Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Troiţa

— Măi, dacă soarele apune încolo, noi trebuie s-o luăm încoace, grăi Pălălaie celorlalţi doi şi cu toţi părăsiră urma lucitoare a saniei, apucînd-o spre dreapta prin zăpada crudă.

Apusul se stingea învineţind domol, şi din faţă, dinspre Nistru, îi primi un pui de vîntuleţ ce se stîrnise pe nesimţite. Pălălaie le povestea înainte despre patimile Mântuitorului; ajunsese acum la grădina măslinilor. Tovarăşii de drum, cu armele în bandulieră, cu mîinile în buzunarele mantăilor, îl ascultau pe gînduri, mişcîndu-şi picioarele alene, mulţumiţi de calea ce-o străbăteau fără comenzi, de capul lor.

— Ce-o fi acum pe la noi! oftă Miercan. Ce mai fierbere şi ce mai cîntec!

— În oraş, la Drăgăşani, au şi pornit cu colindul, gemu Mandin ţiganul şi, fără să mai asculte la ţîrcovnicul care dezvinovăţea pe Cristos în faţa Caiafei, începu cu vocea lui zbîrnîitoare:

Şi te scoală fată mare
Şi-mi aprinde-o lu-u-mînare
Lumînarea cea mai mare
Şi-o pune-n-n-trei-icoane…

— Aşa se cîntă pe la voi, mă, de Ajun? bufni în rîs Miercan…

— …da Petre se prefăcea că nu mai cunoaşte pe Dumnezeu… voi să profite de tăcerea ce urmă Pălălaie, spre a-şi continua istorisirea.

— Cum vrei să se cînte, mă modîrlane, izbucni abia acum Mandin cu indignare, aducîndu-şi aminte că acel care-l întrerupsese nu era un gradat. Ce, ca la voi, ţărăneşte? La noi e oraş… Şi porni şi mai cu putere:

Trei icoane în casa mare
Trei icoane-e-n-n cass-sa mare…

— Se întunecă şi vîntul se înteţeşte, daţi drumu la picioare, băieţi, îi împăca Pălălaie. Şi-şi grăbi şi el vocea, după pasul gimnastic pe care-l luaseră cîteşitrei… Da Petre se prefăcea acum că nu mai cunoaşte pe Dumnezeu…

— Hm, va să zică Isus ghicise de-adevărat, se bucură Miercan de dibăcia dumnezeiască.

Iar Mandin cugetă:

— Dacă el, un sfînt, de trei ori s-a lepădat şi tot sfînt a rămas, poftim acum de te leapădă d-ai noştri şi treci la nemţi, că te-a mîncat gaia.

— Cin’ te-a mîncat, măi Mandine? întrebă a rîs Miercan.

— Şi ia mai du-te dracului odată! se înfurie iarăşi ţiganul.

De departe se porni un şuierat lung, dureros şi ascuţit ca gerul ce se lăsase,

— Auzi, ţigane, pare-ar fi bomba neamţului la Muncel, cu tragere lungă.

— De nu ne-am rătăci cumva, îngăimă Mandin.

— Ba tot ce se poate, întări Pălălaie. Dacă n-asculţi cînd se vorbeşte de cele sfinte.

Fluierul cerului se porni acum şi mai apropiat, şi mai ascuţit, şi mai lung, şi mai dureros.

— Auzi, ţigane, mai glumi iar Miercan. Ţi-au dat de urmă vardiştii lui Dumnezeu. Parcă ar fi la tine, la Drăgăşani, cînd te repezeai peste garduri cu gîsca rumânului.

Cînd termină cel de lîngă dînşii, un alt gardist al lui Dumnezeu îşi încercă şi el fluierul în depărtări neştiute. Şi numaidecît apoi apa tuturor vînturilor se porni nemiloasă din fundurile Rusiei. Soldaţii îi luară firul în piept, înotînd vitejeşte prin valurile de crivăţ şi de negură.

— Ce te faci, Mandine? întrebă nu fără oarecare nelinişte Miercan.

Ţiganul icni…

— D-apăi cred că nu mai avem mult pînă la Tohatin, îi asigură Pălălaie. Şi îmbărbătaţi de vorbele dascălului, îşi simţiră cu toţi picioarele mai solide.

Zăpada nu era mare. Şi pe cer, repede-repede, stelele prinseră să strălucească de ger.

— Uite caru! continuă Pălălaie. Tohatinul vine chiar subt el, niţel, niţel mai la dreapta.

— Auzi, Mandine, mai hacana, glumi iarăşi Miercan, găsind mult curaj în glumele lui.

Chiar şi lui Mandin îi plăceau acum, căci ele îi dădeau impresia că vîntul nu-i aşa de aspru şi noaptea nu-i aşa de neagră, cum se lăsase. El chiar ar fi vrut să găsească un răspuns la fel de glumeţ şi se miră cum nu-l găseşte şi acum aşa de uşor, cum îl găsea de obicei la lumina zilei. Se hotărî însă ca la şotia cea nouă a lui Miercan să izbucnească într-un hohot de rîs, cum n-a mai rîs niciodată în viaţa lui. Chiar de l-ar face Miercan cum îi va veni la gură! O glumă pe vremea asta afurisită face cît o odaie caldă.

În locul lui Miercan, a început însă Pălălaie şi Mandin a tresărit:

„Milueşte-mă pe mine păcătosul şi întunecatul cel înfundat în păcate multe, care cu urîtele mele fapte am mîniat pe făcătorul meu. Sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu…”

O trîmbă de vînt risipi îndată vorbele dascălului, la care Miercan şi Mandin întinseseră cu evlavie urechea.

Mandin, creând că Miercan a mai spus vreo glumă, izbucni într-un hohot puternic de veselie.

— Da ce ţi-e, ţigane, te-ai luat la întrecere cu vîntul, îi urlă Miercan la ureche.

Ţiganul tăcu deodată şi începu să tremure. Cînd crivăţul se lăsă în spate, domolindu-şi mînia, Pălălaie reîncepu ca la comandă:

„…sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu, şi cu umilinţă îngenunchind mă rog ţie cu lacrămi, ca să îmblînzeşti pe feciorul tău…”

Pîraiele de vînt se puseră acum să curgă din toate părţile, inundînd cu desăvîrşire cîmpia. Şi cu toate se încurcau în pulpanele de manta ale celor trei voinici. Parcă se rupsese tavanul cerului, de se prăbuşise calabalîcul sfinţilor într-o larmă îngrozitoare. Surugii nevăzuţi dau chiot, dinţi de strigoaică scrîşneau în întunecime. Fundul cerului clocotea ca şi cum dracii şi-ar fi ales noaptea sfîntă să-şi sărbătorească nunta stăpînului lor.

Pălălaie făcea cruci largi cît ţinea pieptul, Miercan le făcea cu vîrful limbei, Mandin în fundul buzunarului. Pălălaie se ruga, dar nimeni nu înţelegea ce spune, şi înaintau cu toţii abia răzbind tăria vîntului, îngheţaţi de groază. Vîntul parcă împrăştiase întunerecul; zăpada pietrificată lumina, stelele sclipeau ca dinţii de lup.

Zăpada lumina de parcă era însăşi ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfinţit, ci o prinsese în sfîrşit şi o călca acum în picioare, strivind-o subt greutatea întunerecului etern. Prin lumina ei învinsă, cele trei umbre îşi duceau spaima îngheţată în suflet spre cele şapte stele ale Carului-mare, căzut cu oiştea în pămînt. Totul era căzut, răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna încă. Lăzile sfinţilor cădeau fără preget, spărgîndu-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cuceriseră cerul şi aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stăpînitori. Dascălul Pălălaie privea încremenit carul ceresc, rupt şi azvîrlit ca o biată vechitură, şi ochii îi lăcrămau. Printre lacrămi vedea cum toate stelele se desprind de pe boltă, gata să curgă ca o ploaie de pietricele. Iar Tohatinul era şters de pe suprafaţa pămîntului. Şi toate celelalte sate, oraşe şi măriri ale lumei, căci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! Şi era tocmai noaptea Domnului! Şi el în zadar mai aluneca pe covorul de ziuă, împietrită şi scîrţîietoare, prin frigul fără margini. Capul îi îngheţase de parcă era al unui om de zăpadă. Poate că aşa se va preface lumea sub noua împărăţie a întunericului!

Iar el va tot merge astfel, cu cei doi tovarăşi, pînă cînd oştenii negri, îngeri ai noului Dumnezeu, îi vor prinde şi-i vor întreba: Ce faceţi? Voi nu vă daţi cu noua împărăţie? I-auză-i cum forfotesc în văzduhul groaznic! Ce te vei face atunci, Pălălaie dascăle? Vei lăsa tu pe Cristos al tău, ca Petre, de teama frigării diavoleşti?

Dascălul Pălălaie abia îşi mai trăgea picioarele, şi mîinile de mult nu mai făceau semnul crucei. Îi venea să se lase într-o rînă, să se prăbuşească; tot era îngheţat. Tot. Numai acolo în piept, în partea stîngă, acolo mai simţea ceva cald şi luminos, ca luminiţa plăpîndă, cea dintîi lumînărică pe care o aprindea în bezna umedă a bisericei din Cermegeşti la a doua cîntare a cucoşului. Numai apuca de-o aprindea şi gata era şi popa; apoi clopotele începeau să cînte şi-ndată şi satul era în picioare… Unde eşti tu, părinte Elefterie, unde eşti tu, Cristoase, unde eşti tu, noapte sfîntă!…

Un plîns brusc şi nervos podidi ca pe-un copil pe dascălul Pălălaie. Vîntul îi îngheţă lacrămile pe obraz, dar de astă dată nu se înspăimîntă. El plîngea pe Cristosul acela blînd şi trist, pe care-l slujise toată copilăria şi tinereţea, căci îl vedea legat în vîrful unui par, căruia oştenii întunericului îi dau foc la rădăcină. În închipuirea-i îngheţată alte imagini nu puteau să i se aprindă decît acele de foc şi flăcări…

Dascălului i se păru că se trezeşte ca dintr-un vis aievea, cum i se întîmpla adesea, cînd se pomenea singur în biserica umedă din Cermegeşti, răsfoind în neştire eeasloavele, la lumina lumînărelii din mînă. Începuse să aiureze de frig. Şi groaza cea adevărată îl apucă abia acum, cînd îşi dădu seama că nu-şi mai poate mişca picioarele, cînd îşi simţi creierul un bulgăre de gheaţă, atît de tare, că scăpăra, ca şi cremenea, scîntei de aiurare. Aşa mor oamenii de ger, îşi aminti el c-a cetit cîndva într-o carte veche: visînd foc şi lumină. O sfîrşeală, fără chip de îndreptare, îl moleşea văzînd cu ochii. Aşa mor oamenii de frig: oboseala, sfîrşeala, visul de-a-n picioarele, plin de soare şi căldură şi-apoi perina de gheaţă, patul nesfîrşit de zăpadă…

„…Cu giulgiul alb l-au înfăşat…”

Dascălul se pomeni cîntînd acum prohodul şi se înspăimîntă de moarte. Sfîrşeala îl făcu să se împleticească. Noroc că Miercan avea braţ puternic. Atît îi fu de ajuns, ca acesta să-l atingă, pentru ca Pălălaie să simtă numaidecît întărindu-i-se piciorul. Miercan era lîngă el şi dincolo, în stînga, Mandin. Şi era noaptea Crăciunului, iar izbînda dracilor, o prostie. Nu mai aveau să se ridice ei în vecii vecilor ca să dărîme tronul dumnezeiesc! Ce mare păcat să visezi astfel de bazaconii tocmai în noaptea cea mai sfîntă… Iar Tohatinul trebuie să fie cît se poate de aproape, acolo sub Carul-mare, poate chiar îl arată cu oiştea şi de aceea s-a răsturnat astfel… Dar de ce-şi face cruce Miercan? Pălălaie vrea să-şi întoarcă ochii spre Mandin, însă coardele gîtului sunt aşa de amorţite, că trebuie să-şi întoarcă tot trupul. Şi Mandin îşi face cruce… Iar Tohatinul nu se mai iveşte deloc… Şi aici trebuia să fie: de mult trebuiau să fi ajuns… De cînd rătăcesc, să nu fi găsit nici un alt sat, nici un cătun, nici o colibă!… Doar erau prin părţile aştia la fiecare chilometru… Şi vîntul bubuie ca la Mărăşeşti! Unde-s satele tale, Doamne? Cînd le-a înghiţit întunericul?

Şuieră aşa de grozav văzduhul că dascălul s-a pus să şuiere şi el. S-a luat la întrecere cu toată larma vîntului. Şi urlă de parcă ar fi domnul sublocotenent sub focul artileriei: „Nu-l veţi dobori, cîinilor, nu-l veţi doborî!” Iar văzduhul rîde de neputinţa glasului lui, rîde cu hohote şi şuieră. Şi dascălul rîde la fel şi şuieră. Picioarele i se împleticesc. Miercan şi Mandin s-au lăsat mai în urmă şi-şi fac cruce şi boscorodesc şoapte fără înţeles…

S-au oprit deodată în faţa unei namile întunecate, ce-şi scoate trupul mătăhălos dintr-un vîrf de troian.

— Uite-l… învingătorul! bolboroseşte Pălălaie înfricoşat. Să nu-i cădeţi la picioare, fraţilor! miorlăie el rugător. Şi cade zdrobit în puful movilei de zăpadă.

A căzut pe spate şi ochii încă îi mai stau pe jumătate zgîrciţi. Ceva, cineva, ascuns în ultima picătură de căldură ce i-a mai rămas în trup, îi dă porunca, deşi abia mai poate prididi cu pleoapa enorma greutate ce s-a lăsat deasupra-i.

Prin zgîiala ochilor vede ca prin vis pe cei doi tovarăşi de drum. Îi şi aude chiar: două vorbe care n-au nici un rost.

— Făclia aia, mă…

— Torţa?

— E, mă, e! Torţa, ce dracu e!

Mandin i se pare cel mai curagios. El pomeneşte ceva şi de chibrituri.

— Am şi chibrituri, ţine tu mantaua,.. Vezi de te întoarce cu spatele încolo… De la Nistru bate.

Pleoapa lui Pălălaie n-a mai putut prididi. A închis sub greutatea capacului ei de fier pe Mandin înnebunit. Iar namila de întuneric care ţâşnise din vîrful troianului i s-a părut că s-a prăbuşit asupră-i.

— Împărăţia întunericului şi-a îngheţului! a mai putut grăi pentru sine, ce a mai rămas cuget, în capul lui de gheaţă. Pe urmă o lumină vie s-a aprins în locul cugetului aceluia, parcă într-o peşteră de sloiuri, însă aşa de mică, aşa de mică, încît a început să se zgîrcească, pentru ca tot corpul să i se înfrupte din căldura ei de chibrit.

A crezut că s-a trezit pe lumea cealaltă; pe lumea aceasta, însă, sub puterea noii stăpîniri. Cineva îl zguduise cu putere, apoi simţise o căldură vie dogorindu-i întîi ca o părere, apoi din ce în ce mai stăruitor, obrazul drept.

A deschis ochii mari şi nu putea să creadă privirilor. Mandin, negru, cu ochi scăpărători de drac împeliţat, avea în mînă o torţă din care cădea[u] sforăind picuri de pucioasă „A trecut la ei, la ceilalţi”, a ghicit îndată Pălălaie. Şi ridicîndu-se puţin într-o rină să vadă de unde venea căldura cea mare, înţelese repede totul. Namila întunecată de care se speriase adineaori ardea cu spor de la rădăcină puţin mai sus. Vîlvătaia se zbătea furioasă cu sine însăşi şi, aprinsă la loc potrivit, mînca fără preget cu limbele-i de balaur din uriaşul nemişcat de lemn. Vîntul o asmuţea îndărătnic şi cum o vedea că se lasă spre dreapta sau spre stînga, cum îi cetluia de piciorul uriaşului capul cu guri nenumărate şi roşii.

— Uite, c-a înviat Pălălaie! strigă Mandin cu veselie.

— Slavă Domnului, mormăi de după perdeaua grea de fum Miercan.

— Vin, mă teteo, de te mai dezmorţeşte colea olecuţă, că d-abia l-aprinserăm.

Pălălaie nu-şi putea însă trage picioarele; se făcuseră ţurloaie ca pe streşini. Noroc că-n piept şi-n braţ mai rămăsese puţină viaţă.

El tăcu şi căută nedumerit şi cu luare-aminte la ciuperca, parcă din lumea zmeilor, care ardea. „O troiţă!”… se lămuri şi-şi scuipă, cu gîndul, în piept. „Piei drace!” făcu privind spăimîntat pe Mandin, care-şi stingea torţa in zăpadă.

Căci flacăra prinsese acum tărie; limbile ei crescuseră ca visul şi se întreceau una pe alta biruitoare spre coviltirul de şindrilă. Cu toate că n-ajunseseră nici la jumătatea drumului, dogoarea era atît de puternică, încît Pălălaie îşi putu mişca şi piciorul drept.

— Dă-te la o parte, Pălălaie, că o să cază pe tine, zbieră Miercan din răsputeri pentru ca să răzbească vîntul.

Pălălaie se cutremură. Ardea chipul lui Dumnezeu!

Însă pe el niciodată nu-l vor putea face să treacă de partea Diavolului! Se gîndi să fugă şi privi în noaptea albă: i se păru că vede vîntul, fărămîndu-se în legioane de draci, cari zburau pe caii lor negri deasupra lumei cucerite. Mai aproape, reflexul flăcărilor se zbătea domol şi prietenos pe covorul de zăpadă. Cînd îşi întoarse ochii spre foştii lui tovarăşi de drum, căci în cugetu-i se lepădase de dînşii, îi văzu cot la cot închinîndu-se. Le urmări firul privirei.

Flacăra acum se ridicase zdravăn, mîngîind gleznele răstignitului şi luminîndu-i coapsele, şoldurile, pieptul, braţele pironite. Capul stătea încă înecat în fum. Nu era o simplă zugrăveală, ci un Cristos cît un stat de om, săpat cu meşteşug în lemn, aşa cum fiul lui dumnezeu este închipuit pe toate crucile uriaşe din nelămuritele răspîntii ale Basarabiei.

— Ce aţi făcut, cîinilor? strigă el, plîngînd pe jumătate. Ce aţi făcut, vînduţilor?

Mandin şi Miercan îngenuncheaseră şi se închinau; Pălălaie se repezi cu capul în zăpadă şi începu să-şi care omăt pe cuşmă, văietîndu-se şi bălmăjind vorbe fără şir. Cînd se potoli, surprinse pe ceilalţi doi sărutînd la rîndu-le zăpada. Şi figura, din crîncenă, i se înduioşa îndată.

— Iartaţi-mă, fraţilor! suspină. V-aţi întors întru Domnul, iartaţi-mă… dar prea mi s-a rupt inima, fraţilor, cînd l-am văzut, fraţilor, arzîndu-i picioarele… cum ardeau păgînii pe mucenici, fraţilor, în cartea popei Nae din Cermegeşti.

Mandin păru deodată că dă semne de nelinişte şi întinse urechea spre depărtările negre, apoi sări repede în picioare. Pe faţă i se cetea o mare îngrijorare.

Pălălaie, fără să ia seama la dînsul, privea trupul sfînt şi i se părea că se zgîrceşte chinuit de flăcări. Şi lacrimi îi curgeau domoale, una după alta, necurmat, din ochii ce parcă se topeau de strălucirea focului.

— Iartă-mă, Mandine, iartă-mă, Miercane!… Înţeleg, v-a fost frig şi aţi vrut să vă încălziţi… înţeleg, înţeleg… a înţeles şi el şi vă iartă pentru atîta…

Miercan îşi ridică un genunchi, apoi, încet, încet, se înălţă şi el de-a binelea în picioare, cu ochii, cu urechile, în nelămuritul nopţei. Şi ochii parcă îi creşteau şi se umflau.

— …V-a iertat, vă spun eu… o să-i vedeţi faţa milostivă cînd o ieşi din fum… da eu, fraţilor, credeam că v-aţi dat cu Dracu…

Ochii lui Mandin s-au bulbucat de asemeni şi sclipesc ca stelele cerului.

— Auzi? şopteşte el stins. Iar Miercan aude şi tot mai stă la cumpănă.

— …voi credeţi că Dracu a răzbit pe Dumnezeu?… că l-a luat pe neaşteptate fiindcă… petrecea de Crăciun…

…Ehe… dar oştile unde le-aţi lăsat… oştile înger… eşti..

— Lupii! strigă Miercan, scos din sărite. Pălălaie priveşte uimit la Miercan. Aproape că nici nu pricepe sensul cuvîntului strigat, şi totuşi l-a auzit minunat de bine. Dar cînd urechea i se umple şi lui de urletul depărtat: hu, huuu, atunci se luminează în sfîrşit. Şi surîde cu înţeles. Ştie el ce fel de lupi sunt aceia: Necuratul… Legioanele biruitoare…

Hu… hu… huuuu…

Miercan şi Mandin se zbat cu înfrigurare. Pregătesc armele, forfotesc grăbiţi în sacii cu cartuşe; mîinile nu mai nimeresc ce s-apuce mai întîi. Mecanismul îngheţat ţăcăne. Unul a destupat o grenadă, altul scoate căciula focosului.

Hu… hu… huuuu…

— De ce rîzi, Doamne?! ţipă aiurit nebunul, care tocmai s-a ridicat din noua prosternare…

Flăcările mistuiesc vrednice jumătatea de jos a sfîntului trup; limbile lor lămuresc acum din plin faţa Mîntuitorului, care într-adevăr rîde în jocul de lumini, parcă un martir înlemnit de groază şi de durere. Cei doi soldaţi îşi fac cruce, nebunul s-a prăbuşit…

— Iartă-ne, Doamne… Iartă-ne, Dumnezeule, şopteşte Miercan rugător. Am greşit… Îngheţul ne-a îndemnat… lămureşte el lemnului înviat de pe cruce. Dar haita se apropie necontenit! Hu… hu… huuuu…

— …Mandine, pun-te în spatele meu… aşa… pun-te bine… să nu te dezlipeşti, băiete… pînă… pîn’… la urmă…

— Sfîntuleţule, nu ne lua zilele, gemu şi ţiganul…

Uriaşa faclă s-a încins cu desăvîrşire, para a răzbit prin şindrila acoperişului şi aruncă pînă-n mari depărtări scîntei şi tremurătoare preşuri de lumină; piciorul prefăcut în jăratec pîrîie, troiţa se clatină.

— Nu mai rîde, sufleţelul meu, împăratul meu, durerea mea… bolboroseşte înăbuşit nebunul, cu capul în omăt… El ştie că se va petrece acum o mare minune în lupta dintre dracii prefăcuţi în lupi şi Dumnezeul prefăcut în foc. Şi aşteaptă cu răsufletul reţinut.

Ceilalţi aşteaptă de asemeni, cu mîinile pe trăgaci, tăcuţi, înfioraţi, solemni. Iar tunetul vîntului parcă s-a potolit, căci tot văzduhul nu-i plin acum decît de clocotul haitei apropiate.

Şi Cristos s-a mărit cît întreaga troiţă; cu păr vîlvoi de flăcări, cu braţe ameninţătoare de flăcări, groaznic la chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, stă gata să se năruie ca o revărsare de jar peste turburătorii mărirei lui singuratice.

În înălţimi, vîntul, amuţit un răstimp, s-a pornit metalic, asurzitor, ca trîmbiţa de apoi a dreptăţei.

Cugetul românesc, an. III, nr. 1, martie 1924

TE-AR MAI PUTEA INTERESA