Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Semnele lui Dănuţ

Cu mantaua pe umeri şi cu şapca roşie pe frunte, cum ieşea de obicei la serviciu, Grigore Dănuţ dădu cîteva tîrcoale peronului îngust şi îngheţat. Era adînc pierdut în gînduri şi atît de atent i se ciuliseră urechile, că parcă se încăpăţîna să desluşească şoapta încurcată a vîntului istovit de cale şi rebegit de frig.

Firele de telegraf, despletite dintr-un stîlp înalt şi zgribulit, se înmănuncheau ca pe un gît de cobză pe ceştile înfieruite în triunghi, deasupra ferestrei celei mari, drept din mijlocul staţiei şi ţineau monoton isonul jeluirilor răguşite ale cîntăreţului nevăzut.

Cele patru perechi de şine, aşternute pe dinainte si întinse ca nişte coarde, reflectau în luciul lor tot gerul dimineţei de decembrie. Dincolo, magazia de mărfuri se strînsese în sine sub aspra povară a frigului. Pe rampă, candizi, parcă nişte ouă de furnici monstruoase, cîţiva saci dolofani aşteptau îngrămădiţi dinaintea singurului vagon din toată gara, căscat la mijloc ca o gură de uriaş decapitat, caraghios încremenită într-o supremă convulsie de lăcomie. Dealul din faţă, încotoşmănat în alb şi răbufnit, ici-colo, de arborii stingheri ca smocurile unei imense hermine, se apropiase atît de mult prin limpezimea roză a văzduhului că parcă se mutase la cîţiva paşi doar, dincolo de cea din urmă şină.

Dar domnul Grigore Dănuţ, şeful staţiei Bobeni, nu vedea şi nu auzea nimic din toate astea. Numai din cînd în cînd i se părea că de departe de tot, acolo de unde venea vîntul, un glas sfîrşit şi neomenesc cerea îndurerat ajutor. Şi ochiul sting, care dis-de-dimineaţă nu-l mai slăbise din bătut, se pornea atunci să se zbată şi mai nervos în orbită, parcă ar fi vrut să sară din strîmta-i închisoare. Niciodată lui Grigore Dănuţ nu i se făcuse semne atît de amarnice ca-n ziua aceasta. Şi niciodată semnele nu-l înşelaseră. Aşa-l „persecutaseră” şi la moartea primului copil; şi aşa îl amărîseră la moartea tuturor celorlalţi cinci, pe care-i petrecuse rînd pe rînd spre răzoarele înverzite, semănate cu cruci de lemn ale micului cimitir din sat. Iar acum, fetiţa, Frosica, cea din urmă a lui bucurie, trebuie să vină de sărbători din Craiova, de la pension, cu trenul de amiazi.

I se mai făcuseră, nu-i vorbă, domnului şef semne şi fără să se întîmple vreun necaz prea mare în casă. Dar în lunga obişnuinţă, el învăţase să ghicească bine, cînd aceste înfricoşetoare semnale, pe care destinul i le trimitea dintr-o depărtată staţie pierdută în veşnicie, aveau urmări negre şi cînd erau simple glume de prost gust, pe care vreun împiegat de-al lui Dumnezeu i le făcea petrecînd pe socoteala uşoarei lui credulităţi.

Cele de-acum păreau însă din cale afară de insistente. Îndărătnicia lor n-ar mai fi lăsat nici o îndoială în inima domnului şef că s-a petrecut ceva grav Frosicăi, dacă el n-ar fi simţit crescînd astăzi, mai mult ca niciodată, indispoziţia cu care se deştepta de vreo două-trei zile în şir. Miasmele bălţilor din marginea satului, care-i dusese la cimitir copiii, nu cruţaseră nici pe Dănuţ. Prea viguros ca să-l doboare de-a binelea cînd îl năpădeau, frigurile acestea îi leşuiau sufletul, îi paralizau voinţa, îi zugrăveau pe fondul închipuirei gîndurile cele mai sumbre. Şi Dănuţ nu ştia cui să atribuie presimţirile care-l rodeau astăzi: răului acestuia de baltă care-l încerca iarăşi sau vreunei noi vitregii a soartei, ce se abătuse asupra copilei sale?

Domnul şef curmă tîrcoalele printr-un mic ocol spre uşa deasupra căreia o firmă albastră lămurea cu litere ca zăpada ce domnea pretutindeni: „Şeful staţiei”. În prag se lovi pîntec în pîntec cu împiegatul, subţirel şi mlădios, care-l întâmpină într-un nor de aburi calzi, cu o exagerată plecăciune din şale.

— Vine Călugăreşti! spuse acesta cu o voce repezită, aproape neînţeleasă pentru vreun neobişnuit cu dînsul. I-am dat drumul de mult chiar.

Şeful nu răspunse. Poate nici nu auzi. Figura lui trasă se strînse numai într-o strîmbătură de plictiseală şi nerăbdare. Loloi, împiegatul acesta subţirel şi cu înmlădieri de trestie la fiecare vorbă, nu-i plăcea deloc. Parcă n-avea oase într-însul. În intimitatea gîndului, dar fără să împărtăşească acest mister doamnei Dănuţ, care era rea de gură, şeful îl poreclea „Sfredelul”. Abia-i putea urmări vocea repede şi ascuţită; ca şi prăjina-i de trup în ochi, ea însăşi i se înfigea în auz ca un sfredel.

— De la Prundeni nu s-a anunţat nimic, continua împiegatul, cu aceeaşi uşurinţă nepăsătoare. Mi se pare că acceleratul o să fie astăzi în întîrziere mare…

Dănuţ îl privea uimit. Bolborosi vag un cuvînt, pe care nici el nu-l pricepu.

Împiegatul înţelese că domnul şef nu-i bine dispus. Coborî treapta de piatră şi-i făcu loc. Apoi o luă grăbit spre magazie. Dănuţ intră încă nedumerit de vorbele subalternului său şi închise uşa după dînsul.

Căldura moale îl primi prietenoasă. Şovăi cîtva, privind fără să înţeleagă spre masiva tăblie a mesei de stejar, de sub fereastră, pe care aparatele de telegraf săltau domol în bizarul lor joc de gnomi. Dar ţăcănitul stăruitor i se vîrî în timpane, enervîndu-l cu aceeaşi încăpăţînată perseverenţă ca şi repedea clipeală a ochiului stîng.

Îşi continuă atunci plimbarea fără preget, măsurînd cu paşi largi scîndurile albe, basoreliefate de vechime, buburoşate de bătături negurii, pe care praful se aşternuse ca pe nişte cicatrice. Prin încheieturile uşei din fund, mirosul de varză acră, de usturoi, de drojdie de bere şi zgomotul înfundat al satîrului pe tocător îi aminti din nou că în noaptea ceea e Naştera Domnului.

„Poate n-are să fie nimic, se linişti el. Poate mi-a intrat vreun fir de praf sub pleoapă.”

Se opri în faţa mişcătoarelor aparate de alamă, care de mult se zbăteau, parcă speriate de nebăgarea lui de seamă.

„Îmi fac vedenii degeaba… Dacă s-ar fi îmbolnăvit iarăşi, mi-ar fi scris directoarea…

Vroi s-o pornească din nou, în plimbarea-i nesfîrşită, dar simţi că tictacul micilor cilindre de alamă îi desluşea ceva. Apropie urechea şi începu să clatine afirmativ din cap.

— A-ha, da, Prundeni?… a sosit? pleacă! bun, poate să plece… staţia e liberă…

Poate că urechea-i obişnuită n-ar fi prins totuşi sensul ţăcănitului, dacă el s-ar fi scurs cu iuţeala cu care vorbea impiegatul. Dar aşa, rare, distincte şi repetate, cum se succedau, cuvintele acestea de metal nu se putu să nu atragă atenţia lui Dănuţ, pe care vestea primită îl mai lumină.

Să aşeză acum cu hotărîre la masă, apăsînd energic cu cele trei degete pătate de cerneală violetă minerul rotund, ca o castană turtită a trimiţătorului. Staţia e liberă. Trenul putea să pornească.

Ca printr-o abureală de vis văzu pe Frosica lui printre călătorii înghemuiţi ca scrumbiile într-un butoi de băcănie. Frosica! Vine Frosica! A pornit de la Prundeni. Peste treizeci, patruzeci de minute cel mult, va fi aici. Aş! Acceleratul face mai puţin de-o jumătate ceas. Mai are de trecut doar prin două gări unde nu se opreşte.

Ochii lui se deschiseră mari de fericire, dar stîngul tresări acum în cîteva clipiri speriate şi dureroase. Apoi rămase holbat, şi, prin căscătura lui exagerată, Dănuţ păru că zăreşte o găină cu gîtul tăiat zburătăcindu-se sălbatec pe podea.

„Hotărît că iar e bolnavă fata”, gîndi el.

Şi pleoapa stîngă îi răspunse afirmativ de cîteva ori. Şeful rămase cu privirile încremenite la gîngăniile de alamă, care parcă se dedeau de-a hupa pe-o scîndurică nevăzută. Îşi trase şapca pe ochi, fixîndu-le cu şi mai mare luare-aminte pe dedesuptul cozorocului. I se păru atunci că numărul lor se îndoieşte; pe urmă se triplă. Masa deveni întinsă cît o cîmpie, acoperită toată de aparate telegrafice care săreau în sus, apoi se ascundeau ca nişte copii drăcoşi. Dănuţ se frecă la ochii ce-i ardeau. El îşi pipăi fruntea şi simţi pe ea picături de sudoare. I-era cald de tot, dar de undeva din corp i se răspîndea în răstimpuri de-a lungul mădularelor un fior prelung şi neplăcut de umedă răceală.

Ochii stăruiau acum pe rotila pe care se învîrtea sulul turtit de hîrtie. În cuget i se lămurea Frosica, în tren, pe-un colţ de bancă, tremurînd de frigurile ei obişnuite, cu ochii mari de boală, cu obrajii traşi şi firavi, cu broboane de sudoare pe frunte. Călătorii o priveau compătimitori şi o întrebau dacă-i pot fi de ajutor. Dar fetiţa răspunde clănţănind din dinţii îngheţaţi:

„Mai am puţin şi ajung la Bobeni, la tăticu”.

Dănuţ se cutremură. O lacrimă i se strecură din colţul ochiului drept şi porni agale, făcînd un ocol spre colţul gurei; în vreme ce ochiul stîng bătea înainte, cu o regularitate sarcastică, tactu-i îndărătnic. Dar tablourile, care se perindară acum în mintea lui aprinsă de boală, fură din ce în ce mai curioase.

Un tremur nervos zgîlţîi corpul fetiţei şi capul ei căzu moale pe un umăr.

„Moare, daţi-i o luminare!” urlau pasagerii. Şi o forfotă se încingea în compartimentul strîmt, ochi curioşi apăreau pe după umeri întrepuşi, mîini înfrigurate cotrobăiau prin geamantane. Un muc de lumînare se aprindea între degetele de ceară.

„Un doctor, un doctor…” Şi forfot şi ropot, atîta ropot că Dănuţ n-avea de unde să audă răsufletul greoi al trenului de Călugăreşti, care înainta în staţia Bobeni rupt de oboseală şi de neobişnuita povară omenească din zilele de vacanţă.

„Un doctor, un doctor!” Forfoteala de cîteva minute de afară, de pe peron, fluierăturile de ţignal, şuierul locomotivei în urechile lui aveau cu totul un alt sens. Totul se petrecea în capul lui Dănuţ, în plin cîmp şi-n trenul celălalt, de Prundeni. Un călător mai sperios trăsese semnalul de alarmă şi trenul se oprise în cîmp. „Ce este? ce s-a întâmplat? A murit o fată, un copil! O fată? Da, o fetiţă de pension!» Călători apar speriaţi la ferestre. Cei de pe scări sar pornind în sus şi-n jos. Domnul conducător aleargă zorit printre curioşi.

„Ce este, ce s-a întîmplat?” Şi zarva creşte într-una din vagon, în vagon.

„A murit o fată, un copil”. „Bine, nu face nimic, o dăm jos la staţia următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!” Lumea face loc şi domnul conducător abia se strecoară printre înghesuiţi. „Unde-i, s-o vedem?” Abia poate ajunge în uşa compartimentului, în care Frosica doarme somnul de veci, cu căpşorul ei blond rezemat pe perinuţa canapelei.

„A! o cunosc”, spune domnul conducător. „E chiar fata şefului de la Bobeni, unde o să ne oprim acum. Bietul tat-său!” Iar călătorii sunt foarte mişcaţi de această întîmplare.

„Şi el o aşteaptă de Crăciun, bietul om!…”

Uşa se deschise cu putere şi impiegatul apăru în cadrul ei energic şi important.

— Domnul şef, gata! Îi dăm drumu.

Domnul şef tresări speriat. Ochii îi lăcrămau.

— Ce, au şi adus-o, aşa de repede? Dar vorbele subalternului abia acum îşi făcură loc în pavilionul urechilor aiurite. Se îngrămădiră acolo fără noimă şi-i încurcară firul gîndurilor de pînă acum.

— Dăm drumul, domnu şef? Prundeni cred că sunt în întîrziere. Or vi s-a comunicat ceva de acolo…?

Şi împiegatul mişcă de cîteva ori nerăbdător uşa spre sine, privind curios la aburul ce năvălea dinlăuntru şi-l învăluia într-un nor de mister.

Dănuţ zărea pe subaltern ca printr-o pîclă. Şi vorbele lui i se păreau din cale afară de curioase. Zadarnic îşi căutau vreun locşor de înţelegere în mintea-i halucinată.

Îl privea cu ochi din alte lumi. Şi curentul rece, care venea de-afară prin întredeschizătura uşei şi care părea că se revarsă din însăşi persoana impiegatului, îi strecura în trup un fior de groază. Îi zîmbi neputincios, ca unui duşman a cărui lovitură vrei s-o pătezi printr-un semn de prietenie.

Împiegatul crezu că a înţeles şi trînti uşa după dînsul, după ce şuieră cu vocea lui grăbită:

— Atunci anunţaţi dumneavoastră plecarea…

Dănuţ se mişcă pe scaun, ridicînd repetat din umeri, ca şi cînd ar fi vrut să aşeze mai bine mantaua pe spate; apoi îşi propti bărbia în cei doi pumni suprapuşi pe muchia mesei.

Un moment nici un gînd nu mai trecu prin creierul lui golit deodată. Nici ochiul stîng nu i se mai clăti în orbită şi el privi complect imbecilizat prin geamul translucid, înflorit de gheaţă, ferestrele din faţă ale trenului de Călugăreşti. Pentru el nu era decît acceleratul de Prundeni, oprit în plin cîmp.

Acolo era Frosica lui.

Acolo, căpşorul ei blond, de ceară, de păpuşică, sta rezemat de canapea.

Şi domnul şef nu îndrăzneşte să se mişte. Alţii au pentru el această grijă. Iar în mintea lui, succedarea tablourilor, curmată de venirea împiegatului, îşi reia de la sine firul.

„O dăm jos la staţia următoare. Nu e caz de amendă, dar nu trebuia tras semnalul!”

Fluierături de ţignal, şuier lung de locomotivă, trenul se urneşte păcănind sacadat, mai întîi încet, apoi din ce în ce mai repede ca şi toanele ochiului acestuia stîng, care au început iar. Paca, paca; paca, paca, şi domnul şef priveşte paralizat ferestrele vagoanelor din faţă, care se perindează uşor ocupînd lent şi fără încetare una cîte una locul celei dinainte.

Dănuţ tresare deodată, zguduit de un început vag de amintire. Ochii lui s-au mărit, ca şi cînd ar avea de obiectat ceva la această neoprită desfăşurare de lucruri. Dar nu ştie ce anume şi ferestrele vagoanelor trec înainte, lunecînd tot mai repede şi mai uşor. Ultima a dispărut, întrerupînd brusc depănarea filmului cu bizare forme omeneşti.

Şi acum trenul închipuirei lui Dănuţ zboară înainte şi duce spre staţia următoare, spre Bobenii domnului şef, un cadavru mic de copiliţă.

Corpul lui tresare zgîlţîiat de un tremur convulsiv. Pumnul de deasupra se lasă moale lîngă celălalt, capul se înfundă între degete şi trupul lui se zbate în frămîntări domoale. Sughiţuri de plîns abia se aud de sub şapca roşie, înfundate şi reţinute.

Domnul şef plînge de-a binelea. Cel din urmă copil, din şapte cîţi a avut, seceraţi rînd pe rînd de miazmele bălţilor din dosul gărei! Şi doar de aceea o îndepărtase la şcoală, ca s-o scape de grozava otravă care plutea în văzduhul Bobenilor!

De mult o doborîse şi pe ea răul. Dar fusese mai tare decît boala. Şi iată, duşmanul nu se dăduse bătut; se pitise în corpu-i plăpînd şi sta la pîndă acolo, neîmblînzit şi hain. La pension o mai încercase o dată!…

Uşurată de lacrămi, memoria începea să prindă culoare în creierul lui Dănuţ! Îşi ridicase capul şi acum îl rezemase de mîna proptită în muchia mesei de stejar.

Prin picăturile de lăcrămi, care-i rămăseseră îmbibate între gene, el îşi privi parcă în afară amintirile rumenite în minunate jocuri de curcubee.

…Doamna directoare trimisese scrisori disperate. Dănuţ ajunsese mai mult mort la Craiova. Dar şi de data asta fata biruise. O găsise chiar puţin înzdrăvenită.

Acum, însă, fără îndoială că nu e de-a bună! Dănuţ îşi ascultă bătăile ochiului mai curajos. Păreau o inimă de pasăre, care se zbate fricoasă în mîna care a prins-o.

Îl stăpîni iarăşi mirosul de varză acră, de usturoi şi de drojdie de bere. Auzi apoi voci. Dar nu se strădui deloc să înţeleagă cuvintele. În urmă, din cuhnie, se porniră rîsete. Nevastă-sa rîdea cu impiegatul. Abia acum distinse: Crăciun, domnişoara Frosica, petrecere, numai noi, vom petrece bine…

Vorbele acestea îi făceau nespus de bine. Plănui să se apropie de uşă şi să-şi încordeze obosita luare-aminte.

Dar aparatele de pe masă se răzvrătiră violent într-o scurtă turburare, care contrasta vădit cu jocul lor liniştit de pînă acum. Domnul şef îşi ciuli iarăşi urechea. Şi înţelese clar acum, din amestecătura sunetelor punctate cu cele accentuate mai lungit, că acceleratul de Craiova tocmai trecuse prin halta vecină, Rîuşor, cea mai apropiată din cele două staţii dintre Prundeni şi Bobeni, în care nu se oprea niciodată.

Involuntar, Dănuţ apucă din nou castana turtită a trimiţătorului. Era gata să fărîme în linioare şi puncte întrebarea, care-i venise aproape îndată pe buze; nu era o copiliţă moartă în accelerat? Dar se opri după primul punct. I se păru o copilărie gîndul care-l lovise. De unde ar fi putut şti impiegatul de la Rîuşor lucrul acesta? Şi pe urmă, dacă s-ar fi oprit cumva în cîmp, n-ar fi fost oare anunţaţi Bobenii? Adică nu… cum… dar nu, nu, nu, toate erau năluciri copilăreşti…

— Halucinaţii! mormăi domnul şef ca de obicei, cînd vroia să pună capăt tuturor gîndurilor negre, care-l asaltau cu furie, ori ochiul stîng pornea să se zbată sub sprînceana stufoasă.

— Halucinaţii… Frigurile ăştia păcătoase…

Dănuţ se mustră iarăşi pentru slăbiciunea lui nesuferită, care-l biruia totdeauna, făcîndu-l adesea să uite tot ce se petrece în juru-i. Îşi dădu din nou puţin curaj sufletului hărţuit. Dar simţi că în fundul lui tot a mai rămas o pată cenuşie. Semnele au fost astăzi mai puternice decît oricînd. Ceva, ceva tot s-a întîmplat.

Doar viziunea aceea a oprirei trenului în cîmp fusese atît de limpede, atît de vie! Parcă a fost un tren adevărat cel care s-a oprit dinaintea ochilor lui, năzărindu-i-se printre florile de gheaţă ale geamului.

— Hm! ciudat, murmură Dănuţ. Parcă a fost un tren în carne şi-n oase. Pasageri, zgomot, ţignal, şuier… Hm, ciudat!…

Îşi trecu mîna pe frunte, împingînd uşor şapca pe ceafă. Apoi se scutură de cîteva ori, ca să-şi aşeze mantaua pe umeri. De-alături, din bucătărie, zvonul vocilor şi-al rîsetelor venea tot mai vesel, mai crescînd. Dănuţ se frecă la ochi. Stîngul parcă se potolise de tot. Îşi aminti de îndatoririle lui şi se aşeză la masă.

— Dar Călugăreştii ăia, ce dracu de-or fi întîrzîind atîta!…

Şi ca lovit de-o neaşteptată paralizie, domnul şef rămase cu-o mînă întinsă în gol, cu ochii holbaţi, cu gura întredeschisă. Stîngul se porni năvalnic în zbaterea ucigătoare:

— Călugăreştii… nu cumva? Nu, nu, fără îndoială că nu. Totul a fost un vis, o halucinaţie… nimic decît simple halucinaţii.

Dănuţ sări speriat de pe scaun. El îşi aminti că nu o dată, din pricina semnelor, i se întîmplase să confunde năzăririle sale cu realitatea. Porni ca dus de un vis hipnotic spre uşa din fund, dinspre bucătărie.

— Loloi, Loloi, domnule Loloi…

Ca prin ceaţă îşi amintea figura împiegatului, privindu-l întrebător: „Dăm drumul, domnule şef? Miercani sunt în întîrziere…”

Dănuţ se năpusti năprasnic asupra uşei încuiete.

— Loloi, Loloi, n-auzi, nu mai auzi…

— Ce-i, frate, ce s-a întîmplat? întrebă de dincolo de uşă glasul piţigăiat al doamnei Dănuţ.

— Loloi, unde-i Loloi?

— A ieşit acum… mi se pare s-a dus la magazie…

— Cu neputinţă, cu neputinţă, îşi simţi Dănuţ buzele uscate şoptind de la sine.

— Dar ce e cu Prundeni, dragă? se auzi din nou vocea piţigăiată a doamnei Dănuţ. Nu se mai anunţă? Că uite, un sfert de ceas de cînd aţi dat drumul la Călugăreştii.

— Am dat dru…

Abia atît putu rosti Grigore Dănuţ. Şi se prăbuşi spre aparate cu mîinile întinse, cu degetele răşchirate, cu ochii deschişi peste măsură, dar cînd îşi aminti că Rîuşorul şi vestise trecerea acceleratului, se lăsă moale pe scaun, apoi se rostogoli sub masă, insensibil ca un maldăr inform de boarfe. Dincolo, în cuhnie, porni în acelaş timp, vesel, sunetul piuliţei. Odată cu el, doamna Dănuţ întonă o frîntură de cîntec… Degetele căzutului păreau să caute ceva în praful podelei. Se crispau pe nodurile scîndurilor, apoi apucau pulpanele mantalei de care trăgeau cu disperare. Pe urmă mîinile, amîndouă, se abătură ca zvîrlite de un resort asupra ochilor, astupîndu-i sub pumnii grei, ca în faţa unei privelişti fără de seamăn.

În închipuirea lui Dănuţ începuse să se aprindă imaginea catastrofei. Din ce în ce mai clară, mai amănunţită. Văzu pe Frosica, în vălmăşagul de călători, zguduită cu putere de cutremurarea grozavă a ciocnirei. O văzu izbită cu capul de fiarele vagonului o văzu călcată în picioare, strivită sub greutatea sfărîmăturilor, tîrîtă sub osiile enorme. Văzu corpul ei plăpînd în bucăţi amestecate cu alte bucăţi de corpuri străine. Văzu foc, sînge, auzi urlete de jale şi izbucniri de explozii.

Zadarnic pumnii lui Dănuţ striveau subt ei ochii înspăimântaţi. În adîncul lor imaginea devenea tot mai lămurită, tot mai înfiorătoare.

Şi printre ţipetele, printre gemetele de moarte, printre detunăturile fără seamăn care-i asurzeau acum capul, îşi făcea loc, din ce în ce mai stăruitor, ca un cîntec nespus de dulce, răsunetul de clopoţel al piuliţei. Apoi voci omeneşti şi iarăşi rîsete. Şi o bătaie vehementă în uşa dinspre bucătărie.

— Ce-ai cu Loloi? Uite-l, a venit.

— Ce-aveţi cu mine, domnule şef? Să vin în biurou...

Dănuţ se cutremură ca dintr-un somn nesfîrşit de adînc…

— Copilul meu, Frosica! bolborosi el învineţit de frig.

— Aţi anunţat, domnule şef, că au plecat Călugăreştii? se auzi din nou vocea lui Loloi.

Dintr-o mişcare Dănuţ sări în picioare. Vocea impiegatului îi măsurase dintr-o dată în gînd mărimea răspunderei.

— Aţi anunţat că a plecat Călugăreştii, domnule şef? să nu cumva…

— Am anunţat, minţi Dănuţ, fără să-şi dea seama. Am anunţat, repetă el, dumneata n-ai văzut c-am anunţat…

Şi ghearele i se înfipseră nemiloase în beregata din care ieşeau minciuni atît de neruşinate.

— Omorîtorule, îşi şoptea el scrîşnind din dinţi ameninţător, ca-n faţa unui duşman surprins în plină nelegiuire. Călăule, ţi-ai omorît fata…

Şi de acolo, din depărtarea cîmpului înzăpezit, i se păru că aude bubuitura fără de seamăn a catastrofei. Îi veni deodată s-o ia în goană nebună de-a lungul liniei, spre dezastrul care, cine ştie, poate în clipa aceasta se petrece în necuprinsul zărei.

— Domnule şef! domnule şef! Cine putea să-l strige cu atîta stăruinţă, chiar în momentul ăsta! Dănuţ holbă ochii de groază şi făcu o mişcare spre dulapul cu imprimate din colţ.

— Domnule şef, domnule şef… aţi ieşit, domnule şef.

— A… tu… dumneata eşti… Loloi…

— Eu, domnule şef… cu cine vorbiţi, domnule şef…

Domnul şef priveşte îngrozit în juru-i. Corpul său s-a plecat înainte, pasul i-e gata să se avînte.

— Vorbiţi cu cineva, domnule şef?

Deodată, în capul lui Dănuţ se lumină ca ziua. Un gînd neaşteptat îşi făcu loc acolo şi Dănuţ rămase năucit, neştiind dacă să-i dea luare-aminte sau nu. I se păru că altcineva s-a aşezat în el însuşi şi vorbeşte în locu-i. Altfel cum ar fi putut răspunde cu atîta sînge rece impiegatului din bucătărie.

— Da, da, vorbeam cu cineva. Un individ.

— Un individ?

— Am surprins un individ… am ieşit puţin afară şi cînd m-am întors am găsit un individ în birou…

Corpul lui Dănuţ tremură tot, din toate încheieturile. Sudoarea îi curge de pretutindeni şi vîrful limbei i-a ieşit afară prin întredeschizătura buzelor. Cum poate să vorbească cu atîta siguranţă, cînd, acolo, Frosica lui moare strivită sub sfărîmăturile vagoanelor?…

Cum poate să se scuture pe haine şi să se teamă de venirea lui Loloi! Cum poate să se gîndească la mînia oamenilor şi la pielea lui, cînd Frosica îşi dă duhul pe cîmpul de zăpadă…

Dar Loloi nu se mişcă din bucătărie; el vorbeşte înainte cu doamna Dănuţ şi rîd amîndoi cu veselie. Fără să-şi dea seamă cum, Dănuţ continuă:

— L-am găsit aici: trăgea cu urechea la aparat. Mi-a spus că vrea să mă întrebe cînd vine trenul de Prundeni…

Dănuţ turuia înainte, parcă o lecţie învăţată. Despre individul suspect pe care l-a găsit în biurou i se părea că i-e legată toată soarta.

Mintea lui se anina cu disperare de această invenţie subită, care parcă-l uşura. I se părea că de aci va porni scăparea lui…

— De dimineaţă l-am văzut dînd tîrcoale…

— Mi se pare că l-am văzut şi eu… complectă impiegatul.

— Ce? Ăla e? se repezi Dănuţ şi ochii îi străluciră...

— Nu era unul cu haine de oraş şi cu cizme…?

— Ah, da, da… acela era…

— L-am văzut…

— Da, da, da… acela… o mutră de… de… de bolşevic…

Conversaţia urmă, desluşind înainte semnalmentele individului. Iar în mintea sfîrşită a lui Dănuţ o nouă nădejde de bucurie începea să mijească, adusă de cea dintîi: dacă ciocnirea nu va avea loc, dacă Frosica va scăpa…

— Şi la urma urmei, dă-l dracului de individ, domnule şef. Veniţi încoace: miroase atît de pofticios zeama de varză…

— Aştept să se anunţe Prundeni, răspunse scurt Dănuţ şi se cutremură singur de repeziciunea cu care răspunsese… Doamne, sfînta zi de mîine, scapă-mă de năpasta asta, scapă-mi pe Frosica! începură să-i bîlbîie buzele.

Alături, sunetul piuliţei şi sunetul vocilor deveneau tot mai vesele, tot mai animate. Loloi se pare că spusese o glumă, că doamna Dănuţ dădu drumul unui rîs cu spasmuri, fără sfîrşit.

Rîsul acesta se vîrî în inima lui Dănuţ ca un pumnal. El văzuse iarăşi figura de ceară, mînjită de sînge, a Frosicăi şi frigurile îl recîştigară…

— Domnule şef, ascultă colea, domnule şef, să rîzi să mori…

Şi Loloi începu să repete, întrerupt de zbucnirile de rîs ale doamnei Dănuţ. Dar domnul şef nu auzea nimic…

— N-auziţi, domnule şef…

— A, ha, ba da…

Şi domnul şef porni la rîndu-i o toană de rîs puternic, care i se păru că cutremură palida figură însîngerată a Frosicei, care i se aşezase dinaintea ochilor.

Inima i se ghemui speriată sub coşul pieptului. Vroia să iese afară, simţea că se înăbuşe. Dar îşi aminti că trebuie să rămînă liniştit înăuntru. Se apropie de geamul cel mare de deasupra mesei de stejar şi cercetă zarea miazăzilei. Dar într-acolo nu domnea alt decît albul cel mai perfect şi liniştea cea mai deplină. Privind pieziş, nu putea să vadă decît cele patru perechi de şine, împreunîndu-se ca opt coarde pe un gît de liră. Sub sticlirea tremurătoare a gerului, părea că o mînă nevăzută le ciupea uşor, neauzit de uşor.

Alături, rîsetul, piuliţa creşteau de zor. Loloi bătea violent în uşă:

— Ascultă, domnu şef, una nostimă de tot, domnu şef…

Gîndirea, an. II, nr. 3, 16 mai 1922.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA