Editura Global Info / Literatură

Gib I. Mihăescu

Urâtul

I

În noaptea aceea de drum-de-fier, cînd am pornit în sfîrşit din oraşul meu pierdut într-un colţ de hotare, n-am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă, cît era de lungă, şi cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin şi îmbietor. În învîrtiturile roţilor, în clănţănitul lanţurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cînt de biruinţă. O, cum se rostogolea cîntecul acela pe şinele vîrtoase, cum era necontenit acelaşi, spăimîntător acelaşi şi totuşi, cum sufletul meu creştea necontenit.

Cînd s-a crăpat de ziuă, mi-am şi înfipt capul în jilăveala dimineţei, ca să prind din ceaţă primul turn al oraşului pe care nu-l mai văzusem. Întîi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle şi acoperişuri răzleţe, ieşind dintr-un fund de vîlcea. Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă — la care te puteai uita în voie — a soarelui adevărat. Pe aceste nu l-am văzut în minunata lui strălucire decît mai tîrziu şi hăt bine deasupra muncelelor orizontului. A zbucnit deodată în vestmînt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă şi, în locul unde mi se păruse că văd un oraş, a aprins coperişurile. Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pîntec, mă purta în goană dezminţată în regiuni nebănuite, cu sori mulţi, sclipind presărat pe cîmpie, încercînd să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean. Doar cîte nu eram eu gata să văd în ţinutul ăsta miraculos, unde mă avîntam de bunăvoie!

Pe urmă toate au dispărut, cînd pămîntul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rînd. Zarea s-a mai întunecat şi orizontul a început să se strîmteze şi mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică — de bună seamă — cu ferestre şi lumini multe, întîrziate; apoi vagoane, şine ce se împreunau şi se despreunau, şiruri întregi de vagoane şi locomotive moarte şi necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pîlpîind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.

Întîi, impresia aceasta lugubră îmi strînse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstiţiilor, a semnelor şi a vedeniilor. Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfîrşituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beţie, fericire. Priveliştea ameţitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lîngă mine şi sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; şi vagonul întreg nu mai. părea atunci decît un cosciug uriaş, purtat pe braţe de fier spre un cavou imens şi necunoscut.

Speriat, am despreunat larg genele şi am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandaţie şi cele cîteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.

•

Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr uşa unui puternic al zilei. Mijloacele părinţilor erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc şi un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatălui meu — cu ortografia pe care o ştiam şi de care mă înroşii grozav cînd rîndurile tremurate fură parcurse de ochii încruntaţi sub ochelari de aur ai alesului politic şi protectorului nostru — fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanţe. Afară, cartonaşul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc; nu atît prin cele trei rînduri aşternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorţei, cît pentru acea lipsă complectă de apostrofe şi liniuţe şi mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.

Şi totuşi scrisoarea aceasta mică şi cretină, pentru care aş fi fost trîntit la absolvenţa claselor primare, făcu minuni…

•

Am avut toată copilăria şi adolescenţa mea o groază teribilă de cuvîntul „percepţie”. Nu doară că tatăl meu ar fi rămas în urmă cu dările şi că, prin urmare, cum se spune, ne-ar fi bătut toba la cap, că aş fi văzut cu ochii plînşi umilinţa părinţilor mei, ruşinaţi şi fără putere, înaintea oamenilor legei, scoţîndu-ne dulapurile şi saltelele la mezat. Dacă tatăl meu n-a fost niciodată bogat, nici chiar aşa de sărac n-aş putea spune că a fost vreodată. Dar percepţia din orăşelul meu era o clădire lungă şi scundă, de pe care egrasia jupuise varul murdar şi umflat, lăsînd să se vadă pe alocuri cărămida mucedă, de-un roşu de carne veche, stricată. Înăuntru niciodată nu pătrunsese vreo rază de soare; era o veşnică umbră umedă. Pe păreţi dantela egrasiei avea tonuri din ce în ce mai înnegrite, cu cît scoborai ochii spre podea; erau parcă tapetaţi cu uriaşe hărţi hidrografice. Te înfrigura din cadrul lor umezeala unui întreg continent. Aproape de scînduri mucigaiul vînăt mustea; părea răspîntia tuturor furtunilor şi ploilor.

În încăperile acestea de peşteră lucrau oamenii fiscului. Îi vedeam cu feţe chinuite de griji, cu încheieturi umflate de reumatisme, cu mişcări greoaie de mormoloci, cu ochi bulbucaţi pe deasupra ochelarilor. Pentru mine erau zeităţile peşterilor şi ale întunericului umed.

De aceea, cînd secretarul general al Ministerului de Finanţe îmi întinse un plic cu adresa circumscripţiei a XXIX-a de percepţie, un fior rece mi se răspîndi de-a lungul oaselor şi un gust rînced mi se puse în gît.

Văzui atunci urîtul…

— E singurul loc liber pe care-l mai avem, îmi spuse pe-un ton cama înţepat domnul secretai, văzînd codeala mea şi-mi întinse categoric mîna.

— O, vă mulţumesc, răspunsei timid, prefăcîndu-mă într-adevăr mulţumit.

Şi o rază de nădejde lumină o fibră a cugetului meu; in capitală, desigur, trebuie să fie cu totul altfel… pînă şi percepţiile… Iar în mintea mea răsări o clădire albă, uscată, mai ales foarte uscată, într-un fund de curte, cu cîteva ronduri în faţă, care se umplu vara de zorele, de garoafe şi de pansele.

Pornii deci fără de răgaz şi simţii cum şoptea cineva în mine, cu răutăcioasă plăcere, că bucuria izbînzii viitoare va fi cu atît mai zdrobitoare, cu cît drumul pînă la ea va fi mai lung şi va porni mai de jos. Pe sălile marei clădiri nu mă sfiii să întreb pe un domn cu părul omăt curat, cu haine înverzite, cu ochelari pe vîrful nasului, legaţi c-o sfoară neagră de nasturele unei veste prea groase pentru dulcea îngînare de vară şi toamnă de-afară:

— Domnule, un funcţionar din percepţie poate fi adus oricînd în minister?

— Hai?

Bătrînul tresărise parcă muşcat de această întrebare. Mă privi înspăimîntat pe deasupra ovalelor de sticlă. Părea gata să-mi strige: „Nenorocitule, ce-ai spus?”

Îi lămurii întrebarea: gradul de copist la percepţie este acelaş cu cel de copist din minister?

— A, ha! păru că se dumireşte, dar ochii lui arătau aceeaşi groază amestecată cu compătimir. Da, da, fără îndoială…

Pe urmă, faţa i se umplu toată de răutate. Dădu din cap de mai multe ori şi rîse cu gura lui ştirbă, făcînd din mînă, a nimica toată: „Păi e totuna…”

Şi plecă, abia mişcîndu-se, cu rîsul lui fonf şi groaznic.

Mi se păru atunci că nu-mi rîde el, bătrînul, ci bătrîneţea dintr-însul. Era aşa de alb, atît de imaculat de alb şi vocea îi fusese aşa de stinsă şi totuşi atît de aspră şi hainele-i erau atît de verzi, că fiorul de umezeală îmi făcu din nou circuitul oaselor.

•

Nu ştiţi ce e urîtul? Eu l-am întrezărit întîi rînjindu-mi din mucegaiul percepţiei orăşelului natal. El trona acolo peste oamenii fiscului şi tronează pretutindeni peste micii slujbaşi, oriunde-i umezeală, umilinţă şi groază. N-aş putea spune ce fel de figură arată şi nici dacă are sex. Dealtfel, toţi condamnaţii să-l slujească îl acceptă fără să-l înţeleagă, cea mai mare parte nici nu ştiu că există, aşa de grozav i-a pironit în somnul stăpînirei lui.

Însă bucuria-i imensă e să supună tocmai pe cei hotărîţi cu orice preţ să-i scape; dar şi acestora se arată numai în chip imprecis, de vedenie. Iar în întreaga-i şi teribila lui alcătuire nu se înfăţişează decît în ultimul vis al răpuşilor de mizerie, de disperare, de neputinţă; bolnavilor şi neurastenicilor, cu o clipă înainte de-a se arunca sub roatele trenurilor sau din înălţimile etajelor.

Eu abia de l-am întrezărit aievea; o! întru început n-are nimic respingător sau înfricoşător în figură. Dimpotrivă. Caracteristica lui grozavă e că rîde. Rîde cu hohote uneori sau abia rînjeşte; cu dinţi puternici sau ştirb ca bătrînul de adineaori… Te atinge numai în treacăt şi trece înainte cu rîsul şi cu veselia lui, pe jos, în trăsură, în automobil… şi te lasă în urmă cu scrîşnetul neputinţei şi cu pustiul…

Ai vrea să te duci cu el, să fii în el, să fii el… şi să te răsfrîngi asupra altora. Dar te respinge şi se îndepărtează cu rîsul lui triumfător…

Grozava lui caracteristică e triumful…

Astfel trecea el şi-n această zi minunată de Bucureşti, cu soarele de toamnă la început. Trecea în hohot şi zgomot mare, în căleşti şi automobile… Era pretutindeni un triumf nemărginit!

Iar eu mă îndreptam spre percepţia circumscripţiei a XXIX-a. Şi tot ce era veselie şi rîs şi podoabe în lumea asta din juru-mi mergea în sens invers… În faetoane sau chiar pe jos.

Cu capul căzut în piept, gol de gînd, păşeam ca un automat spre percepţia circumscripţiei a XXIX-a.

•

Domnul perceptor, foarte gras şi negricios, cu fălci enorme şi nerase de ţepoşii peri albi, negri şi rari, mesteca în gol cînd mă privi cu ochii mici şi roşii, prin ochelarii pe care-i potrivea cu însăşi spinarea nasului. Nu spunea nimic domnul perceptor, dar cu siguranţă că-n necontenita mişcare a buzelor vinete, răsfrînte, mi-a şoptit sudălmi groaznice şi cînd şi-a luat, întrerupt din lucru, ochii de pe coloanele de cifre, şi tot timpul cît m-a ascultat fără să-mi răspundă un cuvînt, şi mai pe urmă, cînd, după ce mi-a cercetat hîrtiile, m-a dat cu un semn pe mîna subşefului să mă „plaseze”. Atunci şi-a lăsat iarăşi ochii pe registru, pentru a-i ridica îndată ameninţători, cînd a socotit că m-am întors cu spatele la dînsul, spre a urma pe ajutor.

M-am trezit la masă cu o fată mică şi măslinie poate, deşi mai tîrziu mi s-a părut vînătă, de-o vineţeală pălită, de cadavru vechi, injectat cu formol. Era slabă de tot, însă buzele i-erau groase şi răsfrînte ca ale domnului perceptor. De pe fruntea mică şi bombată porneau pieptănate pe spate fire groase şi aspre de cal. Avea un gît atît de subţire, ieşind din şorţul negru, că acest soi de cap mic, ca o caricatură de chinez (Doamne, un chinez negru ca un african), părea înfipt ca într-o prăjină din gardul unui rege antropofag.

Astfel fu cînd ridică spre mine ochii fără pleoape şi rotunzi, de pasăre; apoi mîna pipăi în colţul mesei, o mînă micuţă, de copil, apucă repede ceva şi îndată, pe capul înfipt în ţeapă, apărură, uriaşe, lentilele de scafandru ale unor ochelari cu cîrlige de fier. Ochii mici şi rotunzi se măriră, se clătiră de-o parte şi de alta, în cercul lentilelor şi se fixară asupra mea umezi şi dureroşi, de parcă mi-ar fi cerut iertare.

M-am cutremurat. Era şi ea o biată fată, la urma urmelor, şi nu merita un destin atît de vitreg! M-am cutremurat totdeauna dinaintea nedreptăţei firei acesteia, care ne ocîrmuieşte de-acolo, din centrul mişcărei veşnice, din nepătrunsul locaş al zeilor mari şi mici! Unde sălăşluieşte desigur şi „urîtul”, vrăjmaşul vieţei mele.

Trebuia să scriu la aceeaşi masă cu ea; faţă în faţă cu ea — o masă mare, dreptunghiulară, acoperită cu muşama neagră, lîngă care, braţele unui scaun lătăreţ, de scîndură, păreau că mă aşteaptă de mult să mă cuprindă. Mila de arătarea-mi din faţă mă pătrunse pînă într-atîta, că nu putui opri cîteva cuvinte de bună întîlnire. Însă accentul, oh, accentul acela al vocei mele, parcă-l aud şi acum! El îmi luase înainte şi-l auzeam cum complectează reţinuta mea politeţe: „Fie, domnişoară, mă resemnez să-ţi sufăr şi vecinătatea dumitale… poate nu va ţine mult!” Cu neputinţă ca o fată atît de urîtă să nu întrezărească dincolo de cuvinte, în adîncul conştiinţei, compătimirea, mult mai jignitoare şi mai repede de recunoscut decît chiar dezgustul.

Mi se păru că făcu o mişcare bruscă, parcă şi-ar fi dat capul înapoi. Covîrşit, plecai privirile. Doamne, dacă nu-i adresam nici un cuvînt, n-aş fi jignit-o mai rău?

Sfios, înălţai spre dînsa doar pupila unui singur ochi. Şi cînd întîlnii ochelarii de scafandru, înapoia cărora ochii ei fugeau într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi plutit în două borcănele cu apă, rămăsei împietrit. Urîtul era înaintea mea şi rîdea stăpînitor. Mă prinsese.

Gura capului, înţepenit în par, îşi prelungise colţurile pînă-n sfîrcul urechilor, care, Dumnezeule! zvîcneau ca la animale. Prin crăpătura ei vînătă, dinţi scurţi, laţi şi distanţaţi, sclipeau de albeaţă; nasul se ridicase cu totul în sus şi-n lumina ochilor mei nu rămăsese în locu-i decît un fel de cerc cu două nări cu un rîtişor de purcel.

Pe urmă toată întruchiparea asta căzu pe-o parte, buzele se boţiră şi ochii de pasăre se clătiră brusc, descriind pe cîmpul lentilelor mişcări repezi, zbucnite. Zei nemuritori! Capul de urangutan cocheta…

Am zîmbit cu milă şi cu dispreţ, dar urîtul n-a văzut sau s-a prefăcut că nu vede. Ochii lui licăreau cum trebuie să licărească ochii dracilor, cînd îţi apar, aievea, noaptea. Jucau în orbite triumfători şi cu cît le creştea strălucirea, cu atît mila şi dispreţul de pînă acuma începeau să se îngîne cu groază pe faţa mea, care oferea astfel deodată triplul aspect al acelor sinistre măşti de demult.

Pe urmă revolta-mi crescu fără margini, cînd mica simiană schimbă o privire cu o altă funcţionară, ce stătea mai mult degeaba, dinaintea unei măsuţe cu maşină de scris; o femeie înăltuţă, slabă, suptă la faţă, cu nas coroiat, cu umerii obrajilor puternic ieşiţi, ca la ofticoşi, de-o albeaţă de lapte şi cu doi sîni enormi, atît de enormi faţă de slăbiciunea ei, încît puteai crede că prisosul dintr-înşii îi dă acea înfăţişare lăptoasă, respingătoare.

Urîtul păru că spune tovarăşei de birou:

— E timid…

Iar faţa cea suptă încuviinţă…

Revolta mi se ridică tumultuoasă în coşul pieptului. Vroiam să fac ceva straşnic, un gest hotărît, ca bunăoară o trîntitură zgomotoasă a registrului ce mi se pusese dinainte sau o înţepenire mai temeinică în scaunul legănător şi scîrţîietor de sub mine. O astfel de mişcare bruscă, dinadins şi vizibil rea, era neîndoios că ar fi curmat de la început orice putinţă de îndrăzneală urîtului negru şi untului lăptos, din faţa şi din stînga mea. Maimuţa dinainte-mi păru că ghiceşte ce se petrece în gîndu-mi şi avu parcă o mişcare speriată, o lucire în ochi, de groază.

Atunci trebuia s-o sfredelesc cu ochii mei… În clipa aceea am avut în mînă izbînda şi viitorul meu. O clipă, o singură clipă de răutate, de cruzime şi totul ar fi fost salvat…

Dar atît de caraghioasă era schimonositura aceea a chipului cu pretenţii omeneşti, că mila m-a doborît… Mila, teribila mantie invizibilă pe care groaznica fantomă ţi-o aruncă pe cap, îţi întunecă vederile şi-ţi amoarte orice mugur de virilitate.

I-am spus o vorbă blîndă, o vorbă de nimic, da, îmi amintesc, i-am cerut oarecare desluşiri asupra modului cum trebuie să trec în registre (cu toate că era aşa de uşor de înţăles acest lucru). Şi ea s-a grăbit să-mi arate cu mare lux de amănunte şi a început, pe nesimţite, să mă descoase…

Cînd mi-am dat seama cît de departe am ajuns cu vorba (am surprins ochiul ei lucios şi scormonitor în gospodăria mică şi creştinească a mamei mele întotdeauna suferindă, în biroul vechi şi posomorit al întunecatului meu părinte, în curtea îngustă cu spuzenie de fraţi, de găini, de purcei, de cîini şi de pisici de-a valma), m-am cutremurat de moarte. Am început îndată să răspund pieziş şi i-am aruncat o privire supărată. Pe urmă am tăcut încăpăţînat.

Era prea tîrziu. Urîtul rîdea triumfător prin ochelarii cei groaznici şi rîtişorul i se dilata şi se contracta satisfăcut pe figura mică de omuleţ ecuatorial. Rîdea mut şi înainte; iar mie mi se părea că-mi rînjeşte verdele mucigai de pe păretele percepţiei din orăşelul natal.

•

Pe senin, localul percepţiei fiscale a circumscripţiei a XXIX-a n-avea cîtuşi de puţin înfăţişarea jilavă a percepţiei din orăşelul meu. Era o clădire veche, cu ziduri groase şi cu etaj. (La etaj locuiau domnul perceptor Vasilescu şi cu nepoata: „Chiar domnişoara cu care scrii dumneata la masă e nepoata domnului perceptor!” m-a lămurit moş Mihalache, omul de serviciu al instituţiei şi toboşar la licitaţii). Mi s-a părut curioasă lămurirea moşului, căci la etaj observasem la venire ferestrele cu glastre de muşcate şi cu brise-bise curate de borangic.

Dar dacă localul începea să-mi inspire încredere cu zilele ce treceau, personalul, de la mătăhălosul domn Vasilescu şi pînă la nepoata-i crescută de-abia cît un picior de-al lui, întregul personal, compus din doisprezece funcţionari, bărbaţi şi femei, părea din cale afară de curios. Era de neînţăles cum din tot Bucureştiul ăsta cu femei atît de frumoase şi cu bărbaţi aşa de chipeşi, se adunase, tocmai la percepţia circumscripţiei a XXIX-a, figuri aşa de ciudate, fiecare cu cîte o meteahnă şi cu seamăn de animal.

Într-un rînd, ridicînd ochii deasupra hîrtiilor mele, am descoperit acest lucru uimitor, privind mai atent la unul din ei. Speriat, am întors ochii la cel de-alături şi acesta mi-a întărit şi mai mult părerea. Şi astfel, din masă în masă, cap cu cap, am avut impresia lămurită că mă găsesc în mijlocul unei menajerii.

Mi-am amintit îndată de-o carte scumpă a copilăriei mele: Le monde avant la création de l’homme¹. Ultimile file ale cărţei acesteia, ca o adeverire a cuprinsului ei, erau umplute de ilustraţii cu diferite fizionomii de capete omeneşti, puse alături de capetele diverselor animale, cu care semănau leit. Astfel erau acolo: o figură energică, bărboasă şi cu plete (îmi pare, chiar a autorului), semănînd cu un leu, apoi alta cu un nas coroiat şi ascuţit, cu un ochi rotund, mai mare, şi cu altul mai mic, semănînd cu un papagal. Erau pe urmă altele (aproape toate speciile), puse alături de om, şi ai fi putut jura că fiecare din indivizii arătaţi acolo au dăinuit vreme mai îndelungată, în generaţiile lor ancestrale, sub forma animalului respectiv. Tovarăşii mei de birou descindeau deci, unul, hotărît, din cal (asemănarea lui cu preţiosul animal era cu mult mai izbitoare decît a exemplarului din cartea lui Flammarion), un altul era berbec sadea, un al treilea cameleon (un tînăr palid cu nas mare şi ochi rotunzi ca monedele, o figură translucidă de ceară albă). Aveam apoi un mops, un iepure (cînd sta în lumină), sau şobolan (cînd sta în umbră), în sfîrşit, unul cu lămurit aspect bovin (speţa totuşi n-aş fi putut-o preciza: bou, bivol sau bizon). Femeile erau: o raţă cu legănat greoi, un purcel şugubeţ, cu guiţat plăcut, şi un cocostîrc — doamna cea lăptoasă — cînd o priveai în profil, sau ştiucă, văzînd-o din faţă. Strămoşii tovarăşei mele de masă sălăşluiseră într-o formă superioară, poate urangutan, în orice caz maimuţă.

În schimb, domnul perceptor era mai greu de definit, cu bucile acelea enorme ale feţei, cu bărbia revărsată şi presărată cu ţepi rari, cu nasul ridicîndu-se dintre ochii abia deschişi pentru a se teşi mai jos, lăbărţîndu-se ca să se piardă în stufăria mustăţilor cărunte, cu ţeasta ascuţită şi coperită cu stuh aspru, ca o colibă de sălbatec, în sfîrşit cu trupul acela lung şi enorm, despărţindu-se în picioare ca în alte două trupuri, iţi făcea impresia unui exemplar de mult dispărut din arborul regnului sau poate o alcătuire monstruoasă, o bizarerie a creaţiei, o dublă reptilă cu organele centrale comune şi cu cele periferice îndoite, în felul fraţilor siamezi, raportîndu-l la genul omenesc. Îţi inspira părerea aceasta cînd sta pe scaun cu picioarele întinse mult pe sub birou, pînă aproape în masa vecină, sau cînd ploua şi era posomorit afară. Cînd se ridica în sus şi nu ploua afară, ai fi zis un proboscidian, tăiat în două mai încoa de pîntec; nasul teşit jos jurai că e o rădăcină de trompă, iar hainele cenuşii şi soioase şi pantalonii largi, cutaţi, cu tur de şalvari, îţi aminteau pielea crăpată în toate chipurile a elefantului.

Fără îndoială, ei nu puteau fi decît degeneraţii sub formă omenească ai unor neamuri care-şi avusese maximul lor de strălucire fizică, şi poate chiar intelectuală, pe vremurile străbunului respectiv din întinsul regn de vertebraţi, ce, rînd pe rînd, au stăpînit planeta.

În ziua cînd am făcut constatarea aceasta, abia revenit în odăiţa mea, m-am şi repezit la oglinda punctată de găurele transparente, pe unde vechimea mîncase aliajul dedesubt şi m-am contemplat îndelung. Am deschis şi un tratat mic de zoologie, căci cu mine adusesem din provincia, unde jurasem că n-am să mă mai întorc, pînă şi cărţile de liceu. M-am comparat cu multă luare-aminte cu fiecare din chipurile cărţei plină de planşe şi ilustraţii. Bucuria mea creştea necontenit, cu cît vedeam că nici pe departe nu aduceam cu vreunul din ele. Hotărît lucru, eram un om adevărat! Hotărît lucru: neamul meu trecuse repede prin diferitele forme ancestrale, ca să se oprească şi să se dezvolte pînă la maximul puterei şi frumuseţei sale, în forma aceasta: om. Poate nu eu eram exemplarul din vîrful culmei, dar în orice caz — şi cu atît mai bine — mă găseam în plină ascensiune.

Foarte mulţumit pentru neamul meu, îmi venea să strig de bucurie. Dacă întunecatul meu tată ar fi fost alături l-aş fi sărutat — pentru întîia dată, în viaţa mea, de cînd mi-aduc aminte — şi cu multă tandreţe încă.

Fericit, cu mintea plină de culmi uriaşe, de vîrfuri solitare cu zăpezi eterne, cu sufletul plin de lumină, din ziua aceasta am păşit cu multă încredere prin odăile percepţiei fiscale a circumscripţiei XXIX, iar pe mica schimonositură omenească, alături de care fusesem condamnat să lucrez în birou, o priveam de atunci întruna cu semeţ aer de biruitor!

•

Aveam ore de lucru dimineaţa şi după-amiază. Cînd venea „vărsarea”, şi se nimerise să vie tocmai acum, „biroul” se prelungea mult după 7 seara şi uneori ţinea pînă la miezul nopţei. Atunci domnul şef se zăvorea în cabinetul lui cu subşeful şi cu subalternii mai mari şi acolo aveau loc dezbateri nespus de violente. Cînd ieşeau cu toţii, păreau transfiguraţi, parcă scăpaţi de-a dreptul din peşterile strămoşeşti şi ne măsurau — mai cu seamă pe mine — cu priviri oblice, bănuitoare. Iar după ce încasările erau predate Administraţiei financiare, după ce calculele şi verificările se încheiaseră complect, eroii misterioasei operaţiuni fiscale terminau bilanţul cum trebuie, la domnul Nae „comersantul” — cum i se spunea — cu vin bun, din colţul cel mai apropiat.

În cele vreo trei-patru zile — unicile într-o lună — care urmau acestei epoci, se mai putea sta de vorbă cu domnul perceptor, ba chiar glumi. (Ca omul după muncă spetitoare, îmi explicam eu această voioşie bizară.) Altfel era „turc”, cum spunea singur. La 8 şi un minut dimineaţa, condica de prezenţă era ridicată; la 3 şi un minut, după-amiază, de asemenea. Nu admitea nici o scuză şi se desfăta straşnic cînd funcţionarul, întîrziat cu peste un minut, rămînea încurcat în faţa „altarului” gol. „Altarul” era pupitrul de lîngă uşă, pe care stătea „sfînta evanghelie”, adică registrul prezenţelor. Denumirile acestea erau cunoscute personalului percepţiei circumscripţiei a XXIX-a din vremuri imemoriale, totuşi şi acum, cînd le pronunţa, întregul personal însoţea cuvintele de-un soi de surîs sec, ca o înghiţitură, foarte accentuată mai ales la domnul şef. Desfătarea dumnealui se mai învedera şi prin desfacerea bucilor obrazului de frunte şi apariţia între straturile de carne afumată a doi sîmburi de măslină. În limbagiul celor din birou, aceasta însemna că domnul şef „face ochi”, glumă care se repeta de asemenea de zeci de ani, producînd aceeaşi satisfacţie şi aceeaşi hilaritate.

Cînd nu era de faţă nici domnul perceptor, nici nepoata lui, „statul său major” denumea pe şef „tîlharul cel bătrîn”. La rîndul lui, domnul Vasilescu, cînd lipsea vreunul mai de seamă dintre sfetnicii săi, îl categorisea faţă de ceilalţi cu epitetul „pungaşul ăsta”, apoi complecta, deschizînd o gură de cetaceu, spre care arăta cu degetul: „să mă scuipaţi colea dacă nu l-oi băga eu p-ăsta în puşcărie”. Pe feţele subalternilor apăreau atunci îndată vagi palori de culoarea pămîntului, de parcă s-ar fi îmbolnăvit cu toţii, pe loc, de ficat; însă îşi reveneau repede şi rînjeau atît de larg către şef, că acesta nu se putea opri să nu le spună: „Ei, ce vă chiorîţi atît la mine? Credeţi că mă spai?” Pe urmă rîdeau cu toţii şi o împăcare generală avea loc la comersantul din colţ. S-ar fi putut zice că glumele acestea vulgare, cu tîlhari, puşcărie, scuipat şi spăiat, erau făcute anume ca să se spargă în prăvălia negustorului.

Totuşi erau prea tari, ca uneori o teamă vagă, de un viitor şi mai teribil decît cel dominat de urît, să nu-mi încropească simţirea. Gîndiţi-vă, o singură greşeală de calcul în scripte şi… Doamne fereşte! Noroc că eram încă doar copist. Aveam toată vremea să scap de vizuina în care căzusem…

•

Toamna era încă frumoasă. Bruma da coperişurilor aer de curăţenie şi eleganţă; parcă toate ar fi fost de sticlă mată. Grădinile locuinţelor îşi arătau prin grilajurile de fier ultimile splendori; peste arbuştii mai plăpînzi se şi lăsase sacul călduros şi ocrotitor al grădinarilor. Contururile lucrurilor erau linii puternice; din pictorul acela în culori vii, tălmeşuite şi jucăuşe în arşiţa verei, Dumnezeu dădea acum mai multă luare-aminte desemnului clar. Nu părăsise încă de tot culoarea, dar zi cu zi negrul cu albul triumfau asupra galbenului pămîntiu, unica pastă ce se mai îndărătnicea să mai persiste.

Reliefurile se accentuau.

Cu toată apropierea odăiţei mele băieţeşti de birou, pe scurta porţiune de drum străbătută de patru ori pe zi întîlneam într-una revărsarea lumei „celeilalte”, a lumei din care trebuia neapărat să fac şi eu în curînd parte.

De unde ieşeau atîtea femei frumoase, necontenit altele? Strada asta nu era locuită oare de aceiaşi oameni? Se schimbau aşa de repede, se premeneau necontenit, deveneau alţii dintr-o zi pe alta? Îţi venea să crezi în fantastic…

Era o lume care curgea veşnic, necontenit, nestatornic. Statornic nu era decît personalul cu tipar strămoşesc pe faţă al percepţiei circ. XXIX… Asta la birou — iar acasă, proprietăreasa, o femeie enorm de grasă, cu patru caturi de guşi, cu pieptănătura şerpuită de nenumărate vine cărunte şi totuşi cu un trandafir învoit înfipt necontenit în cocul încolăcit după o modă de mult uitată.

Un pustiu groaznic în mijlocul acestei eterne prefaceri. Tot drumul meu, fie că ducea la birou, fie că-l prelungeam în zile de sărbătoare pe străzi mai depărtate — uneori chiar mă hazardam pînă sub bolţile de tei ale Şoselei — nu era decît aceeaşi albie de nisip, peste care curgea vesel şi săltăreţ rîul vieţei „celeilalte”!

În viaţa aceea trebuia să pătrund neapărat. Aceasta era unica „hotărîre” pe care o luam în fiecare dimineaţă, înainte de a mă da jos din pat. Obişnuisem să mă trezesc înainte de a se crăpa de ziuă, pentru ca să mi-o întăresc şi mai mult sau — cînd mă trezeam uneori ceva mai tîrziu — pentru a controla dacă nu e cumva slăbită, dacă are nevoie de noi întăriri.

Şi hotărîrea asta creştea.

O vedeam cum creşte din zi în zi, cum se ramifică şi se împleteşte, cum umple sufletul şi gîndul ca un copăcel un clopot de sticlă. O îngrijeam ca pe un oleandru, îi stropeam pămîntul din vadră, îi rupeam frunzele uscate şi ramurile galbene. Şi aşteptam să-i dea florile, floare cu floare, un buchet de fapte care să-mi încunune începutul adevăratei vieţi, să gonească urîtul.

Planta asta, care se ramifica întruna şi lua proporţii de copac mare, era secretul şi mîngîierea vieţei mele. La umbra ei trăiam o viaţă cu totul alta… O! ce departe mă simţeam de percepţia circumscripţiei a XXIX-a, de odăiţa mea, de proprietăreasa obeză şi chiar de perina pe care mi se odihnea capul, cînd contemplam, de pe ea, acea minunată, aromitoare, magică plantă a spiritului meu. Cîte flori, cît de frumoase şi de mirositoare! Pe crăngile ei începură de la un timp să crească alte plante şi mai fantastice şi mai ameţitoare; şi apoi, din acestea, altele. Se altoiau una pe alta, crescînd, umplînd seninul, înălţîndu-mă în parfum nemaisimţit şi-n cîntec de păsări spre culmi nebănuite…

Pierzîndu-mă în visul matinal al acestui năprasnic copac de hotărîri şi visuri înflorate, întîrziai în mai multe rînduri şi trebui să suport rînjetele celor cinci specii din biroul meu, precum şi glumele idioate ale domnului perceptor, pe care, fără îndoială, fu de neapărată nevoie să le subliniez cu propriul meu surîs de admiraţie.

Cum mi se puse în vedere însă, că dacă recidivele se înmulţesc, e cu putinţă ca salariul meu modest să fie influenţat în mod invers proporţional, trebui ca în unele dimineţi să mă arunc din fugă chiar de la jumătatea minunatului copac şi să mă îmbrac cu graba soldatului pe care-l trezeşte trîmbiţa de atac, pentru a avea vreme să apuc condica.

Şi iată, nu peste mult, involuntar, mă trezii cocoţat pe ramurile gigantului arbor al imaginaţiei mele, chiar în plină activitate de birou, pe cînd treceam în registre sau pregăteam corespondenţa, caligrafiind-o, după conceptele şefului. Lucrul ce mi se impunea în acest anost birou devenise aproape mecanic, aşa că nu pregetam să dau drumul imaginaţiei mele, aşa cum ai deschide unei păsări uşa coliviei. Şi îndată mă vedeam zburînd din creacă în creacă, din floare în floare, ciripind de beţia dimineţei, a văzduhului deschis…

Pînă fusei chemat de domnul şef. Lucru nespus de ciudat: domnul şef dădea din mîini şi se înverşuna la mine ca un om fără măsură de necăjit. Şi cu toate astea, ochii domnului şef străluceau de bucurie şi de triumf.

— Cum ţi-ai permis să pui pe hîrtia asta, în loc de numele ministrului… să pui „indescifrabil”? Cin’ te-a învăţat? Cin’?

Erau nişte adrese ce se trimeteau, însoţite de copii după acte şi decizii ministeriale, unor contribuabili, încurcat răspuns al oficialităţei la nişte oferte tot aşa de încurcate, cu imobili, licitaţii, mai ştiu eu ce? pentru a se curma, pe cît am înţeles, un proces cu taxarea greşită a unei succesiuni. Sau cam aşa ceva, în sfîrşit, o grozăvie întreagă.

— Indescifrabil, ai?… Domnul ministru indescifrabil… Dumneata ştii ce însemnează asta? Imediata punere a dumitale în disponibilitate, ca să nu zic altfel… Şi culme, mai faci şi pe alţii să greşească…

Şi culme, vorba dumnealui, îmi trînti în nas o hîrtie la fel cu a mea, lucrată de micul maimuţoi.

Îmi fu ruşine să-i lămuresc că tocmai maimuţoiul mă încurcase. Căci în ajun arătasem nepoatei domnului perceptor una din hîrtii şi-o întrebasem ce nume arată semnătura încîlcită de-acoio pe care trebuia s-o reproduc în copie, însoţită de tradiţionalul semn: (ss). Era destul de natural, cred, să recurg la cunoştinţele tovarăşei mele de birou, mai veche ca mine în slujbă cu doi ani.

— Ce-are a face, se grăbise să-mi răspundă maimuţoiul… Scrie şi dumneata „indescifrabil”. Aşa se scrie, de obicei, cînd nu se înţelege prea bine iscălitura.

— Bine, domnişoară, ştiu eu asta… dar aici e vorba de-un ministru.

— N-are nici o importanţă… uite la mine…

Şi răsfoind teancul de copii, scosese tocmai pe aceea pe care mi-o arăta acum indignat la culme domnul perceptor.

— Poftim, de doi ani de cînd fac aşa…

Şi liniştită, pusese dovada indiscutabilă la loc, printre hîrtii.

…Cu toate astea, un ultim pic de mîndrie mă împiedica să mărturisesc că a trebuit să mă adresez unui biet căpşor de maimuţă spre a mă dumiri într-o chestie aşa de simplă. Şi pe urmă, cum aş fi putut răspunde acestui furibund, care urla acum la mine, cu ochii scoşi:

— Dumneata… care va să zică, îmi… Îmi… strici… care va să zică, funcţionarii… După care, potolind brusc vocea, tentat de-o supremă curiozitate, pentru a dezgoli complect, parcă, halul de degradare în care mă găseam: Dumneata, domnule, strigă, se vede că nici nu ştii cine-i ministru astăzi, mă rog…

Îndrăznii să ripostez cu o îngăimare ininteligibilă, însoţită de-un chip special de-a clătina capul, gest care-n consensul general al vorbitorilor prin semne se traduce prin cuvintele: „Ce dracu, şi dumneata acum… prea mă crezi…”

Dar fie că domnul perceptor era needificat asupra acestui soi de limbaj, fie că (înspăimîntat de ce-ar mai fi putut urma) modul cum mă servii de el fu ori prea imperceptibil, ori prea vrednic de milă, domnia-sa nu se lăsă pînă nu mă îngenunche definitiv:

— Ia uite, domnule… nemaipomenit… Cine e, domnule, ministru de finanţe acum?… Cum cheamă, domnule, pe actualul dumitale ministru?… Dar e nemai-po-me-nit…

Cine ştie… poate că aş fi putut să număr cîţiva miniştri. Dar cine anume să fi fost la Finanţe… De!... mai înainte ştiam că fusese un ardelean, ba doi… iar acum, sub noul guvern… hm… mai încoa ştiu bine că a avut loc o remaniere…

Deşi memoria mea lucra acum cu o înverşunare neobişnuită, tăcerea care se prelungea şi expresia de durere a fetei fură pentru domnul perceptor argumentul hotărîtor.

— Du-u-te, domnule! Îmi spuse atunci, clătinînd la rîndu-i din cap, desigur a pagubă, şi privindu-mă atît de compătimitor, că, fără să vreau, îmi fu şi mie milă de mine.

Căci în momentul acela pînă şi eu trebui să-i dau dreptate domnului şef. „Păi bine, domnule, să nu ştii dumneata cum cheamă pe propriul tău ministru…? Nici măcar atîta interes… Du-u-te, domne… du-u-te, domne…”

Îmi făcea o nespusă plăcere şi, curios, simţeam ca un fel de uşurare, să-mi spun astfel singur, cu acelaşi ton şi cu aceeaşi mină pe care le avusese domnul şef cînd mă concediase:

"Du-u-te, domne…"

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi tată-meu, care îmi scrisese că dacă mă vor îndepărta din slujbă din vreo greşeală a mea, îmi taie şi pensioara şi nici acasă nu mă mai primeşte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Nu, nu, trebuie să iau măsuri drastice cu mine. Trebuie să mă scutur odată… Trebuie să fac orice, ceva… dar să fac…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Fără milă, creangă cu creangă, ramură cu ramură, am tăiat cu securea sarcasmului împiestriţatul arbor al dorurilor şi gîndurilor mele. Văzusem acum: nu hotărîri îmi trebuiau… ci fapte, orice fel de fapte. Fapte!

•

Într-una din seri, întreaga grămadă de carne, oase şi grăsime a proprietăresei se revărsă în patul meu, aşa cum trebuie să se reverse pe fundul furgonului, la abator, hrana pe-o zi a unui întreg regiment.

Gazda mea — de mult băgasem de seamă — mă primea cu zîmbet şi cochetării de mastodont. În găteala ei apăruseră mai multe panglicuţe ca de obicei, iar în cocul încolăcit ca acum treizeci de ani, se răsfăţa, în locul trandafirului cu care o găsisem, un întreg buchet.

Ea se prefăcea că rămîne cu de lucru prin odaie la mine şi nu arare, aşezîndu-mi obiectele de pe măsuţă, deşi, slavă Domnului! erau destul de aşezate, se întîmplă să mă atingă cu mîna sau să-şi şteargă întregul şold de coapsa mea.

Roşeala îmi aprindea îndată atunci, viu, obrajii şi sfiiciunea îmi punea nod în gît, dar astea păreau că îndîrjesc şi mai mult pe coana proprietăreasă.

Şi astfel, într-o bună zi, mi-am dat seama că mă găsesc în faţa „faptei”.

Lucrul acesta m-a emoţionat profund. Însă nu era timp de pierdut! Cu toate astea, înainte de a schiţa primul gest… am meditat, desigur.

Dar ce deosebire între meditaţia de acum, rece, calmă, sumară, precisă şi vaporosul copac de planuri şi de aranjamente suprapuse, ca podoabele bradului de sărbători. Cu ce nervi de oţel aruncam, vreasc nefolositor, orice complicaţie de scrupul, orice piedecă de conştiinţă! Nu mă mai recunoşteam. Eram veritabilul cinic din romanele lui Balzac… Ce Balzac?! Eram autenticul fiu al trotoarului bucureştean!

Socoteala era simplă şi înfiorător de precisă:

Înainte de toate, porţiunea din salariul meu, rezervată chiriei, era asigurată. Fără îndoială, namila de carne avea cel puţin atîta bun-simţ, ca să înţeleagă de la sine lucrul.

Acesta era deci punctul de plecare. Din el pornea zig-zagul scurt al unui viitor doar de trei linii. (Totul era atît de simplu, că se putea transpune grafic. Lungimea fiecărei linii însemna timpul necesar — după calculele mele — două, cel mult trei luni, pentru a pregăti modul de viaţă ce urma a fi parcurs de linia următoare.)

Ergo: °) neplata chiriei; °°) menajul în doi fără vreo contribuţie din parte-mi; °°°) cînd tinereţea mea avea să devină complect indispensabilă nevricalelor cvadragenarei: părăsirea percepţiei (mai încape îndoială?) şi luarea din scurt a studiilor. Iar la urmă: punctul de ajungere, apoteoza: licenţa în drept şi piciorul în dosul amatoarei de carne crudă. (Îmi plăcea mult, la facerea acestor calcule, să-mi reamintesc calităţile juvenile ce ofeream în schimb; credeam atunci că mă văd şi mai cinic decît mă închipuiam, deşi, poate, nu era decît nevoia conştiinţei ofensate de a valorifica preţul plănuitelor josniciri.)

Gîndul mergea şi mai departe chiar; el compunea şi o scrisoare despotului autor al zilelor mele, cu arătarea demnă şi cuviincioasă, însă fermă, că mă pot dispensa pentru totdeauna de oblăduirea-i calică. Aceasta în urma ultimei lui scrisori, prin care eram ameninţat din nou cu tăierea micei pensioare de-acasă, în cazul cînd — „e lucru notoriu în tîrg” (tîrgul meu de origină) — voi continua să ocolesc universitatea. (Dumnezeule, omul ăsta imposibil nu poate şti, şi cu siguranţă nu se va putea convinge niciodată, cum se încruntă domnul şef doar că-i pomeneşti de universitate şi cum îţi scoate ochii a doua zi, după ce de-abia ţi-a dat voie un ceas în ajun.) Dealtfel, în privinţa tatălui meu, mai rău desigur decît unul vitreg, cînd era vorba să recunoască dreptul la libertate al vîrstei mele, gîndu-mi pregătea şi alte răzbunări, la fel de demne şi de cuviincioase. Însă pentru că gîndul, de-abia înmugurit, începea să crească deodată, zănatec, altoind din nou crengi sterpe pe cele trei braţe ale cumplitului zigzag, securea intră din nou în funcţie.

Dealtminteri, orice prisos de imaginaţie căzu jertfă descătuşerei de urît ce avu loc în patul meu, după căderea proprietăresei — mai degrabă după căderea mea — într-o seară din luna nouă şi cu crai nou apucînd pe cer. Într-un noroc!

Căderea în purtgatoriu: cum voi şti să suport scrîşnirea dinţilor şi tăiuşul flăcărilor, aşa voi putea să birui.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi mă purtai de minune.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ce pot să mai spun? Cît mai fură trei zile pînă la venirea cîştiului următor, coana Măndica, precum îi zicea, îşi reluă odaia ei de dormit. O revăzui de-abia în ziua plăţei: coana Măndica nu semăna nici pe departe cu cea de pînă acum. Parcă intre noi nu fusese de cînd lumea nimic altceva decît un simplu contract verbal de locaţie.

— Cînd iei leafa, maică? Fă cum oi şti şi mîine s-o aduci. Că (aici oftă o dată) dacă n-ar fi chiria asta, nu ştiu, zău, cum aş mai scoate-o la capăt (aici oftă de două ori).

A doua zi, bătu discret la uşă.

— Intră!

Ea începu să deretice p-ici, pe-colea, ca-n primele zile ale construcţiei zigzagului meu de fier. Atunci, cu inima strinsă cît un pumn de copil, dădui lovitura supremă:

— Vrei chiria?

— Da, maică, da… că dacă n-ar fi…

— Uite chiria! strigai apucînd-o deznădăjduit în braţe şi, cu sufletul pe buze, potopind-o de sărutări pe guşa cu patru caturi…

— Uite chiria…

Mă respinse dintr-un brînci. Şi ce-mi auziră urechile mele!…

Trebuie să fi fost galben ca un mort cînd îi dădui banii. Şi trebuie să fi tremurat ca o vargă, cînd îi şuierai în ureche împingînd-o afară:

— Aici nu mai calci decît în lipsa mea, cînd faci curăţenie…

Ea a ieşit pe uşă, dar a revenit la fereastra, pe care tocmai apucasem s-o deschid pentru a goni mirosul fad al apei cu miresme ieftine, cu care-mi stropea odaia de-o lună încoace.

— …şi să ştii (ţinu să-mi strige cu orice preţ, în auzul vecinilor)… oricînd poţi pleca… mie nu-mi trebuie chiriaşi d-ăştia… eu altfel de lume am apucat pînă acum… eu sunt femeie cinstită… eu nu sînt d-alea, ai înţăles?… plata pe două săptămîni înainte şi paşuşul… scurt… Aha… cu mine nu merge…

Două luni după aceea, ne-am perindat amîndoi prin cameră, ea ziua, eu noaptea. În cele din urmă a trebuit să-i bat la uşă, cu o cutioară de bomboane în mînă. I-am dăruit-o galant şi-a trebuit o desfăşurare metodică de curtoazie şi îndrăzneli, ca s-o înving din nou. Ce să spun? Era pentru mine o nouă obişnuinţă, de care nu mai puteam să mă lipsesc… Ajunsesem, chipurile, să pierd iarăşi noapte cu noapte, ca să văd cum creşte aievea copacul nemărginit al miragiilor în pustiu.

Iar seara, cînd fu să-şi uşureze şiretul fustei, dînd spaţiu liber maldărului de grăsime, mi-a pus din nou, ca un sclipiş de stilet între ochi, neînduplecatul imperativ:

— Însă chiria trebuie plătită la fiecare cincisprezece ale lunei. Să ştii că nu mai admit întîrzieri.

Înainte de a mă îngropa definitiv în mormîntul de cărnuri, îi văzui ochii cum se rostogoliră şireţi şi batjocoritori spre lumînarea ce trebuia stinsă. Cum semănară în clipa aceea cu ai maimuţoiului de la percepţie!…

Ochii urîtului…

•

Potopul începuse de cinci zile. Ploaia răpănea în ferestre cu atîta tărie şi atît de abundentă că o vedeai găleţi, găleţi izbind geamurile, pentru a se scurge, în şuvoaie murdare, pe prichici, în jos. Pretutindeni răsuna zgomotul de cascadă, pretutindeni domnea întunericul. Corabia lui Noe aluneca tristă, cu odăile luminate în timpul zilei, pe oceanul mîniei dumnezeieşti.

Din chiar dimineaţa de-a doua, umezeala străpunsese pereţii şi acum creştea văzînd cu ochii spre tavan. Aproape de podea, culoarea verde a mucigaiului începea să arăte rînjetul pustiului. Nava biblică semăna cu percepţia bătrînului meu orăşel. Animalele rumegau îngîndurate măruntele lor socoteli; capete aplecate pe registre păreau aplecate peste iesle. Tăceau. Şi eu tăceam cu inima cît un ou de furnică, pe adresele mele monotone, ca şi vaierul de-afară.

O frică de moarte îmi cucerea pe încetul mădularele, ca gangrena umezelii păreţii. Nici nu îndrăzneam să ridic ochii spre micul maimuţoi din faţă. Căci mai de dimineaţă, cînd îi ridicasem fără să gîndesc, un şir de dinţi mici şi ascuţiţi mi se deschisese răi în luminile privirei şi doi ochi se lăbărţaseră teribil, clătinîndu-se înlăuntrul ochelarilor uriaşi.

Aşteptam îngrozit.

Percepţia circumscripţiei a XXIX-a nu mai exista. Prea era urîtă şi groaznică pentru a nu fi decît o imagine şi-un vis. Un vis urît, în pătucul bătrînesc de-acasă, înainte de a pleca spre oraşul acela mare şi îngrozitor. O, dacă mă voi deştepta, nu voi mai pleca, nu voi mai pleca…

Aşteptam îngrozit…

Îndată, toată menajeria asta trebuia să necheze, să mugească, să behăie, să chelălăie. Maimuţoiul din faţă-mi să urle şi trupul de plesiozaur al domnului şef să plesnească din cele două cozi, prefăcute în picioare.

Doamne, Dumnezeule, unde m-ai adus? Ah, iată! A început purcelul… Mi se adresează mie, desigur. Mă prefac că n-aud. M-am adîncit cu totul în registre. Purcelul plecă supărat. Guiţăitul s-a transformat în grohăit:

— Da ce, nu mai auzi?

Şi atunci hohotul se ridică. E un iad întreg. Auzi cum plînge cornutul cel mare, cum se repede berbecul, cum măcăne raţa!…

Doamne, de ce nu i-am răspuns purcelului? Trebuie să faci pe voie tuturor în lumea asta de vrăjitorii… Uite că se întoarce purcelul…

— Mie v-aţi adresat, madam Georgescu?… Zău că nu v-am auzit… De-aţi şti cît de departe mă gîndeam…

Priveam drept în rîtişorul alb de purcel de lapte, fricos, să nu se amestece în vorbă maimuţoiul de alături.

— Da… v-am văzut eu că aveţi o natură de poet… glumi şăgalnic madam Georgescu, satisfăcută…

Iar menajeria, crezînd c-a făcut o glumă, se porni Iarăşi să zguduie corabia. Se auziră paşii domnului perceptor. Madam Georgescu fugi în biroul ei de alături, cu uşile căscate. Nemişcare generală… Doar tălpile lătăreţe plesneau podelele roase, ca cozile de reptilă… Afară bubuia urgia Domnului…

Ridicai doar un singur ochi de pe adrese. Pe domnul perceptor nu-l vedeam decît de la mijloc în jos. Picioarele lui groase, cît stîlpul de coloană, în pantaloni largi cu turul jos, păreau acum trupuri de cetaceu, sfîrşite în vîrfuri de ghete fără talpă şi ascuţite ca aripioare din coada morunului. La mesele celelalte, capul de cocostîrc al doamnei Popescu părea că ciugule din maşina de scris; capul de cal al ajutorului domnului perceptor chiar sforăia zdravăn, ca un armăsar în apropierea lupului (un tic care nu mai lăsa nici o îndoială asupra originei domnului subşef). Mopsul lucra cu gura deschisă, Iăsînd să se vadă totdeauna şirul de dinţi dedesupt, iar iepurele mustăcea într-una. Prin uşile date de părete, simţeam pe ceilalţi, fiecare la masa lui, cu mutra lui, care mai izbitoare decît alta în asemănarea cu specimenul strămoşesc. Închipuiţi-vă corabia lui Noe, cu exemplarele faimei terestre, pe care plesiozaurul, hărăzit să rămînă dincolo de bariera veacurilor, o atacă, aruncă pe alesul lui Dumnezeu în valuri şl întoarce vremurile spre bezna începutului. Toate animalele tremură, chiar şi eu, unic exemplar al speciei mele, păstrat de uzurpător ca obiect de ironie.

Uriaşa formă şi-a oprit de mult carapacea lîngă masa mea. Pare că mă examinează cu atenţie. Literele şi ţifrele, deşi scrise de mine, îmi joacă pe dinainte. Abia se smulg din vîrful tocului şi încep să se învîrtească, parcă inelele fumului de ţigare, unele încet, altele repede, şi din ce în ce mai repede, în circumvolute de adevărat vifor. Rămăşiţa izbînditoare a erei secundare mă fixează întruna. Îmi închipui ochii aceia crăpaţi de straturile de grăsime, ca două botişoare de cîrtiţe ieşite la pîndă, seara, din dealul complicatelor galerii ale muşuroiului.

Vorbeşte. A spus ceva… Un cuvînt… Mai multe… Spune încă… Nu pricep nimic… N-am auzit… dar a vorbit cu grai de duh sfînt…

Reptila cu duh sfînt!…

Dumnezeule, vorbeşte iarăşi sau poate repetă:

— Ce pereche potrivită!…

Potrivită? Pereche? Adică eu… şi… şi… cu maimuţoiul, nepoată-sa…

Tăcere ameninţătoare. Apoi îndată întreg biroul bubuie de rîs. O, nu e rîsul care ar trebui, rîsul a bătaie de joc, rîsul aprig şi sănătos, ca fierul înroşit, care să ucidă vătămătura din rădăcini. E rîsul acela josnic al birourilor, rîsul tîrîtor şi umilit, ipocrit şi forţat. Ascult cum îl întind cu toţii ca pe-un elastic, cum îl apucă unul de la altul, încurajîndu-se pe rînd. Menageria e în răget. Presimt pe cei din despărţiturile vecine înfundînd uşile; rîsul creşte şi prinde putere tot mai mare, e asmuţitor; simt toţi ochii îndreptaţi spre mine, simt pe vecina din faţă făcînd cochetării de june cimpanzeu, simt ochii de pasăre dîndu-se peste cap pe sub lupele uriaşe.

Ah, domnul şef dă semne de nerăbdare. Una din cozile de morun a plesnit din nou pe podeaua nevopsită, bulburoşată de noduri. Tăcerea s-a lăsat încordată. E parcă în clipa pronunţărei unei sentinţe sumare, de moarte, solului care nu ştie răspunde graţiei suverane. Nu pot să mai îndur săgeţile fluide, care mă sfîrtică.

Ridic ochii înspăimîntat… şi văd atîtea capete de animale gata să mă sfîşie, să mă împungă; plesiozaurul e atît de uriaş că ar putea să mă înghită dintr-o dată.

Zîmbesc… un zîmbet umilit, fără culoare. Trebuie să am exact expresia supusă şi slugarnică a cîinelui bătut.

Zîmbetul meu s-a desfăşurat ca un curcubeu deasupra talazurilor de ură ce curg din atîţia ochi. Un tumult de veselie îmi primeşte răspunsul.

Gura domnului perceptor se întinde de satisfacţie pînă sub urechi, ca o semilună răsturnată. Faţa maimuţoiului, pe care nu îndrăznesc să-l privesc decît cu coada ochiului, e în extaz, un extaz care, prin ochelari, din afară înăuntru, pare monstruos.

În sfîrşit: rumoarea s-a potolit.

Domnul şef se îndreaptă spre biroul său cu siguranţa de călcătură a vrăjmaşului care şi-a lăsat în urmă victima nemişcată pentru totdeauna.

Nu mă uit la maimuţoi; mă simt capabil de gesturi nesocotite. Gem numai în adîncul sufletului.
Afară furtuna îmi ţine hangul. Pe geamuri, găleţile potopului se reped îndîrjite, pentru a se scurge necurmat pe sticlă, în pîraie murdare, pline de mîl. Corabia trosneşte din încheieturi şi pluteşte într-una pe marea urîtului. Nicăieri nici cea mai neînsemnată amurgire de înseninare pe cerul sur ca părul de lup.

II

De mult s-a împlinit anul de cînd am venit în Bucureşti. Ameninţarea tatălui meu s-a realizat: pensioara mi-a fost tăiată: „sunt informat, domnule, că nu te-ai prezentat nici la examenul din iunie, nici la cel din toamnă. Că nu te-ai prezentat în iunie, treacă-meargă, mi-am zis. E, l-o fi amînat şi el pentru la toamnă! Şi toamna, ia zilnic gazeta, ceteşte-o de sus pînă jos. Pînă văd publicaţia cu reuşiţii. Ia să văd, zic, procopseala lui fi-meu. Şi cetesc tot nume de băieţi de treabă. Numele nemernicilor lipseau. Iar mai pe urmă aflu că nici n-ai dat pe-acolo. Crezi dumneata că eu n-am oamenii mei cari să mă ţină în curent cu viaţa dumitale? Ei bine, pentru haimanale n-am parale!”

Am crezut că-i vorba tot de-o simplă ameninţare. Dar de două luni văd că tata nu glumeşte…

Sunt grozav de strîmtorat: coana gazdă mîrîie. Iată însă un lucru neaşteptat: în această răstrişte sufletească şi materială, zîmbetul cu care mă priveşte domnul şef se coboară asupră-mi ca porumbelul mîntuirei. Domnul şef m-anunţă c-a făcut raport de mărirea lefei, pe care însă nu l-a trimes încă.
Chiar ţine să-mi repete, două-trei zile mai apoi şi chiar peste o săptămînă de la facerea raportului, că nu l-a trimes încă. Hm, ce aşteaptă domnul şef?

•

Domnişoara Vasilescu constată că am slăbit mult în ultimul timp. Într-adevăr, simt o oboseală care-mi sleieşte tot corpul. Menajul cu proprietăreasa, pe care, iată, sunt atîtea luni de cînd l-am inaugurat, nu merge deloc. Mă costă scump şi nu mănînc totdeauna după foamea mea. Am impresia că madam Frosa², care faţă de vecini se comportă acum ca o soţie în regulă, pune bani deoparte. Cum vine luna, îmi acaparează toată leafa; abia îmi mai întoarce şi mie după aprige discuţii cîte un leu, doi pentru covrigul matinal, de la simigiul ce-şi plimbă în fiecare dimineaţă bufetul ambulant prin biroul nostru.

Cu toată frenezia ei nocturnă, cu toată gelozia cicălitoare cu care mă ameţeşte şi cu toată revărsarea sînilor, care, cînd e încorsetată, pare o enormă cocoaşă crescută în piept, a început să-mi displacă. Firele albe din păr i s-au înmulţit, căci devin pe zi ce trece vizibile; picioarele îi sunt din cale afară de groase şi dacă ele mai trezesc un interes tot mai slab în intimitate cînd sunt încălţate şi lăsate vederilor de rochia pe care şi-a scurtat-o după cerinţele modei celei noi, par înfiorătoare. Moliciunea de puf a cărnei abundente, care la început părea un deliciu, mi se pare acum fadă şi chiar mă scîrbeşte.

Semn bun. Încep să reacţionez. (Şi asta mă bucură din cale afară.) Într-o noapte chiar i-am întors şi spatele, tocmai cînd se pregătea să-mi servească mîngîierile ei anoste.

Zadarnic a protestat, zadarnic s-a zbătut să mă atragă. Am izbit-o cu piciorul în pîntecul flasc atît de puternic, că a plecat, jurîndu-se pe ochii (pentru ea, cel mai teribil blestem) care-i lăcrămau, că nu va mai intra niciodată în patul meu. Am pufnit de rîs. Nici nu-mi mai trebuie. Pur şi simplu îmi face greaţă. Reacţionez, reacţionez…

Căci zilele trecute am surprins, în sfîrşit, unicii sîni virginali din percepţia fiscală a circ. XXIX. Mi-au rămas încă în ochi, mici şi tari ca două jumătăţi de portocală… I-am surprins cînd maimuţoiul s-a aplecat mai mult decît trebuia.

O, sînii aceia… am mai văzut eu destui sîni, dar aşa de tari, că pînă şi raza ochiului să se frîngă într-înşii, de cînd sunt nu mi-a fost dat să văd! Cu adevărat că în ziua de azi trebuie să întorci ochii spre fetele pocite, dacă ţi-i aminte să mai întâlneşti curăţenia feciorelnică de odinioară.

Dealtminteri, de cîteva zile mă uit şi nu-mi vine să cred. S-a mai îngrăşat oare, sau ochiul meu vede mai drept?

Domnişoara Vasilescu nu mai e aceeaşi dar aproape deloc nu mai e aceeaşi! Pielea nu-i mai e nici vînătă, nici neagră, ea are acea arzătoare culoare închisă a sudului şi ochii nu-i mai par aşa de mici fără ochelari şi nici aşa de neobişnuit de mari prin ochelari. Iar ochelari cu cîrlige poartă numai la biurou; pe stradă-şi pune ochelari frumoşi, fără ramă şi cu căluşul de aur. Am cercetat-o apoi pe furiş în mai multe rînduri, fără păreri dinainte plăsmuite: piciorul i-e mic, glezna subţire, iar pulpa destul de plină. Să vorbim drept: nu sunt astea atributele unui frumos picior? Nasul nu-i aşa de turtit, e un fel de nas în vînt, ca al rusoaicelor, în orice caz mai firesc decît enorma pătlăgea vînătă — formă şi culoare de pe figura coanei Frosa.

•

Iar într-un rînd băgai de seamă că, în lipsa domnului şef, funcţionarii ceilalţi îndrăzneau să-l ia în vîrful şfichiului chiar faţă de mine. Desigur, nu întindeau gluma prea mult căci nesiguranţa şi neîncrederea încă domneau între noi.

Crezui mai întîi într-o cursă. Dar ei prinseră şi mal mult curaj, văzînd că nici nu iau apărarea şefului, nici nu mă grăbesc să-i dau raportul.

Însă nimic nu scăpă dintre dinţii mei. Aceasta fu bucuria mea cea mai mare: puteam deci să-mi ascund plăcerea zeflemelei pentru ca pe urmă s-o rod numai eu singur pe de-a-ntregul, ca pe un os tare, un cîine încercat. Mă socoteam deci stăpîn pe cea mai mare înţălepciune. Şi priveam cu milă pe nenorociţii ce mi se dau pe mînă unul după altul, de dragul unei glume sau răutăţi naive, încurcîndu-se fiecare — cînd, speriat de propria-şi vorbă, vrea s-o dreagă — tot mai mult în lanţul pe care în orice moment l-aş fi putut strînge.

Bietele fiare! Ei nu erau de fapt decît nişte simpli oameni. Vai, nişte bieţi sărmani oameni!
De unde putusem oare scoate asemănările acelea bizare cu reminiscenţele de la cursul de istorie naturală? Doamne, şi acum îmi vine să rîd cînd îmi amintesc!…

Nu mai văd nici plesiozauri, nici balauri, nici balene, nici moluşte ori alte jivine marine sau terestre; nu mai văd în căpăţîna calului uitat dinaintea comerciantului din colţ, trăgînd singur hodoroaşca pentru a face loc tramvaiului, pe domnul Mache de la „casă” şi nici în profilul doamnei Popescu, cocostîrcul care ciugule în maşina de scris. Nenea Mache e nenea Mache, bătrîior, morocănos şi gata să se ia la colţi cu depunătorii (înainte, cînd îl vedeam că-i ţine atîta amar de vreme la ghişeu, mi se părea că-şi răzbună pe stăpînul hodoroaştei), însă bun de gluma nevoie mare la cîteva pahare, iar madam Popescu e madam Popescu, femeie necăjită, turnînd la fiecare zece luni cîte-un nou copil pe care-l lăptează singură.

Iar domnul şef, la urma urmei, are şi el o nepoată! Ce e „urît” în stăruinţa lui de-a o căpătui cît mai bine… Uneori mi-e milă de el şi-mi pare rău că-mi bat joc de dînsul în ascunsul gîndului. El nu-i părintele fetei, ci numai un unchi, după tată, fără copii… Şi cîtă deosebire între el, unul, şi noi; tată-meu, care mă pedepseşte cu tăcere de aproape doi ani, eu care mă încăpăţînez încă să nu-i cer iertare.

Iată, gîndul ăsta mă face să mă las încurcat în micile laţuri ce domnişoara Vasilescu mi le întinde cu instinctul ei femenin, subtilă plasă de păianjen, pe care, la cea dintîi mişcare, aş preface-o în neant.

Nu mai ocolesc ca pînă acum, cu abile pretexte, invitaţia domnului perceptor de a lua masa din cînd în cînd la dînsul. (Namila de-acasă se bucură de economie; cînd i-am făcut cunoscut că e şi o domnişoară la mijloc, a întors plictisită vorba.) Domnişoara Vasilescu — domnul perceptor e văduv — dovedeşte o rară gospodină. Grija de a mă îndopa cu mîncări peste mîncări, lista încărcată şi compusă după cum crede că mi-a ghicit preferinţele, la început îmi place, pe urmă mă revoltă. Dar mă biruie aroma bucatelor şi buchetul vinului, pe care în circumscripţie, în afară de cei cu stare, numai perceptorul şi poate şi comisarul îl au aşa de bun.

Şi trebuie să simt atunci, alături de mine, dragostea fără pihană şi fără măsură; ştiu că la un semn al meu ea s-ar preface într-o bucurie nemărginită, o adevărată beţie de fericire, un avînt de recunoştinţă care s-ar dilata pînă-n hotarele morţii, aşa cum acele stranii şi rătăcitoare steluţe aproape invizibile, electrizate de vecinătatea soarelui, îşi aruncă, într-o izbucnire de fericire, mii şi mii de kilometri în urmă fantastica eflorescenţă de pară. Şi mai ştiu că dincolo de zidurile acestea tălăzuieşte oceanul groaznic al vieţei fără odihnă, al nepătrunsului zilei de mîine, al rîsului spasmodic şi desfrînat, al ochiului, enormului ochi hain, pîndind dintre straturi de fard, al răutăţei fără margini, ascunsă de trăsăturile frumuseţei nemărginite.

Doamne, unde-i atunci urîtul? E lîngă mine, la masă, sau acolo, în tumultul ce se aude greu ca huruitul de camioane sau strident ca ţipătul beşicilor de automobil?

Domnul perceptor ne-a lăsat singuri… Îmi simt mîna atinsă de o piele moale şi umedă… o cunosc şi mă cutremur… şi nu îndrăznesc să mi-o trag înapoi, căci afară e urletul prigoanei fără sfîrşit. Aşa trebuie să mugească, să bubuie, să ţipe vînturile fără hodină ale iadului…

•

Într-adevăr, acum mi-e cu neputinţă să ghicesc unde s-a ascuns jivina, de unde mă pîndeşte cu ochii ei de divaol împeliţat.

Strada noastră a trecut prin fiorii unei întîmplări puţin obişnuite. O doamnă a fugit de la bărbatul ei, din palatul de pe Calea Victoriei (eu nu-mi amintesc să-l fi văzut, colegii de birou însă m-asigură că e ceva cu totul măreţ: „Să vezi dumneata — îmi întăresc ei convingerea — afară ca afară, dar înăuntru ce trebuie să fie!), şi s-a refugiat la părinţii ei, la noi în mahala. Casa bătrînilor — ceva mai la vale de percepţie — e, cum îi şade şi bine, o casă bătrînească. Are porţi mari de fier cu ostreţe dese, are coperiş de ardezie veche, pe care a crescut muşchi verde, însă pare o locuinţă de oameni straşnic de cuprinşi, judecind după mărimea ei, după trăsurile de modă veche, cu cai de culoarea murei, ale stăpînului (despre care se spune că nu vrea să pună piciorul în automobil) şi după şiragul lung de trăsuri şi maşini elegante, cîte trag la scara cu lei de piatră mucegăită şi cu felinare răsfrînte în trei braţe, cînd sunt zile de primire.

Cum spun, fata oamenilor ăstora, pe cari eu nu i-am văzut fiindcă de-abia dacă ies, a fugit de la bărbat şi s-a refugiat la dînşii. Poveste veche! Poate din simple fasoane muiereşti, poate din vreo neînţelegere, poate din gelozie, cine ştie! Soţul ei a rămas cu palatul lui măreţ, care pe dinafară o fi cum o fi, însă înăuntu ce trebuie să fie. În sfîrşit, o daravelă boierească!

Noi, ceilalţi, umili funcţionari ai circ. a XXIX-a, poate nici n-am fi aflat de ea, dacă bărbatul n-ar fi venit după-amiază, ca tot bărbatul, de sus sau de jos, să-şi ridice nevasta.

Şi-a oprit maşina mare şi albastră, ca haina marinarilor, dinaintea casei vechi, boiereşti; iar maşinistul — cum se cuvenea faţă cu un boier ca dînsul — s-a coborît şi a sunat. Dar nimeni n-a venit să deschidă. (Mahalaua s-a strîns mai pe urmă, însă ea dovedea că ştie d-a fir-a-păr, încă de cu dimineaţă, toate mărunţişurile astea.)

Domnul a sărit atunci din maşină, s-a apropiat de poartă; a zguduit, a bătut, a strigat. Degeaba!
A îndemnat pe maşinist să sară peste grilajul înalt de fier şi maşinistul, îndemînatec, s-a şi căţărat pe lungile gratii; într-o clipă a fost deasupra printre auritele săgeţi ascuţite. Cînd să coboare cîini mari şi răi au sărit turbaţi la dînsul. Încolo, ţipenie de om.

Mai chemînd pe unul, mai ameninţînd pe altul, maşinistul i-a domolit şi-a ajuns cu bine la portalul cu geamlic cît un perete de odaie, cu lei şi cu felinare; a sunat, a zguduit, a strigat! Nimic. Nimic. Boierul i-a făcut semn să ocolească prin dos; şi peste puţin iar s-au auzit boncănituri, zguduiri, strigăte, mîrîituri şi lătrături. Maşinistul a revenit dînd din umeri.

Atunci s-a necăjit domnul, şi-a scos mănuşile şi-a apucat voiniceşte drevele de fier. (Lumea se strînsese ca la urs, poliţia era toată în păr, dar cine îndrăznea să se amestece; se spunea că oamenii ăştia stau cu vodă la masă şi chiar se trag din neamuri de voievozi.)

N-apucă boierul să atingă vîrfurile aurite, că din casa cea mută apare un slujitor. Boierul sare jos, înapoi, şi strigă, nepăsător de lumea strînsă, strigă înăbuşit de mînia straşnică, boierească:

— Deschide!

Slujitorul parcă dă a rîde, însă cînd se apropie mai bine, îngălbeneşte.

— Pentru ce n-ai venit, cînd am chemat?

— Poruncă de la boierul!

— Deschide numaidecît!

— Nu putem; poruncă de la boierul! A spus că în lipsa dumnealor…

— Ce lipsă, măi tîlharule, ce tot îndrugi aci?

— Aşa e porunca, boierule, au plecat de dimineaţă la moşie…

— Măi, să nu minţi că… te… (Şi aici pesemne boierul închipui un chin din cele mai groaznice, cu care boierii căzneau înainte pe slujitorii păcătoşi, căci nu complectă ameninţarea dar ochii lui luciră de cea mai amarnică răutate.) Deschide, să vedem…

— Nu putem boierule.

— Înşfacă-l, strigă la maşinist.

— Puteţi să mă şi legaţi, boierule, dar mai mult de odaia mea şi a slugilor n-aveţi să vedeţi. E încuiat peste tot şi cheile sunt la dumnealor. Iar dacă dumneavoastră tot nu vreţi să credeţi… mi-au poruncit… (Aci tăcu, întorcînd ochii spre comisar, iar, ca la un semn, atunci poliţia toată, care pe tinde se găsi, făcu un pas înainte.)

Boierul măsură crunt pe comisar, îşi privi mănuşile, pe urmă lumea adunată şi mută, pe care de abia acum păru că o observă.

— La care moşie au plecat?

— N-a spus.

— Cum, imbecilule! Scrisorile unde ţi-au lăsat să le trimeţi?

— A poruncit să le opresc aci…

Boierul cel tînăr a şovăit. N-a mai spus un cuvînt, s-a urcat în maşina care s-a lăsat înspre dînsul, parcă să-l primească mai bine. Maşinistul a sărit peste poartă şi maşina a pornit. Iar casa veche a rămas pustie cîteva zile, cu ferestrele oblonite de perdele grele.

Dar nu s-a împlinit săptămîna şi boierul cel tînăr a revenit cu maşina lui albastră, care nu făcea nici cel mai mic zgomot, de parcă plutea. De astă dată maşina era prăfuită şi stropită de noroi uscat şi în faţă avea trei maşinişti. Cum au oprit, au sărit toţi trei peste poartă, au dispărut în dosul casei, s-au dat iar la iveală. Au vorbit cu boierul tînăr printre gratii şi apoi iar s-au dus şi iar s-au întors. Şi de cîte ori se întorceau, dau din umeri a pagubă. În cele din urmă, la un semn al boierului, au sărit înapoi, au intrat în maşină; boierul a mai făcut un semn şi maşina a pornit. Fără dînsul. El a luat-o pe jos. Iar cînd mulţimea s-a împrăştiat, a revenit şi a început să se plimbe agale prin faţa casei închisă de-a pururi pentru dînsul. Spun cei care l-au văzut în clipele acelea că era tare întunecat şi de multe ori picioarele o luau în zigzag pe trotuarul pe care-l bătea în neştire.

Către seară, tocmai ieşeam cu toţii de la serviciu, a scos clin buzunar un revolver mic şi turtit, uite, parcă-l văd, şi acolo, la douăzeci de paşi de noi, s-a împuşcat în tîmplă.

Şi-a fost atunci vîlvă mare. Nu mai tăceau gazetele şi lume din cele margini ale oraşului venea pîlcuri, pîlcuri, să vadă unde s-a petrecut întîmplarea.

Pe urmă, cînd s-a potolit tot focul…

Eu veneam iarăşi de la birou; arunca soarele, apunînd ca dintr-un aghiazmatar, numai boabe de rubin peste toţi şi peste toate; m-a oprit lîngă poarta cu săgeţi trompa unui automobil care trebuia să iasă. Am văzut atunci, pe pernele de piele verzuie, pe femeia aceea care săvîrşise o viaţă omenească; stătea nemişcată, cum stătuse poate şi atunci, pe divanul ei moale, încărcat de preşuri şi perinuţe, căscînd de plictiseală că nu se mai termină odată!

Sau, cine ştie, poate atunci doar ochii de păcură străpunseseră perdelele grele cu razele de ură! Ce negru grozav şi scînteietor în ochii aceia. Ce minune de frumuseţe şi cîtă beţie de sine, cîtă fericire negrăită, cîtă izbîndă, cîtă mîndrie şi totuşi ce împăcată seninătate în chipul acela de Dumnezeu şi de Drac! Eu n-am văzut, desigur, dar aşa trebuie să fie chipul eroului dus în triumf…

Doamne, cu cîtă bunăvoinţă m-a privit; Doamne, cum m-au pătruns de sus pînă jos razele negre… A trecut împărţind acelaşi zîmbet de triumf şi aceiaşi neînţeleşi fiori asupra tuturor, boabe de soare negru, aşa cum soarele stropea cu sînge lumea asta fără înţeles.

Am auzit pe urmă că boierul care se împuşcase era plin de bogăţie şi de frumuseţe, nu mai găsea pereche (eu l-am văzut doar scurtat de-un cot şi gălbejit de moarte), că toţi se bucurau de vorba lui caldă şi prietenoasă, toţi se îndestulau din mărinimia lui, că era pretutindeni risipă de veselie şi de duh. Şi se mai şoptea chiar că o mărire din cele mai de sus i-era sortită pe curînd.

Dumnezeule, ce ochi negri, ce ochi stranii şi totuşi ce seninătate pe faţa aceea atît de oacheşe, care putea cuprinde astfel de ochi?…

Ha, ha, ha… ochii domnişoarei Vasilescu, ochii maimuţoiului, zgîindu-se, parcă puşi pe grătar, în cercurile ochelarilor uriaşi. Ce prăpastie şi ce ruşinoasă apropiere!

Ochii aceia omorîtori… Dumnezeule, care-i urîtul, care-i adevăratul urît?

Stau şi mă gîndesc şi s-a lăsat de mult seara. E un cer numai de stele, numai ochi de foc. În cătarea ţuguiului pe care-l face acoperişul din faţă, Arcturus în vîrful Bouarului pare o picătură de sînge pe-un vîrf de gigantic pumnal cu prăsele bătute în bumbi de aur. Se zbate, parcă s-ar scurge în jos pe vestmîntul Fecioarei. Acolo, în dosul zidurilor, trebuie să clipească întruna Spicul cel candid. Între clădirile întunecate centura Zodiacului va fi de-a pururi coperită pentru mine şi niciodată Spicul Fecioarei nu-mi va mai arunca în ochi rîsu-i fraged şi alb! Dar nu prea departe de-acolo, un adevărat spic, o tulpiniţă cu foi lungi şi încovoiate, din care iese drept un spic propriu-zis, un fir galben de grîu. O vizitatoare nouă, o cometă, cu spicul de foc, din mîna îngerului nevăzut al Buneivestiri de mîine. Ce primăvară e în seara asta!

Un pumnal cu vîrf înroşit şi dedestubt o cometă! O, cum aş vrea acum să mă las pradă groazei strămoşeşti, să presimt în faţa semnelor de foc spăimîntătorul cataclism ce se apropie! Frica elementară şi firească! Departe de urîtul insesizabil şi imprecis, măcinătoare lentă, stupidă groază modernă!

Ce negru de adîncă prăpastie în ochii aceia! Ochi de întunerec, lucind mai luminos ca ochii cerului, aşa precum stele venite din alte universuri aruncă în urmă-le umbre de lumină. Care-i adevărata lumină şi care adevărata umbră…

Cum trebuie să rînjească urîtul din dosul giganticei nedumeriri; parcă văd gura boierului tînăr, descleştîndu-se vînătă şi arătînd dinţi galbeni în racla de argint…

•

Domnul perceptor m-a chemat în cabinetul său să fim doar între patru ochi. Cutremurul mi-a străbătut atunci tot corpul în zigzag de fulger. M-am gîndit: acum e ziua de apoi, ziua întrebărei hotărîtoare, a „ultimatum”-ului. Şi îndată fulger şi cutremur s-au scurs şi s-au dus.

În clipa următoare mă simt cu totul stăpîn pe mine. Inima o simt ceva-ceva mai strînsă şi glandele salivare parcă mi-au secat. Încolo sunt tare, e un calm fără seamăn în mişcările mele, niciodată n-am aşteptat atît de răbdător să-şi termine spusa cel care-mi vorbeşte.

Adevărul e că tot ce are să-mi încredinţeze domnul şef e frămîntat de mult şi chiar dospit. Surpriza nu mă mai poate lovi mişeleşte şi aluatul ei nu mai are cuvînt să mai crească. Îmi par atît de pregătit pentru cele ce au să urmeze că mă simt ca borfaşul de profesie ce urcă plictisit estrada tribunalului şi pe care apărătorul din oficiu îl jenează.

Totuşi, domnul perceptor o începe de departe; mă ia cu nişte registre. Îmi vine să-l întrerup: „Lasă, domnule şef, mai bine să sfîrşim odată! Ştiu că altfel nu se poate, că n-aş mai putea rămîne aici; şi mai ştiu cît e de greu să răzbesc în altă parte. Iar ca să mă gîndesc înapoi, acolo de unde am venit, nici vorbă nu poate fi…"

Astea toate să i le spun tare; şi numai în minte-mi să păstrez pe amăgitorul: „iar mai pe urmă om vedea noi ce-om face”… Căci rămînea într-adevăr acest „mai tîrziu” şi acest „om vedea”.

Nu de mult am auzit una bună. Nu altceva decît o frîntură de convorbire între doi oarecari, la o strîmtoare de trotoar:

— „E foc… dragul meu… e foc de hîdă…
— Hm, dar e şi foc de bogată… Dacă ai bani, scumpul meu, poţi avea oricîte pe deasupra… Eu să fiu în locul tău…”

Acest „eu să fiu în locul tău” a avut răsunet profund în mine, a trezit multiple ecouri, cari, repetîndu-se de la sine, au stîrnit în adîncu-mi vuiet de nedescris, de parcă biata cutioară a craniului s-a prefăcut în pronaos de vastă catedrală. Căci am măsurat pe rînd pe cei doi vorbitori; nu era nici o deosebire între dînşii şi totuşi unul nu putea, aşa cu una, cu două, să treacă în locul celui dintîi; iar hîzenia întrecea focul celei mai infernale închipuiri…

…Nu m-am întrebat niciodată dacă domnişoara Vasilescu are vreo zestre. Fără îndoială, însă, alături de ea voi mînca mai puţin caliceşte şi nu voi mai purta rufele cîrpite. Şi voi avea libertatea… Aici punctul se aşeza deasupra lui i. Ea trebuia să lucreze cît pentru doi la birou; dealtfel „tata-unchiul”, cum îi zicea domnişoara Vasilescu va avea el grijă ca întrucît priveşte lucrul, să ni se simplifice în proporţie dreaptă cu mărirea salariului…

La acest gînd universitatea îmi răsărea greoaie şi masivă dinaintea ochilor, cu sălile ei sonore şi prăfuite, cu fetele ei frumoase şi multe, cu zgomotul discuţiilor prieteneşti şi al entuziasmelor naţionale, zilele de examen treceau solemne, începînd cu îngrijorătoare dimineţi şi sfîrşind cu seri triumfale, scăldate în blondă spumă de bere.

Iar urîtul aşteptînd acolo, între drevele de bronz ale patului conjugal, ca acel sultan nenorocos în cuşca hantătarului biruitor. Aştepta pocăit, învins şi, în sfîrşit, înşelat, căci la capătul minunatului film de închipuire venea, înfăşurat în văluri de strălucire, sfîrşitul tuturor încercărilor, licenţa şi teribilul arhanghel din ziua judecăţei: „vom vedea…”

Doară s-a dus vremea legămintelor pînă la moarte… sss… nici o vorbă mai mult…

Bietul maimuţoi, parcă-l văd cum se străduieşte să nu-mi iasă din vorbă, parcă văd cum mă aşteaptă în nopţi plînse şi nedormite… oh, figura aceea jilăvită de lăcrămi… O-ho, voi şti să tiranizez, căci port în mine veninul atîtor umilinţi şi atâtor nenorocuri… Dealtfel, voluptatea asta se satisface de la sine; îţi trebuie numai subiectul, supusul. Eu mi l-am găsit; în lipsă de altceva, e bun şi acesta… Şi, fie între noi, prefer să fiu tiranul unei maimuţe, decît sclavul unui înger.

Afară de asta, maimuţa nu-i chiar o maimuţă… Iacă, am ieşit odată cu ea pe stradă; şi ne-am învîrtit mult pe uliţele astea întortocheate ale oraşului; enormul hohot pe care mă aşteptam să-l aud clocotind de-a lungul strînselor vîlcele dintre înaltele case n-a răsunat deloc. Nici chiar nu s-au uitat la noi atâţia trecători cît pot curge într-o jumătate de zi pe albia atîtor străzi de seamă străbătute; nu însemnează asta că păream o pereche destul de potrivită, vreau să spun normal, firească, vreau să spun că s-au mai văzut şi alte perechi la fel?

Un miop numai şi-a vîrît capul în nasul nostru şi ne-a cercetat mirat, în fugă; şi n-a rînjit, şi n-a zîmbit. Dimpotrivă, s-a îndreptat şi mai uimit decît a părut întru întîi…

…Revin, dintr-o singură scuturare a capului, de pe poteca încîlcită a gîndului. În faţa mea s-a înălţat, pe cele două trunchiuri de mamifer marin, enorma statură a domnului şef. Ochii i-au ieşit mici din ascunzişul creţurilor şi din stufăria sprîncenelor: „Măi băieţaş, măi, n-asculţi ce vorbesc eu?” parcă îmi spun.

— Un’ te gîndeşti, tinere? Răspunde ce te întreb. N-ai scris dumneata colea?

— Ba da, domnule şef…

— Atunci? Păi asta-i grav de tot, domnule. Noroc că nu s-a rătăcit vreun controlor p-aci. Şi noroc că n-am apucat să liberăm chitanţa. Dumneata ştii (aci vocea domnului şef se rarefie şi fiecare cuvînt fu pronunţat distinct şi apăsat) că o astfel de greşeală atrage după sine parchet, instrucţie, procuror, substitut (domnul şef întrebuinţa mai multe expresii pentru aceeaşi noţiune, desigur pentru a sublinia şi mai viguros gravitatea greşelei)… şi, Doamne fereşte, mai cîte… Însă îţi spun: eu nu-mi închipui decît că e o eroare la mijloc… (Mic logos care se termină abrupt şi categoric cu un unic: „Este?”)

Zadarnic dau să spun altceva.
— Mă rog, este sau nu? Atît!

Trebuie să-i răspund afirmativ, cu toate că ştiu bine că n-a fost nici o greşeală. Am copiat identic. Cam repede, desigur, însă mi-aduc perfect aminte cu cîtă atenţie… nu, nu, n-a fost nici o greşală. A, desigur… paginile de la început, pe care le-a umplut chiar domnul şef cu creionul, ca să-mi fie de îndrumare, şi pe care eu n-am făcut decît să le acopăr cu cerneală… Da, da, acolo trebuie să fie buba. Să vedem, căci se cunoaşte… Acolo, desigur… Căci fluieram uşor de tot nişte arii de demult, cînd înnegream îndrumările domnului şef. Copiam fără să compar cele două partizi între ele, căci doar ieşiseră de sub condeiul domnului şef. A-ha, să vedem pe hipopotam, cînd o afla că el a greşit…

Totuşi, ca să pot căpăta îngăduinţa să mă explic, trebuie să răspund la categorica lui întrebare pe care o repetă necontenit şi insistent, tot printr-un „Este”, de astă dată desigur cu accent pe prima silabă.

— Bun! s-a terminat… s-a terminat… atît…

Aa, nu s-a terminat deloc.

— Nu s-a terminat, domnule şef!

— Cuu-um?

Şi domnul şef se rostogoleşte asupră-mi cu o avalanşă de interjecţii, toate interjecţiile din carte, de parcă-l pusese cineva să le spună pe de rost, ca la şcoală. Pe urmă, cînd graiul i se articulă, se depărtă brusc de mine, pentru a-mi recapitula meritele sale mai de seamă, de cînd a intrat în slujbă şi pînă în prezent: Pe măsura însemnătăţei lor, îi creştea indignarea în voce. Încheierea fu un clocot.

— Şi-acum? Cum? Am greşit.. Eu am greşit? Domnule, dar dumneata ştii cît eşti de periculos? Îţi dai seama dumneata ce… ce… Domnule? (Domnul şef se urneşte şi începe să înainteze spre mine, de astă dată încet, enorm şi grav ca o locomotivă care tocmai se pune în mişcare.)

— Dom…

— Nici un domn'e. Este sau nu că ţi-am complectat doar trei pagini de la început…? (Dinaintea colosului care se apropie nesimţit şi inexorabil, piciorul meu începe să pipăie, de la sine, îndărăt.) Mă rog?… Răspunde la întrebare…

— Domnule şef, vedeţi… patru pagini aţi… cu creionul… nu trei… şi greşala e pe-a patra… nu greşala… cum să zic… se văd şi urmele creionului.

— A-ha!…

Explozia acestui „aha” e formidabilă. E inutil acel „ieşi!” ca şi acel „pe loc!” sau „numaidecît!”, căci ea de la sine m-a aruncat la uşe ca pe-o biată schijă.

Dar înainte de a apăsa mînerul, domnul şef mă opreşte cu un „stai” răguşit, mai mult o horcăială. Nu l-aş asculta, dar mi se pare că s-a luat după mine… Mă întorc… prin semne domnul şef îmi porunceşte să mă apropii…

Îmi spune şuierat, bătîndu-se cu palma uşor pe beregată, ca să-i revie glasul:

— Îmi pare rău de tinereţea dumitale!… Şi apoi, cu totul fără tranziţie, iarăşi: La urma urmei, poate să fie şi vreo eroare… Da, da! se încredinţează singur domnul şef, dînd pentru sine, în mod aprobativ, din cap… o eroare, cu siguranţă! Altfel cum? Care-ar fi interesul… Adică interes ar fi… dar prea ar fi complicat pentru mintea dumitale… Însă… ce e de făcut?… Ce e de făcut?

Şi priveşte rînd pe rînd la mine şi în gol, cu ochi neputincioşi în faţa ireparabilului ce se căscase, aşa de pe neaşteptate, dinainte-mi.

— Ce e de făcut?

Foarte simplu, i-aş putea răspunde: o nimica toată de îndreptare cu cerneală roşie. Asta e un lucru tot aşa de obişnuit şi elementar, pe cît de elementară şi de obişnuită e greşala de care domnul şef se închipuie atît de speriat.

Eil pare însă că de-abia poate întrezări soluţia de scăpare.

— Hm, să vedem, să vedem… poţi să te duci… hm…

Hm, cît de copil trebuie să fi fost domnul şef la vîrsta mea ca să mă creadă cum mă crede. De-ar şti el cum îmi vine să rîd de greşala aceea, pe care o păstrează încă în registru ca pe un trofeu, şi de nedibăcia lui de a se preface, s-ar ruşina singur de atîta naivitate şi singur s-ar grăbi să îndrepte. Dar el mă socoteşte cu tot dinadinsul sub permanentă teroare, căci necontenit îmi spune: "Hm, nu văd interesul imediat… Ca să-ţi fi închipuit… nu-mi vine, nu pot crede…"

Domnul şef nu vrea să se lase deloc; umflă cu foaia proporţiile bagatelei. De-ar şti el cît de inutilă e străduinţa asta pentru bietul lui scop… (Căci încă mă încăpăţînez să întîrzii propunerea formală.)

— Bietul domnu şef!

III

Iar la nunta mea căzură toate stelele cerului. De sus apăsa lespedea de negură a norilor peste întunericul umed de toamnă, de puteai crede, în mijlocul fantomatecelor clădiri, că ai rătăcit printre coloanele de rocă ale unei grote marine.

În schimb, toată noaptea aceea a clocotit de automobile şi a fost străpunsă de faruri, pe când copita cailor scormonea scîntei din cremenea caldarîmului. Doar că botul maşinei întorcea la colţ şi îndată strada era inundată de puterea reflectoarelor. O lumină ce se tîra pe jos, ca o pînză aşternută, se întretăia cu alta ce venea perpendicular şi umplea toată circumscripţia XXIX de-o apă tulbure; jucînd ca aburul. Iar peste tot, artificii plesneau în jerbe de stele căzătoare.

Am pătruns la braţ cu maimuţoiul în biserica plină de sfîrîitul şi mirosul de moarte al cerei, printre cele două ziduri de curioşi. În penumbra jucăuşe am cetit pe unele feţe rîsul abia reţinut, pe altele groaza nestăpînită. Căsătoria unui om cu o maimuţă! Mergeam sub imperiul acestei impresii, care de fapt nu era decît realitatea goală, căci urîtul, odată ce m-a împins aci, nu mai avea nici un interes să mai mă vrăjească. Îmi desfăcea voalul de pe ochii orbiţi, cu cruzime. Şi doar ar fi putut să-l lase acolo, pe frunte, voalul mântuitor al îndobitocirei.

Cînd strania ceremonie începu, inimile amuţiră de spaimă, toate rîsctele îngheţară în beregăţi. Cîntecele răsunau lugubre sub bolţile vechi; prin fumul gros vedeam toată lumea aceea ştergîndu-se de recea sudoare. Eram catalepticul care aude cu urechile lui galbene şi vede cu ochii lui ţepeni şi uscaţi propria-i înmormîntare. Cum, ăsta era un popă adevărat, care nu-şi smulgea patrafirul şi nu zvîrlea cartea din mînă, ca să nu mai slujească un astfel de blestem! Îmi venea să-l apuc de barbă şi să i-o smulg, strigîndu-i: „Ticălosule, destul cu gluma!” Barba-i era o improvizaţie, care cu siguranţă ar fi rămas în mîinile mele! Totul era o improvizaţie, o glumă macabră, pe care domnul şef o făcea cu mine. Cu siguranţă că toute măştile astea or să se ridice, o să fie un rîs general, şi binefăcător, şi o veselie unanimă şi potolitoare!

Dar ceremonia înainta greu şi fumul lumînărilor devenea tot mai înecăcios. Noaptea umedă şi grea de-afară îl ţinea înăuntru, şi feţele toate păreau spectre prin perdeaua lui deasă. Farsa continuă.

Aşteptam să mă întrebe: „Consimţi să iei o maimuţă? Ca să-i pot rîde în nas: „Consimt!”, ca pe urmă să strig îndată: „Hai, sfîrşiţi odată comedia asta, chiar şi pentru o glumă e prea de tot!”

Adevărat, o glumă aş putea face! Să răspund popei un „nu” sonor care, lovit de catapeteasmă, să plesnească în mii de ecouri. Să văd cum se roşeşte nasul popei cum se deschid fălcile domnului şef, s-aud de-alături pe micul maimuţoi scoţînd un geamăt de uimire, ca acei pe care-l păleşte brusc boala copiilor. Să văd toată mulţimea aceasta care mă priveşte cu groază, agitîndu-se în talazuri de caiete, îngrămădindu-se, dînd buzna peste altar şi peste lumînări, spre a se desfăta mai bine de privelişte. Şi pe urmă de tot, cînd vuietul s-ar preschimba în clocot infernal, să bufnesc în rîs: „Ho… ho… ajunge… Consimt să iau o maimuţă! Cînd aşa vreau eu! Nu voi, nu domnul perceptor!”

Dar preotul slujeşte cu gîndul cine ştie unde, cu glasul lui de vrăjitor; parcă ar cînta cu nasul, căci buzele nici nu le mişcă şi versetele răzbesc pe nări. Ei nu mă întreabă nimic: oare nu ţine de slujbă întrebarea, ori el, în înţelegere cu domnul şef, a lăsat-o deoparte? Drace, ce atîta teamă din partea lor? Nu văd cît de docil mă supun la toate? N-ar’ fi decît o simplă glumă, atît şi nimic mai mult, o simplă glumă, nevinovată.

Nimic. M-au apucat de mîini şi strîns mă învîrtesc acum în jurul mesei: „Isaia dănţuieşte!” Mai bine ar suna în seara asta „Daniil dănţuieşte”, căci el o ducea tihnit în peştera fiarelor.

Dansul lugubru se învârteşte necontenit şi de sus din amvon bomboane cad cu zgomot de pietricele pe prund şi buchete de flori. Domni şi domnişoare, a căror găteală zadarnic încearcă să ascundă ţara străbună, braţ la braţ, împart cocarde. Nu ştiu dacă aţi văzut pe păreţii hanurilor ascunse în fundul văilor de munţi cadrele acelea cu bătrîneasca alegorie a nunţei unui vânător. Urşi, lupi, iepuri, vulpi, mistreţi cu colţul cît pumnalul, veveriţe cu coada cît un tîrn şi cîte alte fiare, braţ la braţ, îi formează cortegiul nupţial. E o biată, domoală şi naivă glumă bătrânească.

Însă la nunta mea, văd aidoma tabloul acela care mi-a uimit peste măsură anii de copil, de mult, nici nu învăţasem să cetesc…

Braţul maimuţoiului îmi înşfacă braţul şi mă trage… unde? Spre patul nupţial? Nu încă; mai e puţin pînă acolo, mai e ospăţul. Din urmă mă împinge şuvoiul animalelor de tot soiul.

M-au scos afară în noaptea umedă ca gura de peşteră marină. M-am dezmetecit, alături de maimuţoi, pe pernele de piele ale unui prea elegant automobil. Gîndul îmi cîrmeşte puţin spre frumuseţea de vis, trecînd cu toată greutatea maşinei stacojii peste şanţul unde se scursese, din tîmpla găurită, sîngele boierului cel tînăr. Şi-i revăd zîmbetul lăsîndu-se ca un senin rece de lună pe sufletul meu…

Dar în urmă-ne s-a format alaiul antedeluvian, şi-n urlete, şi-n schelălăituri, boturile maşinilor urnesc spre corabia strămoşului biblic.

•

Potopul ne pîndea sosirea să cadă. Cum pătrunserăm înăuntru, începu.

În lumina orbitoare a becurilor, în număr îndoit pentru împrejurare, rîurile de umezeală îşi şi umbriră albiile pe păreţi. Afară nu urla vînt, nu gemea nici un copac sub apăsarea cumplită a vijeliei. Nu răzbătea nici un vaier şi nimic tragic nu era în potopul de afară. Era doar ploaia aceea grea şi neagră, care doar mă aşteptase să intru în locaşul cel nou al vieţei. Şi-acum cădea monoton şi crîncen în huruit de darabană. Nici o modulaţie în cîntecu-i sinistru, fără avînt şi fără încetare, repeţirea incontinuă a aceloraşi două note seci, la fel cu cîntecele de petrecere sau de război ale sălbaticilor primitivi. Şi-n urletul acestei orchestre întristătoare pînă la ultima margine, înecînd cu totul ţipătul puţinelor viori dinăuntru, care zadarnic îşi mai încercau stridenţa, se sărbători adevărata nuntă.

Fu o beţie cruntă, grotescă, şugubeaţă. Ţopăiră cu toţii, schelălăiră, mugiră. Îmi trecură pe dinainte în pas de defilare, rînjindu-mi cu dinţii lor albi şi ascuţiţi, cu caninii voinici şi încovoiaţi. Fu un vîrtej nemaivăzut; o junglă în plină petrecere; sub bolţi şi ghirlănzi de frunze (căci sala cea mare a percepţiei era numai o verdeaţă), în răpănitul amarnic al unei ploi ecuatoriale, toată fauna exotică şi domestică sări şi chirăi, ca toate lighioanele pămîntului.

Spectacolul era deopotrivă de temut şi de rîs.

Am sfîrşit deci prin a rîde şi eu cu toată pofta şi nimic nu m-a mai întristat pînă la urmă. Nici măcar teama cu care mi se părea că rîd uneori (ne priveam astfel faţă-n faţă eu şi propria mea teamă şi rîdeam pe întrecute) n-a izbutit să-mi strice dispoziţia.

Nici chiar în zori, cînd am părăsit sala de petrecere. (Pentru ca subalternii săi să chefuiască în voie, domnul şef avusese grija să potrivească nunta într-o duminecă, ajun de altă sărbătoare.) Atunci, de mînă cu micul maimuţoi, am urcat, mînaţi de acelaşi instinct satanic, spre etajul de sus, treptele scărei, două cîte două. În mintea-mi turburată de vin, spun drept că jucau în momentele acelea grădinile templului păgîn al Afroditei din Alexandria (nu ştiu unde mai citisem blestemăţia asta), cu aleele presărate de grupuri monstruoase, împerecheri în piatră de specii îngrozitor de diferite, centauri strivind sub pîntec fecioare despletite, arătări cu coarne şi picior de capră răpunînd nimfe cu sufletul pe buze, masculi de lebădă desfătînd zeiţe pe jumătate adormite.

Era dimineaţă de-a binelea, cînd convivii întârziaţi, împinşi de aburul din cap, mi-au bătut violent în uşă, şi mi-au cerut, după bătrînescul obicei al suburbiilor, „steagul roş”. Cînd, după zgomotoase şi nesfîrşite parlamentări, am izbutit să înţeleg obiectul doleanţelor lor şi am vrut să-l transmit celei — cum se zice la percepţie — „în drept”, biata mireasă căzuse pe neaşteptate într-un somn aşa de profund, că tot enormul scandal, ce urmă apoi, nu fu în stare s-o deştepte. Domnul şef, a cărui voce (avea într-însa ceva gros şi piţigăiat în acelaşi timp) păruse să conducă această stranie şi matinală expediţie, se grăbi acum să comande retragerea, dat fiind că, argumentă el, astfel de obiceiuri sunt prea jignitoare pentru nişte obraze aşa de june şi „moderne” ca al meu şi al nepoatei sale. Degeaba! Percepţia circumscripţiei a XXIX-a nu mai vrea să ştie de căpitan; căci odată cu personalul, ea întreagă trosnea din încheieturi, se cutremura de zgomotul dinăuntru şi duduia de ploaia de afară ce nu mai contenise, reclamînd cu orice preţ drapelul cel roş. I-am lăsat pe toţi să urle şi să geamă — eram într-adevăr nespus de jignit — pînă au amuţit cu percepţie cu tot. Căci, vai, să fi răscolit toată odaia nupţială, şi mi-ar fi fost cu neputinţă să le satisfac, măcar cu o părere, barbara şi necuviincioasa lor dorinţă.

•

A fost ca la trei luni după nuntă, cînd îmi veni ideea care mă înveseli într-atîta.

Căci nu mult după ce devenisem nepotul său, domnul şef mă chemă deoparte de ochii celorlalţi şi cu aer de voievod ce-şi răsplăteşte sfetnicul îmi încredinţă un chitanţier.

— Uite, îmi spuse, ţi-l las cinci zile, „Aurora” (strada Aurorei) este a dumitale… Nimeni n-are voie să se amestece acolo… Bagă de seamă să te fereşti de funcţionari şi mai cu seamă de avocaţi… ai vreo doi pe-acolo… Ăştia trebuie lăsaţi moale şi gură puţină cu ei… Ducă-se dracului! Ai destui negustori cinstiţi acolo, de-ţi rup ei singuri chitanţa în faţă şi la cotor nu se uită să-i tragi şi de păr. Am să-ţi dau o listă de toţi; pe ei i-am şi vestit… am avut eu grijă din vreme. Ce te uiţi aşa la mine? N-avea nici o teamă… Ei zic bodaproste că plătesc ce plătesc… Că dacă-ar fi să le-o fac, le trîntesc nişte biruri… Eşti copil, eşti copil… Nu te teme, acuma mi-eşti nepot, n-am să te bag în foc… Cu timpul o să-ţi mai arăt şi altele, mai grele de înţeles…

Aci domnul şef făcu mîinile pungă, părînd că pipăie în aer ceva rotund.

— Aşa lucrînd, continuă dînsul, cu multă luare-aminte şi fără lăcomie… se poate face ceva frumos… (Şi după o scurtă meditaţie:) Eu, drept să-ţi spun, n-aş da circumscripţia asta pe alta… Mă rog, s-a vorbit oare ceva despre ea?… ai auzit cumva?… Şi-şi răspunse singur, făcînd semne de protestare: Nu-u… Niciodată… Nu s-a pomenit… Căci asta e totul: cumpătarea…

Am ascultat cu ochi mari şi urechi lacome. Ciudat! Un simţimînt de uşurare îmi umplea, sau, mai just, îmi golea sufletul de atîta încărcare. Nu ştiu cum, dar mi se părea că m-am lovit cu piciorul de ceva tare, m-am aplecat uimit şi am descoperit comoara zmeilor. Taina şi puterea urîtului! Prima subterană din catacomba unui uriaş mister.

Am ieşit uluit, cu darul de hîrtie sub braţ. Şi cînd am închis uşa după mine, cu toate că dădeam într-o încăpere la fel de luminoasă ca şi aceea pe care o părăseam, parcă aş fi răzbit totuşi din cea mai întunecoasă hrubă la soare, aşa clipeam ochii de orbit şi aşa m-am clătit pe picioarele luate parcă de-o apă.

„Libertatea! mi-am şoptit în cuget. Ai văzut-o? Este ea… şşiit… şsut…”

Şi parcă tot călcînd pe-o podea nesigură, mişcătoare, care-mi înşela călcătura la fiecare pas, m-am învîrtit beat de bucurie printre birourile văduvite de funcţionari ( era o duminecă, zi în care domnul şef nu pregeta să-şi pună la punct hîrtiile dragei lui meserii).

Atunci s-a închegat dinainte-mi o fantomă neaşteptată; s-a desluşit deodată în vederea mea uimită, aşa cum se încheagă imaginea în tubul înnegrit al ocheanului, aşa cum trebuie să se fi închegat din umbrele amurgului drumeţilor spre Emmaus trupul Mîntuitorului. A fost întîi o pîlpîială vagă, care a prins din ce în ce mai multă consistenţă în sufletu-mi ce se clătea de uimire mai rău ca picioarele; ocularul însă s-a mişcat de la sine şi imaginea a fost pusă la punct.

Da. În faţa mea stătea tatăl meu.

Era tatăl meu. Oare de ce atîta uimire?

Pentru că şi pe figura lui cruntă, de om care păruse născut numai să se necăjească, iată acum se lăfăia alt simţimînt. Tatăl meu se mira — asta era ceva mult la dînsul — ba chiar părea tot aşa de uimit ca şi mine.

— Te-ai însurat?

— Da.

— Aş vrea să văd pe soţia ta…

Nimic mai firesc. Vrea să vadă pe soţia mea, pe soţia copilului său. Ce-am de nu mă mişc, parcă am prins rădăcini în scîndură, ce-am de casc ochii atît de spăimîntaţi, de parcă aş fi acum cincisprezece ani, cînd răcnea de-mi bubuiau urechile: „Vreau să-ţi văd temele!” Doamne, ce am de tremur?

— Vreau să văd pe soţia ta, repetă tata, dezarticulînd silabele, ca acum cincisprezece ani.

— Păi da!.. Îi răspund… Să mergem! Da, să mergem…

Şi nu mă mişc deloc. Scîndurile lichefiate s-au închegat iarăşi şi mi-au înlemnit picioarele în materia lor uscată. Ce-am de tremur?

— Să mergem, spun din nou.

— Sus? face tata semn cu degetul.

— Sus! răspund…

— Mai stă cineva acolo?

— Eu, ea şi unchi-său…

— Şi servitoare n-ai?

— Am învoit-o aseară pînă mîine dimineaţă…

Probabil că văzînd numai cum dîrdîi, tata a început să dîrdîie la rîndu-i. Gura i s-a întredeschis într-o parte, ca acelor ce li s-arată o spaimă neaşteptată, un pericol imanent…

— Acuma, în momentul acesta, cine se găseşte sus?…

— Nevastă-mea…

— Nenorocitule, poartă ochelari de cei mari, bărbăteşti…?

— Are şi alţii mai mici, răspund zugrumat… O… e o femeie… numai s-o vezi…

— Am văzut-o, răcneşte aşa de puternic tata, că-mi îngheaţă în gît, cum ar îngheţa mercurul într-un termometru, tot şiroiul de vorbe convingătoare cu care vreau să-l împroşc.

Cu toate astea groaza lui e cu mult mai mare, ca şi cînd eu aş fi scos răcnetul lui. Ochii îi cresc, cresc necontenit, iau proporţiile ochelarilor celor mari ai nevestei mele. Întîi se dă de mijloc înapoi şi întinde mîinile parcă s-ar feri. Şi rosteşte cu mare groază:

— Astea-s fermece… Şi apoi, numaidecît: Vai de păcatele tele!…

A deschis uşa.

— Tată, abia pot să îngăimez.

Dar el se scutură ca de un fior şi se retrage de-a-ndărătelea, ţinînd vîrtos mîna pe clanţă. Cu ochii aceia holbaţi îmi cercetează atent picioarele, mîinile, urechile.

La urechea dreaptă tresare, ca şi cînd ar fi răsărit deodată, acolo, o ureche de cine ştie ce animal.

Şi se retrage necontenit. Face semnul crucei şi piere.

— Tată, strig cu atîta înverşunare, de-mi zbîrnîie coardele vocale după fiecare cuvînt, ca la un contrabas lovit… Tată, tată!

Şi mă năpustesc pe uşi, pe scări, în curte, afară în stradă.

Nimic. Tata pierise.

Iisus la Emmanus. Luneta şi-a schimbat brusc direcţia. Imaginea a dispărut.

A fost o vedenie.

Rămîn nespus de nedumerit, cu capul gol. În strada pustie de duminecă dimineaţa. Dacă a fost într-adevăr, unde a dispărut, căci mai e mult pînă la colţ… Încolo e închis pretutindeni.

— Ce mai faci? îmi miorlăie un glas mieros din spate.

Mă întorc ca înţepat de colţii unui şarpe: Coana Frosa, proprietăreasa! Toţi strigoii şi-au dat întîlnire azi-dimineaţă în preajmă-mi.

— Cuum o du-uci… aşa…?

(Lungea vocalele după obiceiul ei cînd vrea să-şi îndulcească vorba.),,Aşa” însemna „în noua situaţie: însurat”.

— Cum s-o duc? ca toată lumea…

— Să vă dea Dumnezeu noroc… e, nu m-aţi… invitat la nuntă… da să vă dea Dumnezeu noroc…

— Da dumneata cu-um o duci? îmi schimonosii şi eu vocea, ca s-o imit, privind-o pe sub gene, satisfăcut dinainte pentru regretul pe care-l şi vedeam mijind pe figura cu caturi… şi ce cauţi la ora asta pe stradă… Parcă nu te ştiam aşa de bisericoasă…

— Ce biserică, maică? Că mă jupoaie de vie… dacă n-o fi cafeaua gata şi smîntîna de-un deget… Că d-aia zisei: n-o să-i placă, e laptele cam apătos, şi parcă-l văd că strîmbă din nas. Şi luai drumul, femeie în fire ce mă găsesc, pînă la piaţă, să-i aduc lapte proaspăt şi gros…

— Cui, coană Froso? cui să nu-i placă?

— Lui Georgică, maică, Georgică de s-a mutat la mine, după ce-ai plecat dumneata… student şi funcţionar… el e la Comperative, maică… E tînăr şi drăguţ, tot ca dumneata. Adică de ce să zic? de drăguţ, n-o fi el tocma-tocma, ca ti… ca dumneata… dar e mai vioi, maică, şi are şi-o mustăcioară, de să-l mănînci…

— Da leafa cît o are, coană Froso? Nu cumva o are ceva-ceva mai mărişoară ca a mea?

— Da ştie-l norocu cît i-o fi? Că doar arvuna pe luna dintîi am putut să i-o apuc… Degeaba m-am mutat iar în pătucul meu, degeaba i-am făcut larmă la fereastră… degeaba mai m-am făcut şi de rîs la vecini şi la striini, degeaba… Că n-a ştiut multe şi-odată şi-a făcut bagajul… om hotărît, maică, şi năprasnic… numai că l-a luat în mînă şi s-a şi pornit spre poartă… De, spune şi dumneata… mă îndura inima să las să-mi scape aşa voinic.

Cînd a dispărut şi această din urmă întruchipare a urîtul ui (aşa cum, în poveste, dracul iese ca să piară la fiecare răspîntie tot sub altă piele, dinaintea voinicului pornit să-şi caute idealul), hotărîrea mea era luată, domnule procuror.

Da. Tatăl meu avea dreptate! Fusesem fermecat. Ori, poate, la mesele acelea copioase, pregătite de micul maimuţoi, mi se dăduse să beau cine ştie ce buruiană otrăvitoare de simţuri!

Altfel cum aş fi putut să-mi leg viaţa de acest schelet, care se ridica atît de sinistru din patul meu, al nostru, din patul nunţei şi al căsniciei? Căci nu e decît un schelet negricios, ceea ce-mi rînjeşte într-una din maldărul de perini, un schelet ca acele găsite prin cimitirile dărăpănate; pe oasele încă bine legate, resturi de zgîrciuri s-au mumificat, acoperindu-le de un strat vînăt-păcuriu şi uscat de moaşte, care nopţi întregi îţi tulbură visele în copilărie.

Da, fusesem vrăjit! Cu descântecele ei, zgripţuroaica (sau mai degrabă zgripţorul cel mare, urîtul, de a cărui existenţă reală, dincolo de hotarul celor văzute, mi-era cu neputinţă să mai mă îndoiesc de-acum) mă înlănţuise zdravăn.

„Bun!” mi-am zis, cînd cele două braţe de mumie se întinseră şi de astă dată răşchirate spre mine. „Bun!” căci în ungherul minţei mele dăinuia, nepătruns mister, ca lespedea aproape dezlipită de cuiul harnic al puşcăriaşului, confidenţa domnului şef; simţeam dincolo de covîrşitoarea ei greutate, aerul nocturn şi curat al libertăţei.

„Bun.” Şi, din ziua următoare, am luat în primire strada Aurorei. Am luat-o în primire, ca, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu sîrguincioasă răbdare, să adun datele şi notele cu care complectez aceste însemnări. (În voluminosul lor dosar, veţi găsi în copii extrem de fidele, care vă vor trimite direct la registrul sau chitanţierul respectiv sau la faptul acolo explicit arătat, toată ingeniozitatea unui mare bărbat de finanţe, pe lîngă care truda vistierilor trîmbiţaţi de istorie de a-şi scoate statul din impas e biată neputinţă sau adevărată şarlatanie; în afară de mecanismul perceperei impozitului pe strada Aurorei veţi găsi cele mai fine matrapazlîcuri, cele mai subtile mijloace şi cele mai nobile străduinţe ca destul de restrînsa noastră circumscripţie să dea, pe lîngă frumoase excedente în plină creştere, spre belşugul ţărei, să dea, zic, şi o modestă, dar tot aşa de frumoasă cotă-parte zelosului încasator, spre folosul şi mulţumirea şi-a uneia şi-a celuilalt.

O, departe de dumneavoastră gîndul, domnule procuror, că, adunînd aceste modeste documente şi predîndu-vi-le, am năzuit cumva să-mi uşurez partea mea din vină sau să cer să mi se înlăture povara ei de pe umăr.

Nu, căci vina mea există; ea constă în diabolica voluptate ce-am simţit pe cînd îndeplineam pînă la extremul punct practicele domnului şef, de a le gusta întreaga lor savoare, de a mă închipui însuşi domnul şef, de a rîde ca el, de a da ca el ochii peste cap, cînd tocmeam cu contribuabilul preţul favoarei ce-mi cerea să-i acord.

Şi vă pot asigura că totdeauna am izbutit de minune.

Era însă şi este o altă ispită care m-a încercat şi mă încearcă grozav de crîncen, că nu-i pot rezista, orice-ar fi să se întîmple. E ideea cea veselă, ideea care mi-a venit pe neaşteptate, impunătoare şi irezistibilă, odată cu chitanţierul ce mi-a încredinţat domnul şef — socru-meu, unchiul, cum mi se lămurise că-i de cuviinţă să-i spun. O nimica toată, veţi zice, o copilărie, o stupiditate! Convin. Totuşi, o să conveniţi şi dumneavoastră că trebuie să fie o privelişte inedită, biruitoare, covîrşitoare, cum ar fi bunăoară un peisagiu dintr-o planetă îndepărtată celui dintîi ochi înarmat cu telescopul distrugător de orice distanţă. Dar ascultaţi, ascultaţi să vedeţi cît de caraghioasă este ideea asta care mă determină să mă dau legat în mîinile dumneavoastră…

…Dacă aţi urmărit cu cît de puţină luare-aminte aceste însemnări modeste, aţi văzut cu ce metodă şi cu cîtă îndîrjire şi cu cîtă necruţare am fost urmărit, învins, dominat, de acea iazmă negricioasă şi imaterială, cu putinţă însă de a se materializa în cele mai diverse chipuri de animale, dacă pot spune astfel, umanizate, pe care am denumit-o: urît. Ei bine, am răbdat destul! E rîndul meu acum să văd pe iubitul meu binefăcător, pe negriciosul de domnul şef, şi pe negricioasa mea soţie pomenindu-se amîndoi cu dumneavoastră, domnule procuror, pe uşă.

Întrevedeţi acum, cred, farmecul acestei împrejurări.

Orice pe lumea asta nu plăteşte o astfel de privelişte: să vezi pe domnul şef, pe iubitul domn şef Vasilescu, cum i se opreşte rîsul de toate zilele ca un os în gît şi cum cele două mărgele negre de sub sprîncenele stufoase se cască deodată, prefăcînd doi ochi mici de şoarec în ochi de elefant; iar pe strania lui figură, ce n-am izbutit s-o plasez în întreg regnul animal, să vezi cum, una după alta, se sapă cutele stupoarei celei mai sublime: „Cum, frate, dar el nu şi-a dat seama că se nenoroceşte la fel?”

Căci domnul şef, ca tot ce e urît, e incapabil să preţuiască un gest de Samson.

Gîndirea, an. VI, nr. 6-3, 9-11, iulie-septembrie, octombrie-decembrie 1926

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA