Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Singuratecii

Deschise ochii doar o clipă; şi strînse numaidecît pleoapele, ca şi cînd ar fi vrut să ascundă în dosul lor, cu bucurie hoţească, toată bogăţia de lumină pe care o descoperise deasupra-i, acum, parcă pentru întîia oară.

Apăsă cu pumnii strînşi în scobiturile orbitelor. La început o pată vie, roşie, se proiectă pe fondul întunecat al închipuirei. Pata se învîrti sălbatecă în sensuri contrarii şi neaşteptate. Apoi se linişti, se spălăci, se topi în bezna cea mai profundă. Un abis negru, fără margini, părea că s-a deschis în locu-i. Dar din adîncimea lui înfiorătoare, mijiră stropi liliachii, înciorchinaţi în împerecheri de o maestră regularitate. Ca într-un caleidoscop, picăturile albastre începură să se mişte în tact desăvîrşit. Boabe de chihlibar răsăriră deodată din necunoscut. Şi aproape numaidecît, ca dintr-o cernere sacadată, stropi de rouă, vişinii, verzui, portocalii, se iviră, se prinseră în mişcarea lentă a bizarelor constelaţii. În cele din urmă pieriră cu toate ca la un semn; picurii albaştri mai stăruiră cîtva, numeroşi şi scînteietori, pe fondul întunecat ca pe un tapet de iatac fermecat dintr-O mie şi una de nopţi; dar se mistuiră şi ei în noaptea profundă şi nu rămase decît aceeaş perdea neagră şi înfiorătoare, ca un decor mortuar.

Atunci Moinaru simţi pe frunte mîna umedă şi neprietenoasă a doctorului. Redeschise ochii cu spaimă. Un om scund şi robust îl privea prin două mărgele alunii, pitite în ovale de carne umflată. Nasul, el însuşi, se pierdea în nestăvilita revărsare de grăsime. Deasupra gurei mici şi vinete, două mustăţi albe, gălbejite de tutun, se sfîrşeau înfundînd colţurile buzelor cu smocuri încîlcite.

— E, cum te simţi? îl întrebă o voce atît de răguşită, că părea o şoaptă. Bine, hai? Mi-ai scăpat ca prin urechile acului…

De după umerii scunzi ai doctorului, două capete lunguieţe, care ieşeau din halaturile albe ca nişte căpăţini stranii de păsări din găoace, lăsară în jos pliscurile cocîrjate, lărgindu-şi gurile ca la comandă, într-un zîmbet identic de supusă veselie.

Strînse cu putere dinţii, vroind parcă să strivească de tăria lor orice răspuns involuntar. Şi aruncă doctorului o căutătură duşmănoasă.

Dar omul, mic şi gras, păru că nici n-aşteaptă vreun răspuns. El se legăna acum, ca o raţă leşească, pe dinaintea altor paturi, cercetînd termometrele, inscripţiile de pe tăbliile albe, vasele ascunse în dulăpioarele de noapte. Din cînd în cînd, vocea lui şoptită dădea instrucţiuni celor două halate lungi, din care ieşeau capetele lunguieţe. Şi cele două capete se plecau exact în acelaşi timp. Şi tot în acelaşi timp, arare, cîrîiau amîndouă spre doctor, cu aceleaşi mişcări de pliscuri, exact aceleaşi vorbe.

Dar mişcătoarele manechine se îndepărtară, ştergîndu-se uşor, ca într-un nor de aburi. În curînd Moinaru nu mai văzu nimic în juru-i şi toată atenţia i se concentră în micul apartament care i se deschisese în ţeasta-i arzătoare, de unde miasmele halucinaţiei nu zburaseră încă. Căci nu era decît un mic apartament conştiinţa lui acuma; uite, aidoma parcă, micul lui apartament, cald şi prietenos, din strada Aurorei. Prin uşa întredeschisă, el întrevăzuse demult în semiobscuritatea anticamerei o umbră omenească, o palidă formă cunoscută, care se mişca cu potolită nerăbdare în întunerec; din larga şi limpedea încăpere a înţelegerei, el privea parcă cu sfială şi temere pe oaspele bizar, care-şi aştepta chemarea la lumină. Cu cît străinul dădea mai multe semne de nerăbdare, cu atît persoana lui părea mai puţin streină şi cu atît stîrnea din ce în ce mai multă îngrijorare. Moinaru simţea lămurit că un singur cuvînt, un singur nume ar fi fost de ajuns să alunge frica de necunoscut care-i creştea tot mai mult în piept, îi umfla vinele, îi umplea tot capul; şi nu îndrăznea să pronunţe acest nume, că aceeaşi frică de moarte îl reţinea paralizat sub puterea ei grea. Privea astfel pe furiş, cu coada ochiului, pe cel care aştepta în umbră şi care, la rîndu-i, fără îndoială, îl spiona cu aceeaşi atenţie din întunerec. Dar micul apartament se lărgi pe nesimţite, se umplu cu două şiruri de paturi albe şi nemişcate, printre care un doctor rotund şi puhav aluneca, parcă o minge, urmat întruna de două halaturi din care ieşeau două bizare căpăţîni de pasăre.

Moinaru îşi pipăi fruntea şi clipi ochii; privirea lui se ridică obosită spre patratul larg al ferestrei, tăiată în bucăţele de crucişul cercevelelor multiple. Albastrul boltit al cerului îi trimete un zîmbet de nădejde. El deschise larg pleoapele, sorbind cu sete licoarea azurie şi înzdrăvenitoare a infinitului.

Abia acum silueta vagă a Genetei, care dăinuia încă nedesluşită în anticamera conştiinţei, se contură plastică şi vie în imaginaţia năpădită de lumină. Nu se putu să n-o recunoască în strălucirea albastră a cerului şi se cutremură. Era Geneta, sufletul şi iubirea lui, şi totuşi apariţia ei surîzătoare şi molatecă îl cutremura din creştet pînă-n tălpi.

Aruncă o căutătură de spaimă în juru-i, ca şi cînd s-ar fi temut să nu i se observe descoperirea care-l înfricoşase atîta.

O voce stînsă şi blîndă îi atrase auzul spre patul vecin:

— Te-ai făcut sănătos, coconaşule. Din mare cumpănă ai scăpat.

Era glasul bunului Ifrim. De cînd nu mai auzise el glasul acesta molcom ca o mîngîiere al bătrînului dascăl de biserică, ţintuit pentru totdeauna pe perinile albe de o cruntă şi neiertătoare dambla! Moinaru simţi cu nespusă bucurie auzul lui rigid înmuindu-se sub picurarea vorbelor blînde, ca sub curgerea lentă a unor picături de untdelemn cald. Şi se bucură şi mai mult cînd îşi dădu seama că de la sine, fără nici o sforţare, amintirea lui putu să cuprindă din trecutul apropiat o frîntură de conversaţie, care avea loc aproape în fiecare dimineaţă, în orele de vizită, în jurul căpătîiului vecin.

— Moşule, de ce nu ne laşi, moşule, patul liber, că afară de moarte nimeni nu va mai putea să te mai scape de beteşugul dumitale, şuiera vocea stinsă a doctorului rotund ca o minge. Nu-i mai bine să mori la dumneata acasă?

— N-am casă, domnule doftor, iertaţi, răspundea vocea plîngătoare a dascălului. N-am unde să mor, păcatele mele… lăsaţi-mă aci…

Şi mulţumirea lui Moinaru creştea cu atît mai mult cu cît conversaţiile acestea între doctor şi bolnavul de alături i se amănunţeau şi mai mult în minte, îl asigurau că devine tot mai mult stăpîn pe conştiinţa lui, îl întăreau în credinţa că grozava criză s-a dus pentru totdeauna, că viaţa se reîntoarce în el cu iureş, cà e sănătos, fericit şi tînăr, că în curînd statul lui în spital va fi o urîtă poveste veche, de care n-ai nici o plăcere să-ţi mai reaminteşti vreodată.

Se întoarse spre moşneag şi-l privi cu recunoştinţă, ca şi cînd de la el i-ar fi venit sănătatea.

— Ai fost bolnav, cumplit de bolnav, domnişorule, vorbea vocea stinsă a dascălului. Ţi-au ţinut şi lumînarea, trei nopţi în şir, infirmierele. Făceau cu rîndul de veghe, şi unsprezece zile n-ai deschis ochii. Aiureai într-una şi săreai speriat din somn; şi ne priveai pe toţi cu ochii aşa de tulburaţi, că se speriau pînă şi veghetoarele. Ale trei nopţi, din urmă, cît ţi-au ţinut lumînarea, nici nu mai mişcai, nici nu mai gemeai. Erai galben ca lămîia şi pieptul abia ţi se ridica. Cu un ciob de sticlă mai putea să ştie domnu doftor că trăieşti. Şi în fiecare dimineaţă spunea domnu doftor: „La noapte se duce”. Dar moartea n-a vrut să asculte pe domnul doftor şi, în ciuda lui, te-a lăsat să-i ocupi un pat înainte…

Ifrim bătrînul tăcea un moment, zîmbea trist spre tavan, apoi continua cu vocea lui tărăgănată:

— …Straşnic de voinic ai fost. Cine ar fi crezut că ai să birui aşa o dihanie, ca boala asta? E-he, tinereţea săraca… Apoi a venit în timpul ăsta…

O tuse seacă şi haină scutură pînă-n adâncul măruntaielor pe moşul Ifrim. Moinaru aştepta cu sufletul la buze vestea cea mare, vestea cea fericită. A venit, a venit şi ea să plîngă la căpătîiul lui, să-l privească cu groază şi cu lacrămi? Asta vroia să ştie de la început. De ce-l ţinea atîta moşul cu vorba? Ce-i păsa de rest, de agonie şi de tresăririle cu ochii holbaţi! Şi tusea asta a moşului, pare nu se mai sfîrşeşte şi care hîrîie aşa de prelung, aşa de spart, parcă i-ar veni bucăţi de plămîni pînă-n coşul gîtului!

Moşneagul Ifrim se ţinea de pîntece şi lătra ca un cîine flămînd, stins, prelung şi cobitor. Cînd credea că a sfîrşit şi-şi ştergea ochii de lacrămi, un nou şîşîit pornea din pieptul uscat:

— …a …a venit… a venit şi popa şi te-a grijit şi ţi-a cetit la cap… a… şi eu ţineam isonul popii. M-a întrebat popa: „Eşti dascăl?” „Da, părinte”, i-am răspuns…

Moşul vorbea înainte şi vocea lui lua uneori intonări declamatorii şi sfătoase de cazanie, cetită după liturghie. Şi Moinaru asculta cu auzul la pîndă revărsarea de cuvinte fără rost pentru el. I se părea o apă leşiatică, înceată şi nesfîrşită, şi aştepta pe mal să se desfacă din valurile cleioase o apariţie de poveşti, care să prefacă totul într-o strălucire fără de seamăn. Dar zîna acoperită de şuvoaiele întunecate întîrzia să se arate şi Moinaru îşi aducea aminte cu groază cele trei zile dinainte de căderea lui în nesimţire, care s-au scurs pustii şi monotone ca şi firul nezorit de vorbe al bătrînului dascăl. Ea nu venise în nici una din aceste zile să-i liniştească ochii cari se istoveau pînă la lăcrămi pironind uşa înaltă a sălei de spital. Doamne? Să nu fi venit ea tot timpul agoniei lui, să nu fi urcat, în treacăt măcar, scările spitalului, să-l vadă barem murind?

Auzul lui Moinaru stătea necontenit la pîndă, cu toate că nădejdea vestei celei mari se sfărămiţa tot mai mult în gîndul aprins. Oare moşul păstrează pentru la urmă bucuria cea fără de margini? Cu neputinţă: e prea bun ca să nu fi început de-a dreptul cu venirea fetei povestea lui smălţată cu atîta mărunţiş de întîmplări.

Dacă l-ar întreba? Obrajii se îmbujorară de mîndrie rănită numai la acest gînd neaşteptat. Simţi cum răspunsul negativ al moşneagului şi privirea lui compătimitoare l-ar plesni peste ochi, ca biciul. Tăcu, gemînd uşor, şi continuă să asculte, şi-şi aduse aminte anticamera conştiinţei, în care Geneta se încăpăţîna să întîrzie. Ceva dedesubtul conştientului, din lăcaşul gîndurilor fără legătură, din lăcaşul negrelor prevestiri, al văzului fără ochi şi-al auzului fără urechi, părea că oprise pe Geneta dinadins acolo, ascunzînd-o ca pe o răufăcătoare, în văluri de întuneric şi de tăcere. De ce teama fără nume, care simţise că-i vine din acelaş adînc sufletesc, de a o scoate din tainiţa obscură, odată cu prima deschidere a ochilor?

Fără îndoială, acolo, în adîncul acela cenuşiu, în subconştientul întunecat şi mut ca o prăpastie, în care luciri fosforice aruncă în răstimpuri smocuri bizare de raze ca fărîmele de putregai în noaptea cîmpurilor; acolo ceva grav trebuie să se ştie, trebuie să se fi întrevăzut imprecis, dar neîndoielnic, prin jocul misterios al puterilor ascunse şi incomplecte. Ceva grav s-a petrecut fără îndoială în timpul îndelungului somn şi forţele latente ale sufletului descifraseră prin negura boalei acest ceva şi umpluseră tot sufletul cu licoarea neagră şi nesigură a presimţirei.

Poate moşul ştie. Ştie bine, căci el a văzut cu ochii, şi oţelul vădit intenţionat al vorbirei sale este o dovadă mai mult că a fost martorul unei scene, care se lămurea acum în mintea convalescentului cu o luciditate biciuitor de crudă. Fără îndoială, ea a fost în timpul agoniei, a fost, şi o singură dată. A auzit sentinţa doctorului şi s-a grăbit să fugă, urmărită de ochii uimiţi ai bolnavilor ca de şerpii de foc ai mustrărei. A închis cu putere uşa mare şi sonoră a sălei de spital, trîntind-o cu spaimă, ca pe o uşă de cavou. A coborît în fugă scările de piatră, dornică să ajungă în strada veselă, liniştitoare, plină de viaţă şi de zîmbet. Şi trăsăturile răvăşite de groază ale figurei frumoase s-au aşezat iarăşi, corecte şi impecabile, sub raza privirei curtenitoare a primului întîlnit.

— …aşa, domnişorule… asta a fost cu dumneata… dar acum s-au dus toate, ca duhorile bălţilor la suflarea băltăreţului.

— Asta a fost tot, moşule, tot, tot?

— Tot, d-apoi ce-ai vrea să mai fie?

Lui Moinaru i se păru c-a surprins pe faţa dascălului o lumină fugară. Un zîmbet strivit repede de o întunecată înfăţişare, compusă la comandă. Sau poate destul de naturală la sufletul ăsta bun, îngrozit de-o amintire atît de urîtă.

— Moşule, spune, moşule, te rog, fii bun, moşule…

O tăcere prelungită, grea, decisivă.

— A fost, domnişorule, a fost şi ea.

— A fost, moşule, nu-i aşa?

— A fost, domnişorule, biata fată, cum să nu fi fost? Doar te iubea…

Şi moşul surîse trist, clătinînd abia perceptibil din cap.

— Spune, moşule, a fost doar o singură dată… nu-i aşa, moşule?…

Moşul tresări uimit. Cu inima la buze, Moinaru aştepta dezminţirea mîntuitoare.

— De unde ştii?

— O singură dată, nu-i aşa, moşule?

Dascălul îl privea cu ochii turburi, neînţelegători. Şi privirea lui revărsa atîta înduioşare, atîta compătimire, atîta amărăciune, că Moinaru înţelese totul. El aştepta, totuşi, agăţat cu încleştare de fărîma celei din urmă nădejdi, puterea lămuritoare şi definitivă a cuvîntului. Fixa cu lăcomie bolnăvicioasă buzele vinete ale bătrînului, care se străduia în van să găsească o ticluială, cît mai puţin grea, cît mai puţin vătămătoare pentru domnişorul abia trezit din lozeala morţei..

Dar minciuna liniştitoare întîrzia să se zugrăvească în creierul sleit al dascălului. Şi-n cotloanele lui învechite el nu găsi decît naiva stratagemă a accesului de tusă, care-l încerca adesea.

Lungi gîtul şi începu să şîşîie, simulînd nărăvaşa vătămătură. I-era parcă teamă să nu dea greş copilăreasca lui prefăcătorie. Dar forţarea avu numaidecît resfrîngere în organele scorojite. Flegma se răzvrăti în rezidurile ei adînci şi tusea seacă porni din pieptul uscat, prelungă, chinuitoare, hodorogită, făcîndu-l să se zbată în tresăriri nervoase, puternice, zguduitoare. Păreau că toate măruntaiele s-au desprins din locul lor şi înaintează la fiecare smucitură, încetul cu încetul, spre gură. Niciodată moşul nu avusese un acces mai puternic ca acesta, pe care-l voise el. Speriate, privirile lui căutară ajutor la Moinaru. Dar prin reţeaua lacrămilor care-i împăiengeniseră ochii, zări strîmbătura de ciudă, de plictiseală şi nerăbdare a acestuia. Şi-n frămîntările amarnice care-i rupeau trupul fără milă, bătrînul se simţi atunci atît de singur, atît de nefolositor, atît de fără rost, că jalea pe care o revărsase asupra băiatului de alături se reîntoarse reînnoită şi fără putere asupra lui însuşi. Lăcrămile slăbiciunei fizice, care mijau în colţul ochilor, se schimbară în boabe mari şi necurmate de tristeţe şi se rostogoliră pe faţa-i răvăşită în părăiaşe sărate.

Dascălul adună amintire cu amintire, aduse de tresăriturile accesului fără gînd de încetare, toată nepăsarea care-l înconjura: a doctorului, a asistenţilor, a veghetoarelor, a tovarăşilor de durere, şi acum a băieţălului ăstuia, de care întreg sufletul lui se legase ca de propriul său copil. Şi începu să plîngă, să plîngă cu tot dinadinsul pe ruina lui omenească, sfredelit tot mai adînc de gîndul că în lumea asta, afară de dînsul, nu-i nimeni altul care să-i plîngă la căpătîi.

Tusa încetă după îndelungi zvîrcoliri. Pe tîmple şi pe pîntece, pe sub subţiori, şivoaie de năduşeală curgeau în voie, scăpate parcă din zăgazurile nevăzute ale pielei. Dar el nu simţea decît amărăciunea tot mai neagră care-l năpădise şi simţea alături nerăbdarea crescîndă a celui care-şi aştepta egoist dumirirea sufletului. Plînsul contenise, dar jalea mută crescu şi mai mare pentru sufletul lui, pe care şi-l închipuia acum un biet omuleţ, izgonit şi hulit de toată lumea, chincit acolo sub furca pieptului, încălzindu-şi mîinile îngheţate la cele din urmă pîlpîiri de viaţă care mai tremurau înlăuntru-i. Şi dascălul văzu cu groază cum pîlpîirile se potoleau din ce în ce şi cum omuleţul adăpostit sub slabul înveliş de piele întinsă pe ciolane se strîngea, înfricoşat de frigul morţei, tot mai mult în spuza în care sufla cu desperare şi care căpăta din ce în ce mai închisă culoarea rece a cenuşei.

Şi deodată dascălul tresări şfichiuit de-o amintire care-i împietri lacrămile în ochi. De ce de patru zile domnul doctor nu-i mai spunea: „Lasă-ne, moşiile, patul: du-te şi mori la dumneata acasă!” De ce de patru zile îl cerceta cu mai multă luare-aminte şi schimba înţeles de priviri cu doftorii de ajutor? De ce de patru zile îl întreabă parcă cu blîndeţe în glas şi-l întreba în aşa fel, încît de patru zile el nu răspundea decît da? Înainte spunea adesea şi cîte un „nu”. Şi atunci domnul doctor mărea iarăşi fraza lui obişnuită: „De ce nu ne laşi, moşule, patul?” Dar de patru zile domnul doctor ghicise aşa de bine ce se petrece într-însul, că…

Dascălul nu îndrăzni să gîndească mai departe. Îşi aminti numai că astăzi, după „itirogatoriu” şi după cercetarea vînei de la mînă, doctorul îl bătuse prietenos pe umăr şi-i spusese cu vocea lui stinsă: „Curaj, curaj…”

Cum nu înţelesese el mai din vreme vorbele astea? Cum nu-i dăduseră ele de gîndit? Şi cum se lămureau acuma atît de luminoase, ca şi tot ce se petrecuse de patru zile încoace? Care va să zică…

Din nou gîndul dascălului Ifrim refuză să meargă mai departe. Dar i se păru că patul a dispărut de sub dînsul şi că trupul lui e atît de gol şi atît de uşor, că pluteşte parcă în spaţiu…

Aşadar va muri, recunoscu în cele din urmă. Şi asta cît se poate de curînd. Poate peste o săptămînă, poate peste cîteva zile… poate chiar la noapte.

Bătrînul se simţi deodată cuprins de-un frig nemilos. Cineva parcă suflase deasupră-i şi toată sudoarea de pe dînsul se schimbase într-o pojghiţă de gheaţă.

De mult se obişnuise el cu ideea morţei. Dar astăzi, cînd o presimţea atît de aproape, acolo, în dosul tăbliei patului, nevăzută şi neclintită, pîndindu-i mişcările cu atîta siguranţă şi linişte, că nici cel mai vag semn nu o trăda, o groază fără margini îl cuprinse. Singur, de tot singur, în faţa duşmanei acesteia neînduplecate şi înfricoşătoare!

— Moşule, moşule, te rog…

Unde mai auzise el vocea asta, cuvintele ăştea care i se strîngeau de cîteva minute în urechea stîngă?

— Moşule, spune, moşule, te rog…

Domnişorul! Domnişorul şi-a pierdut răbdarea. El vrea să ştie, cu un minut mai înainte, cît de mare e fericirea ce-l aşteaptă afară, dincolo de zidurile spitalului, în viaţa cea mare, cea veselă, cea zgomotoasă, cea atît de frumoasă, ce luceşte acolo, ce se zbate, năvalnică şi viguroasă, scăldată în razele rîzătoare ale soarelui de vară.

Şi dascălul îşi aminti agonia îndelungată a domnişorului şi singura vizită a prietenei sale în tot acest timp. O văzu apropiindu-se sfioasă de patul bolnavului, privind cu ochii căscaţi de groază faţa lui lividă, agitată de repezi convulsiuni. Şi-i auzi vocea stinsă, întrebîndu-l ca dintr-o depărtare, necuprinsă:

— Ce s-a întîmplat, moşule?…

— Rău, domnişoară; ia, se zbate de trei zile cum îl vezi…

— Şi ce a zis domnul doctor, moşule?

— Domnu doftor, domnu doftor… D-apoi dumnealui tot ar vrea să aibe cîte-un pat slobod în fiece zi...

— Moşule, ce a spus doctorul?

— E, domnu doftor le vede toate cu ochi cerniţi. D-apoi cine se potriveşte. Dumnezeu e mare şi de te vei ruga, domnişoară, ţi-l va da…

— Ce să mi-l dea, moşule? Nu vezi că e mai mult mort? Se duce, săracu. Păcat de el, băiat tînăr şi bun…

— Hm, numai atît.

— Ce-ai spus, moşule?…

— Am întrebat: Ţi-era logodnic?…

— Logodnic? Vai, nu, moşule… Venea pe la noi… Prieten al familiei…

— Aşa? Eu am crezut…

— Da de unde, moşule. Veneam pe aci din milă. Săracu, bietu băiat… Nu cred să mai apuce ziua de mîine…

Atît. Apoi un scurt:

— Bună ziua, moşule!

— Mai vii pe-aici, d-şoară?

— Nu cred, moşule. Ce să mai caut? O să mă interesez la portar…

Şi fericirea, care aştepta pe domnişorul însănătoşit în viaţa de afară, plecase cu aceste vorbe. Dascălul Ifrim simţi fără voia lui o undă de mulţumire încălzindu-i sufletul.

— De ce nu vorbeşti, moşule? Crezi că nu înţeleg de ce nu vorbeşti? Crezi că nu ştiu c-a fost numai o dată? C-a aflat c-o să mor şi a fugit ca să nu se mai întoarcă?… Spune, moşule, vorbeşte.

Dar moşul tăcea şi zîmbea acum prosteşte. El simţise că în partea stîngă a capului i se făcuse parcă un gol. Iar sub coastele uscate simţise omuşorul lui de suflet suflînd sălbatec în spuza care se încenuşase cu totul.

„Parcă acolo unde se reîntoarce el e mai bine ca acolo unde mă duc eu?”

— Şi vorbeşte odată, moşule. Nu vezi cum te rog şi cum mă chinuiesc?…

Moinaru văzu zîmbetul dascălului. Şi înţelese că bătrînul îşi rîdea în suflet de neliniştea lui. Nu mai încape îndoială că aşa se petrecuse cu Geneta, cum bănuise de la început. Dar nu înţelegea rîsul acesta răutăcios, schimbarea asta neaşteptată în omul pe care-l crezuse atît de bun.

Furia îndoită, şi împotriva fetei şi împotriva celui care îl rîdea în gînd, îl păli năvalnică în moalele capului. Simţi nevoia să strige, să muşte. Scrîşni din dinţi de durere şi ciudă…

— De ce rîzi, moşule? A fost caraghios nu-i aşa? A fost straşnic de caraghios? Şi pentru asta găseşti că trebuie să rîzi? Nu ţi-e frică de moarte, moşule?

Vorbele năşteau în otrava sufletului obidit şi ţîşneau şuierătoare printre dinţii strînşi.

— Eşti om bătrîn şi nu mai ai mult. Nu vezi că ţi-au intrat ochii în fundul capului? Nu vezi că furca pieptului ţi-a străpuns pielea? Nu ţi-e frică deloc că ai să rămîi aşa pentru totdeauna, cu rînjetul ăsta?…

Peste paturile rînduite ale suferinţei trecu o adiere de agitaţie. Din gropile albe al perinilor, curiozitatea fixă a ochilor stinşi se ridică înciudată asupra lor. Pînă acum o duseseră atît de bine cei doi vecini de durere. Şi acum se certau oare?

Moinaru simţi privirile aţintite asupră-i şi tăcu. Moşul nu băga de seamă nimic, căci cele din urmă cuvinte ale domnişorului i se înfipseseră adînc în urechi.

Şi se văzu pe sine însuşi, încremenit pe vecie, cu zîmbetul care-l avea acum pe buze.

Surîdea el într-adevăr, sau faţa lui luase involuntar înfăţişarea veseliei sinistre şi veşnice a hîrcilor?

Noaptea veni şi dascălul nu putu să adoarmă decît după ce i se făgădui că a doua zi va fi chemat la căpătîiul lui preotul spitalului. Atunci se mai linişti şi buzele începură să moşmondrească slujba morţilor. Cuvintele sfinte îi făcură bine. Căci precum ghici el în sensul lor, trebuie să fie ceva acolo care să îndrepte greşelile vieţei. Altfel, ce rost ar mai avea temeliile lumei ăştia? Nedreptăţit în viaţă, să fii la urmă lovit de marea nedreptate a morţei fără sculare? Nu se poate aşa. Trebuie să fie un rost şi aici, ca-n toate ale lumei acesteia, care se mişcă şi care se arată plină de atîtea rosturi.

Filosofia asta înduplecă pe bătrîn şi-l făcu să-şi simtă sufletul umplut de bunătate şi să deschidă vorbă cu băiatul de alături. Se gîndi că tot n-are cine să-i facă pomeni şi se gîndi să-şi facă singur, acum, înainte de a închide ochii. Nu putea fi doară pomană a linişti sufletul băiatului acestuia cu o poveste aşa de dorul lui? Şi moşul aduse cu glas tremurat vorba de fată.

— Te-ai cam supărat pe mine, domnule. D-apoi nu eu sunt de vină, ci părdalnica asta de tusă… da fata a venit pe la d-ta, a venit de mai multe ori…

Moşul fu de-o dărnicie uimitoare. Şi născoci aşa convorbiri între el şi fată asupra lui Moinaru, că acesta se înveseli. Cu inima împăcată, moşul adormi după aceea.

Dar Moinaru nu închise ochii toată noaptea. Cît povestitorul aşternu pleoapele peste ochi şi începu şuierul regulat al somnului, spusele sale apărură celuilalt în toată naivitatea însăilărei lor. Moinaru socoti că fata n-a venit niciodată; ba chiar că nici nu va veni. Nici măcar nu s-a obosit să vadă dacă el a murit sau nu.

Furia surdă de la început era acum clocot în sufletul lui. Se gîndi cum îi va apare în faţă, odată scăpat din spital, şi vorbe grele i se îngrămădiră, abia reţinute, în gîtlej. O strivi sub povara insultelor, cele mai amarnice, cele mai murdare, şi n-o lăsă pînă n-o văzu plîngînd cu sughiţuri şi cerîndu-i iertare în genunchi. Şi n-o iertă deloc.

Dar gîndul lui, care făcea acum salturi disperate, şi-o închipui deodată într-o ipostază nouă, care-l îngălbeni. O văzu primindu-i mustrările cu o privire plină de dispreţ, apoi izbucnind într-un rîs aşa de nepăsător, aşa de sonor, că îi mută inima din loc. Şi inevitabilul celălalt, domnul, prietenul cel nou, nu întîrzie să se zugrăvească în minte, cochet şi frumos, cuprinzîndu-i mijlocul şi îndepărtându-se cu dînsa, îndepărtîndu-se amîndoi, glumind şi privindu-se adînc în ochi, uitînd cu totul în urma lor pe cel rămas pradă sfîşierilor durerei.

Scrîşni de oroare la această închipuire şi scrîşnetul lui se amestecă cu gemetele, cu vorbele răzleţe scăpate în somn de bolnavii din sală.

Pînă în zorii zilei, minunea ascunsă a corpului ei zvelt şi şerpuitor, culoarea îmbătătoare a pielii palide, cu reflexe de sidef, alternară cu cele mai negre şi mai năprasnice închipuiri. Plăcerile trecutului îi zbîrliră nervii şi cu cît se zugrăveau mai mult în puterea amănuntului, cu atît şuvoiul de sînge al furiei îi izbea mai puternic creierii, îi lămurea în minte singura cale care-i rămînea de urmat. Ideea cea temută se contura tot mai decisivă în capu-i aiurit. I se părea că ea dăinuise de mult într-însul, în fărîme risipite prin tot corpul, şi că acum fărîmele acestea se strîngeau aduse de vîntul nebuniei şi se strîngeau într-un tot inform, compact, negru, de neclintit. Vroia parcă să se opună acestei treptate creşteri a gîndului de moarte, de urletul adâncurilor bîntuite de furtună era surd slabelor încercări. În zorii zilei nici un colţişor al raţiunei lui nu era scutit de grozava convingere că fără dînsa, fără mîngîierile ei, care-l aduseseră în patul ăsta de spital, viaţa lui nu mai putea avea un rost.

Fapta care avea să urmeze numaidecît, în ceasul chiar al ieşirii din spital, i se limpezea în minte în imagini înfiorătoare. Sufletul lui de convalescent trăi cu atîta putere de viaţă procesul grozavei închipuiri, că, copleşit de emoţii, obosit de străduinţă, aţipi uşor sub greutatea neagră a ultimei impresii. În somn, mişcările agitate ale trupului dovediră că firul coşmarului aievea se deapănă mai departe.

Cînd se deşteptă, întru tîrziu, se simţi sleit. Pe rădăcina limbei parcă se adunase fiere. Capul îi ardea. Iar în adîncul mădularelor resimţi clar fiorul frigurilor de la începutul boalei. Gîndul că boala ar putea reveni îl plesni amarnic în moalele capului. Şi ucigaşul de adineaori se cutremură de frică. Se hotărî să-şi înfrîneze orice idee, să sugrume în embrion orice nouă pornire. Încercă să-şi reprezinte viaţa fără dînsa, să se obişnuiască cu ideea că nu o va mai vedea niciodată. Şi viaţa îi apăru aşa de pustie, aşa de monotonă, că se înfioră. Plămădi în gîndu-i un trai nou, cu o nouă tovarăşe a zilelor lui. Şi îmbrăca în belşug pe noua tovarăşe cu toate bunătăţile sufleteşti şi trupeşti pe care le cunoştea la vreo femeie. Dar ce femeie cunoştea el alta decît pe Geneta? În curînd el văzu că noua tovarăşe nu e decît Geneta, cu toate frumuseţile ei fizice şi cu toate frumuseţile ei sufleteşti dinainte. Cu sufletul pe care atunci, la început, i-l crezuse mai curat decît al unei sfinte. Unde va găsi pe noua Genetă, care să ştie să-şi păstreze pînă la sfîrşitul-sfîrşiturilor curăţenia sufletească a începutului!

Moinaru privi din nou spre marea fereastră a sălei de spital. Şi cerul de afară îi păru searbăd şi iluzoriu, ca şi cîntecul de tinereţe, ce se înălţa din curtea spitalului. ca şi rumoarea oraşului care abia răzbătea pînă aici. ca şi lumea acea însăşi care se răscolea acolo, ascunsă în fardul strălucitor şi stupid al convenienţelor.

Cu cît creştea ziua, cu atît vuietul vieţei, care se ridica deasupra acoperişurilor ca un fluviu aerian, năpădea din ce în ce mai plin, mai spumegos pe fereastra deschisă larg de îngrijitoare la aerul primăverei. Şi cu atît dezgustul din sufletul lui Moinaru creştea mai puternic, cu atît îi părea[u] mai lipsite de înţeles şi iubirea lui de mai înainte şi răzvrătirea din noaptea trecută; şi-n capu-i care se pustia încetul cu încetul de orice alt gînd, o singură groază se statornicea, se înfigea ca un stîlp nemişcat, de care se izbea zadarnic vîntul pustiitor ce-i alunga cu furie orice altă idee, orice altă simţire: „singur!” Moinaru repetă de mai multe ori acest cuvînt; îl repetă întîi de cîteva ori în închipuire, apoi puţin mai tărişor, pe şoptite: „Singur!» Şi la auzul lui se încleştă cu disperare de perina albă a patului de spital, se încleştă cu atîta disperare, ca şi cînd cineva ar fi vrut să-l smulgă de lîngă o fiinţă iubită.

Alături, dascălul Ifrim tocmai se deşteptase. Dar în ochii lui nu mai plutea acuma, cu aceeaşi lumină, încrederea în viaţa viitoare, care-l adormise în ajun. Freamătul oraşului îi făcea rău dascălului Ifrim. Se simţea atît de izolat, atît de depărtat de furnicarul de oameni care zumzuia vesel afară, că îndoiala îl recucerea încetul pe încetul. Înfricoşat de-un gînd nelămurit, dascălul se întoarse spre Moinaru. Îşi aminti de povestea smălţată cu care-i potolise durerea aseară. Şi voi să afle de la el o încurajare, un reazim în valurile de nelinişte care începuseră să-l clatine. Privi lung spre cel de alături şi, crezînd că doarme, aşteptă răbdător să se trezească.

Doctorul intră urmat de cele două halaturi cu căpăţini de pasăre. Astăzi era mai zorit ca niciodată. Se opri şi la moşneag, îl examină din nou, dădu din cap cu siguranţă şi nu-l mai întrebă nimic.

Ifrim îl privea îngrozit. Cînd îl văzu că se îndepărtează fără nici o vorbă, îl strigă aiurit. Doctorul se întoarse.

— Ce-i, moşule?

Ifrim bîigui cîteva cuvinte fără rost. Precis nu ştia nici el de ce-l oprise. Şi doctorul dădu din cap cu înţeles spre cele două ajutoare, îl mîngîie puţin pe frunte şi se îndepărtă.

Cînd sfîrşi şi cu Moinaru, moşneagul se întoarse spre băiat, zîmbindu-i cu bunătate.

— Vezi, nici la dumneata n-a stat mult domnu doftor, începu el domol, luminat de această constatare. Astăzi se vede că e grăbit.

Moinaru tăcu…

— Ce crezi dumneata, domnişorule, continuă moşul, înseninat şi cu poftă de vorbă, dumneata eşti om cu carte şi trebuie să ştii. Oare pe lumea cealaltă o fi ceva?

Şi deschise ochii largi spre băiat. Moinaru îl privi lung, neînţelegător, Apoi, deodată, făcu o strîmbătură de plictiseală şi, fără să răspundă, se învîrti pe partea cealaltă.

Bătrînul nu pricepu nimic. Privi zîmbind a durere pe cel care-i întorsese spatele şi întoarse la rîndu-i cu amărăciune ochii. Dar ochii îi rămaseră căscaţi asupra doftorului, care, înainte de a ieşi, arăta ceva asistenţilor. Arăta patul lui. Şi cînd se văzu privit de bătrîn, doctorul lăsă repede mîna în jos.

Dascălul se simţi scuturat de o puternică năvală de friguri. Patul lui? Va să zică, patul lui va fi în curînd slobod. În curînd, cît mai curînd! Poate chiar pînă diseară. Diseară el nu va fi decît un mort. Un stârv. Mîine, în zori, patul va fi ocupat de un altul, care aşteaptă afară, care a fost înscris de domnul doftor pe catastif…

Ifrim simţi din nou omuşorul lui de suflet zbătîndu-se sub pielea uscată. Omuşorul aduna acum stinse bucăţi de cărbune şi sufla în ele cu disperare. Dar din bucăţile de cărbune nu zbura decît cenuşe. Diseară. Astă-seară. Şi popa…

Dascălul începu să se tînguie. Îngrijitoarele alergară.

— Popa, popa! le spuse el cu voce slabă.

Şi se vîrî în perină, cu ochii mari holbaţi de spaimă. Pipăi în juru-i, cu mîini rătăcite, ca şi cînd ar fi vrut să întîlnească un ajutor, o altă mînă prietenească. Dar mîinile i se bălăbăniră zadarnic în gol. Şi muşcînd perina, dascălul bolborosi în adîncul ei, răguşit, ca un animal junghiat: „Singur”…

Rămase multă vreme cu capul vîrît în perină. Gîndurile i se limpeziră iarăşi şi începu să plîngă din nou, rar, înfundat, cu resemnare…

Peste două ceasuri veni popa, îşi desfăcu patrafirul, deschise cartea soioasă şi începu să turuie. Dascălul îl ascultă cu ochii largi deschişi, cu luare-aminte.

Într-un timp îl întrerupse:

— Stai, părinte, ai sărit…

Popa se opri încurcat, încruntă ochii, apoi zîmbi a rîde:

— Aha, eşti dascăl… ai dreptate.

Îngînă apoi un început de cuvînt, întorcînd o filă îndărăt şi căutînd [cu] ochii pasajul ocolit. Cînd îl găsi, pleoapele îi clipiră şi vocea lui de bîrzăun începu să turuiască din nou.

Dascălul asculta cu şi mai mare luare-aminte. Şi pe nevrute, buzele i se boţiră şi din gîtleju-i uscat porni jalnic şi monoton isonul:

— A… a… a… a… a…

Moinaru se închipuia acum întinzînd mîna împăcărei celei care l-a uitat. Şi nu îndrăznea să dea drum ideii de necrezut care i se strecura iscoditoare prin fibrele gîndirei: Ce va face, ce va face dacă ea va privi cu nepăsare mîna lui întinsă?

Vocea moşului îşi intona înainte cîntecul morţei. Se ridica din ce în ce mai vioaie, acoperea cetania popei, se lăsa în modulaţiuni joase şi sinistre. Apoi se sparse deodată într-o zbucnire zguduitoare de plînset.

Gîndirea, an. II, 12 aprilie 1922

TE-AR MAI PUTEA INTERESA