Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Retragerea

Sub cerul mohorît de toamnă, trei zile în şir se scurseră armate nesfîrşite şi sure. Grămezi mari şi neregulate, pîlcuri răzleţe, oşteni singurateci, călări, pe jos, pe furgoane sau pe tunuri, treceau rînd pe rînd într-o harababură desăvîrşită. Turme omeneşti, fără formă şi fără conducători; zadarnic ar fi ghicit vreunul într-atîta împestriţată încurcală. O singură putere îi mîna numai pe toţi deopotrivă; acelaşi ţel neclintit, o stea călăuzitoare, pierdută în zările răsăritului, pe care numai ochii lor de fugari păreau că o văd.

De la geamul ei aburit şi soios, trei zile întregi Antiţa îi privise trecînd. Dar omul ei se vede că apucase pe alte drumuri, dacă nu-şi va fi lăsat cumva oasele prin stîncile munţilor.

A patra zi nimeni nu mai trecu. Către amurgit, Antiţa gîndi că de-acum trebuie să vie rîndul celorlalţi. Şi-şi simţi inima apăsată de-o strîngere neînţeleasă şi supărătoare. Ce va fi acum oare? Aci, la marginea satului, la o bună bucată de drum de celelalte gospodării, i se păru că toată lumea a plecat o dată cu armatele. Se simţi atît de singură, că un fior rece şi tăios îi străbătu mădularele. Tăcerea neîntreruptă o birui; simţi o sfîrşeală la glezne şi se abătu ca doborîtă de-o mare oboseală pe lăvicer.

Ce-avea să fie de-acuma?

Abia întru tîrziu gîndi să aprindă lampa. Dar, pînă să se hotărască de tot, mai stătu o jumătate de ceas ţintuită locului. Trebuia să îmbuce oleacă, şi pe urmă — cine ştie — să vegheze. La bună seamă, noaptea asta, şi de-o fi să aţipească cumva, doar pe lăvicer şi îmbrăcată, dacă o închide ochii!

Antiţa aprinse lampa şi o anină în cui. Dar abia se îndepărtă cîţiva paşi, că urechile îi prinseră un zvon îndepărtat de ropot. Îşi încorda auzul. Nu se înşelase. Era treapăt îndesit de copite. Stătu puţin pe loc, nehotărîtă. Apoi făcu o mişcare spre lampă, ca s-o stingă.

„Dar poate că e mai bine aşa! gîndi în urmă şi rămase nemişcată. Poate că o trece!”

Tropotul se apropiase de tot. Trecu ca o grindină pe dinaintea casei. Aproape îndată, însă, se opri brusc. Antiţa îşi făcu cruce. Gîndul îi fugi iar la lampă. Dar rămase tot nemişcată în mijlocul odăii.

De-afară se auzi boncănind pe podeţ paşi grei de om şi poticneală de cal, în urmă bubuiri puternice de pumn răsunară în uşa de la tindă. Antiţa încă se precupeţea cu gîndul. Dar loviturile cădeau tot mai repezi, tot mai poruncitoare.

În cele din urmă aleargă, lăsînd uşa de la odaie deschisă, ca să pătrundă lumina în tindă. Întrebă cu glas pe jumătate:

— Cine-i acolo?

Dar pumnul greoi de-afară se pusese să spargă uşa. O voce ameninţătoare poruncea răguşit cuvinte pe care în teama ei nu le putea înţelege.

Apucă drugul şi trase. Şi se feri cîţiva paşi îndărăt.

În prag apăru o umbră de om, mijlocie şi arătoasă. După carabina din spate, Antiţa cunoscu că e oştean. De altminteri, ce-ar fi putut să fie altceva?

— Bună vreme, spuse umbra.

— Bună vreme! îngăimă femeia, mirată că i se rosteşte pe limba ei.

— Ne rugăm de iertare, spuse iar oşteanul. N-aveţi cumva vreo bucată de mămăligă? De dimineaţă gonesc flămînd, ca să-mi ajung escadronul…

— Ba cum nu, este, răspunse femeia mai înzdrăvenită. Aşteaptă niţel…

— Ba, de nu ţ-o fi cu supărare, m-ai lăsa să mă încălzesc oleacă înăuntru! Pînă rumegă calul ceva…

— Cum nu, poftim.

Soldatul rămase puţin să-şi priponească animalul de stîlpul pridvorului şi să-i lege sacul cu grăunţe după urechi. Intră apoi în urma femeii.

— Bună vreme, rosti iar.

Antiţa tocmai făcuse lampa mai mare şi acum stătea chinchită la sobă, aţîţînd focul care se stinsese.
Soldatul se lăsă cu un oftat de uşurare pe lăvicer, privind cu mulţumire în juru-i. Se sculă însă îndată şi rezemă carabina într-un colţ şi-şi scoase pe îndelete mantaua.

— De cînd n-am mai scos-o după mine, oftă el din nou.

Se lăsă iarăşi pe lăvicer. Îşi şterse fruntea cu o năframă, apoi îşi apăsă tîmplele în mîini. Pe urmă prinse să cerceteze cu amăruntul împrejur, începu să clătine cu tristeţe din cap la fiecare mişcare a ochilor, care se odihneau cînd pe macatele patului, cînd pe preşul din părete, cînd pe iconiţele afumate, încununate de busuioc, cînd pe măsuţa mică cu trei picioare din mijlocul odăii, cu scăunaşele ei scunde, rudăreşti.

Antiţa îl surprinse ştergînd o lacrimă pe furiş, şi neîncrederea îi dispăru cu totul. Îi puse pe masă o bucată de slănină, un codru de pîine şi doi castraveţi acri. Soldatul n-aşteptă să fie poftit a doua oară. Începu să înghită cu lăcomie, cioflecăind zgomotos şi apăsînd cu degetele gogoloaie de pîine. Antiţa se aşezase în locu-i, pe lăvicer, şi-l privea tăcînd. El se sculă într-un rînd, se apropie de lăiţa unde-şi trîntise mantaua, cotrobăi puţin şi scoase un bidon. Îl întinse femeii.

— Poate guşti niţel rachiu?

Ea dădu din cap că nu vrea. Soldatul îşi reluă locul şi începu să înfulice înainte, ducînd din cînd în cînd bidonul la gură.

De la o vreme prinse gust de vorbă. Începu să-i povestească isprăvile lui. Femeia-l asculta parcă cu gîndul dus.

— Vai de păcatele noastre, gemu el în cele din urmă. Vai de ţărişoara noastră! Ne-o înghiţiră căpcăunii…

— Da… ei sunt departe? îndrăzni să întrebe Antiţa.

— Ei… hm… peste vreo trei zile o să-i vezi şi pe ei.

— Peste vreo trei zile?

— Păi nu vin ei aşa curînd-curînd; abia s-au- scurs ai noştri. Şi tot mai sunt…

Tăcură un timp. Dar rachiul îi cam da ghes la pălăvreală.

Începu să-i spună de satul lui, de nevastă-sa. Îi povesti cum s-au despărţit şi ce sfaturi i-a dat la plecare.

Acum, pe-acolo or fi intrat tîlharii…

Vai de bietele fomiei, se cutremură ea.

Omul încruntă deodată din sprîncene şi o privi cu asprime. Antiţa însă nu-l vedea. Cu ochii pierduţi într-un ungher, urmărea în minte-i desfăşurarea unui gînd mohorît. Se cunoştea asta după trăsăturile încordate ale feţei, care parcă împietrise.

Soldatul mai sorbi o înghiţitură. Începu să se legene pe scăunaş cu mişcări largi, apoi lasă capul în piept, proptindu-şi pumnul în masă.

— Îhm, da… mormăi printre dinţi.

Stătu cîtva timp nemişcat. Duse în urmă iarăşi bidonul la gură şi sorbi de mai multe ori.

— Adică ce vrei să spui? Şi după o tăcere: I-am spus să se mute la tatăl său. Acolo sunt mulţi în casă… Dumneata, dacă zici că ţii la bărbatu-tău, cum îmi stai singură aci, la margine de sat?…

Antiţa nu răspunse. Încruntă şi mai mult faţa şi boţi buzele, strîngîndu-le cu tărie, ca şi cînd s-ar fi temut să nu-i scape vreun cuvînt.

— O omor dac-aş afla că nu m-a ascultat… Dar faţa i se lumină deodată şi începu să rîdă idioţeşte: Şi dacă m-oi mai întoarce…

Bătu cu pumnul în masă, scoţînd un icnet de nepăsare din gîtlej. Apoi dădu bidonul peste cap, golindu-l pînă la fund.

— Bun rachiu… Asta ne mai ţine.

Întoarse privirile spre ea şi prinse s-o cerceteze cu atenţie. Antiţa privea necontenit în acelaşi ungher, cu un cot rezemat într-o palmă şi cu bărbia în cealaltă. Soldatul strîmbă nedumerit din gură, apoi clătină din cap de cîteva ori şi dădu din umeri.

În urmă rămase şi el pe gînduri.

Rachiul îi aducea icoane aprinse şi supărătoare. Gîndul îi fugea de la Antiţa la Catrina lui. Dar el îl întorcea necăjit înapoi, alungîndu-şi nevasta din minte cu tresături bruşte din cap.

Căci închipuirea-i aţîţată de alcool începuse să vadă lucruri îngrozitoare. Vedea o femeie zbătîndu-se în mijlocul unei întregi căprării. Dar ei erau mulţi, aveau arme şi rînjeau ca fiarele. În mintea simplă a soldatului procesul imaginilor se perinda scurt. Ea trebuia să cedeze, înfrîntă de puterea braţelor, care o ţintuiau, biruitoare, de pămînt.

Soldatul mugi de indignare şi de furie. Şi ochii căutară la Antiţa, care-l privea îngrozită. Căci femeia, pe care el o văzuse biruită, siluită de atîtea fiare hămesite, era Catrina lui. Şi el îmbrăţişa cu ochiri lacome picioarele, pieptul, capul Antiţei, ca gîndul cel negru să nu-i mai înfăţişeze pe cea dintîi.

Antiţa îşi trase picioarele sub dînsa, înghemuindu-se în sine pe lăvicer, cătînd cu ochii căscaţi de spaimă la cel care o pironise sub aprigele-i priviri.

Dar pe neaşteptate mişcările ei zvelte treziră în sîngele încropit de rachiu al soldatului aprinderi molatice. Revăzu de astă dată mai limpede, aproape aievea, în amănunţimi lubrice, corpul acesta de femeie zvîrcolindu-se, sub arsura plăcerilor, în braţele răcanilor ahtiaţi şi brutali, perindîndu-se unul după altul, obosind-o, istovind-o pînă la amorţire. Omul simţi alergîndu-i prin vine şuvoaie de căldură. Creierul i se împînzi deodată şi ochii îi luciră.

— Adică de ce ei şi nu noi!

Se sculă greoi şi scăunaşul cu trei picioare se rostogoli în urmă-i. Se apropie de ea călcînd ca într-un tact de dans şi, rînjind curtenitor, îi întinse mîna pe după gît.

Antiţa îl respinse cu putere.

— Şi tu, şi voi, păcătoşilor, cîinilor! urla ea, scoasă din minţi.

— Stai, puică, stai, că nu-s neamţ.

Antiţa sări sprintenă de pe lăvicer în pat şi de acolo în colţul dimpotrivă al odăii; apucă un topor şi-l ridică ameninţătoare cu amîndouă mîinile.

Soldatul şovăi. Se retrase cîţiva paşi înapoi. Ochii îi sticliră de furie.

— Numai cu ei, hai?

Privirile se rostogoleau fioroase în juru-i. Degetele i se crispau în căutarea unei arme, unui ajutor…
Şi deodată căutătura întunecată i se lumină. De sub manta, ţeava carabinei ieşea lucitoare în lumina dulceagă a lămpii.

Porni într-acolo cu paşi apăsaţi.

— Stai tu, căţea…

Ea îi urmări mişcarea înnebunită de groază. Auzi ţăcănitul metalic şi scurt al încărcătorului. Îl văzu apoi răsucind închizătorul.

Fiori de gheaţă i se scurseră de-a lungul şirei spinării. Îşi simţi braţele, care ţineau barda ridicată, tremurînd neputincioase.

Înainte de a duce arma la ochi ca s-o ameninţe, el avu o ezitare. Un moment îi străfulgeră prin minte chipul Catrinei, cu securea ridicată, gata să omoare decît să-şi dea cinstea. Şi mîna i se lăsă moale în jos, în vreme ce ochii îi cătară nehotărîţi, dar cu îngăduinţă, spre femeia din faţă.

Dar Antiţa cumpănise repede primejdia, şi acum tocmai lăsa să-i cadă toporul. O văzu apoi strecurîndu-se spre pat, acoperindu-şi ochii cu mîinile, aşteptîndu-l.

Mînia începea să se întoarcă năpraznică şi oarbă în cugetul contrariat al bărbatului. Dar ea tocmai făcea o mişcare de nerăbdare. Şi fusta îi dezgoli un picior pînă la genunchi.

Soldatul simţi în piept un clocot. Valuri de căldură îi înnăbuşea sufletul. Privirile i se plimbau nehotărîte de la carabină la pulpa femeii. În cele din urmă izbucni într-un rîs spasmodic, nevoit, de care nu-şi da sama nici el. Aruncă arma şi păşi spre pat, tremurînd de poftă, hohotind tot mai tare, mai sinistru.

Iar buzele îi îngînau fără rost:

— Catrino, Catrino… mai dăm noi ochi…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA