Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Sfârşitul

Se lăsă pe banca grădinei publice, ca după o fugă zdrobitor de lungă, fără răgaz şi fără ogoire, ca atunci cînd te alungă din urmă o spaimă de moarte. Şi totuşi nu fugise deloc. Iar ochii nu arătau cît de puţin expresiunea aceea minunată de mirare şi de nebunie pe care le-o dă groaza. Dimpotrivă, ochii lui mari şi copilăroşi păreau acum uscaţi şi scurşi, iar pleoapele pleoştite îi dau o înfăţişare de plîns.

În vreme ce se ştergea cu batista de sudoare, buzele îi şoptiră de mai multe ori: „În sfîrşit!” Şi chiar mai tîrziu, cînd gîndurile îi zburară departe, buzele şopteau la fel: „În sfîrşit, în sfîrşit!”

Era îndată după prînz şi grădina nu prea era populată. Însă pe băncile răspîntiei umbroase de alei tot se odihneau cîţiva. Uneori un pas rar şi legănat de femeie făcea să-i crească privirile. Dar îşi spunea numaidecît:,,în sfîrşit!” şi ochii reveneau la loc, ca sub vraja unui cuvînt sibilic. Iar pleoapele se pleoşteau din nou şi cearcăne de tristeţe se lărgeau tot mai mult în jurul ochilor scurşi.

Cei de pe băncile alăturate nici nu-l vedeau. Unul îşi lăsase capul pe dunga răzămătoarei pentru a da drum înainte pîntecului rotund; altul, cu capul într-o mînă şi cu cotul pe-un genunchi, desemna cu bastonul cercuri şi litere în pietriş; al treilea zîmbea în gol; iar o domnişoară se prefăcea indiferentă şi-şi întorsese puţin spatele, crezîndu-se fixată de toţi patru.

Bîrnea era cel mai tînăr şi mai elegant dintre toţi; chiar poate singurul elegant. Şi domnişoara, lui, de bună seamă, vroia să-i atragă luarea-aminte cu atitudinea ei indiferentă şi înţepată. Dar Bîrnea urmărea îndobitocit pe pietriş jocul umbrei dantelate, pe care alergau de colo pînă colo, în continuă adiere a sălciilor, pete micuţe de lumină, ca boabe de argint-viu.

Îşi aminti că acum două săptămîni urmărise, tot de pe banca aceasta, tremurarea aceleiaşi broderii de umbră şi lumini, îndobitocit de aceeaşi povară, care astăzi îi împinsese pasul încoace. Dar atunci mişcătoarea privelişte îi adusese aminte picăturile de strălucire pe care soarele după-amiezelor le stropea prin invizibilele găurele ale transparentului în odaia părăsită, pe tapetul vînăt al peretelui din fund, pe tăblia divanului şi chiar pe picioarele şi pe hainele lor. Uneori chiar pe obrazul palid al Madei. El vroia să şteargă cu un sărut pata de lumină, dar pata abia după nenumărate sărutări se muta pe umărul rotund şi negricios şi, de acolo, cu mari sforţări, gura lui lacomă abia putea s-o alunge pe tăblie.

Acum două săptămîni, a fost de ajuns atîta — amintirea aceasta numai — ca „hotărîrea” lui nestrămutată să-i fugă din minte ca şi o pată de lumină. „Dacă va veni, ei bine…” şi-a zis atunci. Şi vedenia ei a şi apărut de după boschete, aprinsă de gîndul care-l ardea. S-a apropiat cu mersul ei rar şi legănat şi cu zîmbetul ei supus şi stăpînitor. S-a aşezat alături de dînsul şi i-a pipăit mîna. Abia atunci el a înţeles cu frică şi bucurie că-i ea într-adevăr. Şi-a văzut pe gîtul ei o pată de lumină… şi-n grădina publică nu mai era nimeni afară de dînşii; iar pata de lumină rîdea cu hohot pe gîtul negricios…

Bîrnea se cutremură şi gemu. Domnul care scria litere pe pietriş ridică puţin capul, îl măsoară pe fugă şi se cufundă iarăşi în calculul arhimedic. Domnişoara, plină de cel mai adînc dispreţ, se întoarce de tot cu spatele.

Bîrnea fixează rondul de boschete care acopere portiţa pe unde a venit. Şi se simte atît de sigur de sine, atît de hotărît, că amintirea care l-a făcut să geamă îl face acum să rîdă. Priveşte în direcţia portiţei şi-şi şopteşte vesel şi totuşi furios, de surîsul sigur de izbîndă, pe care-l preghiceşte pe buzele celei ce va să vină… cînd va fi la trei paşi de bancă: „O ridicare militărească, un pas milităresc, ferm, hotărît şi repede… şi nimic, nici o privire în urmă… o tărie de războinic”…

…Petele de lumină au dispărut de tot de pe pietriş, broderia de umbră s-a destrămat, pe băncile răspîntiei s-au mai aşezat doi trecători şi o bonă cu copilul. Dinspre boschete nici un adevăr, nici o arătare; ba întru tîrziu de tot un servitor cu un coş gol şi cu papuci ce plesnesc supărător pe alee, împroşcînd pietricelele.

Bîrnea răsuflă adînc şi şuierător. Pe figura lui o încordare de temut. Se ridică şi porneşte. Şi nimic milităresc în ridicarea, în pornirea, în pasul lui. Grumazul şi spinarea-i sunt acum covîrşite de-o povară neasemuit mai grea decît cea care îl doborîse pe scîndura verde şi vîrtoasă.

În cafenea parcă s-a spart un obuz, atît e de mare înecul de fum. Prin ceaţă se aud clinchete de cuţit în pahare, zumzet molcom de discuţii, străpuns arareori de-o comandă sau de-un răspuns categoric de chelnăr, game de rîset… Prin norul de tutun becurile înseilează încolăcituri de foc; rîme luminoase în borcănaşe de cristal. În fund, domnişoara de la casă, cu pieptănătura neagră, încercuită de-o diademă cît o coroană, conduce cu gesturi suverane serviciul de pe tronul de sticle colorate şi pocale uriaşe. În răstimpuri oblăduie mesele cu privirea furişă şi ispititoare.

— Un coniac!

Bîrnea e la al zecelea. Iar Gogu Gorăscu îl măsoară a rîs.

— …de două săptămîni?

— De două săptămîni.

— Şi n-ai mai văzut-o tu, de-atunci?

— De-atunci…

— Tu, Bîrnea…?

Un domn s-a apropiat de masa lor; a cerut voie să ridice ziarul înfăşurat pe-un beţişor şi, fără să aştepte răspunsul, a pornit cu el, fluturîndu-l ca pe un steag.

— De două săptămîni zici?…

— …

Gorăscu izbucneşte într-im rîs subit şi sonor, pe care-l continuă fără nici o modulare şi-l opreşte tot aşa de brusc.

— Imposibil, Bîrneo…

— De-ai putea vedea cît senin e în sufletul meu!… Sunt liber, liber, liber, scumpule! Numai de aste două săptămîni mi-a fost teamă… dar ele au trecut aşa de lin, aşa de alinător, ca un rîu potolit… Acum s-a terminat! Acum pot striga: liber, liber, liber!

— Şi ea n-a mai venit în grădină… ca atunci…

— N-am mai aşteptat…

— Ţi-ai ridicat şi bagajul?

— Cufărul, tot… Împachetam chiar în toiul discuţiei… Le-am şi adus; sunt sus, aici, la hotel…

— Şi acum redeschizi procesul?

— Ce? Procesul s-a terminat…

— !?...

— Nu ştii? Sentinţa era de două luni definitivă… Mai rămăsese transcrierea…

— Şi ai transcris?

— ...

Bîrnea priveşte cu ochii rătăciţi spre domnişoara de la casă, pe care reflexul borcanelor de sirop o scaldă în purpură şi vis. În revărsarea aceasta roşiatică, cum seamănă la ochi cu Mada! Parcă ar fi în serile lor de iarnă, cînd dădeau drumul becului cel roşu.

— Cu siguranţă că n-ai transcris… spune drept…

— N-ai avut curaj… aşa e?

Bîrnea se scutură ca de-o ispită. Şi parcă împinsă de voinţa lui, domnişoara de la casă şi-a ridicat ochii deasupra reflexului purpuriu, în lumina mare şi adevărată a tuturor becurilor celorlalte, albe. Este o alta şi nu seamănă deloc cu Mada… şi e frumoasă şi sunt atîtea altele frumoase… şi mai frumoase…

— Am transcris…

— Ai… Minţi!… Şi Gorăscu dă iarăşi drum râsului său sonor şi scurt: Minţi…

— Băiete, un coniac…

Bîrnea priveşte cu ochii larg căscaţi uşa împătrită de la intrare, învîrtindu-se necurmat pe pivot. Are răstimpuri momentane de repaos, pentru a porni iarăşi în jurul ei. Şi la fiecare nouă învîrtitură, cîte-o figură necunoscută şi banală e aruncată înăuntru ca dintr-un automat. Bîrnea urmăreşte cu luare-aminte apariţiunea acestor făpturi nocturne, care păşesc toate la fel, aruncînd priviri scrutătoare asupra meselor, zîmbind cînd au găsit pe cine căutau sau încruntîndu-se nemulţumite şi pierind iarăşi între aripile vînturătoarei de la intrare. Şi simte vag că această forfotă începe să-l îngrijoreze. Iar Gorăscu s-a pus cu tot dinadinsul să-i scoată cu cleştele adevărul dintre buze…

— Îţi spun că am transcris, înţelege-mă odată…

— Pe ce-ai tu mai scump?…

Răspunsul şoptit al lui Bîrnea nu mai lasă nici o îndoială. Gorăscu s-a tras îndărăt, lipindu-se de speteaza scaunului, şi-l priveşte cu ochi speriaţi. Bîrnea îl măsoară înciudat şi ochii lui cresc de asemenea…

— Nenorocitule, ce-ai făcut?

— Ce trebuia să fac de mult, abia mai răspunde Bîrnea, căci doar ultimele cuvinte se avid groase, de bas; primele n-au fost decît conturate de buze…

Bîrnea tuşeşte acum ca să-şi potrivească glasul, apoi adaugă:

— În sfîrşit… s-a dus… Băiete, un coniac am zis.

Şi tăria şi regularitatea cuvintelor din urmă îi dau curaj…

Dar ochii lui Gorăscu îl privesc tot mai speriaţi şi parcă şi mai mult el se lipeşte de speteaza scaunului. Iar ochii lui Bîrnea au devenit de asemeni neobişnuit de mari.

— Dar tu, tu tot o iubeşti…

— Am transcris, îţi spun…

— Tot o iubeşti…

Bîrnea izbeşte cu pumnul în masă.

— Am transcris!

Cei de la mesele vecine şi-au întors capetele şi el îi priveşte uimit, apoi rugător, parcă şi-ar cere iertare.

Celălalt îi dă răgaz un timp. Bîrnea încearcă să se strecoare din impas, însăilînd întrebări nereuşite pe teme indiferente. Dar cînd îl socoti deplin recucerit de calm, Gorăscu îşi vîrî din nou colţii.

— Atunci de ce te mînii aşa?

— Nu mă mînii, dar sunt plictisit de tot de comedia asta…

— Acum de ce vorbeşti aşa îmbufnat?…

— Ţi-am spus: de plictiseală… dar vorba ta, putem vorbi şi mai domol. M-ai surprins însă cu întrebările tocmai cînd admiram picioruşul acela… uite colo, sub masă, unde lasă acum chelnerul serviciul de ceai. Ea nu-i tocmai, tocmai… dar uite ce picior…

— Mai frumos era al Madei.

— Ascultă… ştii…

Cele două şiraguri de dinţi ale lui Gorăscu au apărut în întregime dintre buzele despicate de rînjetul ironic… Pieptul celuilalt răsufla ca foalele.

— Zici că ai transcris… de ce mai eşti gelos?

Dacă n-ar fi rostit cuvîntul din urmă, pumnul viguros care începuse să se încleşteze s-ar fi şi lăsat cu greutate de ciocan în creştetul schilavului cicălitor.

— Gelos? Ah…

— Fireşte. Dacă n-o mai iubeşti, de ce te mai superi!

Bîrnea îl priveşte neînţelegător.

— În orice caz… nu pot… să dau voie cuiva să fie obraznic…

— Ce te mai interesează pe tine?

— Dar nu înţăleg ce te interesează pe tine?

— Mada acum interesează pe toată lumea…

Degetele lui Bîrnea se strîng convulsiv; ochii îi fierb. Pe Gorăscu îl vede parcă departe, departe de tot, dincolo de fundul sălei… Altfel, ştiut e că i-ar face capul una cu tabla de marmură a mesei.

Celălalt înţălege că mînia e gata să se spargă şi intervine grăbit:

— De ce te superi?

Şi rînjetul ironic îi dezgoleşte iarăşi şiragurile de dinţi… O iubeşti… O iubeşti… Te-am pus la încercare…

— Minţi… înţălegi, bolboroseşte celălalt răguşit, cu ochii holbaţi… Datoria mea însă…

— Nici o datorie, ce datorie… S-a dus acum… Presupunem că astăzi m-aş fi întîlnit cu Mada şi…

— Ce?… Unde?!

— Indiferent… Presupunem pe stradă…

— Nici o presupunere… unde?

— Vai! cum o mai iubeşte…

Gorăscu se opreşte speriat el însuşi de atîta îndrăzneală. Şi acum se privesc amîndoi, răsuflînd adînc şi greoi, ca doi luptători cari au încetat un moment trînta, pentru a reîncepe îndată, spionîndu-şi mişcările, căutrnd pe furiş unde ar trebui să apuce, stăruind să ghicească intenţiile adversarului.

— Va să zică nu eşti chiar aşa de liber, dădu Gorăscu în clipă oportună lovitura de graţie. Vezi, te-ai grăbit cu transcrierea.

Covîrşit sub puterea loviturei, Bîrnea, puternicul Bîrnea lăsă capul pe mîinile proptite în masă. Şi din pieptul potrivnicului porni rîsul sonor al triumfului. Un rîs totuşi în care revenea necontenit o notă falşă, ţipător de falşă… Lui Bîrnea nu putu să-i scape: „Canalia, nu arată aşa de încîntat de constatarea lui, cum vrea să pară!”

— Nu! izbucni el totuşi din nou, atît de puternic, că privi singur spre mesele vecine, să vadă dacă nu-şi întorc iarăşi zecile de capete spre dînsul. Şi înstrunînd glasul: Nu, nu, nu… nu-mi pasă… Du-te… Duceţi-vă la dracu… Auzi, abia a aşteptat nemernica… abia… Dar ce mă privesc pe mine toate acestea…

— Ei, măi… nici n-am întîlnit-o, dragă, ce te porneşti aşa?… Am spus: presupunem.

— Ei şi? ce-mi pasă mie?

— Mă rog, răspunde-mi lămurit; o mai iubeşti sau nu, ai transcris sau nu, putem… să-i… s-o… să-i facem curte sau nu?…

— Cine?

— Noi, ăştia, ăştelalţi…

Pentru a lua înainte mîniei, pe care o simte iarăşi gîlgîindu-i în gîtlej, Bîrnea izbucneşte el de astă dată într-un rîs voinicesc şi vădit exagerat. Şi exagerarea aceasta, ca şi mînia însăşi, ca şi notele falşe pe care le ghiceşte şi în rîsul lui, ca şi, adineaori, în rîsul celuilalt, îl cutremură din nou de sus pînă jos.

— Dragii mei, primiţi binecuvîntarea mea. Duceţi-vă diacului cu ea cu tot, dragii mei. Repeziţi-vă la ea ca o haită des lupi… Ce mai mă pri…

— Bîrnea, ia seama ce spui.

— Tu n-ai văzut că eu jucai teatru, măi ticălosule?

— Teatru?

— Am vrut să-ţi… am vrut să vă studiez laşitatea şi nemernicia… Abia ai aşteptat… abia aţi aşteptat… voi toţi, că tu singur n-ai să ai noroc, asta ţi-o spun eu… abia aţi aşteptat să… să… şi v-aţi şi repezit… Toţi, toţi…

— O iubeşti… o iubeşti.

— Ia nu mă mai plictisi!… Du-te şi… Ce tot mă întrebi… Spune-i ei; şi… şi… ai să vezi cum o să te dea afară…

Şi Bîrnea începu să rîdă, cu o putere fără seamăn şi de astă dată cu toată sinceritatea, căci o amintire i se luminase în minte…

— Crezi? făcu Gorăscu jicnit. Ei bine, îţi voi dovedi contrariul…

— Ho, ho, ho… ho… ho… ho… Lasă altuia misiunea asta, dragul meu… Phfff… o să te dea afară…

— E vorba, dragă Bîrnea, tu nu mai ai nici un amestec…

— Da, eşti liber, pfff… Încearcă… ha… ha… haha… ho… ho… ho… ho…

— Pentru ultima oară te întreb, făcu Gorăscu livid, sculîndu-se de pe scaun şi întinzînd mîna…

— Şi eu pentru ultima oară îţi răspund… chiar acum pleci direct acolo, nu? ho… ho… ho… mare dobitoc eşti, scumpul meu… o să te ţin minte toată viaţa… Cum mă încerca el să vadă… pfff… dacă e liber… pfff… să fie dat afară… Ha… ha… ha…

Gorăscu mai zise ceva, dar totul fu înecat în hohotirile lui Bîrnea. Cînd ajunse la uşă, el trimese un sărut celui rămas şi dinţii i se dezghiocară din nou.

Cînd fu singur, bucuria lui Bîrnea se ogoi îndată. În locu-i simţi aceeaşi indispoziţie de la început, bîntuindu-i sufletul ca o adiere de teamă.

Privea necontenit uşa şi uşa se învîrtea necontenit. Ce prieten nou va mai ţîşni de afară să-l întrebe dacă e liber să-i curteze nevasta?

Un domn cu cioc alb, încîrlionţat la vîrf şi cu ochelari, a ieşit din vînturătoare, s-a oprit să scruteze sala apoi a întîlnit privirile lui Bîrnea şi a început să-l fixeze cu o ardoare neobişnuită. A pornit spre dînsul şi Bîrnea îl priveşte uimit. Şi teama de la început îi adie şi mai pronunţat în suflet. Ce-o mai fi vrînd şi ăsta?

Dar aproape de el, domnul şi-a coborît ochii de miop, a părut că se dumireşte, a îngînat iertare şi a luat-o printre mese, cocoşîndu-se cercetător şi cerîndu-şi necontenit iertare. Iar teama din sufletul lui Bîrnea s-a prefăcut acum într-o jale amarnică, zbuciumătoare. Dinaintea ochilor lui se desfăşurase într-o clipă covorul de nisip al unui pustiu întins, nemărginit. Nisip, nisip şi gol, numai gol…

Uşa se învîrtea fără repaos.

Noaptea e albă şi totuşi nici stele, nici lună, nici zăpadă, nici felinare. Trebuie să fie însă grozav de tîrziu de vreme ce s-a închis şi cafeneaua. Bîrnea îşi simte capul cumplit de greu. Ceva imposibil parcă i-a vîrît mîna prin pălărie şi-l trage de păr, conducîndu-l. Distinge lămurit pătrăţelele bazaltului prin negura alburie. De unde dracul o fi venind luminiştea asta, doar mai e mult de tot pînă la ziuă?

De la o vreme nu vede decît un singur pătrăţel. Îşi urmăreşte cu atenţie vîrfurile ascuţite ale ghetelor, încercînd să-l apuce sub talpă, dar pătrăţelul aleargă înainte, uniform şi de neprins. Înteţeşte pasul; pătrăţelul se grăbeşte. Se opreşte în loc; pătrăţelul stă şi el. Zădărnicia aceasta îl irită nespus. Într-adevăr, ce rost mai are mersul ăsta, cu un cap ca plumbul, care cu greu se mai ţine să nu se rostogolească pe pătrăţelul de bazalt. A… poarta e închisă la grădina publică! Ce dracu caută el pe-aci, doar de două săptămîni s-a mutat la hotel?…

Gorăscu! Ce speţă de imbecil! Ce deşirătură osoasă şi fantomatică! Ce gură lipicioasă şi ce dinţi de ştiucă! Ce piele galbenă de pelagros. Imposibil! Imposibil! Şi-şi aduce aminte rîsul, obişnuitul rîs plin de venin al Madei: „Închipuieşte-ţi cine m-a cerut înaintea ta… Un prieten intim al tău, pe care-l surprind şi acum privindu-mă pe furiş, căci atunci cînd îl privesc în faţă face încă pe ofensatul! Închipuieşte-ţi pe Gorăscu… O… cînd mă gîndeam că buzele acelea lipicioase, care abia se desfac de pe dinţi, s-ar fi putut lipi de ale mele… Ah, aer… aer…” Şi rîsul veninos se pornea din nou la aceste cuvinte şi lui îi făcea atît de bine rîsul acela cînd nu îndrepta spre dînsul limbele-i ascuţite de şarpe.

De o săptămînă de cînd umblă pe străzi. Pe ea n-a văzut-o niciodată. Pe Gorăscu de mai multe ori… Dar ce-au a face unul cu altul… Aş înţelege Prundeanu… O, da, ăsta ar fi cu totul altceva… Şi apoi cu ce admiraţie vorbea Mada despre dînsul!… Însă Prundeanu are atîtea pe capul lui… Şi Prundeanu e un atît de bun, un atît de devotat prieten…

În seri tîrzii de nesomn şi-l închipuie pe Prundeanu sărutînd-o. Ea se înfioară şi se mlădie ca un lujer sub suflarea patimei. Şi ochii lor negri încrucişează scînteieri de văpaie neagră. Nimic mai grozav, nimic mai arzător decît focul negru! Doi demoni frumoşi, doi demoni negri, în lupta patimei demonice.

Bîrnea ar suferi îngrozitor în faţa acestei privelişti, dacă un zîmbet nu i-ar înveseli buzele la alăturarea apariţiei scheletice a lui Gorăscu de minunatul tablou.

Dar toate nu-s decît fantome de insomnie. Orice cuget rece nu poate vedea decît cea mai desăvîrşită imposibilitate a acestor apropieri. Mada, amanta chiar a lui Prundeanu? Mada, lăsîndu-se trecută ca oricare alta pe răbojul cuceririlor nenumărate ale unui zvînturatic? Mîndria ei fără seamăn n-ar ceda nici celor mai năvalnice atacuri; afară numai de i s-ar dezgoli trupul doar din albele vesminte ale miresei.

O, desigur, aşa da. El însuşi, Bîrnea, n-ar avea nimic de spus atunci. Soţie a lui Prundeanu, după ce a fost a lui! O, desigur, desigur… Şi, poate, cine ştie… poate subt impulsiunea amintirei tîrzii… Doamne, Doamne, Doamne, ce gînduri… Ba asta chiar cu siguranţă… Mîndria Madei nu se va lăsa zdrobită de mîndria celuilalt… mîndria Madci nu se va lăsa pînă nu va zdrobi mîndria celuilalt. Va fi o luptă titanică între aceşti zei geloşi de puterea şi frumuseţea lor… Şi el, Bîrnea, complicele… Căci altfel ar fi fără sens… El reprezintă acum trecutul ei, el face parte integrantă din persoana ei… pentru a-l intimida pe Prundeanu, ea va trebui neapărat să se refugieze în trecutul ei… Iar el, Bîrnea, obiectivul furiei geloase a celui care n-a ştiut să fie decît obiectiv de furioase gelozii.

Cu siguranţă, aceasta va fi… Binecuvîntată fii tu mîndrie a Madei, mîndrie blestemată de atîtea mii de ori!

Şi lui Bîrnea îi vine să moară de rîs, văzînd mutra stupidă a lui Gorăscu…

El nu adoarme pînă spre ziuă, căci, în închipuirea lui aţîţată, el vede corpul brun al Madei, în amurgit, confundîndu-se cu desenurile covorului de culoarea cafelei, aşternut pe uriaşul divan cu tăblie. El crapă uşor uşa şi intră cu fereală, căci acum este amantul. Şi mîngîierile lui aduc din nou pe pielea ei fiorul renăscut al senzaţiilor iarăş cunoscute…

E atît de delicios tabloul acesta, că pe Bîrnea îl podidesc lacrămile cînd zorile îi descoperă fără milă, spre păretele opus patului de hotel, a cărui somieră scîrţîitoare o chinuieşte de-o noapte întreagă: o canapea jupuită, un dulap vopsit proaspăt în negru, un lavoar de metal cu lighean alb, o găleată de lături, o pată de ploşniţă strivită drept în mijlocul tapetului cojit.

A făcut plata mestecînd încă, a tras de duşcă cele două pahare, cît mai rămăsese în sticlă, şi s-a îndreptat spre garderobă fără să se uite într-acolo. Numai cînd a ajuns în dreptul lor, a salutat surîzător, privind pe Mada pe sub sprîncenele aduse straşină şi a ieşit. Ar fi dorit să mai rămîie şi să mai bea. Greşise însă. A crezut că ei chemaseră chelnerul ca să plătească, şi ei îl chemaseră, dimpotrivă, ca să mai comande. Trebuia să iese înaintea lor.

Va să zică, Mada…

Însă cu care dintre ei? Grija şi graba lui Gorăscu de a o servi; comenzile şoptite numai de dînsul la urechea chelnerului; bateriile reînnoite necontenit şi aşezate pe scaun alături de el, poruncile date lăutarilor unguri; cîntecul acela monoton ca pusta: „Cum iubesc eu, nu iubeşte nimeni”, la care ţinea atît şi care fusese repetat de vreo cinci ori; privirile triumfătoare şi totuşi prieteneşti care i le trimetea, ca şi cum i-ar fi spus; „Vezi, m-ai provocat, acuma…” toate acestea ar fi putut să-l facă să creadă că moluscă asta este orînduitorul festinului. Dar e de necrezut…

Prundeanu nu era. Ceilalţi… care dintre ei? Brădescu, Stroilă, actorul acela şi cellalt, cum îi zice, cu nume greu… Mehtupciu… toţi şterşi. Nu se poate, nu se poate. Deşi fiecare ar fi avut mai mulţi sorţi decît Gorăscu. Nu, nu… Fosta doamnă Bîrnea a ieşit pentru domnul Bîrnea, Acesta este avertismentul, primul avertisment: Un prim avertisment poate fi dat şi-n tovărăşia unui Gorăscu… O, ho, ho, madam Bîrnea, fostă madam Bîrnea, treceţi, treceţi mai repede peste avertismente, mai repede, mai repede… Ajungeţi la pedeapsa cea mare… deveniţi doamna Prundeanu sau doamna cum veţi voi…

…şi pe urmă… cînd şi celălalt — de-al doilea — va trebui pedepsit, deschideţi cutia trecutului… Ha, ha, ha, doamnă Prundeanu, sau poftim chiar doamnă Brădescu… atunci cînd mă veţi găsi numai pe mine acolo, vă voi servi la rîndu-mi cu amintirea acestui prim avertisment. Ha, ha, ha, madam Brădescu sau chiar Stroilă… atunci …atunci… hi, hi, hi, vom putea să măsurăm în pace cît de teribile sunt pedepsele domniei-voastre…

Bîrnea se plimba agitat prin întunericul trotuarului. Intrarea restaurantului împlîntă în noapte un cuţit de lumină roşiatică al cărui vîrf se încovoaie de tăria zidului opus.

La fiecare învîrtitură a uşei împătrite el tresare… a! o pălărie rotundă, dar singură; a! o pălărie de damă, dar nu-i a Madei, a! un chipiu… Distanţa pe care o parcurge de la un cap la altul, în plimbarea sa, ferind necontenit tăiuşul cuţitului însîngerat, se scurtează din ce în ce de la un timp, şi cu cît se scurtează, cu atît pasul său e mai repede şi mai nervos. Iar uşa stă uneori neînvîrtită vreme îndelungată.

Printre acoperişurile înecate în negrul cerului, făşii înstelate s-au lăsat parcă jos de tot. Cerul oraşului sfîşiat de paratrăsnete; constelaţii rupte, o cale lactee zdrenţuită, lumina îngheţată a unui planet, cu un ochi mort căutînd să ghicească fundul străzei!

Dar uşa se mişcă iar… a nu! un picol cu capul gol, poate pentru a chema o trăsură.

Dumnezeu ştie cît vor mai întîrzia aceia acolo. La urma urmei, ce-l interesează pe dînsul? Chiar Gorăscu fie! De ce nu ar porni-o acum încet spre hotel, cîntînd. Nepăsător şi tare. Iar ea, ieşind să privească scrutător şi în zadar, ca şi planetul din ceruri prin funduri de întunerec, prin colţuri de ulicioare, prin ascunzişuri de firide. Să plece! Nimic, decît totala indiferenţă: nimicirea complectă, în gînd, a fiinţei ei. Aceasta este pedeapsa cea adevărată şi unică.

Restul, laşitate şi decădere. Oricît s-ar ascunde de dînsa, pentru a nu-şi descoperi — urmărind;o — curiozitatea, care-l distramă ca pe o cîrpă. Acum la ce o mai fi dînd tîrcoale pe-aici ca un vagabond lihnit unei case îmbelşugate?… Cînd ea întîrziază, pentru că ştie că e aşteptată… O, cu siguranţă că ea ştie; acum ca şi într-alte dăţi…

Bîrnea şi-aminteşte cum totdeauna, în toate supărările lor, ea prevedea cu o precizie matematică orice mişcare, orice hotărîre a lui. Cum o auzea mîncînd singură în urma certurilor lor grozave; cum privea prin gura cheii şi zărea masa doar cu un tacîm… şi cum, mirabile dictu, în ziua cînd pornea de la serviciu spre casă, hotărît să se împace, găsea două tacîmuri.

De unde ştia ea intenţia lui! De cîte ori n-a prelungit supărarea cu o zi sau două şi de cîte ori n-a scurtat-o la fel? Însă oricînd, la termenul sortit, şi numai la acela, a găsit două tacîmuri pe masă…

O privea atunci uimit, înspăimîntat, şi ea rîdea cu dinţii aceia atît de albi, prin buzele cărnoase de coral; iar părul îi cădea în şuviţe negre şi creţe pe figura neagră de vrăjitoare…

Bîrnea priveşte încremenit spre păretele restaurantului şi vede doi ochi negri sfredelind zidul şi vede două şiruri de dinţi dezlipite în rîs sarcastic.

Aude clar în noapte: „Mai aşteaptă, mai aşteaptă!” Dar el nu e dispus decît la concesii mici.

Bine, va mai aştepta pină ce uşa împătrită se va învîrti încă o dată. Dacă nici atunci… Şi uşa se învîrteşte, el trasare şi inima i se zbate de-l doare… Ies alţii, oameni străini, necunoscuţi, bucuroşi, rîzători, senini… „Mai aşteaptă, mai aşteaptă!» Şi ochii din zid clipesc batjocoritori.

O, acuma nu… numai pînă la întîia învîrtitură…

Şi uşa se învîrteşte necontenit, grupuri vesele ies, unii cîntă. Picoli mici pier în noapte, de unde scot, ca dintr-un imens garaj, trăsuri cu vizitii negri; picolii. ca nişte maimuţe sprintene, stau pe scară într-un picior şi, drept în faţa uşei învîrtitoare, bufnesc înăuntru, iar uşa se învîrteşte cu furie oarbă în urma lor. Şi alte grupuri ies, şi alte cîntece se aud, şi vorbe de duh şi strigăte: „Angela, Angela…”

Cine o fi Angela aceasta?… o fată bună, desigur, la fel cu celelalte, cu nume ca celelalte. Ce i-a trebuit lui o Madă, un nume aşa deosebit, aşa bizar, aşa pervers? Mada… Cum au alţii parte!…

Şi Bîrnea se plimbă agitat, cu capul vîjîind de gînduri, aşteaptă hotărît de plecare orice nouă învîrtitură a uşei, şi aşteaptă… şi aşteaptă, într-una… căci doi ochi prin zid l-au pironit pe loc.

În sfîrşit, iată-i! Întîi Mada. Apoi Gorăscu. Apoi ceilalţi. Şi Mada rîde zgomotos. I-a văzut o clipă pe muchia pumnalului roş înfipt în întunecimea străzei. Pe urmă, pumnalul fioros, cu vîrful îndoit de casa dimpotrivă, a dispărut ca vrăjit. Fuseseră deci ultimii în restaurant!

În locul pumnalului au rămas cele două şiraguri de dinţi rari, nocturni, ai felinarelor. Rîsul lui Gorăscu. Strada rîdea cu rîsul lui Gorăscu. Şi rîsul acesta se prelungea peste întregul oraş.

Iar Mada răspundea cu o poftă fără de seamăn rîsului acestuia. Ceva desfrînat şi falş în rîsul ei. Iar Bîrnea parcă era tras cu o aţă de rîsetele acestea, căci el era tîrît, cu toată încăpăţinarea lui de a rămîne, după dînşii, spre celălalt trotoar.

De ce s-au oprit la răspîntie? Ca să rămînă doar cu unul singur! Bîrnea simte că se înfurie; nu pe ea, desigur, ci pe el însuşi, pentru că a lăsat să-i scape o tresărire. Ce-l privesc pe el toate acestea? Să se întoarcă pe loc şi să dispară în noapte, să-şi înăbuşe în inimă curiozitatea. Şi atunci va fi „tarele”. Ei, fie! să vadă numai cu cine rămîne. Atît şi nimic mai mult. A, uite, cu Gorăscu! Deci, stînga împrejur…

…Din cîţiva paşi săltaţi, Bîrnea ajunge din urmă pe cei doi. Cu răsuflarea reţinută şi sărind în vîrful picioarelor. Ca o panteră sau ca un apaş fugărit, căci simte cum i se răsuceşte în inimă, usturător ca focul, cuţitul cel roşu de la intrarea restaurantului, redus la miniatură. Cei doi apucaseră pe aleea principală a gradinei publice, abia luminată. El se avîntă pe cărăruia laterală şi paralelă, înecată complect în beznă. Acum poate să audă tot… să audă tot, tot… iar paşii lui nu se aud în iarba cărăruiei… iar dacă dă în vreo groapă, ei n-au decît să creadă că un şobolan s-a speriat de apropierea lor, sau vreo nevăstuică a căzut de pe cracă.

O vede privind prin desişul ce-i desparte. Şi o vede zîmbind, iar Gorăscu tace; Gorăscu e în partea cealaltă, iar ea întoarce capul necontenit încoace, spre desişul dintre alee şi cărăruie, şi zîmbeşte. Vrăjitoarea ştie că el este aici. Vrăjitoarea ştie. Poţi să-l şi săruţi acum şi nu voi crede, nu voi crede, vrăjitoare…

Gorăscu scînceşte. Bîiguie ceva, parcă ar cere de pomană. Nemernicul prea vorbeşte încet. Totuşi se aude distinct: „credinţă… iubire tăcută… chin nesfîrşit… crudă…” Oricît ar vorbi de încet, oricît s-ar preface, degeaba… Cu siguranţă că ea i-a şoptit să înceapă: vrăjitoarea! Cum rîde, cum rîde la aceste cuvinte atît de caraghioase. Dar degeaba! Rîsul e mai mult o batjocură decît o plăcere. Zădarnic se preface. Ea nu mai poate iubi, ea nu mai poate rîde decît a batjocură… „Eşti cochetă”… „ucigaşă”… ba nu: „rîs ucigaş”… „gura ucigaşă”… Ea rîde acum cu toată pofta, trezind din somn păsări nocturne, care pornesc fîlfîind greoi la rîsul ei de vrăjitoare. Iar copacii ascultă vrăjiţi. Sau parcă ar rîde cu frică. Căci uită-te în lumina îndoielnică: Gorăscu pare o fantomă. Dumnezeule, ea-l priveşte cu frică. Însuşi el, Bîrnea, simte un fulger de spaimă, cum îi ia sufletul în zigzag; Gorăscu parcă se lungeşte şi din faţa lui nu se văd decît dinţii.

Sunt acum în dreptul unui bec searbăd, ascuns în vrejuri. Şi el i-a luat deodată mîna şi-a sărutat-o brusc deasupra cotului, dedesubtul mînecei scurte. Ah! Buzele, care abia se dezlipesc de pe dinţi, au atins-o. Acum Bîrnea e străbătut de-un curent brusc de scîrbă.

Dar e cu putinţă aceasta? Sau ea vrea să împingă prefăcătoria pînă la absurd!

Ea s-a întors în loc înfuriată şi figura lui lunguiaţă ia o înfăţişare de paiaţă. Dumnezeule! de cadavru!… Şi vocea lui plîngătoare se tîrăşte parcă pe jos în noapte, de departe, are intonaţii atît de jalnice, atît de sinistre, că parcă ar fi bocetul unui milog într-o vorbire străină.

El desigur îi face o declaraţie, este poate cea dintîi, dar parcă ar cere de pomană. Sau, Dumnezeu ştie, parcă ar ameninţa. Şi e noapte, şi-n grădina publică nu-s decît ei trei; încolo nimic, tăcere întreruptă doar de depărtate şi prelungi ţignale de gardişti, de ţipete de pasere în somn, de foşnetele de mătase ale copacilor mişcînd reflex în vis.

El i s-a pus în drum, şi orice mişcare face ca să înainteze, el i-o taie cu insistenţele lui, cu braţele lui uscate şi lungi, care se bălăbănesc de-a curmezişul oricărui gest, oricărei voinţe a ei.

Bîrnea se tîrăşte ca un şarpe prin ierburi şi aşteaptă momentul hotărîtor. Şi ochii lui s-au oprit asupra băncei pe care a aşteptat-o atunci, la început. Căci ochii lui Gorăscu de mult luaseră direcţia aceea. El era aşa de aproape de dînsa, că Mada îşi ferea faţa în mîini şi ameninţa răguşită:

— Am să strig, am să strig… lasă-mă… asta niciodată, niciodată… atîta obrăznicie…

Bîrnea tremură ca o trestie în vînt. Încă n-a sosit clipa; el tremură şi-şi simte muşchii aprinzîndu-se de forţă, ca de ceva dulce, ameţitor de dulce, beţia succesului aproape, măreţia gestului neaşteptat, apariţia lui din tufişuri ca a vechilor cavaleri în legende. Şi se bucură dinainte de figura strîmbă a lui Gorăscu la vederea lui, şi la strîmbătura aceleiaşi figuri, o clipă după aceea, cînd pumnul liberator se va lăsa ca un ciocan pe capul de mort.

— Lasă-mă odată… mizerabil… mizer… oameni buni, mă omoară… mă omoară… veniţi… aaah!… Gorăscu o apucase de coatele care se împotriveau bărbăteşte şi o trăgea spre dînsul, iar buzele boţite şi sărutînd în aer îi căutau gura pe care ea o ferea disperată, trîmbiţînd subţiratec cîte un chiot scurt, ascuţit. Puţin apoi, ea-i scăpă şi fugi mărunt, împiedicîndu-se în rochii. „Gardist! Gardist! Ajutor!” strigă atunci din toată puterea plămânilor. Cînd Gorăscu fu gata s-o ajungă, ea se întoarse pe neaşteptate şi-l lovi cu toată puterea palmelor ei mici, care se repezeau dezordonat în aer. El îşi ferea capul, groaznicul cap de meduză, într-o parte şi într-alta, şi vîrîndu-l cu o ultimă energie în ploaia loviturilor, o apucă bărbăteşte, frîngîndu-i mijlocul şi potopindu-i capul răsturnat pe spate în sărutări. Ea se zbătea însă ţipînd de moarte şi el o împingea necontenit, aproape o tîra, spre bezna tufişurilor. În palida luminişte, un strigoi fura o fecioară pentru împărăţia lui neagră.

Bîrnea se avîntă. Şi strigătul lui de luptă fu atît de puternic, că cei doi se desfăcură îndată. Gorăscu se îndreptă din şale, furibund şi vărsînd flăcări prin ochi. Ea răsuflă grăbită şi pieptu-i minunat se zbătea atît de nervos, că amîndoi simţiră că s-ar lupta pentru el pînă la răpunerea cea mai desăvârşită.

— Cum îţi permiţi… gemu Gorăscu, întinzîndu-şi ghearele de strigoi.

— Nemernicule!… urlă Bîrnea, agitînd pumnul.

— A… Bîrnea… făcu ea slab, însă atît de mirată, că pumnul lui vitejesc căzu în jos, fără putere…

Şă rămaseră cîteşitrei tăcuţi şi ruşinaţi.

Doar trei lacrămi avură timp să se prelingă pe ochii ei; însă o singură smucitură a capului fu de ajuns şi pe retină nu rămase decît poleiul celei mai reci mîndrii…

— Eram întîmplător pe aici… crezu Bîrnea că trebuie să rupă tăcerea, dar i se păru atît de stîngace această explicaţie, că nu mai putu adăuga nici un cuvînt.

Iar ea îşi arăta dinţii în lumina fermecată a becului de sub vreji.

— Mă plimb ades la ora asta… Îşi recapătă el curajul… cînd…

Pe buzele ei flutură trecător, ca o strigă prin faţa lămpei, un zîmbet de răutate:

— Noi… glumeam…

— Atunci… scu… scuzaţi.

— Mă rog… Haideţi, domnule Gorăscu… Bonsoir, domnule Bîrnea…

El nu găsi nici un răspuns la această urare şi, mirat la culme, îşi dădu seama că s-a luat după dînşii fără să vrea. Mergea chiar alături de Gorăscu şi-şi frămînta creierul ca să găsească o singură vorbă. Dar în mintea lui, pe care o cotrobăia zadarnic aşa de bine, încît parcă o şi vedea injectată de sînge, ca un creier pe-o tarabă de măcelar, nu descoperea decît o singură idee: să plece cît mai neîntîrziat.

Însă nu găsea ce să pretexteze pentru despărţire, iar un nou şi simplu „bună seara” simţi că l-ar vîrî în pămînt.

Îl ajută ea, cînd, la ieşirea din grădină, se aflară în lumina puternică a unei vitrine:

— Bună seara, domnule Bîrnea…

Gorăscu o privea tot aşa de încremenit ca şi Bîrnea. Ea întinse mîna acestuia din urmă şi surîsu-i straniu de pe buze se lărgea tot mai mult şi devenea tot mai straniu. Colţii lui Gorăscu se arătară ascuţiţi şi răi.

Bîrnea îi sărută vîrful degetelor şi îngăimă iarăşi fără să-şi dea seamă:

— Nu face nimic… te… vă… conduc pînă acasă…

Şi pentru că ea începuse să rîdă batjocoritor, crezu iarăşi că trebuie să dea o explicaţie.

— Mă întorc cu Gorăscu…

Ea rîse atunci cu tărie şi dinţii ei albi de şoricel parcă muşcară întunericul…

— Numai dacă domnul Gorăscu va vrea…

— Dar nu ne-am ccrtat… n-am ştiut că-i el… n-am ştiut că sunteţi dumneavoastră, cînd am intervenit.

Ea rîse atunci cu hohote şi ochii îi sclipiră ca la o pisică. Însă nu mai adăugă nimic şi se agăţă de braţul lui Gorăscu…

În cruzimea rîsului acestuia din urma, Bîrnea începu să înţeleagă ceva vag, dar se feri să meargă pmă la capătul celălalt al gîndului.,,Aş! Imposibil…“ Totuşi o nelinişte violentă îi prinse corpul ca un început de friguri.

Cînd fură în dreptul casei, ea se ridică pe prima treaptă, cotrobăi prin poşetă şi-i întinse lui Gorăscu cheia.

— Deschide dumneata, te rog!

Şi din nou, provocătoare:

— În sfîrşit, domnule Bîrnea, cred că ai să-mi răspunzi la salut…

— Sărut mîinele doamnă… şi, îngrozit şi stîngaci, făcu o glumă proastă, adresîndu-se lui Gorăscu:

— Ia dă mai repede, frumosule… nu vezi că doamna e obosită… şi crezu că „frumosule” e îndestulător pentru a îndepărta din capul ei orice glumă de prost gust. Nu nimereşti cheia? adaugă Bîrnea, prins subit de-o poftă de vorbă, ce nu-şi avea izvorul decît în prefăcuta întîrziere pe care Gorăscu o punea la potrivirea cheii.

Cum sta aplecat, lui Bîrnea îi venea să-l izbească o dată pentru totdeauna. Întinse mîna şi întoarse butonul de la intrare: lumina scaldă vie cele trei siluete, iar Gorăscu trebui să sfîrşească…

Cînd se ridică era aşa de hidos, că Bîrnea interveni din nou:

— Trebuie să fii şi tu grozav de obosit. Parcă ai fi o sperietoare de ciori…

Dar chiar lui însuşi nu-i plăcu tăria propriilor expresii. Mada strîmbă din nas.

Ea continua să stea cu spatele la Gorăscu, şi-n ochii ei ficşi, Bîrnea ghicea o hotărîre care se înfiripa tot mai cu putere şi care-l înspăimînta… Aş! imposibil!…

— S-a deschis? păru ea că se deşteaptă din gînduri. E… bună seara, domnule Bîrnea, spuse de astă dată energic şi-i apucă mîna…

— Noapte bună, doamnă.!,.. şi apucă la rîndu-i de braţ pe Gorăscu: Hai, boierule!

Dar ea, fără să se mişte, încruntă sprîncenele şi figura îi luă acea înfăţişare de răutate răzbunătoare pe care i-o cunoştea. Ochii lui Bîrnea, ochii lui Gorăscu o străpungeau pînă-n moalele creierului. Ea nu-i observa însă, căci rămăsese cu privirea în vag. Şi amîndoi ceilalţi aşteptau: înfriguraţi sentinţa. Deodată ea avu o tresărire şi ei tresăriră la fel:

— Bună seara, domnilor!

Şi răspunseră două şuierături adînci, una de ciudă, una de izbîndă. Bîrnea rînjea; în sufletul lui se făcuse senin şi totuşi rînjea. I se părea totul uşor în juru-i şi tot aşa de uşor îi scăpară şi cele cîteva cuvinte fatale:

— Lasă pe al’dată, dragă Gorăscule, cartea aceea! Ştiam că n-are să ţi-o dea… astă-seară cel puţin…

— Cartea? întrebă Gorăscu uimit.

Abia acum ea văzu rînjetul celui dintîi. Era aşa de cu înţeles, atît de ironic şi dovedea atîta siguranţă de sine, că ochii îi scăpărară.

— Ah, da, cartea… şuieră atunci, şi Bîrnea îi văzu parcă limba de şarpe ieşindu-i ca o flacără dintre buze. El tremură dinaintea prăpăstiei pe care cu un singur cuvînt şi-o deschisese. Atunci, domnul Gorăscu rămîne! complectă Mada, apăsînd pe fiecare cuvînt. Şî era ceva răguşit în vocea ei, ceva sălbatec în figura contractată de ură şi mîndrie.

— Prin urmare aştept, se agăţă Bîrnea de ultima nădejde.

— Veţi aştepta mult, clocoti gîtul ei. Am de vorbit cu dînsul. Ţi-e somn, domnule Gorăscu?…

— Vai, doamnă…

— Doar ţineai aşa de mult să-mi vezi apartamentul!… Şi se mistui în negura coridorului, fără să mai zică nici un cuvînt lui Bîrnea.

EL ţinea încă strîns de braţ pe Gorăscu. Şi zdrobit din nou de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, uluit, îngăimă iarăşi prosteşte:

— Stai mult?

— Te rog! te rog! făcea Gorăscu, smulgîndu-se din strînsoarea voinicească.

Ea reapăru în cadrul uşei şi Bîrnea văzu în ochi-i o privire turbure de femeie beată.

— Destul, ţeastă de catîr, destul cu gluma!… strigă atunci cu disperare şi dezgust.

— Poftim,, domnule Gorăscu, răspunse ea poruncitor, fără să-l privească.

Cu un gest de dispreţ, ca şi cînd i l-ar fi aruncat, el împinse cu atîta putere pe Gorăscu, că acesta se împiedecă de treaptă şi căzu.

— Pardon! Şi cu un rîs ca un ţipăt de copil: Leprosule!…

— Nu face nimic… adio! bîlbîi leprosul, ridicîndu-se repede, rînjind mehenghi şi dispărînd.

Uşa cea mare reveni atunci pe ţîţînele ei, gravă, greoaie, neînduplecată. Trosni sec şi rămase neclintită ca o veghetoare desăvîrşită: mută, invincibilă, neîngăduitoare. Bîrnea o privi lung şi i se păru curios cum nu-l mai recunoaşte; doar de cîte ori nu a deschis-o! Atunci deodată îi veni în minte antreiaşul din dosul ei, cu cufărul cel mare rezemat de părete, apoi camera tuturor fericirilor, divanul cu tăblie, paravanul care acopere patul alb ca spuma, măsuţa de metal de lîngă soba de teracotă, unde ea aprindea maşina de spirt, masa mare din mijloc unde pregătea ceştile cu figuri chinezeşti pentru ceai… Şi văzu în decorul intim dinţii lui Gorăscu, îl văzu gol, sărind ca o maimuţă înnebunită prin sanctuarul acesta albăstrui; iar ea privindu-l prin încheieturile paravanului îngrozită de încăpăţînarea ei, mînjită, scîrbită.

Ea nu ştie ce face, gîndi Bîrnea. Ah… dacă pleca la timp, dacă nu-i însoţea aşa stupid pînă la uşa casei, ah… dacă gura asta… el nu intra, desigur…

Se năpusti pe trepte, asupra uşei.

— Mada, ce faci… Mada, oricare altul…

Dar înainte de a-şi repezi greutatea corpului asupra uşei grele de stejar, îşi dădu seama că orice strigăt al lui nu putea fi decît un nou îndemn. Poate ea n-a vrut decît să rîdă puţin de dînsul, iar Gorăscu stă acum cuminte într-un colţ… Poate că ea se bizuie încă pe aşteptarea lui afară, de care e sigură…

Şi totuşi de unde poate şti el ce se petrece înăuntru!

Furia îl năpădi din nou impetuoasă; o simţi pornind din piept, apoi ridicîndu-se ca o apă în clocot spre moalele capului, pe care îl simţi ridicîndu-se gata să plesnească în mii de bucăţi. Nebuna! Doar ea a văzut din grădină cine e Gorăscu… cu siguranţă, nemernicul se grăbeşte… el ştie că oricît de mică întîrziere… şi ea ezită încă să strige… mîndria o pierde… Ah, comedia asta trebuie să se sfirşească…

— Deschide! Deschide!

Şi corpul se prăvăli cu tăria unui berbec antic asupra porţei de cetate. Dar aceasta nici nu se clinti. El însă nu simţea nici cea mai mică durere şi avea impresia că trupul i-e tare ca piatra. Dar uşa îşi bătea joc de această tărie.

Atunci se năpusti la ferestre. Şi, prin încheieturile obloanelor, văzu întuneric. O! Întunericul acesta îl plesni în frunte şi i se răspîndi în tot corpul; orice lumină de cugetare se stinse şi pumnii loviră cu sete în geamurile care căzură în ţăndări zîngănitoare.

— Ajunge! Destul cu farsa… urlă atunci din toţi plămînii. Destul cu prefăcătoria asta, nu-i adevărat… imposibil…

Şi izbi din nou cu putere în oblon, repetînd mecanic aceleaşi cuvinte. Dar loviturile nu făceau decît să vibreze dunga neagră dintre aripele de lemn ca o înfiorătoare lance a întunericului. Atunci cineva îl atinse uşor pe umeri. „O, ho, ho, gardistul!” Şi coborî răpus privirea, căci gardistul îl recunoscuse şi-l saluta respectuos. Martorul tăcut al fericirii şi dezastrului său! Doar e mai nimica toată de cînd se întorceau înlănţuiţi de la teatru şi bătrînul înfăşurat în neguri îi primea cu un zîmbet şi mîna la chipiu…

Plecă grăbit, împleticindu-se, şi din momentul acela nu mai înţălese nimic.

Se trezi cu totul tîrziu într-una din despărţiturile uşei turnante de la hotel. Era ameţit, capul îl durea şi pricepu că foarte multă vreme se învîrtise pe loc, odată cu micul compartiment al uşei învîrtitoare. Îl cuprinse atunci frica şi-o luă la goană pe scări în sus, urmărit de-o groaznică stafie.

În cuşca lui, portarul îşi făcu cruce.

Gîndirea, nr. 4, 1 decembrie 1924

TE-AR MAI PUTEA INTERESA