Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Tabloul

Cum s-au întîmplat toate lucrurile acelea, aproape nici acum nu-mi dau seama. A fost un vîrtej ameţitor, de-o iuţeală, fără de pereche, care mi-a luat de la începui minţile de atunci, de la primul gest, şi m-a dus apoi fără voia cu mîinile înfăşurate în farandola nebună a unor zeităţi invizibile şi zmintite sau bete, aşa cum trebuie să fi fost săritoarele beţive în cortegiile dionisiace.

Invizibile? Poate. Însă întrevăzute în ceaţa de vis a gîndului meu turburat. Căci toate aveau picioare lungi şi subţiri, şi-n saltul nebun se zbăteau pe ele, ca-n bătaia vântului, uşoarele văluri prinse doar de-un umăr, descoperind goliciuni ameţitoare. Şi toate aveau părul negru, despletit, iar pielea le era de un alb sub care necontenit sîngele aprindea nori mici ca petala închisă a trandafirului. Toate, una după alta, nu erau decît una şi aceeaşi Ariana, aşa cum am descoperit-o într-o bună dimineaţă, în biroul bărbatului ei, cotrobăind ceva prin cărţi, acoperită doar de-o cămăşuică prinsă de-un umăr şi sărind la zgomotul surprizei mele ca o hamadriadă surprinsă, de satir.

— Te-am văzut, i-am spus apoi îndeseară, când am rămas un moment singuri, şi aş da tot avutul meu să revăd goliciunea aceea de dimineaţă, care mi-a oprit tot sîngele in loc.

Nu mi-a răspuns. Buzele i s-au încreţit şi toată faţa şi gîtul şi braţele s-au acoperit de roşul închis al trandafirului. Dar eu nu am descurajat:

— Eu nu vorbesc vorbe, am şuierat atunci, căci într-adevăr sîngele mi s-a oprit a doua oară în loc. Eu vorbesc… fapte…

Ochii i-au prins atunci sclipiri de gheaţă şi pareză i s-au micşorat. M-au măsurat cu atîta dispreţ adevărat, că singur am putut să măsor atunci distanţa care se-ntindea de la unul pînă la altul, şi a ieşit fără să zică un cuvînt. Numai ochii aceia parcă au exclamat: „Prieten!…” cu atît dezgust că n-am putut să nu-l simt şi eu pe de-a-ntregul şi să nu-mi fie atîta scîrbă de mine. Şi de atunci n-a mai apărut niciodată singură, nici alături de bărbatu-său, ori de cîte ori am mai intrat în casa aceea, a bunului meu prieten Orghidan.

Dar strălucirea de trandafir alb, cile cărui petale se-nroşeau la adierea celui mai neînsemnat gînd, creştea în mine şi-mi umplea sufletul de-o lumină caldă, crepusculară, şi-mi îmbăta nările de parfumul puternic al grădinei după ploaie. Numai pe stradă o vedeam din cînd în cînd, învorvorîtă în vestmintele ei grave şi reci. Degeaba; în dosul lor simţeam caldul culorilor vii, şi-l simţeam atît de puternic, că mă feream să. nu-mi dezvălui prea mult lăcomia ochilor sau — Doamne, mai ales — ca gestul să n-o ia înaintea gîndului. Mă apropiam de ea încet şi sfios şi umilit, dar ea trecea în aşa fel pe lîngă mine, dusă de apa tulbure şi pestriţă a trecătorilor, că orice vorbă îmi murea în gît. Alteori se suia în trăsură şi atunci pulpa i se dezgolea pînă sus, strînsă parcă în ciorapul negru, întins. Prin transparenţa aceea negurie vedeam minunea piciorului multiplicat, ce-mi sărea necontenit în gînd, în dansul nebun, fără popas, îmi apăsa creierul, îmi întuneca minţile. Îmbinarea aceasta de negru şi de trandafiriu, de negru amestecat cu toată gama culorilor de trandafir, era peste puterile mele. A doua oară, cînd piciorul acela, înălţîndu-se pe scara trăsurei, se dezgoli pînă la încheietură, gîndul mi se şi conturase în minte. Trebuia neapărat în după-amiaza următoare să obţin cu orice preţ o întrevedere cu doamna Orghidan:

„Nu puteţi, doamnă, să-mi interziceţi ca să mă explic. Nu vreau decît să vă sărut ciorapul de mătase neagră. Încolo nimic nu mai cer, doamnă!”

Martor mi-e Dumnezeu că eram în toate minţile, cînd am luat această hotărîre, care mi s-a înfipt în creier ca o idee fixă. A doua zi după-amiază, la ora 4, cînd Orghidan era dus neapărat la Senat, stăteam înfipt dinaintea doamnei Orghidan, ca şi ideea fixă din capul meu. Intrasem prin dos, fără grijă, căci servitorii mă cunoşteau cu toţi şi nu găseau nimic nefiresc în apariţia mea pe orice scară sau sală s-ar fi întîmplat. De fapt nu întîlnii nici un servitor şi lucrul acesta mă convinse că eram în voia şi pe placul împrejurărilor ce sunt deasupra noastră şi care cu siguranţă ne cîrmuiesc toate acţiunile. Cum n-aş fi putut crede în destin, cînd mi se arăta de la început aşa de binevoitor?

Am ciocănit deci uşor şi mi-a părut rău că n-am început să ciocănesc tare, pentru ca să iau lucrurile mai energic şi mai repede; aşa puteam deştepta bănuieli şi provoca întrebări. Cum se şi întîmplă într-adevăr. Mă prefăcui însă că n-aud şi zdrîngănii de mai multe ori clanţa de alamă. Dar. minune, uşa se deschise singură; era neîncuiată şi cedase de la sine: destinul era deci alături, îl simţeam intrînd odată cu mine pe uşa larg deschisă, în privirea uimită a doamnei Orghidan, care se ridicase pe jumătate pe canapeaua unde-şi făcea de obicei lunga siestă.

— A, dumneata eşti?

Atît m-a întrebat şi-apoi s-a întins cît era de înaltă, la loc, pe canapea. Totuşi, nu mi-a scăpat o vagă rotire de fulger a ochilor, ca şi cînd ar fi vrut la început să facă o altă mişcare şi pe urmă s-a răzgîndit. A socotit că afectata nepăsare ce-mi arăta acum era o armă mai potrivită contră-mi şi de aceea probabil s-a răzgîndit. Dar destinul cel bun era necontenit lîngă mine; îl auzeam rîzînd şi îndemnîndu-mă să dau buzna. Eu eram însă mai cuminte decît îngerul meu. Mă bucuram numai că sufletul ei stă deschis înaintea mea şi că-l văd ca printr-un capac de sticlă de la muzeu. Zadarnic ea-şi trase cu o mişcare leneşe cuvertura galbenă peste dînsa.

Sufletu-i se limpezea tot mai mult în ochii mei, cu tot galbenul şi cu toate desemnurile acelea negre, curioase, ale cuverturei.

Afectai şi eu nepăsare şi firesç şi, încîlcindu-mi ochii în arabescurile covorului uriaş, întins pe părete deasupra divanului, cum ea nu scoteai nici o vorbă, îi lămurii, cu tonul cel mai natural din lume, scopul vizitei mele.

— Am venit să te sărut, pe ciorapul negru!

Şi silindu-mă să pun o regulă în mersul fără înţeles al curbelor de pe covor, rîdeam în gînd de uimirea pe care trebuia să i-o provoace o explicare atît de absurdă şi de calmă.

Priveam pe covor şi totuşi n-o vedeam decît pe dînsa: la început, o tresărire bruscă înâ luminile privirilor uimite; o clipă, mai apoi, un calm tot aşa de mare ca şi al meu: dar atît de repede una după alta aceste schimbări, de parcă apa tălăzuită de aruncarea unui pietrei s-ar fi potolit subit, fără tranziţia aceea lentă a cercurilor de unde din ce în ce mai line; mai liniştite.

Şi aşteptam amîndoi, atît de calmi!…

Dar ea nu spunea nici un cuvînt, nu făcea nici o mişcare, nici măcar mîna n-o întindea spre clopoţelul de alarmă.

Şi atît de mare era tăcerea care se desfăcea din corpul ei, încît mă simţeam grozav de înfiorat şi nu îndrăzneam s-o turbur cu nici un cuvînt, de parcă m-aş fi trezit singur într-o biserică uriaşă şi sonoră, în întuneric, şi aş fi păşit spăimîntat spre ieşire, de frică să nu se trezească sfinţii cei groaznici de pe păreţi.

Vai! aşa de puternică era tăcerea asta, că, spăimîntat, am ieşit din templul zeităţei cu ciorapi negri.

Am ieşit, ruşinat şi am fugit pe săli şi pe scări şi ea desigur, a rîs în urmă-mi şi vocea-i de cristal s-a făcut în miii de ecouri în templul tăcerei ei, ca şi cum toţi sfinţii din biserica depărtatei copilării s-ar fi prăpădit de rîs de spaima plăpândă de icoane şi închipuiri.

Un an de zile am purtat în suflet culoarea fermecată. O simţeam crescînd şi aprinzîndu-se în lumini sau stingîndu-se în palori îmbătătoare. Unele se năşteau, pe altele, nuanţe răsăreau din nuanţe, o mie de nuanţe dintr-una singură, ca ecoul rîsului în biserica plină de coloane, de galerii şi de firide. O lumină roză acoperită de-un negru transparent, ca un acoperămînt de doliu sau ca un amurg, ca străluciul cărbunelui pe care se întinde gangrena cenuşei.

Astfel şi cărbunele patimei mele oarbe orbea pe îndelelte în tot acest timp, mocnea în cenuşă ca mai apoi, după un an, să izbucnească în flăcări de voinţă şi de hotărîre.

Am pornit iarăşi spre casa blestemată. Trecuse un an întreg şi încă vreo cîteva săptămîni, iar în mîini aveam mănuşi, trei rînduri de mănuşi, care-mi deformau grozav mîna, iar în picioare purtam şoşoni, trei numere mai mari decît mi-era măsura tălpei. Erau şoşonii bunicu-meu şi, ca să nu-mi iese din picioare, i-am pus peste ghete şi peste galoşi peste tot.

De ce m-am echipat astfel ca un oplit spartan sau, şi mai nimerit, ca un cavaler din timpul războiului celor două roze, n-aş fi putut răspunde de la început decît vag, foarte vag. Gîndul cel mare îmi surîsese el de mult în nopţi de insomnie, de dorinţă neîmplinită, de patimă, de gelozie şi de ură. Dar de ce tocmai acum, în noaptea asta, cu vînt mare, bubuitor şi cald, de se auzea[u] şi-n miez de noapte straşinile curgînd de zăpadă topită, venise împlinirea lui?

Poate pentru că de acasă nu putea să mă vadă nimeni, căci îmi învoisem servitorii la bal mascat. Era mare bal mascat, exact la crucişul dintre străzile cartierului meu şi-al lui. Mă gîndisem desigur şi la asta; aşa împopoţonat cum eram, cu haine de apaş şi doar ochii sclipind în întunericul dintre bordul pălăriei pleoştite şi fularul cărămiziu ridicat pînă la rădăcina nasului, toată lumea m-ar fi luat drept un dansator întîrziat — pînă acolo — şi unul obosit înainte de vreme, de-acolo înainte.

Alături de mine mergea acelaş destin binevoitor şi acest lucru era explicaţia cea mare a hotărîrei. mele subite. Am intrat amîndoi pe poarta larg deschisă, am ocolit amîndoi spre uşa de serviciu şi am încercat — sfătuindu-ne uşor, în limbajul gîndului — passe-partout-ul sistematic, lucrat de mult de un răposat meşter neamţ; amîndoi invizibili şi amîndoi învăluiţi şi îmboldiţi de mîngîierile vîntului bubuitor şi cald. Uşa de serviciu a cedat repede, repede; am încuiat-o la loc pe dinăuntru, pentru că passe-par tout-ul era într-adevăr straşnic. Am intrat pe urmă în closet şi am ridicat cîrligele la fereastră. Precauţiunea asta mi-a şoptit destinul s-o iau, căci în planurile mele de la început n-avea nici un rost, cum n-a avut nici la urmă. O siguranţă mai mult nu strica totuşi! Pe urmă m-am aruncat zglobiu pe scară, eu şi cu Doamne ajută, care mă îmboldea voios din urmă. Cum mă aşteptasem, casa era deşartă: servitorimea, desigur, ţopăia toată la marele bal mascat.

Mergeam cu pas sigur, stins de cauciucul şoşonului, spre uşa lui. O ştiam în capul coridorului. În dreptul odăii ei m-am oprit ca să sărut clanţa de aramă. Dar atunci m-am simţit încleştat între două braţe de fier; şi în ceafă, cu toată grosimea fularului, am simţit încălzindu-mă un răsuflu umed ca de vacă şi gîfîitor. Am auzit apoi surda ameninţare:

— Tîlharule, de data asta n-ai să-mi scapi!…

Şi pe urmă, apropiindu-mi cu puteri teribile coatele pe la spate:

— Te aşteptam… te aşteptam de mult, canalie, şi iacă… d-asta am dat drumul la servitori.

Am îngheţat. Mă aştepta de mult? De cînd? De-un an? Atunci destinul acela care mă-mpinsese încoace era înţăles cu el! Căci acum, cînd îşi bătuse astfel joc de mine, nu mai putea fi nici o îndoială că într-adevăr mă însoţise încoace!

În braţele voinice care mă strîngeau tot mai dureros eram un sloi de gheaţă. Scîncii ca un copil, pe care mumă-sa îl prinde escaladînd în cămara cu dulceţuri:

— Dionisie!…

— A…

Atîta auzii. Ca un scrîşnet de uimire. Ca o uimire mai mare chiar decît a mea. Ce „aa!” sugrumat şi groaznic! Ca o sforăială de strangulat! Pe urmă fusei întors de braţele puternice şi fularul îmi fu smuls de pe faţă. Se făcu lumină.

— Marius, tu. Şi tu? Dar ce cauţi, pentru numele lui Dumnezeu…

— Atunci aşteptai pe altcineva?

— Spune, spune, de ce ai venit în costumul ăsta şi de ce ai vrut să intri la Ariana?

— Servitorii mei au plecat la bal mascat ca şi ai tăi, i-am răspuns. Şi mi-a venit atunci să mă maschez şi eu şi să merg la bal mascat.

— La un bal mascat unde se duc servitorii?

— La un bal mascat unde se duc servitorii! i-am răspuns ca un ecou. Nebunie subită de om singur! De om singur! am strigat rîzînd, dar privindu-l ameninţător.

Dar îndată am scoborît vocea ca să-l liniştesc. Aşa mi se dicta din fundul conştiinţei, unde bunul destin, pe care pe nedrept îl bănuisem o clipă, se aşezase comod ca pe un scaun şi-mi şuşotea să n-am nici o grijă. „Totul merge strună”… Îmi şuşotea.

Am continuat deci pe tonul cel mai liniştit din lume:

— …cînd am ajuns la uşa balului, o ruşine fără de samăn m-a cuprins. Mi s-a părut că am fost descoperit prin transparenţa fularului, chiar am auzit un strigăt din fundul sălii, mi s-a părut că am fost strigat chiar de Ihna, servitoarea mea, care venea ţopăind spre mine… am fugit atunci înspăimîntat şi am pornit spre casă. Pe drum mi-am adus aminte de voi şi m-am gîndit să vă fac puţin să rîdeţi. De un an n-am mai călcat în casa voastră şi apariţia aceasta a mea insolită, la o oră…

Uimirea lui nu era însă potolită decît foarte puţin. Bine, aşa să fi fost! Dar pentru ce m-am oprit la uşa Arianei?

— …M-am oprit întîi la nevastă-ta… continuai liniştit, nelăsîndu-i timpul vreunei întrebări, deşi în momentul cînd am început aceste din urmă vorbe nu ştiam cîtuşi de puţin cum aveam să termin, jur pe toţi Dumnezeii şi pe toţi dracii, că, în toate momentele astea, atunci cînd pronunţam o vorbă, habar n-aveam de vorba ce trebuia să urmeze! Ochii mi se opriseră pe mîna aceea osoasă, pe care o ţinea necontenit în buzunar; … cum spun, dintr-un motiv, am socotit eu, destul de însemnat… Pentru ca apariţia mea să aibă un şi mai puternic efect! Începînd cu tine, lucrurile s-ar fi demascat de la început şi gluma ar fi fost proastă… M-am aplecat să văd prin gaura cheii dacă e lumină…

Mi se părea că mîna lui pătrunsese şi mai adînc în buzunarul care se rotunji îngrijorător.

— Nu ţi se pare că gluma e cam nesărată? răsună vocea lui uscată, la fel de uscată ca şi mîna aceea care se încleştase în buzunar… Şi că putea să-ţi fie fatală?

Accentul acela grozav de sincer şi naiv al vocei mele de totdeauna cred că m-a salvat.

— Fatală? de ce? strigai… Mi-aş fi smuls fularul la timp în caz de pericol ş-apoi n-aş fi împins eu lucrurile tocmai prea departe. Aşa, o simplă glumă! Iar că ar fi nesărată, nu m-am gîndit deloc. De-un an de zile nu ne-am văzut decît foarte vag, de departe, pe stradă. Şi-n tot acest timp n-aţi avut grijă să vă abateţi câţiva paşi ca să întrebaţi: ce-o mai face vechiul nostru prieten?… O mai fi trăind? A murit?… A înnebunit?…

Spuneam toate aceste cuvinte cu o iuţeală fără de seamăn, dam cu ele unele peste altele, aproape le ţipam şi ochii mi se scurseră pe ghemotocul mişcător ce-l făcea pe pantalon forma degetelor din buzunar. Simţeam că mă înec şi nu mai găseam nici un cuvînt, cînd văzui deodată mîna în aer şi slobodă… da, da, mîna dreaptă, cu cealaltă făceau două. Simţii sîngele luînd iarăşi drumul prin vine şi cuvintele dădură din nou buzna în gît. Dar nu mai fu nevoie de ele. Căci mă pofti în odaia Arianei, scuzîndu-se şi pomenindu-mi de o mie şi una de necazuri ale lui. Ne aşezarăm faţă în faţă pe scaune; Ariana plecase la ţară chiar în seara aceea.

Tot timpul cît îmi vorbi, eu privii la patul de lemn trandafiriu, de sub macatul roşu al căruia dantela spumoasă a cearceafului îşi lasă greu colţurile spre podele. Închipuirea dădea la o parte macatul şi-n albul de zăpadă vedeam tolănit corpul greu de marmură trandafirie. Îl vedeam zvîrcolindu-se în aşteptarea dezlănţuirei cotidiane a patimei nerăbdătoare, ridicînd cu el omătul aşternutului; îngropîndu-se în el ca-n giulgiul fără margini al saţului nepotolit. Răspundeam cu zîmbete şi cu monosilabe de mirare, de uimire şi de întrebare convorbitorului meu, în vreme ce în gîndu-mi lua relief din ce în ce mai puternic, se solidifica tăios ca un cristal, o singură idee: că niciodată nu-mi va fi dat să-mi îmbăt ochii dinaintea misterului acelui trandafiriu intens şi totuşi nedefinit, acelui flux şi reflux de roşu, de galben şi de portocaliu, făcîndu-se şi desfăcîndu-se în ritm de clipe, venind şi fugind ca umbra şi ca lumina, alungîndu-se şi îngînîndu-se ca noaptea cu ziua, în întreită îmbinare şi totuşi într-o singură nuanţă infinită şi arzătoare, de care ochii acestui aprig vigil se îmbată zilnic, lacom şi zgîrcit şi sălbatec. În fiecare zi martor minunei antice: metamorfoza unui trandafir în corp şi sînge omenesc şi-a fiinţei omeneşti în floarea cea mai mîndră şi mai rîzătoare: martor stupid, păzitor imbecil al unei comori pentru el inutilă. Şi totuşi acum nu mai ţine mîna-n buzunar, maîinile-i sunt libere şi gesticulează în aer zburdalnice ca nişte fluturi, bucuroase şi ele că pot sta o clipă departe de arma păzitoare. Şi-n casă nu e nimeni, e tăcere de moarte, şi-n sufletul lui Orghidan de asemenea nu e nimeni, a zburat şi cel din urmă pui de îndoială. Vorbşte şi vorbeşte. Vorbele îi curg domoale, ca o apă pe care o vezi curgînd într-una, adîncă, grea, cu sforuri. E atît de grea că mă înăbuşe şi, instinctiv, ca pentru apărare, mîna mea apucă tremurătoare tăiuşul grozav din ruptura căptuşelii.

Mă ridic, prefăcîndu-mă scuturat de-o tusă bruscă, pe care vreau s-o scuip, în găleata cu apă murdară din dosul lui. Mă opresc în spate-i şi, prin oglinda lavoarului, văd mîna lui care se înfigea adineaori în buzunar, ca şi-n sufletul meu, bătînd acum nepăsătoare tamburul pe pluşul micului birou trandafiriu de alături.

Ridic şi lovesc: una, două, trei, patru… Cuţitaşul intră foarte uşor, dar iese foarte greu, parcă inima lui sau plămînii sau splina sau cine ştie ce de acolo, dinăuntru, se strînge să-ş oprească astupaş tăieturei omorîtoare. Şi puterea asta de ventuză mă îngrozeşte. El şi-a lăsat spatele pe spetează; apoi a căzut pe podele.

I-am văzut mîna, desfăcîndu-se nătâng, ca o caracatiţă, vrînd să se întindă pînă la buzunarul acela… degeaba, nu mai poate ajunge acolo!

— Nu; te mai osteni degeaba, Orghidan, nu vezi că s-a zgîrcit? Lasă-mă, amicul meu, să-ţi scot cuţitul din spinare. Trebuie să te doară, cumplit, dragul meu prieten! Iartă-mă, eu n-am vrut, dar trandafirul a fost mai tare, misterul, metamorfoza…

I-am smuls cuţitaşul şi rana vicleană dedesubt a ţîşnit spre mine ca un sifon cu sînge:

— Rana ta vrea să mă însemneze, Orghidan… Ţine cu tine! Lasă, prietene, nu mai bolborosi şi nu mai holba ochii rugători spre mine, nu vezi cum te doare, sărmanule… nu vezi cum te doare?… haide, să sfîrşim odată! De ce te uiţi îngrozit cum îţi caut inima? Să sfîrşim odată, dragul meu, e prea cumplită durerea…

Cînd m-am ridicat de pe dînsul, mi se părea că mă ridic de pe o femeie, atît de mult îmi aprinsese simţurile roşul şi caldul şi zbaterea aceea; din părete mă privea tulbure şi crunt un alt Orghidan — sau poate acelaşi — ca şi cum sufletul lui izbit de ultimul cuţit sărise din inimă şi se proiectase pe păreţi. Am răcnit o dată şi-am aruncat briceagul infect cu plăsele de tinichea… m-am aşternut la fugă cu şoşonii mei greoi şi uriaşi, care lăsau urme false… M-am prăvălit pe scara care gemu sub furia goanei mele. Mi s-a părut că toată geme, scîrţâie din încheieturi, se mişcă; şi-ndărătul meu unde nu mai îndrăzneam să mă uit, mi s-a părut că s-a pornit un huruit grozav şi uniform, de parcă toată casa ar fi fost o moară care se pune în mişcare, ca să mă prindă în angrenajul maşinăriilor ei zdrobitoare. Cînd am atins, cu sufletul la gură, ultimele trepte, am auzit distinct sufletul celălalt, al lui Orghidan, desprinzîndu-se din cui şi rostogolindu-se dintr-un colţ într-altul al ramei, cu zgomotul lui de tablou greu, pe scări, după mine. Cum am descuiat uşa şi cum am repezit-o înapoi, cu atîta putere de s-a clătinat în ţîţîni, n-aş putea să preţuiesc în timp…

Am luat-o agale pe drumul răcoros al nopţii, sub clipirile înviorătoare ale Orionului cu atîţia ochi. Mergeam în sens invers faţă de locuinţa mea şi tipăream urme mai adînci în zăpadă. Apoi m-am întors spre balul mascat. Acolo, la intrare, erau atîtea urme de paşi de toate chipurile şi mărimile, că liniştit, în dosul unei trăsuri, mi-am desfăcut şoşonii şi i-am aruncat în canal. La fel am făcut şi cu mănuşile mari de deasupra. Şi-n sfîrşit, lăsînd înapoia-mi urme noi, am plecat spre casă cu tihnă în suflet, cu cîntecul straşinilor în urechi… Căci se topea zăpada şi topea orice urmă, chiar şi pe cele false… şi orice bănuieli.

Mi-am reamintit de preotul Ibycus şi de corbii sau cucorii lui şi am zîmbit în fundul inimei mele. Mi-am amintit apoi de tablourile acelea trădătoare din romanele cu patru mii de fascicule şi am zîmbit la fel. Şi am privit la soţia mea — la frumoasa mea soţie Ariana, pe care acelaşi destin bun, ce-mi condusese gîndul, paşii şi mîna, cu atîta siguranţă, în împrejurările trecute, mi-o adusese alături şi am întrebat-o cu ochii: „Oare crezi că ai să mă descoperi cu mijloace aşa de copilăreşti? Nu ştii că El îmi conduce gîndul, paşii şi mîna?”

Ea a pregătit odaia noastră nupţială chiar în fostul ei iatac, în camera asasinatului. Dar ce odaie a făcut acum! Nici nu mai cunoşteai vechea încăpere a soţiei lui Orghidan! Totul era în lemn de trandafir, iar tapetele noi aruncau acum văpăi şi palori trandafirii peste tot. Se poate închipui cît am contribuit şi eu la acest decor îmbătător! Intrai parcă într-o seră de trandafiri, aşa te înşelau culorile, desemnurile de pe păreţi şi cuprinsul cadrelor. Iar în afară de esenţa de trandafir, nici un parfum nu mai avea îngăduinţă peste pragul acesta. Într-un astfel de decor, Ariana părea mai mult ca oricînd zîna rozelor. Doar părul negru-albăstrui mai distona puţin cu ideea pe care poate să şi-o facă cineva de zeiţa minunatei flori! Dar era de ajuns să-ţi aminteşti de trandafirii negri — acele rarităţi descoperite nu ştiu de ce învăţat, undeva, peste hotare şi mări — ca tocmai părul greu, negru bătînd în albăstrui, să-ţi întregească pînă la deplin înţelegerea celei mai frumoase flori de pe pămînt. Încolo, era de ajuns ca să apeşi cu un deget pe pielea albă, strălucitoare, ca îndată să apară o petală albă-gălbuie, care să se prefacă îndată apoi într-una de trandafir roşu-întunecat, ca vinurile acelea fără preţ, care te îmbată numai cu sîngele culorii! Căci aproape într-o continuă stare de beţie stăteam de faţă — Dumnezeule, eu de astă dată şi totdeauna de acum înainte! — la metamorfozarea acestei nimfe în floare, petală cu petală, sărut cu sărut. Ea mă privea uneori uimită de extazul în care cădeam dinaintea divinului mister. Alteori o înspăimîntam. Dar îndată spaima i se risipea din ochi şi braţele ei mă strîngeau cu putere, recunoscătoare patimei fără margini ce se revărsa din inima-mi alcoolizată spre dînsa! Oare îi dăduse vreodată Orghidan dovada unei iubiri atît de sălbatece? Ştiam eu, singură va desprinde tabloul din cui, unicul obiect pe care cu încăpăţînare acerbă s-a luptat să-l păstreze din toate lucrurile vechi în odaia trandafirului, şi-l va arunca tocmai în fundul podului.

Corbii lui Ibycus! (Nu ştiu de ce prefer „corbii”, cucoarelor din legendă!) Ea poate crede că tabloul mă va face să vorbesc odată, să-mi strig singur crima, ca acele roluri din tragediile proaste, sau că mă va surprinde vorbind cu tabloul mut ca-n baladele clasice sau, în sfîrşit, că voi sări cu pumnalul să-i scot ochii sfredelitori, bieţii ochi pictaţi, puşi în aşa fel în ovalul lor, ca să te urmărească ori cum te-ai mişca în odaie.

Romantism explicabil şi iertat la o femeie cu o piele atît de catifelată, cu genunchii aşa de înalţi, cu coapse atît de moleşitoare, cu un căpşor al cărui contrast brusc între negrul pieptănăturei şi albul de lapte al feţei îţi taie în două lumina ochilor, a sufletului şi a gîndului şi te aruncă netrebnic şi neînsufleţit la picioarele de gazelă.

O, n-aduceam niciodată vorba de el! Tabloul cu ochii neastîmpăraţi ar fi tresărit de bucurie şi Orghidanul de vopseli ar fi strigat de biruinţă. Dar cu ochii îi spuneam orişice. Şi o vedeam cum înţelege încetul cu încetul şi cum îmi dă dreptate şi cum privirea ei nu mai cată după fiecare spasm, după fiecare îmbrăţişare — la început chiar după fiecare sărutare — la bălţata umbră a răposatului. Încetul cu încetul, şi, scumpul meu prieten, îţi vei lua în curînd locul de onoare în podul încăpător, păstrător a toate ca sacul fără fund al tradiţiei. Şi acolo poţi să aştepţi pînă om veni să întredeschidem traista amintirilor!

Doamne, ce era să fac! Fără să-mi dau seama, păşeam spre ea hotărît ca să-i strig: „Ha! aruncă od’ată cîrpa asta încadrată! Nu vezi că nu-ţi mai foloseşte la nimic.? Doamne, apără!” Aşa aveam de gînd să-i strig, cuvînt cu cuvînt. Căci intrînd nesimţit prin uşa crăpată, am surprins-o vorbind cu tabloul, tare, Dumnezeule, — aşa cum gîndea ea sa mă surprindă pe mine— şi plîngînd:

— Încă puţin! Îi spunea… Şi totul se va sfîrşi… În curînd!…

Ei, nu! dar asta era foileton curat, fasciculă proastă!

Ea se-ntoarse şi mă privi lung şi speriată. Îmi venea să rid, îi dejucasem toate planurile. O femeie care vorbeşte tare, cu tablourile de pe păreţi, crede că mă va descoperi pe mine. Haida de!

Îi spuneam toate acestea cu violenţă şi negreşit cu ochii. Şi ea tremura zdrobită. Petalele roşii apărură în obraji şi-n locul văduvei lui Orghidan apăru iar zîna trandafirilor. Îi spusei cu blîndeţe, de astă dată desigur cu voce tare:

— Ce sunt copilăriile astea, Ariana? Ce spuneai acestui tablou? Nu înţelegi că am şi eu un biet suflet pentru a mă cruţa de gînduri grele şi nepermise la adresa unui mort venerabil? Îţi spun astea pentru respectul lui şi pentru iubirea mea.

Pe cristalul ochilor i se zbiciră lacrămi. Mă-nfuriai.

— Pentru că văd că l-ai iubit şi-l iubeşti încă pe el, numai pe el…

În sfîrşit, într-un chip sau într-altul, strigasem ce-aveam pe suflet!

— De ce te superi? îmi şopti. În loc să mă ajuţi… Căci răzbunîndu-l pe el, răzbim pe soţ, te răzbun pe tine contra uzurpatorului eventual…

— Să te ajut?… să mă lovesc?… pentru a răzbuna entităţi şi noţiuni.

„…Pff… Îmi bat joc de astfel de concepţii!”… bîiguiam în mine, în vreme ce privirea mea, pătrunsă prin micul punct negru din mijlocul irisului, îi cerceta cu puteri de rază electrică cele mai mici ascunzişuri de pe retină.

— …Eu am rămas totdeauna alături de soţ, mă asigura ea continuîndu-şi micul discurs, pentru că eu sunt una din puţinele de demult.

Îmi venea să rîd cu poftă mare de această pretenţie absurdă. „Ei şi? Dacă eşti una din cele de mult? Închisei ochii şi auzul: aflasem tot ce trebuia să aflu. Va să zică aşa avea să meargă răzbunarea: mă va aduce să-mi dau singur lovitura de graţie, după ce mă va fi convins că… (habar n-am ce trebuia să mă convingă…) că ideea de soţ trebuie răzbunată… şi că pînă atunci mai e puţin. Cum a socotit ea?… Ce-a vrut ea să înţeleagă? Adică e uşor de văzut ce-a vrut ea să înţeleagă! Dar cum? Prin ce mijloace, prin ce rafinament feminin…”

Îmi venea să rîd cu hohote şi să-i strig în faţă: „Aşteaptă mult şi bine pînă o să mă convingi… cu ideea de soţ… auzi? ideea de soţ…”

Şi era cît p-aci să-i strig astfel, dacă nu m-aş fi trezit brusc la un centimetru de cea mai înfiorătoare prăpastie. Ochii şi zîmbetul ei străluceau de răutate. Mi se părea că nici n-o mai cunosc. Cu astfel de laţuri viclean răsucite şi teoretice credea că mă va face să scap, în focul disputei, cuvîntul de care tremur, al destăinuirei! Şi ce departe mă dusese vorba-i, şi ce adîncit mă trezii în iţele acestei încurcate şiretenii! Cînd isprăvi de spus, mi se păru o păienjeniţă obosită de prea marea muncă depusă în ziua aceea; musca a fost prea grea şi a scăpat. Dar nu părea descurajată; îşi strîngea răbdătoare pînzele zdrenţuite, pentru a le desfăşura din nou, ademenitoare şi cleioase. Acum începui să tremur de-adevărat.

Braţele ei mă cuprinseră îndată ca pe-o pradă şi căzui sub dulcea ei povară, în vreme ce peste umăru-i ochi-mi clipiră îngroziţi la rînjetul chipului din cui. Îmi fu scîrbă de nemernicul tablou care rînjea la desfrîul nevesti-sii, numai pentru a-şi vedea răzbunarea împlinită.

Fusei gata să-i strig în urechea mică şi roză orbirea, dragostea asta stupidă pentru o pînză prost pictată, care-şi mai bate şi joc de amîndoi, pe deasupra. Dar mă cutremurai din nou la timp. Oh, tabloul şi femeia asta or să mă scoată din minţi!

Sub mîngîierile ei diavoleşti, devenii şi eu la fel de diabolic. Îi jurai cu un cinism care-mi readuse în suflet tot curajul, că o voi ajuta la răzbunare. Ea mă sărută cu un avînt şi cu o patimă fără pereche şi apoi, deodată, izbucni într-un plîns groaznic.

Şi printre lacrămi îmi destăinui lucruri de necrezut:

— Baldovin l-a ucis! Acum pot să-ţi încredinţez totul…

Holbai nişte ochi de adevărată moluscă. Baldovin, prietenul meu şi al lui Orghidan!?!

— …el mă iubea încă de pe timpul cînd nu luasem pe Orghidan. Amîndoi s-au întîlnit, fatal… Şi de atunci am văzut în sufletele lor aceeaşi ură rece de oţel… Nu ştiu dacă ai văzut ura asta? Eu am văzut-o de multe ori pe feţele omeneşti. Nu numai ochii, dar întreaga figură ia culoarea lividă a oţelului. E o culoare mată, cu sclipiri de gheaţă. Parcă mocneşte ceva acolo, în adînc… şi se-nvineţeşte, se-nvineţeşte… O, e groaznic! Am ales dintre amîndoi pe Orghidan, pentru că în ochii lui culoarea asta a fost mai puţin pronunţată.

Aci ea tăcu, lăsîndu-se pe aripa zîmbetului, în trecut…

— Eram curioasă să ştiu… dacă, lăsînd pe Baldovin, culoarea din ochii lui putea deveni şi mai groaznică; dacă asprul acela metalic putea să se facă şi mai aspru şi mai metalic. Vai, aşa a şi fost! Pînă unde nu se poate ajunge pe această lume şi unde se poate opri gama infinită a vibraţiilor care dau nuanţele! Am iubit mult pe Orghidan, deşi am înţeles, că, alegînd pe Baldovin, în ochii soţului meu, dimpotrivă, culoarea oţelului s-ar fi stîns încetul cu încetul. Pe cînd, cum spun, întunerecul din sufletul lui Baldovin creştea de temut. Atît de mare era bezna din juru-i. că bojbăia ziua-namiaza mare, cînd eu eram de faţă: în sfîrşit mă distrau mult, ce zic, mă desfătau grozav toate aerele, toate gesturile, toate stîngăciile lui… şi-n ochi îi vedeam întipărindu-se tot mai adînc crima. Ce să-ţi mai spun? într-o noapte a alunecat spre dormitorul meu… Orghidan a prins de veste, alarmat de violenţa apelurilor pe care le dădeam în noapte cu soneria… De atunci între ei prăpastia a rămas cu totul fără fund… De atunci îl aştepta în fiecare seară. Ştia că are să se întoarcă… Şi s-a întors… şi-a fost mai tare… parcă-l văd muiat tot în oţel…

Şi tăcu, ca să urmărească închipuirea fioroasă, turnată în metal, alunecînd în noaptea albastră, misterioasă ca umbra regelui shakespearean, apărînd dintre panourile zugrăvite cu lespezi de castel. Iar eu mi-adusei aminte de şoşonii mei strămoşeşti, de mânuşile uriaşe şi de briceagul cu prăsele de tinichea, furnizat de la un negustor de camelotă.

— De ce n-ai spus toate astea judecătorului? o întrebai.

— Le-am spus. A cercetat. Urmele au fost însă dubioase. Nu s-au potrivit măsurile. Probabil se deghizase. A scăpat. Atunci m-am gîndit la o răzbunare mai puţin groaznică. Şi tu trebuie să-mi dai ajutorul.

— Ce să fac?

— Să-l trimeţi… după Orghidan.

— ?

— Cînd el va veni la mine, mîine noapte.

— ?

— Sau dacă nu atunci, într-una din nopţile următoare. Mi-eşti soţ. Pentru tine nu există pedeapsă.

— De unde ştii că va veni?

— I-am surîs.

— Aşa-i surîdeai şi înainte?

— O, înainte de tot… la început.

— Şi asta ar fi pedeapsa cea uşoară?

— Mi-ar fi plăcut mai mult să trăiască între gratii… toată viaţa între gratii de fier… şi noi să mergem să-l vedem!

Privii triumfător la tablou. Omul din cui se uita acum la mine vădit încurcat. Zîmbetul îi încremenise pe buze şi părea că nici el nu mai ştie dacă trebuie să mai zîmbească sau să se îngrozească. A trebuit să fac sforţări mari ca să nu izbucnesc în veselie prostească şi trădătoare. Umerii mi-erau acum liberi de apăsarea ce-i strivea la cea mai mică mişcare. Pe faţa Arianei era lumină multă şi potol. Parcă se liberase şi ea de greutate mare. O clipă numai m-am îndoit de povestea ei, dar întorcîndu-mi iarăşi ochii la mortul din cui, am făcut îndată asemănarea între uimirea lui de acum şi uimirea de atunci:

„Marius, tu? Şi tu?… dar ce cauţi pentru numele Iui Dumnezu?“ Baldovin! Sărmanule Baldovin! Tu erai tîlharul aşteptat atunci.

Nu mă mai putui stăpîni: şi rîsei cu atîta putere în nasul tabloului, că Ariana tresări:

— De ce rîzi? Ce găseşti de rîs?…

Nu-i putui suporta privirea grea ce căzu asupră-mi.

— Pentru că, îi spusei îndată, cu ochii în pămînţ, mă fac forte să răpun pe Baldovin viu şi înarmat, cum eu siguranţă se va găsi în noaptea aceea. Şi pe urmă voi chema pe iudele instructor. La unu noaptea. Înarmat, în casa noastră… îţi închipui ce dovadă de vinovăţie ne va furniza…? Dar haide să ne sfătuim…

— Da„ da„ să ne sfătuim! O, de-ai putea izbuti asta…

O! voi izbuti desigur… Simţeam puterile înzecindumi-se, căci eu eram acum urmăritorul…

Gîndul meu rîdea acum în hohote şi era de-o zburdălnicie fără seamăn. „Ha! Ha! striga, cu toată puterea lui mută. Ha, ha! ha! corbii lui Ibycus… priveşte corbii lui Ibycus!” Şi arătam de sub masă cu degetul în tavan şi dam cu tifla închipuirei spre sărmanul mort…

Iar el, în lumina crescîndă a amurgului, învineţise de ciudă, iar ochii lucioşi, de ulei, se căscaseră într-atît de uimire şi de necaz, că erau aidoma de mari şi de sticloşi cu cei din noaptea ceea. Şi nici un fior nu simţeam pe şira spinărei.

O nedumerire se lăsă ca o părere de plumb în sufletul meu şi, privind cu scîrbă pictura din părete, întrebai pe Ariana:

— Bine, dacă el putea să urască mai mult, desigur că şi iubea mai mult. De ce nu l-ai ales pe el, pe Baldovin, şi-ai ales pe acest…?

„…pe-acest otrep, această cîrpă de bucătărie”, complectai în gînd, contemplîndu-i barba patrată şi rară şi galbenă-fadă, de care cu drag l-aş fi luat să-l scutur puţin, ca pe-un popă beat.

Cînd pusei această întrebare era într-amurg. Poate în noaptea ce avea să urmeze venea Baldovin. Stăteam pe un fotoliu scund şi încăpător, cu un picior sub mine şi cu altul legănîndu-l, cît îmi îngăduia unghiul genunchiului, ca pe-un pendul. Ea stătea în pat, pe brînci, cu pumnii strînşi sub bărbie. Era mîncată de tot de întunerec şi nu i se vedeau decît faţa şi ochii; faţa părea că acum ia naştere din cununa părului, care se făcuse una cu întunerecul odăii.

O întrebasem nepăsător, jucîndu-mă cu piciorul şi privind pe deasupra-i, prin fereastra mare, larg deschisă, văpaia de aramă a lunei, ce inunda cerul din culisa răsăritului. Acolo, departe, dincolo de tremurarea asta roşiatecă, o stea se zbătea înfricoşată de parcă noaptea ar fi arătat-o deodată goală vederii tuturor şi n-o lasă să se ascundă.

Am plecat îndată privirea sub puterea ochilor ce mă sfredeleau în negură. I-am văzut negri-aprinşi pe ovalul nehotărît de figură, ca al apariţiilor supranaturale, cînd se plămădesc sub voinţa tulburătoare de morţi a magilor.

Îmi răspundea înfiorător la întrebarea mea nesăbuită tăcerea de moarte. Viaţa era departe şi se auzea în huietul depărtat al trăsurilor. Întorsei ochii a spaimă spre tabloul pe care înserarea îl descompusese. El exista însă în cele mai mici amănunte pentru cugetul meu şi mă fixa cu aceeaşi ardoare, ca şi ochii cari spuzeau din pat.

Mă simţii prins între aceste două stafii care creşteau spre mine. Puţin n-a trebuit să strig; mîna s-a întins tremurătoare la butonul electric şi lumină s-a făcut. I-am văzut la locul lor: o femeie şi un tablou, o biată pictură proastă. Vedeniile nopţii dispăruseră. Ariana mă privea nedumerită.

— Da, da, din cele ce mi-ai spus rezultă iubirea nemărginită a lui Baldovin. Ce te miră? Unul care a ajuns pînă la omor, gîndeşte-te…

Ea încă mă privea neînţelegătoare:

— E un criminal, poate vrei să răspunzi? Dar înainte de a fi, de a ajunge acolo? Şi acum chiar? Sau acum, cu atît mai mult. A ucis pentru tine, pentru tine a săvîrşit o măreaţă grozăvie!

Privii pe furiş la tabloul căruia îi rîdeau ochii de viezure. Tresării speriat: vorbisem prea mult. Dar îmi adusei aminte că aveam tot dreptul să pretind soţiei mele ca să-mi lămurească şi cele mai din ascuns gînduri şi intenţii, fie c-au ţinut din [sic] trecut, fie că privesc doar viitorul. Ş-apoi întorsătura cu Baldovin avea şi partea ei neplăcută; într-adevăr, ce însemna acel: „Am ales pe Orghidan… pentru că în ochii lui culoarea geloziei a avut mai puţină tărie…” Dumnezeule, pe cine aveam în faţa mea?

— Te-a iubit, te-a iubit mai mult decît Orghidan, continuai, cu toată înverşunarea ca să mă lămuresc. Dacă acela îşi apăra onoarea, acesta în orice caz îşi căuta iubirea… cu orice preţ, cu orice sacrificiu. Ascultă-mă pe mine: cu cred că el te-a iubit incomparabil mai mult. De ce nu i-ai răspuns la fel!

Ea continuă încă bună bucată de vreme să nu-mi răspundă şi asta îmi zburli trăsăturile a spaimă. Coborîi toată figura de sub raza ochilor ei, liniştiţi şi scormonitori. Pe urmă, în sfîrşit, îmi răspunse:

— Foarte simplu, pentru că eu nu-l iubeam deloc, nu simţeam nimic pentru dînsul afară decît… În sfîrşit pentru că mi-era nesuferit… Ah…

Acest „ah’’ nervos, care i se smulsese parcă singur din inimă, mă asigură, mai mult decît orice, cît de nesuferit, într-adevăr, trebuie să-i fi fost Baldovin!

— A… nu-l iubeai?

La aceasta, într-adevăr, nu mă gîndisem. Într-adevăr, trebuia să iubească şi ea. Doamne, era aşa de simplu! Şi atunci, automat, în mintea mea se rotunji; sîngeroasă ca roşul soarelui în apusurile de iarnă, întrebarea cea nouă şi cea nemaipomenit de îmbolditoare, care-mi aprinse vinele zvîcninde ale tîmplelor şi-mi umplu de tot capul de sînge:

— Dar eu… dar pe mine?…

Tabloul rîdea; mi se părea că-i văd vîrful dinţilor apărînd dintre cele două buze, de ieftin carmin.

Dar ceea ce era mai teribil era că nici o groază nu mai întuneca acuma lumina rece de iarnă ce mi se aprinsese sub frunte. Avusei totuşi stăpînirea de mine, să întreb pieziş…

— Ariana, dar dacă eu l-aş fi ucis?… admitem o ipoteză… dacă eu l-aş fi ucis, te-ai răzbuna tot astfel?…

— Hm, ce idee!… Îmi răspunse ea repede şi dădu din umeri, privind in altă parte, ca la auzul unei absurdităţi.

Orghidan se strîmba de rîs, deşi ţinea acum buzele strînse. Şi ochii parcă-i clipeau, din cauza luminei ce-l plesnea drept în ei; clipeau de rîs…

"E-hei, boierule! i-am zis printre dinţi, aici se joacă o carte mare”.

Dar el ridea înainte, sigur de favoarea norocului. Veselia aceasta de lucru mort îmi înţepa pînă la sînge amorul propriu.

— Ariana, o părere, o simplă presupunere… Aici ar fi dovada iubirei adevărate…

— Lasă-mă cu prostiile tale…

Atunci, cu zvîcneli mari de umbre? întinse, cocorii lui Ibycus se lăsară pe aripile lor trădătoare. Ce-mi păsa acum de păsările acestea, cu ţipete lungi şi speriete, care-mi intrau şiraguri lungi drept în ochi, ca două suliţe sfîşietoare? În mintea mea, dinaintea ochilor mei, reîncepea misterul anticei metamorfoze. Vedeam, petală cu petală, înnăscîndu-se trandafirul de foc. Acolo, în mijlocul acestor petale, erau staminele şi ovarele, era cheia misterului. Acolo, în necunoscutul acela parfumat, vroiam să mă trezesc, să mă simt, să văd, să înţăleg.

— Ariana, eu l-am ucis!…

Am strigat cu atîta putere, că am îngălbenit singur de îndrăzneala mea. Picioarele mi s-au clătinat, mi s-au îndoit slabe şi moi şi sub ele s-a crăpat prăpastia cea grozavă, pe care abia de îndrăzneam numai s-o întrevăd pînă atunci. Am închis ochii şi am aşteptat, livid şi tremurător; în urechi vîjîia un vînt teribil. Mi s-a părut că e vîntul cel cald din noaptea aceea caldă şi şuierătoare, ca sîngele cînd gîlgîie. Nu vedeam; dar simţeam privirile negre, înţepîndu-mă ca acele. Ca la un cuvînt de blestem, floarea se preschimbase brusc, îşi revenise în om şi-n fiară. Şi acum mă adulmeca, rînjind de plăcere; prada se arăta suculentă. Mă izbi în piept mînia. Cum, nu mai pot rîde?… Cum, tremurătura astà de vechitură gelatinoasă trebuie să mă dea de gol mai rău decît o vorbă aruncată metalic, ca trîmbiţa în patru vînturi?

— Încerci un joc urît, dragul meu, şi prost debitat! mă încurajează ea.

Abia acum casc ochii mari; pe-ai ei şi-i ţine pe florile tapetului din tavan sau îi plimbă pe cei doi şerpi, îmbinaţi în formă de caduceu, ai micului candelabru electric.

— Te opresc să mai continui…

Astăzi tabloul parcă se uită la ea mai cu tristeţe. Nu-i plac desigur vorbele ei. Poate o vrea şi mai diplomată şi mai perfidă. Dar ce are a face? Eu sunt acum cu ochii deschişi şi o cuprind toată în cercul lor; şi beţia parfumului ei îmi umple iarăşi tot pieptul; în faţă, fereastra e încă deschisă şi aduce, odată cu zgomotele îndepărtate şi confuze, umezeala înviorătoare care dă şi mai multă tărie parfumului de trandafir.

În colţ e oglinda în care mă văd, tablou viu, plin de culoare şi de viaţă; sunt înalt, voinic şi frumos, ochii îmi scînteiază de văpaia patimei şi pieptul îmi clocoteşte de vigoare şi curaj, o, niciodată nu m-am văzut atît de mare, atît de frumos! Iar în cui e atîrnat chipul hîd al mortăciunei!

— Ariana, din nefericire este tristul adevăr. Eu, eu l-am lovit. Îmi va fi cu neputinţă să lovesc în nenorocitul acela, care se va tîrî pînă la uşa ta, în noaptea aceasta. Îţi jur că eu, eu sunt vinovatul. Pentru că te iubeam. Să vedem acum: tu poţi să răspunzi cu o iubire tot aşa de mare, ca aceea care m-a condus pe calea atîtor fapte? Să vedem, tu poţi să răspunzi cu iubirea tot aşa de mare a înţălegerei, a iertărei, ce zic, a încuviinţărei?…

Aşa-i vorbesc, tare şi rar, răsunător, şi privesc cu nepăsare la tabloul cadavrului care mă încurajează: parcă aprobă din cap.

Dar Ariana, care mă ascultă înfiorată, se ridică şi părăseşte camera furioasă:

— Chiar ştii, ai început să mă plictiseşti de tot cu toana asta care ţi-a năzărit în minte. Poţi vedea iubirea mea şi fără a o pune în cumpene aşa de absurde.

Şi iese trîntind uşa.

Dar eu trebuie, trebuie să-i spun adevărul, trebuie s-o conving de adevăr, ca să aflu la rîndu-mi adevărul.

Nu ştiu cum dar în mintea asta smucită din ţintele aşezărei ei, mă văd între giraţii, în întunerec, iar dincolo, în lumina ferestrei, o văd pe ea, Doamne! şi pe Baldovin, privindu-mă şi rîzînd. Mă cutremur. Şi totuşi e cu neputinţă. Pe Baldovin nu-l iubeşte şi eu trebuie neapărat să aflu adevărul, fără de care o viaţă cu gratii sau fără de gratii n-are nici o însemnătate.

Şi am pornit hotărît, după dînsa, pe lungile coridoare întunecate…

Gîndirea, an. VI. nr. 1, februarie 1928

TE-AR MAI PUTEA INTERESA