Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Soarele

Totul se petrecuse scurt, ca într-o lumină de fulger. Caporalul Robu retrăia în clipele acestea întreaga grozăvie a întîmplării.

Stăteau la taifas în amurg, în dosul micului dîmb în care le erau scobite bordeiele. Stăteau chirciţi în jurul ceaunului, în care, la ora asta, îşi încălzeau fiertura, ca de obicei.

Tot statul-major al companiei era în păr: cei cinci agenţi de legătură, ordonanţa domnului căpitan şi el, cornistul. Ascunseseră lumina, de atîtea ori trădătoare, a focului de vreascuri chiar aproape de deschizătura cea mare şi neagră ce le slujea de intrare în vizuina lor. Păzeau cu grijă văpaia ei plăpîndă, privind neliniştiţi la jocu-i nărăvaş; o stăpîneau cu lovituri de reteveie în tăciuni ori de cîte ori îşi întindea limbile înţelese cu inamicul. Alături, o gură mai strimtă, mai înaltă, cu laturile mai drepte, era uşa de la domnul căpitan. Dar era tot aşa de neagră, pentru că domnul căpitan era în inspecţie pe tranşee.

Afară nu se înnegurase de-a binele. Doar steaua ciobanului prindea să clipească printre crăpăturile norilor roşii, năruiţi în asfinţit. Umbra înserării îngroşa pe nesimţite siluetele copacilor, netezindu-le conturul dantelat. Măgurile prizărite ici-colo creşteau; păreau dosuri aspre de mistreţi năstruşnici urnindu-se greoi din somn.

Atunci auziră cu toţii răsufletul adînc, rar şi sacadat al minei fîlfîitoare. Un horcăit sinistru de balaur care vine nevăzut, vărsînd flăcări pe nări. Ca traşi de o sfoară, răsăriră cu toţii în picioare şi se îmbulziră buluc în gura bordeiului. Se îmbrînciră acolo, gîfîind înspăimîntaţi, într-o scurtă învălmăşeală. Robu se aruncă cu picioarele înainte, împins cu putere din urmă de Stanciu, agentul. Dar tocmai atunci detunătura fără seamăn zgudui ca un cutremur bordeiul, smulgîndu-l aproape din baierile pămîntului. Robu se crezu o clipă cu pluta pe Olt. Clipa asta el nu mai văzu şi nu mai auzi nimic altceva decît malurile umbrite ale rîului şi clipocitul molcom al apei. Şi un început de jale i se topi în piept, ca un făguraş de ceară.

Cînd îşi reveni, zîmbi cu bunătate umbrelor omeneşti din juru-i, înfăşurate în pale de întunerec. Se apropiară cu toţii instinctiv de uşa bordeiului, prin care pătrundea acum mirosul acru de artificii. Cineva înflăcără o brichetă. Pe prag zăcea întinsă, galbenă şi pătată de sînge, ca o păpuşe mare de la bîlciuri, jumătate din Stanciu, agentul de legătură. Trupul fuse retezat deasupra şalelor, cît apucase omul să se ferească în gaură. Restul zadarnic fu căutat pe-afară, pînă cînd noaptea îşi aşternu de-a binelea pătura de întunerec.

Se strînsără atunci iarăşi în jurul rămăşiţei de spuză, pe care doar o gamelă sfîşiată mai zăcea într-o rînă. Cineva îngăimă o vorbă, şi abia acum Robu înţelese că auzul lui e mort. Şi zîmbi iarăşi, minunîndu-se numai cum de n-a băgat de seamă mai devreme.

Doar el crezuse că a auzit tot ce se sporovoise în juru-i cît timp au cercetat după picioarele lui Stanciu. Şi acum vedea bine că, într-adevăr, nimic n-ar putea spune lămurit din tot cît îşi dăduse cu gîndul c-a priceput…

Trecuse două săptămîni bune de atunci.

Dar şi acum, lui Robu scena aceasta nu-i putea ieşi din închipuire. Nici măcar nu-şi simţea cît de puţin slăbită spaima clipelor de moarte pe care le vieţuise. În singurătatea gîndurilor lui, cruzimea ei înfricoşetoare îi revenea cumplit de des în minte. Şi nu arare îşi amintea, de asemeni, cum camarazii îşi băteau joc de el, de surzenia lui.

Cum se trînteau cu toţii speriaţi la pămînt, după ce se prefăceau că ascultă cu înfiorare vreun şuier sinistru ce venea din depărtări. Cum, la rîndu-i, spăimîntat de-a binelea, se prăvălea şi el ca dînşii, rupîndu-şi măruntaiele şi clătinîndu-şi creierul în cap, în hohotele de rîs ale tuturor. Cîteodată, chiar domnul căpitan asista la aceste scene amuzante, şi atunci caporalul Robu nu înjura ca de obicei pe păcălitori, ci zîmbea umilit că putuse să fure un zîmbet întunecatului domn căpitan. Uneori se întîmpla să nu fie de loc glumă, şi Robu, care de la un timp şovăia dacă să se arunce sau nu în fundul vreunei gropi, trecea prin temeri grozave. În cele din urmă cerbicia trebui să fie zdrobită de frică. Robu se tupila chiar cînd şaga se întîmpla în aceeaşi zi pentru a nu ştiu cîtea oară.

Ar fi stat el toată ziua ascuns în bordei dacă domnul căpitan — care, de cîte ori îl vedea, îl ameninţa mustrător din cap şi din deget — nu l-ar fi pus ba să-i spele vasele, ba cămăşile, ba să sape vreo groapă, ba să-i împletească o uşă din răchiţi, ba să-i întocmească o masă din scînduri lustruite aduse de la trenul regimentar. Robu lucra tihnit şi stăruitor. El înţelegea că domnul căpitan nu-l crede. Că-l păstrează încă să-l mai încerce. Dar de cîte ori domnul căpitan îl lua la încercări, ticluite de dînsul în fel şi fel de chipuri, Robu îşi surîdea în adîncul sufletului. El ştia bine că beteşugul lui nu-l va lăsa să facă vreo poznă.

La început îl cam intimidase şiretlicurile doctorideşti ale căpitanului. I-era frică să nu se încurce cumva pe nevrute. Şi o teamă aţîţătoare îl cuprinsese la gîndul că putea să-l socotească prefăcut, fără să fie. Dar în cele din urmă înţelese că el însuşi n-ar putea să-şi înşele auzul zdrobit…

În după-amiaza aceasta de octombrie, Robu gîndea la surzenia lui şi privea soarele. Privea uimit globul de foc şi vedea bine că nu este cel pe care îl cunoştea el toamna, mîngîindu-i obrajii smoliţi şi mînile bătătorite, cînd rătăcea pe prundurile Oltului după peşte. Acesta avea în el ceva străin şi prefăcut, ceva meşteşugesc. Era searbăd şi mînjea cu galben-pămîntiu feţele camarazilor. Şi aproape puteai privi la el cu ochii plini, fără sfială.

Era poate bulgărul de pară aruncat pe cer de vreun proiector duşmănesc sau o rachetă zvîrlită atît de departe în hău, că îi trebuia o zi întreagă ca să cadă. Pămîntul acesta desfundat de obuze, cu copaci rupţi de la mijloc, privind ca o dihanie la pîndă prin mii de ochi speriaţi de bordeie, presărat cu bucăţi de fier şi cu ţăruşi pe care se încîrlionţau căpeţele de sîrmă ghimpată; văzduhul acesta care mirosea a smoală şi a cadavru nu putea să aibe un alt fel de soare…

Pe cerul acesta pe care zburau maşini nu putea domni decît un soare fabricat, nu putea pluti decît adusă cu ocheane drăceşti de-ale nemţilor imaginea celuilalt soare, vesel şi curat, de culoarea spicului, strălucind departe pe alt cer, în azurul căruia pluteau păsări făcute de Dumnezeu şi luminînd zăvoaie cu copaci neschilodiţi de mînia omului. Acolo văzduhul era curăţat de miasme, şi vînţul cîntător al începutului de toamnă venea plin de răcoarea Oltului şi de mirosul sănătos al răchiţilor. Acolo, la lumina lui tomnatică, brabeţi ciripeau neturburaţi nesfîrşitul şi gălăgiosul lor sfat. Acolo se culegeau acum viile, şi fetele treceau cîntînd cu hîrdaiele încărcate cu struguri printre bolţile de viţe. Acolo, toţi ai lui erau strînşi în jurul cramei, şi mustul şiroia din lin, cum şiroia aici sîngele din trupul înjumătăţit al lui Stanciu. Acolo, văile clocoteau de cîntec pe vremea asta şi drumurile gemeau de care cu poloboace răsunătoare.

Acolo… era atît de frumos acolo, că lui Robu îi mijiră lăcrămi în colţurile ochilor. Va mai vedea el pe acel acolo, atît de depărtat şi atît de deosebit de acest aici, peste care plutea stăpînitoare şi neîmblînzită moartea?

Va mai vedea el soarele viu, orbitor şi tînăr al tinereţii lui însorite? Soarele de care numai că-şi amintea, şi închidea ochii, fulgeraţi de lumină!

Sau va muri aci după vreun dîmb, sub priveghiul trist al lămpii ăştia scofălcite, al bulgărului ăstuia de ceară încălzită?

Robu îşi aminti beteşugul lui, de care nu-i păruse rău niciodată şi de care acum se bucura din toată inima. De bună seamă, nu-l va mai încerca mult domnul căpitan cu şiretlicurile lui doftoriceşti. Îi va da drumul, şi el va putea să aştepte în linişte undeva, departe, în dosul frontului, reîntoarcerea.

Se întinse cît era de lung pe iarba arsă şi privi cu mulţumire în necuprinsul seninului. „Domnul a dat, Domnul a luat”, îşi spuse el fericit, gîndind că, în marea lui milostivire, Dumnezeu i-a făcut un atît de mare bine luîndu-i auzul.

Poate, cine ştie, acolo, sub soarele cel adevărat, urechile se vor tămădui şi, închise acum pentru urletele şi bubuiturile morţii, se vor deschide ca florile în început de vară pentru cîntecele culesului şi pentru cîntecele pe nas ale lui Lake lăutarul. Dumnezeu îl însemnase printre cei pe care nu vrea încă să-i piardă.

De trei zile liniştea stăpînise frontul şi de trei zile Robu fugi de camarazii lui. Îşi scobise un bordei alături de al agenţilor, şi cînd sfîrşea lucrul, se înghemuia într-însul, închizînd ochii şi căutînd să ghicească în trăsăturile din ajun ale figurii domnului căpitan sentinţa mult aşteptată. Cînd sosea bucătarul cu cazanele, el venea cel dintîi să-şi umple gamela. Fără să zică o vorbă, Ilie bucătarul, tăcut şi ursuz, apuca lingura cea mare şi, dintr-o turnătură, îi împlinea vasul de tinichea cu ciorbă de fasole sau de mazăre. Robu se retrăgea atunci lacom în bîrlogul lui şi-şi mînca în tihnă porţia.

Acum sfîrşise lucrul şi sfîrşise de privit soarele. Arunca priviri nerăbdătoare spre văgăuna de unde avea să apară Ilie ţiganul. Îl aştepta de zor, pentru a-şi încărca gamela şi a se pitula în vizuina lui, ca să închidă ochii şi să gîndească în voie la soarele de-acolo. Dar era încă mult pînă-n scăpătat, şi cornistul gîndi că ar putea să se vîre de acum în groapa strîmtă şi să aştepte înlăuntru, în voia amintirilor năvalnice ce-i veneau din vremurile minunate, ca din depărtări fără cuprins.

Era gata să pornească, dar, iată, tocmai atunci se ivi domnul căpitan, urmat de trei dintre agenţi şi de ordonanţă.

Domnul căpitan îi făcu semn să se apropie. Robu păşi reglementar şi se opri la distanţă, salutînd cu dreapta. Cu stînga întinse bastonul la care lucra din ajun, împletit cu şerpi săpaţi meşteşugit în coaja verde şi cu mînerul adus.

— Bravo, Robule! strigă domnul căpitan. Bun meşter! Parcă l-aş fi luat de-a dreptul din prăvălia jupînului.

Robu rînji de bucurie. Dar zîmbetul îi încremeni îndată pe buze şi rămase fix pe faţa lui ca rîsul unui manechin. El auzise distinct, cuvînt cu cuvînt, tot ce-i spusese domnul căpitan. Parcă îi vorbeam glas din pămînt, dar atît de limpede, că se cutremură.

— Bietul Robu, murmură mai departe domnul căpitan către însoţitorii săi. A rămas surd de-a binelea, săracul. Nu mai e nimic de făcut cu el. Mîine îi dau răvaş la doctor, să-l trimată la vreun spital.

— Nu se preface, domnule căpitan, continuă căprarul agenţilor. Am văzut noi…

— Am văzut şi eu, sfîrşi căpitanul, bătînd prieteneşte pe umărul cornistului. Am să lămuresc eu pe doctor…

Robu deveni pămîntiu. Soarele, care se oprise parcă pe geana dealului din asfinţit, îşi da sfîrşitul ca un rănit într-o baltă de sînge. Lumina lui stinsă punea pe figura năucită a cornistului o paloare de mort.

El auzea totul ce se spunea în juru-i, fiecare vorbă din ce în ce mai clară. Şi o teamă fără seamăn i se strecura în corp, parcă prin şira spinării, o dată cu răceala vie a înserării de toamnă.

Să mărturisească, sau nu?

Dinţii i se strîngeau parcă de la sine, oprindu-l să facă nebunia. Cuvîntul venit din adînc se irosea zdrobit de păreţii gîtlejului ca de nişte stînci. Căci în închipuirea lui, bolboroseala care-i creştea năvalnică sub omuşor da proporţii imense beregăţii lungi şi scorojite, pe care mărul lui Adam se ridica şi se lăsa cu iuţeala bulgăraşului de unt în putinei. Taina cea nouă şi grozavă era o povară atît de doborîtoare pentru sufletul lui, că simţea cum îi va scăpa, cum se va prăbuşi pe loc dinaintea celor din faţă şi se va sparge în cioburi la picioarele lor.

I se părea chiar că ei au şi descoperit-o şi nu îndrăznea să-i privească în ochi. Un tremur nervos şi continuu începuse să-i zgîlţîie corpul ca pe-o piftie.

Dar soarele frontului, către care ochii lui stinşi cerură ajutor, îşi vărsase acum tot sîngele şi umpluse tot apusul cu roşul lui închegat. În schimb, în mintea cornistului, celalalt soare, de acolo de departe, din ţara părăsită, răsărea plin de o strălucire neobişnuită, de o candoare desăvîrşită. În razele lui, orice friguri, orice miasme de amărăciune se topiră. Sufletul lui Robu se aşeză înseninat ca straturile de aer după repedea furtună a verii.

Domnul căpitan, care în timpul acesta se întreţinuse cu agenţii, le dăduse drumul, şi dînşii intraseră în bordei. Ordonanţa plecă cu sufertaşele, în vale, la popota batalionului. Şi domnul căpitan, după ce mai făcu cîţiva paşi încoa’ şi încolo, cu capul în pămînt, intră la rîndu-i în odăiţa lui subterană. După puţin reapăru în cadrul dreptunghiular al uşii, tăiat cu meşteşug de Robu, şi rămase cu privirea în gol.

Doar Robu singur mai stătea acum pe netedul fund de văgăună din dosul tranşeelor. O mulţumire fără margini i se revărsase în suflet, şi el aştepta cu o nerăbdare şi cu o lăcomie din cale afară de mari pe Ilie bucătarul. Pînă una-alta, îşi făcea de lucru netezind de ramuri o creacă cu briceagul şi privind pe furiş, cu un fel de bunăvoinţă umilită, spre domnul căpitan.

Atunci, în tăcerea solemnă şi perfectă auzi lămurit dincolo, la duşmanul apropiat, bufnitul tunului de aruncat mine. Mîinile îi căzură de-a lungul trupului şi piciorul facu instinctiv către dreapta primul pas spre groapa salvatoare. Dar în mişcarea-i neterminată el văzu pe domnul căpitan scoţînd puţin capul din uşa adăpostului şi ciulind urechile.

Stătu o clipă la îndoială; piciorul reveni pe nesimţite în poziţia de la început. Domnul căpitan îl fixa acum cu o privire curioasă, încordată, fascinatoare. Îi simţi ochii în negura crescîndă paralizîndu-l pe loc; şi ochii aceia aveau o putere atît de orbitoare,… că Robu îşi aminti iarăşi minunea luminoasă a soarelui natal. Nu era un bordei acolo, în faţa ochilor lui, ci o casă albă, ca o cămaşe de ţăran, scînteind în arşiţa jucăuşă a dupamiezelor de vară. Era căsuţa lui, şi-n prag îl aştepta Mărina, cu mîna straşină la ochi: îl văzuse de departe şi-l aştepta în prag.

Dar gîfîitul aspru al minei greoaie, care-şi atinsese repede apogeul şi acum se lăsa în jos, înceată, înfrînată de aripi, în horcăituri treptate, din ce în ce mai stranii, mai adînci, îl urni de-astă dată de-a binelea. Erau horcăiturile morţii, care se lasă nevăzută şi pustiitoare; fărîmă căzută din soarele rece, ce-şi ducea acum, dincolo de dealuri, spre apus, mai departe pe linia frontului, lumina lui de mort.

Porni spre groapa atrăgătoare cu pasul omului nezorit, pe care nu primejdia cea mai teribilă îl alungă din urmă. Şi ochii lui căutau rugător la căpitan: „Fă-mi semn să fug, fă-mi semn să fug, domnule căpitan”. Cum de nu putea înduioşa pe căpitan atîta rugăciune cîtă izvora din ochii lui!

Deasupra căpitanului strălucea însă, necontenit, soarele liniştitor şi făgăduielnic, care-i împletise în raze copilăria şi tinereţea. Şi cu ochii la acest soare, Robu înainta tot cu pasul liniştit de la început. Şi era atît de departe pînă la bordeiul acela, atît de departe. Şi răsufletul de foaie al minei devenea atît de repede, atît [de] apropiat, atît de sălbatec. Şi domnul căpitan nu se îndura de loc să facă semnul mîntuirii.

Ce soare adevărat era acolo, departe, ce soare dumnezeiesc şi vesel! Şi Robu zîmbi domnului căpitan cu nepăsarea copilului care zîmbeşte ucigaşului plecat peste leagăn. Ba chiar se făcu că culege ceva de jos.

„Hai, domnule căpitan, nici acum nu vezi cît sunt de surd?” spuneau ochii blînzi şi resemnaţi ai lui Robu. În sfîrşit! Căpitanul s-a mişcat. Uite-l cum dă din mîini ca un nebun. Şi Robu se repede ca scos din minţi: „Doamne, Dumnezeule!”

Dar o dată cu trăsnetul năprasnic care urmă numaidecît, Robu simţi o lumină mare, grozav de mare, grozav de strălucitoare, pălindu-l drept în frunte. Nu, în moalele capului. Nu, pretutindeni. O lumină intensă, zdrobitoare, cum n-a mai văzut în viaţa lui. O lumină atît de multă, atît de dulce şi atît de orbitoare!

Robu vedea acum, pentru cea din urmă dată, minunea soarelui curat de acolo, de departe.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA