Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Un călător

Prin fereastra larg deschisă a compartimentului, plesniturile roţilor pe şine năvăleau necurmat odată cu aerul rece al nopţei de primăvară, umplîndu-i plâmînii de răcoare şi zdrobindu-i timpanele sub lovituri de ciocane. Siluete carbonizate de copaci stingheri apăreau fugar în cadrul cercevelelor; uneori se desfăceau cu totul din beznă, apropiindu-se ameninţător şi scuturînd în aer sute de braţe înspăimîntate; dar monstrul de fier, în goana-i dezmăţată, le aluneca zglobiu printre ghearele fantastice şi negre şi se pierdea zănatec în adîncimi tot mai necuprinse de întunerec.

De pe bancheta pe care încremenise cu ochii ţintă la geamul vagonului, înghemuit în pardesiul subţire şi friguros, privea uimit la aceşti hecatonhiri reînviaţi parcă din adîncimile vremurilor; ar fi vrut, poate, ca unul din braţele lor schiloade şi informe să prăvale gonaşul de foc din făgaşul lui fieruit; să-l rostogolească deodată într-o prăpastie neprevăzută, groaznică, fără fund.

Apropia pleoapele şi întrevedea printre gene scena formidabilă a catastrofei. Detunăturile roţilor îi creşteau atunci haotic în pavilioanele urechilor, îi dădeau senzaţia exagerată a unui tumult înspăimîntător, brăzdat de-o serie discontinuă de trăsnete cutremurătoare, sfîşiat de ţipete dureroase şi vaier omenesc. Se simţea tîrît în abis şi strîngea ochii de groază şi de mulţumire abia îndrăznită. Ce nu era în stare să facă singur, ar fi voit să săvîrşească neprevăzutul.

Dar trenul zbura înainte prin bezna de tăcere, cu ropot şi detunături de avalanşe. Şi el se înghemuia şi mai mult pe bancheta îngustă, se încovriga în sine ca un pui în ghearele unui uliu, neputincios şi în voia forţei care-l ducea năprasnic şi nepotolit.

Acolo, la capătul călătoriei, îl aştepta, pentru firea lui, ceva deopotrivă morţii. Cea mai teribilă umilinţă. Îl aştepta[u] ochii severi şi trufaşi, a căror mîndrie o înfruntase odată, o batjocorise, o strivise sub dispreţul său tăios şi obraznic şi a căror îndurare trebuia să o ceară acum: doi ochi, sute, mii de ochi; îi vedea scînteind în noaptea de afară, necruţători, ironici, vicleni, ameninţători. Doi dintre ei se apropiau chiar, încruntaţi, sălbatici, corosivi; îi simţea arzîndu-i vederile, străpungîndu-i ţesuturile feţei; încetul cu încetul se înconjurau în conturul unei figuri cunoscute şi ţepene. Începea să tremure. Simţea învăluindu-l suflarea părintească cu suflul rece, umed, de cavou. Şi auzea pentru a nu ştiu cîtea oară cuvintele care-l şfichiuiau ca plesnituri de foc:

„Ce mai cauţi acum, du-te…”

Acest „du-te” îl sfredelea ca un burghiu, îi da toţi fiorii sfîrşitului. Îşi simţea sufletul micşorîndu-se, strîngîndu-se, topindu-se, strivit sub o greutate covîrşitoare.

Dar tresărea îndată, înfricoşat, ca un bolnav furat de începuturile agoniei; se scutura din frigurile delirului; îşi simţea sudoarea care-i prelingea fruntea răcindu-se şi răcorindu-i zvîcnelile tîmplelor; iar faţa de lămîie se schimonosea într-un zîmbet fără curaj.

Privea atunci năuc la ceilalţi călători, cari sforăiau pierduţi, diafanizaţi în lumea searbădă, fumegîndă, a lampionului. Le cerceta în expresiile înlemnite ale feţelor dacă nu cumva i-au urmărit pe sub ascuns vreun gest nepotrivit, involuntar.

Dar mirarea, îngrijorarea, groaza, care se ceteau pe aceste figuri de panoptic, era ceva cu totul strein de viaţă. Uşurat, se aşeza atunci mai bine între răzemătoarele locului îngust.

De bună seamă, aiurelile acestea proveneau din oboseala călătoriei. De aproape două săptămîni pe drum! Din ţara acea streină, depărtată şi posomorîtă şi pînă aci, în apropierea oraşului părintesc! Doar singur observase: cu cît drumul se prelungea, cu atît se îngraşă în minte-i negura, încîlcindu-i gîndurile.

Nu-l va alunga, fără îndoială; nu va avea tăria să fie atît de crud.

Îl va ruga, îl va implora, îi va cere iertare, chiar în genunchi, de va fi nevoie. Şi bătrînul e prea mîndru ca să nu fie înduioşat de atîta umilinţă.

Îi va povesti toate ororile foamei care-l gonea din urmă.

Toate rătăcirile prin oraşele acelea sure ale străinătăţei, în aşteptarea unui succes imprecis, care n-avea să vină niciodată. Îi va spune cum a risipit astfel tot ce-i rămăsese de pe urma mame-si; cum decăzuse apoi încetul cu încetul, fugind din loc în loc, urmărit de creditori, de portărei şi de tot felul de agenţi roşii sau negri, ca de un nor sinistru de păsări răpitoare; cum ocupase rînd pe rînd cele mai josnice slujbe; cum îşi vînduse pînă şi hainele şi rufele, cum vînduse şi cea din urmă podoabă, pe care o mai păstra de la mamă-sa, pentru a putea lua drumul ţărei natale; o relicvă scumpă, la care ţinea ca la un idol — aducătorul lui de noroc — şi pe care o ferise cu cea mai mare îndârjire de toate avînturile necurate ale slabului său suflet.

Toată această mizerie progresivă va încînta pe bătrîn; îl va ferici; îl va face să sară în sus de mulţumire că i se împlinise profeţiile.

„Nu-ţi spuneam eu? îi va zice. Nu-ţi spuneam? Mărturiseşte singur.”

Îl va aproba atunci, şi bătrînul va fi tare mulţumit. De atîta mulţumire, îl va ierta. Mai ales înfrîngerea finală, hotărîrea de a se întoarce şi a pleca genunchiul dinainte-i, îl va încînta cu desăvîrşire.

Fără îndoială, albit de bătrîneţe, va fi pierdut mult din îndărătnicia trecută; va avea cuvinte mai bune pentru el; îl va primi ca pe un fiu rătăcit, va tăia viţelul cel gras. Amintirea moartei, pe care o jicnise atîta în viaţă, îi va fi sădit în suflet sămînţa omeniei. Cu neputinţă să nu-l ierte şi să nu-l primească!

Aromit de somn şi de blîndeţea celor din urmă închipuiri, ochii i se lăsau de plumb; dar la prima atingere, pleoapele se respingeau iar, speriate. Gîndul alungărei se reîntorcea necontenit, tiran şi ucigător, cu tot cortegiul de groaznice închipuiri aievea, de catastrofe imaginare, de coşmaruri cu ochii deschişi. Conştiinţa distanţei care se micşora la fiecare plesnitură a roţilor îi aducea tot mai dese tresăriri de friguri.

Tot timpul călătoriei această rotire de senzaţii îl zdrobise sub contrastul aspectelor ei opuse, care se perindau cu o regularitate matematică. Dar niciodată ele nu-i apărură decît într-o formă neclară, nesigură, învăluită de mister şi de groază.

Acum însă, în apropierea imediată, scena primirei i se prezentă în spirit cu o luciditate care-l uimi; îl prinse cu totul în ţesătura ei de amănunt; îl covîrşi sub puterea de adevăr a viziunei.

O, nu-l va alunga. Dar îl va umili cu toată bucuria acea pe care o avea să umiliească oricînd şi pe oricine. Cu bucuria cu care dusese la mormînt, umilind-o pînă dincolo de viaţă, pînă-n ultima clipă, pe mocnita-i tovarăşe de zile.

Învinsul închise ochii. Amintirea mamei muribunde îi făcu sufletul în bucăţi. Cum nu gîndise în tot timpul drumului la cea mai de seamă cauză a plecărei!

Revăzu patul celei pe moarte şi-i auzi sughiţurile agoniei. Resimţi indignarea străveche împotriva călăului tenace şi metodic. Şi-aminti de răzbunarea pe care o făgăduise întinsei în coşciug, în şoapta celui din urmă sărut. Îşi aminti de toată nobila-i mînie de revoltat romantic.

Cea mai teribilă răzbunare! Îi veni să surîdă de oroare şi dezgust. Se va duce tremurînd în faţa atotputernicului criminal, cum îi striga odinioară în certurile lor grozave; şi-i va împlora mila! Va rîde poate, de va fi nevoie, de ameninţările de odată şi, vai de scumpa moartă.

Şi văzu în gîndu-i mutra sarcastică a obedului, plecîndu-se asupra-i, roşie, înstelată de fibre vinete; îi simţi mirosul acru, abia perceptibil, de vin şi apă de gură, şi-i auzi vocea găunoasă şi rîsul poznaş:

„Zi, asta ţi-a fost răzbunarea? Într-adevăr teribilă… Ha, ha… m-ai făcut de rîs, iubitule; ai îndrăznit să te întorci în halul ăsta, cu zdrenţele ăştia, cu mutra asta! Vai, teribil te-ai răzbunat! De rîs m-ai făcut, de rîs. Ha, ha, ha, ha… maică-ta te priveşte satisfăcută de-acolo de unde o fi… În sfirşit ai îmblînzit-o… Am un loc de intendent… ţi-l pot oferi… Nu-i aşa c-ai răzbunat-o? De ce nu vorbeşti? Ai venit aici să-mi taci?”

El va trebui să răspundă şi să rîdă afirmativ. Frate-său, căruia, la plecare, îi strigase „laş şi sclav” şi care, fără îndoială, va fi de faţă acum, la întoarcere, va surîde cu ironică compătimire.

Va geme atunci de durere şi ruşine; dar gemetele se vor topi în gît, într-un rîs voios şi linguşitor; un rîs care va trebui să fie cît se poate de sincer.

Vor veni şi orăşenii, obişnuiţii casei. Va veni şi ea, acea pe care, în mîndria-i exagerată, în încrederea oarbă pe care o avea în forţele sale, o refuzase pur şi simplu, în ciuda „atotputernicului”; pentru că, în doi ani de dragoste tinerească şi sfioasă, o găsise fără sufletul de care el credea că are nevoie. Va veni tot oraşul; toţi ochii aceia care-i răsăriseră pe neaşteptate din puterea nopţii.

Şi auzi iarăşi rîsul uscat al obedului.

„Îl cunoaşteţi, ha, ha! E noul meu intendent. Înainte îmi era fiu, înainte de a-l dezmoşteni… conform, conform, mă iertaţi, conform articolului… iertaţi…. din cauză de insulte grave. Îl cunoaşteţi? E cel de care vă plîngeaţi că nu vă salută, că vă face proşti în discuţii şi vă întoarce spatele pe stradă. E cel care-mi striga că am omorît pe mamă-sa, ha, ha, parcă-mi făcuse ceva biata bătrînă! Nu cu otravă, domnilor, nu cu cuţit, domnilor, nu cu revolver, domnilor, ci cu ce credeţi? Cu, domnilor, cu umilinţă, domnilor… aşa mi-a strigat dumnealui, în faţă şi în dos, la toată lumea… fostul meu fiu; mi-a strigat răzbunare! ca în romane; să mori de rîs, nu altceva; că mă va da el gata, aşa cum i-am dat eu pe mamă-sa.

…Este el, dragă vecine, cel care ţi-a strigat că nu te-ar lua nici de servitor; acuma mi-este intendent; dacă vrei, îţi poate aduce un pahar de vin bun sau chiar poate să-ţi toarne, ca să te speli. Pentru că… ha, ha… se răzbună teribil… iubite vecine… după cum vezi…"

Îi reveneau astfel în minte frînturi de fraze pe care le mai auzise cîndva, atunci. Acum le întregea le potrivea una lîngă alta, le grada în discurs.

Vocea bătrînului îi răsuna clar în ureche; figura lui îi plutea limpede dinaintea ochilor; figurile tuturor îi apăreau iscoditoare, surîzătoare, vesele, gata, ca de obicei, să pufnească în rîs de poznele acestui bufon senil, bogat şi puternic, stăpînul tuturora, cu imensa-i avere şi cu binefacerile-i mari şi mici; să rîdă cu hohot de prostiile lui, prefăcîndu-se că-i apreciază humorul. Şleahta întreagă de provinciali abrutizaţi şi prefăcuţi, atît de rudimentar prefăcuţi; turma pe care o dispreţuise din tot sufletul, pe faţă, pe care o batjocorise fără nici o cruţare, pe care o umilise la rîndu-i cu toată cruzimea ori de cîte ori i se oferise prilejul; aşa cum umilise şi pe tatăl său!

Bătrînul nu se va lăsa pînă nu-l va jicni din nou dinaintea acestei mulţimi. Cum va putea să-i suporte murmurul şi sarcasmul nerod?

…Trenul părăsea tocmai penultima staţie, făcîndu-şi loc printre macazurile zvîcnitoare care se răreau din ce în ce. Încetul cu încetul îşi lua tot mai mult avînt spre limanul de groază. Prin cadrai geamului, din ceaţa sură, se năzăreau în depărtări imense mogîldeţe antediluviene.

…Va fi şi ea de faţă şi va zîmbi, pudică şi roşie de plăcere, de satisfacţie…

…Cu neputinţă! Nu va coborî. Va merge înainte, tot înainte; se va da jos în gară numai pentru a-şi prelungi biletul de drum. Da, aşa va face. Intendent? Dar va putea găsi locuri mai bune aiurea în ţara aceasta, unde venea la atîtea cunoştinţe pe care, face să-şi dea seama, trebuie să le fi căpătat acolo, printre streini, desigur.

Ideea aceasta, care-i veni pe neaşteptate, îl umplu de lumină şi bucurie. O lespede păru că i se ridică de pe suflet. Îi veni să zburde de fericire; şi, neputînd face altceva, îşi mută picioarele unul deasupra celuilalt. Cum nu gîndise oare mai demult?

Ba nu. Va rămîne o zi în oraş. Va merge să vadă mormîntul martirei. Va căuta să se întîlnească cu bătrînul; şi-l va sfida. Îl va lăsa să rînjească de bucurie văzîndu-l că se întoarce învins şi jerpelit; şi-i va întoarce spatele cu acelaşi dispreţ elegant de acum cincisprezece ani. Şi-l va lăsa uluit de mirare şi de ciudă; va lăsa un întreg oraş nedumerit. Îl va vedea şi ea şi la început va zîmbi miloasă, jicnitor de miloasă; de trista-i înfăţişare. Dar o va înfrunta cu privirea şi-o va amuţi şi pe dînsa cu tenacitatea-i de fier. La fel, la fel ca acum cincisprezece ani. Un oraş întreg va rămîne uimit şi nu va şti, nu va putea să înţeleagă de unde atîta trufie, atîta putere de voinţă. O, de va fi stăpîn pe sine pînă la capăt! De-l va ajuta sfînta moartă cu amintirea-i mîntuitoare; de-i va călăuzi paşii şi-i va întări cugetul cu surîsul ei de dincolo de moarte!

Aşa va face, aşa va face!

Îşi frecă mîinile buimac de norocul care-l lovise pe negîndite. Ochii îi clipeau strălucitori. Şi rostogolişul roţilor nu-l mai înspăimîntă; îl întărea, dimpotrivă, părea a lua parte la bucuria lui, era chiar cîntecu-i de triumf în drum către izbîndă.

Va pleca apoi în ziua următoare. Ei vor fi şi mai mult uimiţi. Vor scorni fel de fel de închipuiri. Îmbrăcămintea lui detestabilă va fi motivată indulgent de însăşi imbecilitatea presupunerilor care se vor isca. O vor da-o pe seama originalităţei. Îl vor socoti bogat şi puternic; şi atît de tare in cinismul lui, încît să-i păcălească în modul acesta! Îl vor petrece pe drumu-i, pe care-l vor crede comod şi îndepărtat, cu invidia lor. Şi a lui. Şi a ei mai cu seamă!

„Iar el, în vremea asta, va începe din nou urcuşul istovitor al neajunsurilor.

Îşi simţi ochii umezindu-se.

Va fi mai norocos în propria lui ţară? Va putea găsi un colţ de cămin şi o îmbucătură de pîine? Ori va retrăi tragedia grozavă care-l alungase înapoi de peste mări şi ţări?

Îi va fi oare fatală dîrzenia din urmă? Va şti, atunci, să moară cel puţin ca un viteaz?…

Se cutremură. Ideea morţei latente şi încete de care fugise atîta cale, ca s-o reîntîlnească la capătul călătoriei, îl făcu să scrişnească din dinţi, ca prinsul într-o capcană meşteşugărească.

Vai, trebuia să dea ochi cu bătrînul! Trebuia să-i cadă în genunchi, să se roage, să-l implore… Dar dacă-l va goni, nu va strica oare totul?

…Nu-l va alunga, fără îndoială. Nu va avea tăria să fie atît de crud. Sau, mai bine, atît de puţin crud. Îl va opri să-şi satisfacă pofta de a înjosi şi de a-şi arăta învinsul nesăţioşilor săi admiratori. Iar el va şti să rîdă de glumele şi răutăţile părinteşti.

Strînse pumnii şi încleştă fălcile.

…Va şti să-şi înfrîngă cerbicia tinereţei; va şti să rîdă zgomotos, să se prăpădească de rîs, să mărturisească ironic cît de caraghios era cînd ameninţa cu răzbunarea, cît era de fals, de banal, de melodramatic… mai ales cînd jura… va şti să-şi cîştige o bucată de pîine cu sudoarea frunţei, bufon al unui bufon…

…Doamne, de-ar fi bătrînul tot aşa de crud, să-l oprească!…"

Trenul îşi potolise viteza; roţile izbeau şinele în cadenţă reţinută. Şi cadenţa aceasta se potrivea de minune cu o frîntură de cîntec pe care o amintire nărăvaşe i-o aduse din depărtările copilăriei.

Ascultă cu luare-aminte; roţile nu cîntau altceva decît un crîmpei de refren, pe care-l fredona deseori mamă-sa în orele ei de scurtă veselie. Aceeaşi melodie, care revenea într-una, mohorîtă, fără sfîrşit.

Luminile oraşului apăreau pîlpîitoare din albastrul întunecos al începutului de dimineaţă. Pe băncile de alături, călătorii ceilalţi sforăiau înainte, încremeniţi în poziţii bizare.

Gândirea, an I, nr. 9, 1 septembrie 1921

TE-AR MAI PUTEA INTERESA