ţină departe aceste ultime zile — de tot ce i-ar fi putut aduce cine ştie ce neplăceri. Prin aburul bucatelor şi al vinului, în atmosfera îmbîcsită de fum de tutun, încărcată de aburii alcoolului, străpunsă de ţipete femeieşti, ochii văd altfel, şi ţîfna ascunsă în dosul veseliei sare mai repede decît oriunde. Afară de asta, vru ca să aibe întreagă impresia exilului forţat… Îl mai ţineau încă, deşi termenul concentrărei se sfîrşise aseară… Dar domnul căpitan lipsea, iar domnul locotenent nu putea să hotărască nimic. Nu primise nici un ordin. Asta chiar produsese încurcătura cu scrisoarea… Dar, în sfîrşit, taci că n-a apucat să plece… Alt tren, cu legături directe de-acolo încoace, numai după-masă la patru mai este… Or, telegrama a pornit aseară la şase…

Astăzi, chiar de dimineaţă, o are…

Lasă, că tot nu scapă ea nevăzut oraşul ăsta… Mîine probabil se va întoarce şi domnul căpitan. Hîrtiile vor fi iscălite, iar el o va aştepta liber şi… civil. O va aştepta el, în toată fiinţa şi puterea, şi nu miliţianul ăsta, destul de curăţel, e drept, dar timid şi binevoitor, caraghios de binevoitor, cu buzele atîrnate în surîsul stupid şi descleiat, gata să se închege la orice moment în expresia corespunzătoare feţei domnului căpitan… ba chiar a domnului plutonier…

Ei, cu mutra asta de nerecunoscut vrea el să-şi primească nevasta, s-o plimbe pe străzile pline de lume, biet domn caporal, umil şi resemnat dinainte?… Haide-de… Cum putuse s-o cheme înainte de a avea în mînă foaia de liberare?…

Şi Botoran, care pînă acum mîncase în neştire un papricaş, ce denega faima vestitei mîncări ungureşti, ceru de astă dată vin cu sifon.

Privi mirat mesele goale din juru-i, acoperite de feţe curate şi albe; judecînd după locul ocupat de estrada şi pupitrele muzicanţilor absenţi, înţelese că a nimerit într-un local de seară. În colţul opus mînca un domn bătrîn, ce părea că-şi ascultă atent gîndul; chelnerul îl servea fără să-l întrebe nimic, apărea şi dispărea cu felurile cele noi la timp, muteşte, fără nici măcar să se privească unul pe altul. O masă mai mare dintr-un colţ fu ocupată apoi de cîţiva tineri, cari rămaseră tăcuţi pînă li se aduse comenzile, apoi izbucniră într-o violentă discuţie ungurească.

Botoran vedea în toate lucrurile astea ceva neobişnuit; pînă şi chelnerii se mişcau cu totul altfel de cum el îi ştia că se mişcă. În curînd însă toate se vor schimba; el va fi din nou în oraşul lui unde totul se mişcă aşa cum trebuie să se mişte, unde cunoaşte pe toţi chelnerii şi unde toată lumea îl ştie şi-i dă ziua bună.

Un simplu militar, un caporal; acum probabil i se va da drumul cu gradul de sergent; dar cum putea să se plimbe pe străzi cu ea şi cu gradele şi cu hainele ăstea?…

Întrebarea revenea necontenit, înveselitoare şi de nerăspuns. Ar fi fost nostim. Şi la plată lăsă, la cei ce-l serviseră, bacşişuri care-i uimi.

El ieşi pe străzile scăldate de soarele galben al toamnei; mergea cu pas liniştit, de om pe care nu-l mînă nici o grijă. Rarii trecători ai după-amiezei priveau cu respect la haina lui de albastrul cerului, la fireturile albe şi împletite, la cele două galoane late de la umăr; pintenii mai ales şi sabia obligau pe toţi cei întîlniţi să-şi coboare ochii dinainte-i.

Botoran se simţea jenat de fugarele umilinţi. Rictusul lui statornic se schimbase acum într-un surîs de prietenie şi încurajare. Părea că le spune tuturor; „N-aveţi grijă, sunt rezervist, mîine chiar trebuie să mă libereze; dacă nu lipsea domnul căpitan, astăzi nu mai mă priveaţi cu aerul ăsta stupid şi prefăcut… mă priveaţi cum trebuie să mă priviţi”.

*

În faţa somptuosului hotel „Astoria”, cîteva birji staţionau încărcate de bagaje şi de oameni cu figuri înnegrite şi îngălbejite de drum şi de oboseală. Aşteptau moţăind istovit, privind vag dinainte-le, sau pleoştind ochii în crupa cailor. Înşişi birjarii păreau cuceriţi de această stare generală de îndobitocire. Cineva ieşi atunci din holul luxos, dînd din umeri şi călcînd alături. Lîngă prima trăsură rosti mînios două vorbe, se aruncă în grămada de oameni şi bagaje şi birja mică porni clătinîndu-se.

Pînă ce Botoran să ajungă în dreptul hotelului, rînd pe rînd, alţii ieşiră din holul elegant, dînd din umeri şi călcînd alături, şi rînd pe rînd birjile cele mici porniră agale, ca şi cea dintîi; el le petrecu cu privirea multă vreme, ţinîndu-se una după alta în şirag jalnic de băjenari…

Le ajunse apoi în faţa hotelului „Central”, unde avură aceeaşi soartă, şi mai apoi în faţa hotelului „New York”. De bună seamă, hotelurile erau toate înţesate, şi el mulţumi din nou norocului că nu i-a adus soţia. Altfel, acum ar rătăci şi el din hotel în hotel, în coada şiragului, în mîrîielile pretenţioase şi ameninţările birjarului, în privirile cercetătoare sau compătimitoare ale trecătorilor, întîmpinînd pretutindeni aceeaşi înălţare seacă din umeri a portarilor galonaţi, cu şapcă scrisă cu aur.

*

Botoran se duse în parc şi-şi căută strîmta lui alee favorită. Aspiră adînc umbra umedă a copacilor cari se împleteau pe deasupra în bolta de nepătruns. Aici, de bună seamă, nu străbătuse vreodată nici soarele, nici ploaia. Îşi scoase gazetele şi începu să cetească. Dar ochii îi fugeau necurmat in desişul negru al arbuştilor, cuiburi de şerpi încolăciţi în jurul trunchilor enormi. O broscuţă pîntecoasă ieşi din întunecime şi-l privi cu ochii holbaţi. Apoi porni şonticăind pe marginea cărării.

Cînd se ridică să pornească, înserarea împînzise oraşul, căruia luminile aprinse în şir, pînă hăt în dealurile dimpotrivă, îi dau o întindere neştiută şi neînţeleasă. Aproape de cazarma jandarmilor, Botoran descoperi una din birjile de la prînz; o cunoscu după cocoana cu voal verde dinăuntru. Trăsura staţiona în dreptul unui vestit han popular, cu cîrciumă zgomotoasă în faţă. Domnul — însoţitorul cocoanei — ieşi din cîrciumă cu acelaş gest obidit din umerii zdrobiţi. Trăsura se lăsă spre el cînd piciorul apăsă scara; dar nu urcă. fiindcă, cine ştie pentru a cîta oară. un nou conciliabul în şoapte se porni între pasageri şi birjar. Din poarta cazărmei. Botoran văzu, după lungă zăbavă, trăsura întorcînd şi luînd-o agale înapoi.

*

Plantonul îl anunţă că e ora închiderei şi el pătrunse înăuntru. Şi-odată cu poarta, care să prăvăli în cadru, gîndul tîrzîielnic şi neaşteptat îi înflori cu picuşuri de sînge în minte. Parcă fusese înţăles cu poarta şi numai atît a aşteptat ea, să-l prindă în capcana asta adîncă şi neagră, pentru ca el să-i sară deodată, înfigîndu-i-se în creier ca un cuţit tîlhăresc.

Se întoarse ameţit şi privi. Poarta, acum închisă, stătea calmă în faţa lui, atît de calmă, că drugii de fier bătuţi deasupra-i păreau braţe încrucişate de uriaş, păzind în repaos.

Dar gîndul ascuţit îl frămînta cu străşnicie; el avu impresia că un mic animal acvatic i-a căptuşit creierul, vierme încrengat şi multiplu, grapă minusculă de fier, vie şi sfîşietor de pătrunzătoare.

De bună seamă s-ar putea să se întîmple! Şi dacă ea n-a primit telegrama pînă la 12, cu siguranţă că a luat trenul de amiazi…

…Cu neputinţă, cu neputinţă… ea ştie că va ajunge noaptea… şi că noaptea el nu poate s-o aştepte… pentru că… pentru că…

…Dar ea mai ştia că el trebuie să fie liberat… şi că trenul soseşte la unu…

…Că ora asta, mai ales acolo, la ei, în viaţa lor de toate zilele, de oameni avuţi, nu-i tocmai cea mai tîrzie; că, în sfîrşit, la orice oră nu-i prea tîrziu ca să aştepţi; pornită din mari depărtări, cu toată greaua povară a drumului zdrobitor în spate, pe cea care vine pentru tine…

Botoran se plimbă agitat pe fundul curţei cubice; i se părea lui singur o jucărie mişcîndu-se în fundul cutiei mari în care a închis-o stăpînul-copil cu celelalte păpuşi… căci nu poate fi decît un copil stăpînul acesta nevăzut, care prăbuşeşte cu atîta cruzime porţile cutiei peste gîndul aspru şi sfîşietor…

Plimbarea agitată îi face bine lui Botoran; gîndul grozav şi-a potolit curgerea devastatoare; acum picură uşor, ca un butoi neîntărit bine în cercuri.

*

În dormitor, camarazii s-au strîns lîngă patul lui Mereuţ, glumeţul şi bunul povestitor; cei obosiţi s-au dezbrăcat însă demult şi acum sforăie, înfăşuraţi pînă la bărbie în păturile sure. Botorah stă la gînduri; să intre în grupul vesel al ascultătorilor sau să se culce. Cele două felinare cu ulei, care abia de urnesc lespezile grele de întunerec, învăluiesc cu tristeţe nehotărîrea lui.

În colţul lui Mereuţ s-a stîrnit rîsul. Botoran începe să-şi scoată agale hainele. Trebuie să fie destul de obosit, doar a umblat atîta… De la gară înapoi, pe jos, e o distanţă… „O, dacă aş adormi îndată, atunci prăpastia nopţei ar fi trecută doar dintr-un salt!”… Se va vedea mîine dimineaţă piept în piept cu împrejurarea… care nu va fi aşa vitregă… desigur, desigur… închipuiri… toate sunt închipuiri… ea trebuie să fi primit telegrama…

Şi la surîsul gîndului acestuia, hainele lui cad repede una după alta; mîinile desfac febril şiretele ghetelor înalte… Mîine va fi nepăsarea, liniştea şi libertatea… Mîine poarta de fier nu va mai cădea grea şi decisivă… peste mormîntul gîndurilor supărătoare…

*

El s-a înfăşurat în pătura moale, care-i desemnează forma corpului. Îşi urmăreşte cu atenţie conturul prin zariştea ca de amurg înaintat şi gîndul se opreşte fără legătură la nevastă-sa. Zîmbeşte şi-şi freacă involuntar genunchii.

Apoi se întoarce pe-o parte şi braţul cuprinde drăgăstos colţul perinei…

*

O vede înaltă şi uşoară, trecînd ca un vis alb printre mobilele odăii, în cămaşa de noapte, cu picioarele goale în pantofii de pîslă. S-a sculat de curînd şi-i pregăteşte la maşina de spirt cafeaua. Prin semiîntunerecul dimineţei, în camera cu transperantele trase, lîngă flacăra albăstruie şi nestatornică, pare ceva ireal şi demonic. Botoran priveşte prin genele care se străduiesc alene să desfacă ţesătura somnului. Însă cununa grea a părului strîns în pripă acuză realitatea. Cristalinele apăsate de aţîţarea matinală descopăr pe albul cămăşei vagi umbre de mister. Apariţia se apropie; albul cămăşei ia rînd pe rînd indecise şi disparate forme omeneşti. Aburul cafelei se ridică tare şi răscolitor. Braţe de pe care cad mîneci largi şi albe se împletesc…

Botoran s-a mişcat brusc şi repede pe partea cealaltă, înăbuşind în urechea stîngă un glas străin, pe care nu l-a mai auzit niciodată şi care a vorbit clar în tăcerea dormitorului.

— Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tău nume..?

S-a ridicat în sus şi a privit tulbure peste paturile dispuse în rînduri drepte şi perpendiculare. Camarazii au părăsit de mult patul lui Mereuţ şi acum dorm atît de adînc, că nici măcar nu se aud sforăituri şi nici regulatul suflu omenesc. Somnul împietrit al cazărmilor. Să fi vorbit cineva în vis? Şi Botoran ia rînd pe rînd paturile şi-şi rememorează vocea fiecăruia. I se pare curios şi lui cum de şi le aduce aminte atît de perfect, cînd niciodată n-a luat seama la ele… Uneori are cîte o mică îndoială… dar repede gîndul se reîmprospătează. Nu, cuvintele care au răsunat atît de aproape nu sunt ale nimănui; au răsunat chiar în gîndul lui…. Cine ştie unde au fost pronunţate.

*

Botoran scoate de sub perină ceasul. Dar e greu să distingă ceva. Cifrele le-ar şti după poziţia lor pe cadran; însă parcă sunt patru ace care arată deodată… şi răsar necontenit… infinităţi de ace…

Botoran a sărit din pătură şi se îndreaptă spre unul din felinare.

— Prostii! şopteşte el, dar se apropie îngrijat de lumina revelatoare.

„Unu şi un sfert… O, ho… nici n-a venit trenul! Trenul vine la unu şi jumătate…”

Şi el, care bănuise una din acele minuni telepatice… Rîse şi se apropie de patul pe care-l lăsase cald şi dulce…

„Nu-i adevărat, nu este acesta adevăratul tâu nume!… Hm, cum dracu i-au venit tocmai cuvintele ăstea în ureche… şi ce-ar fi putînd să însemneze?…”

*

Trenul s-a oprit, negru şi somnoros el însuşi. Nici! n-a tras cum trebuie, aşa oa vagoanele să se cuprindă toate în lumina felinarelor; locomotiva s-a lăsat grooaie chiar în mijlocul peronului, zdrobită parcă de drum şi neodihnă. Acum pufăie greu, de-abia trăgîndu-şi sufletul.

Prin compartimentele slab luminate, mîini de plumb se întind la reţelele cu bagaje. Spre cimentul peronului, de pe treptele umede, se întind nesigur şi precaut picioare de varii forme şi mărimi; parcă nasc din negură, căci de-abia după un timp se schiţează, în lumina ceţoasă, imprecise ca nişte fantome, trupurile pe care le poartă.

Botoran simte ca un curent rece prin şira spinărei. I se pare că stă retras de felinare, în cămaşă şi papuci de dormitor, doar cu pardessùs-ul pe dînsul şi cu gulerul ridicat. Pe el nu-l vede nimeni, căci este doar spirit, iar trupul i-a rămas pe pat, în dormitor, doar ochii lui alunecă peste trepte, ca mîini înaripate pe clape, le cuprinde simultan în văz şi e de-ajuns să prindă din zbor doar conturul boturilor de gheată, ca să treacă nervoşi înainte. O imensă vitrină de pantofărie parcă a prins viaţă şi mers; dar ochii umblă harnici înainte şi ceva de calm şi sigur se reîntronează în pieptu-i golit; e sufletul care se întoarce să-şi ia locul în patul cazărmei din str. Moţilor.

*

Botoran se întoarce pe partea cealaltă, dar regretă prea timpuria mişcare. Dacă, pe urmă, o întîrziată a păşit ceva mai tîrziu de pe trepte? Şi cum două vîrfuri de pantofi îi ţîşnesc în vederi din negrul compact, ca două vîrfuri de suliţă, apoi gleznele subţiri, cu pulpele uşor crescute, şi genunchii înalţi se desemnează treptat şi apoi corpul destins şi subţire. Pasul sigur şi cunoscut păşeşte larg şi spornic spre locul ascuns de felinare. Pe buzele umede cuvintele revederei joacă de acum: „Te-am văzut pe fereastră, te-am văzut chiar aci în întunerec… Dar ce este dezordinea asta…?”

Însă trupul zvelt şi-a contenit drumul şi închipuirea priveşte nedumerită locul unde fusese cealaltă închipuire. În patul lui, Botoran se mişca frămîntat de parcă l-ar munci blesteme şi farmece îndepărtate. Spiritul lui s-a reîntors la gară, dar doamna Botoran a pornit în oraş. Şi spiritul lui — rămas pe scările de piatră în aceeaşi ţinută sumară, cămaşă de noapte, papuci şi pardessùs-ul cu guler ridicat, cătînd zadarnic prin negură pe cea care a pornit singură în noapte. Departe de tot, luminile birjilor care s-au dus se urmăresc agale prin întunerecul vag; apoi dispar rînd pe rînd şi brusc, ca nişte stele căzătoare. Dacă ea nici n-o fi prins măcar o trăsură… şi unde s-ar fi putut duce cu trăsura? În hoteluri nu se găsesc locuri nici măcar ziua, dar acum, peste miezul nopţei…

*

Silueta subţiratecă a doamnei Botoran se încadrează deodată în dreptunghiul luminos al intrărei de la „Astoria”. „Regretăm, n-avem nici un loc, doamnă”, se aude o voce căptuşită de tusă… „Ba, de ce, ba de ce? intervine o altă voce, molatecă şi prietenoasă. Pentru o doamnă aşa de… orice pasager ar fi măgulit… să cedeze…”

Botoran s-a ridicat brusc pe şezut. Noroc că închipuirea, zguduită de mişcarea lui, s-a agitat şi ea; doamna Botoran a întors, elegantă şi dispreţuitoare, spatele şi a ieşit din holul luminos. Săraca, n-a găsit nici măcar trăsură! Merge pe jos şi calcă obosită calea cea lungă de la gară. Spiritul lui Botoran o escortează. Ar vrea să i se adreseze, dar nu izbuteşte decît să facă semne muteşti; iar ea — curios — acum nu-l mai vede, nu vede nimic altceva; şi păşeşte eroic înainte, în întunerecul în care, arar, luminile felinarelor sapă vaduri firave de la un trotoar la altul.

*

În clopotniţi, ciocane grele cad ritmic pe ţeste de aramă. Doamna Botoran ascultă, stoarsă de vlagă; i se par duhuri nocturne încercînd zadarnic să-i bată în piroane timpul. A fugit şi acum abia se mai ţine pe picioare. A cotit pe străzi mărunte şi întunecoase. Un paznic de noapte se luase după dînsa. Parcă o strigase. Şi cînd a început să fugă, a auzit un timp în urmă-i tropotul greu al încălţămintei ostăşeşti. Cînd s-a pierdut în străzile mici, ţignalul de alarmă a pornit energic şi provocător; şi alte ţignale au răspuns rînd pe rînd, din ce în ce mai depărtate şi mai stinse, cu modulaţii diverse, siniştri cucoşi metalici ai nopţei de oraş.

A dat acum într-o stradă mai mare şi mai luminoasă ca a gărei. În umbra grea a unui copac a găsit o bancă mai ferită. Şi s-a tras acolo, ca să audă cum se pierd tot mai departe clopotele orologiilor. Iar Botoran, în cămaşa lui de noapte cu rîuri şi papuci, se agită imaterial în urmă-i, strîns în pardessus-ul civil, pe care-l ţine în geamantan; cum naiba l-a nimerit tocmai pe acela! Doamna Botoran nici nu-l simte că-i atît de aproape. Glasul lui e mut, însă dacă ea ar asculta adînc. În noapte, i-ar auzi desigur vocea minţei dîndu-i sfaturile cele mai bune. Să se ridice neapărat şi să plece… să plece… Dar unde?… Şi Botoran însuşi nu ştie încotro s-o îndemne. Şi rămîne astfel în preajmă-i, neputincios şi stupid.

*

Ea plimba necontenit privirile, într-o parte şi alta a străzei luminate şi deşerte; le plimbă mai mult ca să-şi simtă capul mişcîndu-se liber în jurul gîtului, căci s-au atîrnat de el ghiulelele grele ale somnului. Ea făcea sforţări disperate să scape de teribila greutate. Dar se aud paşi şi inima lui Botoran a sărit din loc… Trebuie să fie gardistul. Priveşte şi el în lungul şi latul străzii, dar nu se vede nimeni, căci noaptea pasul se aude de departe, şi apoi copacii şi băncile ăştia te lasă oare să vezi ceva? Nu e vardistul! E, dimpotrivă, un domn, un tînăr…

Ochii doamnei Botoran s-au fixat asupra domnului cel tînăr. Botoran încruntă neputincios din sprîncene. Ce poate să-i folosească ei un tînăr, un tînăr atît de spilcuit şi care de bună seamă vine de la chef, căci fredonează ceva, şi ochii îi strălucesc într-un mod neobişnuit? Acum şi trupul lui Botoran a reînceput să se zvîrcole în pat. Dar de pe trotuarul din faţă s-a desprins silueta grosolană a unui sergent.

Istovită, doamna Botoran îşi adună ultimele puteri; se ridică şi măsură distanţele care o despart de cei doi. Botoran ar dori să aştepte pe sergent. El însuşi nu-şi dă seama de ce trebuie să dorească astfel şi în minte nu-i vine nici un folos pe care ar putea să i-l aducă sergentul…

— Doamnă, e drept, aveţi hârtii în regulă (o avea ea ceva cu dînsa?). Dar nici nu puteţi sta. N-avem voie să stea femeile noaptea pe stradă. Trebuie să mergeţi la secţie…

Dar Nina de bună seamă n-are nici o hîrtie la dînsa.

— Acolo, la noi, nu se umblă niciodată cu hîrtii şi documente, domnule gardist…

— Aşa, atunci poftiţi de mă urmaţi!…

La secţie! Haida-de! Nu! Însuşi Botoran convine că soţia sa a făcut mai bine găsind u-şi refugiu la tînărul spilcuit. Nu-şi poate totuşi reţine un gemăt uşor.

— Mă iertaţi, domnule… aş vrea să ştiu unde e cazarma jandarmilor…

— Cazarma… jandarmilor?… La ora asta?…

— Acolo este soţul meu, domnule… e concentrat… trebuie să se libereze astăzi… Se vede că… hm, cine ştie… l-o fi amânat pînă mîine… El m-a anunţat greşit prin scrisoare. În sfîrşit, un malentendu, un teribil malentendu…

Tînărul spilcuit măsoară pe doamna Botoran de sus pînă jos la lumina felinarului electric. Ochii lui se opresc, rînd pe rînd, pe gîtul cvasiascuns de blana uşoară, pe braţele lungi, pe şoldul înalt… Iar ochii lui scînteiază şi sclipesc neîncrezători. Aşa, pe negîndite, niciodată nu i s-a întâmplat…

— Doamnă, dar cum credeţi dumneavoastră că v-ar lăsa cineva să intraţi la ora asta într-o cazarmă?…

— Cu toate astea, trebuie să fie vreo sentinelă… ceva, la poartă…

— Fără îndoială, fără îndoială… dar…

— Va da de veste soţului meu…

— În cazul ăsta…

Şi domnul cel spilcuit şi tînăr se înclină politicos. Cei doi pornesc, iar gardistul, care se oprise la distanţă, salută involuntar; pe cînd Botoran, cu trup şi suflet, e nevoit să încuviinţeze iară…

Paşii lovesc sonor pavazul uscat în adînca tăcere. Tînărul cel spilcuit e ceva mai scund decît tovarăşa de drum; de aceea chiar se simte puţin cam încurcat şi ochii lui coboară supuşi ori de cîte ori se lasă pe ei privirea grea a doamnei Botoran.

*

În pătucul său cazon Botoran e lac de sudoare. Însă tînărul este destul de cuviincios, deşi în toată figura lui — pe care lui Botoran i-e cu neputinţă s-o statornicească -într-un fel, căci ia rînd pe rînd forme cunoscute şi necunoscute — se vede totuşi cît se poate de lămurit pîlpîind sfioasă, dar cu necontenite recrudescenţe de îndîrjire, flacăra nădejdei. Însăşi doamna Botoran observă aceasta, pe cînd ochii lui, de schimbătoare culori, aleargă acum în voie de-a lungul siluetei ei fine, măsurînd, socotind, cîntărind. Cuvîntul lui este însă necontenit cuviincios, revoltător de cuviincios. Botoran îşi cunoaşte bine soţia; el ştie că, la cea dintîi vorbă greşită, ea i-ar întoarce însoţitorului spatele, fără chip de revenire. Şi nemernicul parcă nici n-ar fi băut în seara asta; pe cît îi e de dezmăţată şi de scandaloasă privirea, pe-atît spusa îi înoată în spuma celei mai afabile politeţi…

Doamna Botoran surîde; în colţul buzelor boţite, soţul ei observă cunoscutele şi uşoarele cute în care dispreţul se îmbină cu necazul înfrîngerei… Pe cînd celălalt îşi continuă interogatoriul, presărat cu florile fade ale curtoaziei ieftine, pline de tact şi siguranţă, reînnoindu-l stăruitor ori de cîte ori ea-l curmă prin vreo monosilabă plictisită. Doamna Botoran îl întrerupe deodată:

— E cu neputinţă să nu se găsească o sentinelă dinaintea unei cazărmi…

Lui Botoran îi place grozav bruscheţea acestei întorsături tocmai pentru că e atît de nepotrivită cu ultima întrebare a vorbăreţului inepuizabil.

Numai că accentul ei prea trist şi vocea obosită începe să-l îngrijoreze.

— Fără îndoială, fără îndoială… Întăreşte spilcuitul. E drept, eu n-am luat seama, deşi stau aproape… Însă, fără îndoială… trebuie să fie o sentinelă… Numai nu înţeleg cum o sentinelă ar putea să părăsească postul ca să dea de înştiinţare soţului dumneavoastră… Va trebui pentru asta, poate, să dea înştiinţare la corpul de gardă şi nu-mi vine să cred c-ar face-o pentru un lucru, întrucît o priveşte, desigur, atît de neînsemnat…

Şi ochii lui izbucnesc crîncen în rîsul lor murdar şi mut, în vreme ce, sub lumina turbure a becului pe sub care trec, faţa exprimă prefăcută dezamăgire…

Îl voi ruga mult… adaugă ea cu vocea pe jumătate şi atît de obosită, că Botoran se cutremură de sus pînă jos.

— Doamnă, de bună seamă, doresc din toată inima să se întîmple aşa cum vroiţi dumneavoastră… Dar admiţînd că ar fi aşa, cine credeţi că ar permite soţului dumneavoastră să părăsească în timpul nopţei cazarma… sau cine credeţi că ar permite ca în cursul nopţei să pătrundă în cazarmă o femeie?…

— Poate că s-a eliberat… poate că e liber şi a rămas doar noaptea asta…

— O doresc din toată inima… dar atunci cum a putut să nu vă aştepte?… Pentru prestigiul lui însuşi sunt nevoit să-mi schimb gîndul şi s-o spun răspicat: n-o doresc… nu doresc să fie astfel… Şi spuneţi… spuneţi sincer… aşa e că nici dumneavoastră… n-aţi fi tocmai atît de încîntată să vă treziţi în faţa acestei posibilităţi?…

— Doamne, ce să mă fac atunci?…

— Nu disperaţi, doamnă… eu vă voi sta în ajutor… De altfel, vă rog să credeţi că tot ce-am spus pînă acum au fost minciuni goale; ei bine, nu e adevărat că doresc să se întîmple aşa cum doriţi dumneavoastră… dimpotrivă, doresc ca să recurgeţi la ajutorul meu… mai departe… Nu-mi luaţi în nume de rău, doamnă, dar vedeţi… de o jumătate de ceas de cînd mă simt… lîngă dumneavoastră… aş minţi…

Ea îi taie şiragul vorbelor în două doar dintr-o singură privire. Dar ochii lui rîd înainte şi atît de vesel, că parcă a înnebunit. S-a oprit chiar în loc şi ea a trebuit să se oprească de asemenea, privindu-l îngrozită şi neînţelegătoare. Iar Botoran se zvîrcole ca un muribund asfixiat în patul lui.

— Doamnă, precum vedeţi, destinul e cu mine şi nu cu soţul dumneavoastră… iar dumneavoastră înşivă sunteţi destinul meu… Aceasta-i cazarma jandarmilor… poftim… şi-n faţa ei, nici o sentinelă, doamnă… dar absolut nici una…

Ea-l priveşte rătăcită şi-apoi ochii ei de-abia se ridică pe faţada lunecoasă şi posomorită ca un părete de prăpastie, se agaţă neputincioşi de crucile ferestrelor întunecate şi alunecă necontenit pe poarta grea de fier, mută şi masivă ca o lespede de mormînt. Ceteşte silabisind în lumina vagă a felinarului apropiat:

— Strada Moţilor 149… Asta este…

*

Se apropie, timidă, şi pumnul ei micuţ loveşte, îndurerîndu-se, cu toată puterea lui femenină în bîrna nituită. Dar tocmai atunci, de lîngă Botoran, din patul alăturat, un horcăit lugubru asurzi totul, nimici orice închipuire în capul năucit de friguri. Botoran îşi ascunse capul sub perina tare şi mirosind a lînă veche. Însă horcăitul era atît de puternic, încît avu impresia că vecinul de pat s-a întins peste el şi-şi suflă aghioasele prin partea cealaltă a perinei. Tremurînd de scîrbă, de insomnie, de dezamăgire şi de durere, el se ridică privind rătăcit în juru-i, ca un spectru de nebun; dar vecinul de pat îşi vedea nemişcat, la locul lui, de cîntul lui sinistru. Botoran îl zgudui cu putere; camaradul nu se deşteptă, dar larma care se zbătea în gîtu-i încetă ca prin farmec.

Şi tot ca prin farmec răsună atunci, în gîndul lui Botoran, bătaia aceea desperată de pumn micuţ în poartă, ah, în poarta aceea grozavă, de fier. Nimic! Şi pumnul micuţ bate cu puteri îndoite. Nimic. Nu răspunde nimeni. Bate acum un pumn mai voinic şi mai nerăbdător; bate în bătaie de joc pumnul ocrotitorului nocturn. Şi iarăşi nimic.

Şi ochii dinaintea ei ard acum şi dogoresc ca limbile focului de dezmăţ şi de triumf; ei spun cu muţenia lor înfiorătoare: „Nu vedeţi, totul, totul e zadarnic, doamnă…”

— Am să vă rog, domnule, să rămîneţi cu mine aici… pînă mîine… vă rog…

— O, doamnă, dar mai sunt atîtea ceasuri pînă să se lumineze… Cum o să puteţi rezista atîta… În halul acesta de oboseală?… Nu vedeţi cît sunteţi de obosită?… Şi apoi, doamnă, eu stau la doi paşi… puţin în urmă, la primul colţ… Ce pot să fac decît… decît să vă ofer azilul meu… şi vă asigur…

— Lăsaţi, domnule… duceţi-vă singur…

— Dar, doamnă, nu ştiţi ce…

— Vă rog, vă rog…

Dar undeva, aproape, ţignalul gardianului de noapte a izbucnit atît de brusc, că ea şi-a astupat îngrozită urechile străpunse. Şi involuntar pasul a pornit spre cel care, la distanţă cuviincioasă, aşteaptă încă, politicos şi îndatoritor, şi braţul care aşteaptă, de asemeni încovoiat şi prompt, cuprinde şi închide ca o paranteză.

*

Botoran se îmbracă grăbit şi febril. Imaginea mişcătoare s-a fixat. Şi-l arde. Patul a devenit rug de jar. Cu vestonul pleacă în mînă, să se îmbrace pe drum. Pe scările întortocheate s-a lăsat în jos, parcă fără să atingă treptele, ca o stafie. În fundul cutiei de păpuşi, aerul tare îl potoleşte. Copilării, copilării! Stelele au străluciri nemaipomenite. Sentinela îl opreşte de la distanţă.

— Sunt eu, măi camarade, n-avea nici o grijă… Botoran, concentratul, pe care o să mă libereze mîine…

— Dumneata eşti…

— Eu sunt…

Şi rămîne încurcat, neştiind cum să lege întrebarea de apariţia lui neobişnuită…

— Mă durea capul şi-am ieşit prin curte… Şi mi s-a părut că aud bătînd în poartă; or îmi bubuie mie dorul în urechi?…

— D-apăi mai adineaorea, aşa-i, or tot bătut unii în poartă… Ştie-i dracu, că beţi erau pesemne…

— Bărbaţi? mai întrebă Botoran, punînd cît mai multă indiferenţă în glas.

— Ba că era şi-o femeie, că tare rîdea, mă rog…

— Mult de-atunci?

— O jumătate de ceas tot n-a fi.

— Îm-hî! Şi n-ai întrebat ce vor?

— Apăi că doar de muiere nu-mi era…

Cu multă plăcere Botoran l-ar fi plesnit pe obrajii rotofei, dar nevoia de a şti creştea cu mult mai teribil decît indignarea şi-l rîcîie necurmat cu unghia ei ascuţită în bulgăraşul beregăţei.

— N-ai auzit cumva ce vorbeau?

— D-apoi că ce să vorbească nişte beţivi? făcu soldatul, plictisit şi neînţelegător. Ştie-i dracu ce vorbea…

Însă după ce se mai gîndi puţin reluă, aducîndu-şi aminte că întrebătorul era caporal:

— …dar atît am auzit că aproape… El zicea: aproape… dar eu tot nu ştiu oe-o fi dat el să spuie cu „aproape”.

„Minţi! Îi sta în gît lui Botoran să strige. Minţi! Nu vezi cît eşti de tîmpit?! Întîi ai spus că erau mai mulţi…”

— Întîi ai spus că erau mai mulţi, repetă el calm răgetul fioros al minţei. Ia adu-ţi bine aminte…

— D-apăi că mi-aduc destul de bine, domnişorule. Or fi fost ei şi mai mulţi, da eu tot pe-unul am auzit… Ruga şi îndemna: „aproape, aproape…” şi muierea tot chicotea…

Botoran privi zdrobit poarta enormă. Şi ea părea că-l priveşte la rîndu-i calmă, cu drugii ei încrucişaţi, cu braţele unui uriaş în repaos.

Fără să mai scoată un cuvînt, se întoarse în loc şi porni. De deasupra, o rază de stea se lungi deodată şi i se înfipse în ochi. Simţi sub pleoapă umed şi cald.

*

Acum e zi limpede şi clară şi soare mult varsă pretutindeni luciri vii şi repezi. Iar doamna Botoran e în faţa lui şi rîde şi ea ca soarele şi ca toată frumuseţea dimineţei acesteia.

— N-ai primit telegrama?

— N-am primit nici o telegramă.

— Şi cînd ai venit?

— Azi-noapte la două.

— Unde ai fost pînă acum?

O ezitare mică, imperceptibilă, o nimică:

— Unde?… În sala de aşteptare, desigur…

Desigur? Ochii lui s-au oprit grei de nedumeriri şi noi întrebări pe obrazul fraged şi rumen, cu miros de săpun proaspăt şi pudră.

Dar în juru-le forfotă curioasă populaţia cu tunici albastre şi fireturi a cazărmei. Şi Botoran îndrumă soţia uşor, înapoi, spre strada plină de soare şi zgomot. Dar în dreptul porţei, dată acum de părete, ea se opreşte deodată:

— Vai ce poartă enormă…

El încruntă, întunecat, ochii. Iar ea îşi sfîrşeşte în mod firesc gîndul:

— Eu cred că prin asta nici măcar nu se aude…

Scrisul românesc, an I, nr. 3, Craiova, ianuarie 1928

TE-AR MAI PUTEA INTERESA