Editura Global Info / Literatură

Gib I. Mihăescu

Vedenia

I

De cînd intrase în Bulgaria, regimentul înainta în aceeaşi formaţie de luptă: avantgarda cu vîrf şi cap, apoi grosul coloanei.

Dar molima cea grozavă avea la rîndu-i strategia ei. Puţin îi păsa de vîrf şi cap; era prea îndîrjită să-şi piardă vremea doar cu cîţiva. Lăsa deci să treacă toată avantgarda şi se năpustea nemiloasă asupra grosului. La fiecare kilometru cădea cîte un soldat. Şi rîndurile se rupeau îndată spăimîntate în jurul proaspetei victime a duşmanului nevăzut. O lăsau zvîrcolindu-se în praful drumului, pînă cînd ambulanţa, păzită de ariergardă, ajungea la „înălţimea" lovitului de soartă.

Iar regimentul şerpuia înainte pe şleahul întortocheat şi unduios sub pîcla moleşitoare a soarelui. Soldaţii, cocoşaţi sub raniţe, îşi zvîrleau picioarele la întîmplare spre dreapta şi spre stînga, înaintînd prosteşte, privind cu încăpăţînare cercurile de lumină, pe care astrul violent al nămiezii le întindea şi le destindea pe spinările verzi ale camarazilor din faţă, ca şi cînd o mînă nevăzută le scria acolo destinul cu litere încîlcite de foc.

Şi tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de cînd intraseră în ţara blestemată. Şi ei păşeau înfricoşaţi şi neînţelegători, părîndu-li-se nebunesc să se afunde tot mai adînc în împărăţia necuratului, în căutarea cu orice preţ a unui duşman cu chip omenesc, cînd adevăratul duşman deschisese de mult lupta şi nimic nu-l putea face să dea îndărăt.

Regimentul, poposit la poalele unei pădurici rare, îşi întinsese corturile mărunte sub cortul nesfîrşit al înserării de iulie. Carele trenului de luptă fuseseră aşezate unul lîngă altul, parcă în linii de bătaie şi mare parte dintre soldaţi îşi găsiseră culcuşul printre roate. De dincolo de tabăra căruţelor se auzeau ca de departe nechezăturile cailor şi înjurăturile vistavoilor. Dincoace, soldăţimea pedestră, doborîtă de drum, zăcea întinsă în aşternuturi de iarbă şi de neguri, cu raniţele sub căpătîi. De undeva, de sub o căruţă, ajunse pînă în frunzarul înjghebat în pripă şi fără coperiş, intre pereţii căruia căpitanul Naicu, moleşit de deliciul cizmelor trase, sorbea pe patul de campanie ultimele fumuri ale mucului de ţigare:

Străinei ca mine nu-i… măi…
Decît puiul cucului…

Cîntecul ieşea de sub roate plin şi tihnit, revârsîndu-se asupra regimentului ca o tragică resemnare.

Domnul căpitan îl primi în auz, fără luare-aminte, căci era furat de priveliştea stelelor, cum soseau din adîncimi de nemărginire una după alta, ca nişte militari la datorie, ocupîndu-şi locul ştiut în constelaţii, ca în nişte curioase formaţiuni de manevră. Începuseră să se înghesuie acum cu duiumul, ca soldaţii în cîmpul de instrucţie, dimineaţa. Se aşezau în linie, în linii de grupe, prin flanc cîte una, în trăgători… Colo, unele parcă au rupt rîndurile şi au pornit în pas alergător, pălind în negură; dar un ofiţer mai strălucitor le cheamă brusc şi îndată prind lumină, revenind din întuneric şi aliniindu-se. Un adevărat cîmp de exerciţii cerul ăsta! Şi cîtă strălucire, ca-n zilele frumoase de pace şi de paradă ale primelor două galoane!

Naicu priveşte acum o stea răzleaţă ca o strajă, chiar pe muchia neagră de deal ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, şi-şi aduce aminte santinela de la poarta din dos a cazărmii, pe unde venea la serviciu, de cînd se însurase. Cu pîntecele cald încă de ceaiul aromat, cum numai doamna Naicu ştia să prepare, cu ţigara în colţul gurii, lovind bărbăteşte pămîntul jilav cu toată talpa cizmelor împintenate, domnul căpitan trecea mulţumit de sine, răspunzînd cu un deget onorului santinelei şi gîndind cu plăcere la înjurăturile pe care avea să le distribuie părinteşte în ziua aceea, făcîndu-şi poftă de mîncare, în vederea pilafului fără pereche, de curcan, făgăduit de Aurelia.

Amintirea aceasta, pornită într-o doară dintr-un fir de cuget, se mări deodată, umplîndu-i tot corpul de o amărăciune dulce, care creştea supărător de plăcută, trecînd peste orice zăgaz. Cîntecul de sub căruţe încetase şi, curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se înfipseră în urechi, izbindu-i cu atîta putere timpanele, de parcă vîntul trîntea un rînd nesfîrşit de uşi:

Străinei ca mine nu-i
Decît puiul cu-cului-decît-pui-u-l cu-uuu-cului.

Mai departe domnul căpitan nu ştia; dar repetînd necontenit acest început de strofă pe toate variaţiile melodiei îşi simţi ochii umezi, gîndind la Arsene lăutarul şi la aperitivele pe care le lua în grabă la Panaioti cu amicul Sbierea şi cu amicii ţivili: „Dar ştii, mai repede, că mă aşteaptă Aurelia cu pilaful!"

După ce se zbătu amarnic în pieptu-i cîtăva vreme, jalea începu să se ogoaie, dar amintirile veneau acum buluc; toată viaţa lui casnică din ultima vreme şi toate petrecerile de la Panaioti, cu sau fără Aurelia, îi năpădiră gîndul. Cîtă larmă şi cîtă veselie! Mai cu seamă cînd el, vestitul Naicu, dădea drumul renumitei lui „cutii cu păcăleli”. Hohotea lumea toată, tot oraşul, numai că-şi aducea aminte de „mistificările” lui, săptămîni, ba chiar luni întregi, după ce le săvîrşise. Şi, ce e mai interesant, pînă şi duşmanii lui nu-şi puteau ţine rîsul…

Cum a fost cu plutonierul… Tot la Panaioti, desigur. În ziua aceea a surprins trei din amicii cei buni, la masă cu cîţiva dintre cei nesuferiţi. Rîdeau cu o poftă fără margini, însă cum au simţit pe Naicu s-au potolit pe loc. Oricare om, cu cît de puţină inteligenţă, ar fi putut bănui că este acolo vorba de dînsul: cu atît mai mult domnul căpitan. I-a măsurat deci dispreţuitor, pe sub sprîncenele încordate, apoi s-a îndepărtat la altă masă. Şi n-a apucat să se aşeze, că rîsul obraznicilor s-a pornit cu şi mai mare furie.

— De ce rîdeau nemernicii ăia aşa tare, Braşcule? a întrebat domnul căpitan la ieşire pe prietenul său doctorul, cu care avea acelaş drum.

— De tine era vorba.

— Ce?

— Rîdeau de tine…

— Cum?

— Vreau să zic de farsele tale, de aia din urmă, cu plutonierul…

— Cum rîdeau?

— Ce te-nfurii, măi!… făceau haz de ele… că d-aia sunt farse, să rîdă lumea…

— E-he, he, he… da, da! se potoli domnul căpitan. Păi sigur… bietul Năstase…

— Care Năstase?

— Cum care Năstase? Plutonierul. Se cam supărase el, da n-a îndrăznit!… pe urmă s-a bucurat şi el… doar nu-şi putea permite… mă-nţelegi…

A doua zi s-a dus drept la masa celor ce rîseseră în ajun şi a întins prieteneşte mîna „nesuferiţilor”, spre hazul general şi mai cu seamă al doctorului Braşcu, care se tăvălea pe banca de stejar a bodegii, tot bodogănind:

— V-am spus eu? V-am spus eu?…

— Ce-ai spus tu, bă, nepricopsitule? l-a întrerupt atunci domnul căpitan, puţin cam neliniştit dinaintea acestei noi izbucniri de veselie. Stai să le-o spun eu!…

Rîsul a întrecut atunci orice aşteptare. Încurajat, Naicu a început să povestească anecdota cu plutonierul, dar nici el nu înţelegea cum zgomotoşii ascultători îl mai puteau auzi în neînfrînata larmă, de hohoteau cu atîta voioşie! Lua de multe ori frazele de la început, accentua cîte un cuvînt celui care i se părea că nu-l putuse prinde şi pe urmă, cînd izbuti să sfîrşească, după numeroase repeţiri şi explicaţii, izbucni la rîndu-i într-un hohot formidabil, deşi, la drept vorbind, nici pînă la urmă nu păru dumerit de ce se prăpădeau atîta cu firea, cînd farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai straşnice ale lui.

Cînd povesti la prînz doamnei Naicu nostima întîmplare, cu icniri de haz nestăpînit, înăbuşite în şervet, ca de obicei, femeia nu prea păru deopotrivă de încîntată. Ba, de astă dată, chiar îl sfătui să se ferească de astfel de prieteni nesiguri.

Auzind-o, domnul căpitan rămase la început cu totul contrariat. Dar îşi aminti c-o ameninţase la rîndu-i s-o păcălească în curînd, glumind pe socoteala cărţilor ei lugubre cu morţi şi cu draci, cu care-i umpluse tot podul, şi-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape în fiecare seară la încercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. Şi gîndul acesta l-a liniştit pe dată, făcîndu-l să zîmbească cu înţeles pe sub mustăţi.

Cu ochii pierduţi în nemărginita împărăţie a stelelor, domnul căpitan îşi aminti cu multă plăcere de curioasele gusturi ale soţiei sale, care se uita ziulica întreagă trîntită pe sofa cu „romanul” în mînă, cînd treburile gospodăreşti n-o chemau la bucătărie; apoi de competinţa ei spiritistă şi de regularitatea cu care se ducea sărbătorile la biserică, de pomenile ce făcea întru sufletul celor duşi, ca vrednică nepoată a maicii Minodora, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn; de toate ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tinereţea ei, dar care mulţumeau de minune pe domnul Naicu, „ca unul, monşer, ce sunt asigurat de vreun atac dinspre flancul ăsta, la vîrsta mea, care, numai tînăr nu putem zice…”

Totuş, în îndoita sa calitate de păcălici şi de om cu învăţătura serioasă, domnul căpitan nu s-a putut să n-o supere, în vreo două discuţii întîmplătoare, cu cîteva replici „peremptorii, monşer”, pe care le găsi, răvăşind în fundul memoriei sale, unde le uitase de cînd îşi terminase studiile secundare.

— Ce mai la deal, la vale? Am să-ţi aduc, doamnă, o carte de geologie şi una de astronomie, ba, pardon, de cosmografie… adică stai, îmi dai voie… din fiecare cîte una… şi ai să vezi dumneata, acolo, cum stau lucrurile ăştia…

Într-un rînd, domnul căpitan fu chiar atît de acerb făcînd pe ateul, că ea izbucni în lacrămi. El nu ştia cum s-o potolească, dar îndată ce pacea se reaşeză între ei, simţi o lighioană mică, furioasă şi încăpăţînată, că s-a strecurat în suflet. Atunci plănui să-i tragă „o păcăleală gigantică, monşer Sbierea, să i se pară că într-adevăr a văzut pe dracu!” Şi trei ani de zile, domnul căpitan îşi munci imaginaţia fără milă, căutînd un lucru grozav, „ceva ca la teatru, o scenă neobişnuită, o sperietură teribilă, cu o bruscă revenire la realitate, o mistificare cum nu s-a mai pomenit! Înţelegi, monşer Sbierea?”, dar totul fu în zadar. Puterea sa inventivă nu găsi ceva pe placul lui şi teribilul plan îi dăinuia şi acum în minte, tot sub forma unor nehotărîte umbre lipsite de tăria amănuntului.

Hotărît, în noaptea asta domnul căpitan era osîndit să nu poată dormi deloc. Cerceta acum un alai de steluţe ce izvorau grămadă şi necurmat de după culmea dealului din faţă. Gîndul său ordonat, obişnuit numai cu coloana de marş şi cu linii de plutoane pentru defilare, nu se putu împăca deloc cu această harababură, care-i aminti o gravură din cărţile de şcoală cu fuga evreilor din Egipt. „Trebuie să fie drumul robilor!” socoti domnul căpitan şi fu foarte bucuros că a nimerit, văzînd cingătoarea de lumină înfăşurînd toată culmea cerului.

„Ce frumoasă armată în derută”, gîndi el mai departe, amintindu-şi retragerea lui Napoleon de la Berezina. Domnul căpitan oftă cu tristeţe, căci amintirea înfrîngerilor lui Napoleon îl întrista totdeauna „Uite-l şi pe el, îşi spuse, oprindu-şi privirile pe Vega… Ba nu, parcă ar fi celălalt!” se încurcă apoi, cumpănind între puterea de lumină a Vegii şi a lui Altair.

Strălucirea celor două stele, una împăratul şi cealaltă marele său general, în puzderia de steluţe, tîrşindu-se umile în praful de lumină al drumului ceresc, cum se tîra oştirea napoleoniană în prăfuirile de viscol pe nesfîrşitele drumuri înzăpezite ale Rusiei, semăna în cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. Şi rînd pe rînd defilară, pe sub pleoapele zadarnic închise, regimente în debandadă, decimate de holeră; populaţii nesfîrşite în exod, urmărite de ciumă şi de toate furiile cerului şi iadului; suverani învinşi, refugiindu-se prin cele mai înfricoşate paragini; jale, blestem şi moarte pretutindeni, şi totul o goană fără preget şi fără frîu, o goană nebună, dezmăţată; iar în urmă, profilîndu-se pe imensitatea cerului, o gigantică vedenie în văluri negre, împinsă de suflarea tuturor vânturilor. Ochii lui Naicu fixează îngroziţi vedenia şi ochii vedeniei fixează pe domnul căpitan. Ea se apropie ameninţătoare, dar iată, ochii ei ficşi au început să clipească; are ceva din Anton, namila de ordonanţă cu priviri de guşter, pe care a lăsat-o acasă, lîngă doamna Naicu.

— Să trăiţi, domnule căpitan!

— Antoane, tu eşti?

Domnul căpitan a deschis brusc ochii şi jumătatea de deasupra a corpului s-a răsucit drept în sus, iar vocea i-a pornit exact în acelaş timp:

— Ce-i cu tine, bă, ce cauţi aici?

Dar degeaba şi-a frecat mai apoi ochii cu stăruinţă; Anton n-a fost decît o vedenie, iar domnul căpitan a început să se închine:

— Asta a fost aia… cum îi spune Aurelia… te… telepatie. Doamne, iartă-mă!…

Foarte mîhnit că s-a molipsit de la nevastă-sa, domnul căpitan îşi aminti cum dînsa îi explicase că acel care-i apare astfel de departe în închipuire, sau trebuie să fi murit în momentul acela, sau face împotrivă-i o vrajă, un jurămînt sau orice alt lucru vrăşmăşesc.

Fără voie atunci îşi făcu din nou loc în mintea lui acea curioasă apropiere — la care de cele mai multe ori refuza să gîndească, atît i se părea da absurdă — între două fapte cu totul deosebite, s-ar fi părut, dar care poate aveau o strînsă legătură între ele.

Era pe vremea dinaintea plecării de acasă şi domnul căpitan nu putu să-şi reamintească această epocă, fără discursurile lui înfocate; fără plăcerea vanitoasă pricinuită de lacrămile doamnei Naicu, cînd el zugrăvea cu multe amănunte, înzorzonate de cuvintele patriotice obişnuite, grozăvia luptelor; fără dimineţile acelea, cînd, trezindu-se în zori ca să plece la cazarmă, o găsea ţinîndu-l încleştat, parcă i-ar fi fost frică să nu-l scape; fără, în sfîrşit, toate aceste amintiri care-i încropeau sîngele cu o moleşeală dulce, îl făceau să-şi lipească molatec pleoapele şi-i întindeau gura într-un plescăit de plăcere.

Observase, însă, că-n ultimele zile, cu cît se apropia despărţirea, cu atît doamna Naicu nu se mai prăpădea cu firea ca la început.

Pe urmă amintirea unei mese chiar în ajunul plecării îl înciuda cu totul. Ea îl rugase atunci să-i schimbe soldatul cel vechi cu Anton, pe care îl trimitea câteodată de la cazarmă să mai ajute prin curte. Domnul căpitan se cam împotrivise la început, căci îi părea rău să ia în companie pe Ion, cel vechi, soldat cam plăpînd, în locul lui Anton, care era voinic şi putea să înfrunte cu tăria lui de bivol toate greutăţile.

Dar dînsa stăruise atît de mult, arătîndu-i că se va simţi prea singură cu Ion, aci, la marginea oraşului, că Anton e mai puternic, mai vrednic şi nu fuge noaptea după drăgostenii, cum de atîtea ori fusese prins celălalt, încît la sfîrşit îl înduplecă. Ea îi sări atunci deodată de gît, lucru neobişnuit, care-l puse numaidecît pe gînduri.

Deveni îndată ursuz şi pentru întîia oară băgă de seamă cît de frumoasă şi, mai cu seamă, cît de tînără e doamna Naicu.

Înfăţişarea ei ceva înăltuţă, cu rochia din ziua aceea plesnind sub apăsarea sînilor şi sub mlădierea coapselor, cu chipul alb pălit, sub cununa răvăşită a părului castaniu, pieptănat ca pentru casă, cu gîtul parcă puţin îngroşat şi zvîcnind de sănătate, toate acestea îi amintiră că ea mai avea mult pînă să împlinească treizeci de ani, pe cînd el, chiar în toamna aceea, avea să serbeze jubileul unei jumătăţi de secol. Şi turbureala ochilor ei prin aburul supei şi roşul mat ce începuse să i se aprindă sub pieliţa obrajilor şi-n jurul grumazului, la dogoarea castronului uriaş, îl făcură să-şi aducă aminte cu ce discretă nepăsare — ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat — se îndepărta de dînsul, ori de cîte ori avînturile lui tinereşti, prea pripite, se schimbau în părintească mîngîiere.

Umilinţa acestor amintiri îi împinse tot sîngele spre frunte; şi sîngele acesta se umplu de otrava atîtor gînduri rele, care zac firesc în cugetul oricărui om ce pleacă a doua zi la război. Şi se umplu mai ales de otrava gîndului că dacă acum se întîmplă astfel, ce-i mai rezervă anii de mai tîrziu, cînd va fi un biet civil bătrîior, cînd va schimba sabia sonoră cu surda cadenţă a bastonului de pavaj?

Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratiţa fumegîndă pe tava de metal. Un vlăjgan spătos, cu mişcări greoaie; doi ochi mici, verzui, sub o frunte strîmtă şi smolită; două urechi mari şi blegi, legate printr-o gură de broască, deasupra căreia abia mijea o bucăţică de nas. Fu de ajuns numai să revadă această apariţie zoologică, pentru ca toate bănuielile să se risipească pe dată, ca iazmele nopţii la cîntarea cocoşului.

Acum chiar, aducîndu-şi aminte de această înfăţişare, domnul căpitan zîmbi şi zîmbetul se transformă într-un oftat de plăcere, cînd îşi simţi fruntea în fierbinţeli, mîngîiată de o dulce şi umedă răcoare. Zor cu zor, dimineaţa umpluse cazanul nopţii cu roua ei de sîneală de un albastru atît de străveziu, că lui Naicu i se păru o tunică de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziuă, ca de nişte nemaivăzute decoraţii, tăiat în două de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a căruia strălucea ca o floare de diamant marele ordin al luceafărului matinal.

Impozantul vestmînt al împăratului împăraţilor stîrni în aducerea lui aminte atîtea visuri de tinereţe, atîtea planuri croite în cele mai purpurii nădejdi, la masă, seara, în jurul lămpii, în colaborare cu întreaga familie, cea de demult, cînd mustaţa încă nu-i mijise şi baioneta şcoalei militare încă nu fusese preschimbată în sabie, că durerea îl năpădi iarăş cu puterea de la început. Zgîrcindu-se într-o parte, cu oasele zdrobite, voi atunci să adoarmă cu gîndul la Aurelia, cercînd să şi-o închipuie pe care parte s-o fi odihnind în ceasul de acum. Şi de astă dată izbuti într-adevăr să adoarmă, închizînd însă în clipirea de plumb din urmă rînjetul satisfăcut al vistavoiului de acasă…

— Do-omnul căpitan Naicu la domnu colonel!

Strigătul acesta, care-i răsună şi acum în ureche ca detunarea finalului unui cîntec de triumf, umplea de o nesfîrşită bucurie inima căpitanului. El stătea mîndru, radios, cu pieptul scos afară, pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia în trap nebun, stârnind salve de praf în urmă.

— Mînă, Banciule, nu te încurca, mînă, că ne ajunge holera din urmă!

Şi Banciu, ca să facă plăcerea d-lui căpitan, plescăia frînele deasupra cailor, îndemnîndu-i cu chiuituri de horă. Iar domnul căpitan se vedea în faţa colonelului:

— Spune drept, mă Naicule, aşa e că ţi-e frică de holeră?

— Ca la orice om, domnule colonel.

— Iacătă, şi eu sunt om şi nu mai mi-e frică!… Dar mie nu mi-a fost frică nici de dueluri! Şi eu zece am avut, nu unul…

— Domnule colonel, par… am onoarea să vă cer pardon, dar nu mi-a fost frică de nici un duel…

— Calomnii, Naicule, ştiu eu! Mi-am închipuit că tu cu adevărat ai fost curagios. Dar nu ştii?… gura lumii…! Şi de aceea m-am gîndit că tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine să trimit pe Sbierea…

— Unde să-l trimiteţi, domnule colonel?

— La noi, la cazarmă, la partea sedentară… Bietu Năstăsescu a murit, am primit telegramă aseară…

— A murit!?!

Vestea aceasta neaşteptată a umplut dintr-o dată de lumină tot sufletul domnului căpitan. Şi o clipă lumina aceasta s-a rătăcit şi-n ovalul larg deschis al ochilor săi, dar aşa de repede, cum se luminează deodată în puterea nopţii un rînd de ferestre, ce se sting apoi numaidecît. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapă…

— Îţi face plăcere, Naicule?

— O, domnule colonel, cum puteţi vorbi astfel? Biet’ Năstăsescu, ce om de treabă! Dar de ce să trimiteţi pe Sbierea, domnule colonel?… zău aşa, ce ţi-e şi cu soarta omului… Mai în siguranţă ca el, ce se credea, cînd am plecat noi încoace…

— Păi aia zic şi eu; ori acolo, ori aici, tot aia e, aşa că ori tu, ori Sbierea…

— Eu-s mai vechi ca el, dom…

— E! cîteva luni acolo, n-are importanţă. Şi am băgat de seamă că el e mai fricos ca… adică el e cam fricos…

— Domnule colonel, am nevastă tînără…

— El are una bătrînă, săracu! Eu să fiu ca tine, i-aş ceda locul. Ai arăta, dînd această dovadă de virtute şi curaj, Naicule, că toate mişeliile scormonite împotriva ta sunt ceea ce sunt, adică mişelii…

— Vai, domnule colonel! Cine v-a spus că Sbierea e fricos? Eu cred că s-ar supăra dacă i-aş ceda pe temeiul ăsta.

— Dacă a rămas numai pe asta, dragă Naicule, apoi găsim noi alt temei, care să nu trezească susceptibilităţi. Va să zică nu primeşti partea sedentară! Bravo, Naicule! Te felicit în numele regimentului…

— Domnule colonel! abia mai putu bîlbîi domnul căpitan, lăsîndu-şi moale mîna în palma vînjoasă a colonelului, care i-o apucase pe neaşteptate şi i-o scutura cu bărbăţie. Domnule colonel… eu pentru patrie aş face totul. Dar mă gîndesc: am eu dreptul oare să trec peste nevastă-mea? Ce va zice ea, cînd va auzi?

— Te va felicita!

— E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea.

— Se mai găsesc, se mai găsesc…

— Domnule colonel, vă rog, domnule colonel… Nu vezi, nu vedeţi dumneavoastră, ce mai femei sunt în ziua de astăzi? Ehe, pe vremuri… vă rog, domnule colonel… nu mai departe, chiar pe vremea noastră, aşa e, domnule colonel? phii, ce mai femei! ca-n poezie: „Du-te la oştire, pentru ţară mori!“ Dar acum… fiţi milostiv, domnule colonel, sunt om bătrîn, aproape vîrsta dumneavoastră…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Diii, hi, hi… bidiviii… chiii pe el, mă!.. chiui deodată Banciu cu atîta putere, că se treziră toate cîmpiile Bulgariei, zările se mişcară chiuind la fel şi un stol de ciori îşi luă zborul de pe mirişte cuprins de cea mai zgomotoasă panică.

— Zii, Banciule!

Domnul căpitan se uită beat de fericire în urmă şi văzu carele celelalte înaintînd vijelios prin norii de praf din ce în ce mai groşi către sfîrşitul convoiului, de parcă patruzeci de sfinţi Ilie şi-ar fi hodorogit harabalele pe tărie.

„…Al dracului colonel… pe toată lumea o sîcîie aşa, dar încolo, băiat bun… Cum ajung la Corabia, trîntesc o telegramă Aureliei… Ce surpriză pe biata femeie!… Ba nu, mai întîi trebuie să întîlnesc pe Sbierea. Ce mutră acră pe el, cînd o afla! Şi mai ales cînd m-oi grăbi să-l informez că el era preferatul.” (Aci domnul căpitan nu se putu stăpîni să nu rîdă uşurel în fundul gîtlejului.)

— Dar, ori de ce te-ai îngălbenit aşa, Banciule?

Banciu nu-l auzi. Domnul Naicu îl privi lung, cu ochii crescuţi de-o neaşteptată mirare. Pe faţa neclintită a sergentului, coloarea frunzei de toamnă tîrzie părea că se aşterne tot mai întunecat. „Soarele trebuie să fie pricina!» încerca să explice acest bizar fenomen domnul căpitan. Dar cel de alături tresări deodată sub zgîlţîiala unui puternic fior.

Ochii domnului Naicu se zgîiră de-a binelea şi turul pantalonilor săi alunecă pe luciul băncei, cît se poate mai departe de sergentul vizitiu.

— Nu cumva eşti bolnav, Banciule?…

— Eu? Ferit-a Dumnezeu, domnule căpitan! am stomac de piatră.

Pe bucuria de la început a lui Naicu se lăsase însă un zăbranic. Ce-ar fi să te pomeneşti cu el deodată zguduit de crampe şi podidit de vărsături! Şi-l închipui numaidecît apucat de disperarea morţii, cuprinzîndu-l in braţe şi gemînd milogeşte: „Scapă-mă, scapă-mă, domnule căpitan!..”

Dar întoarse brusc resortul gîndului, impunînd închipuirii să nu mai lase în încăperea ei decît pe doamna Naicu. Ce surpriză pe ea cînd va primi telegrama!… Şi domnul căpitan se puse cu toată îndîrjirea să potrivească în minte chipul doamnei Naicu, fericită de surpriză. Totuş i s-a părut sau Banciu s-a mai cutremurat o dată? Doamne, ce-ar fi…

— Mă Banciule, nu glumi şi spune sincer, băiete, ai ceva sau n-ai?

— Ferit-a Sfîntul, domnule căpitan! Apoi, făcînd semnul crucii cu codelia biciuştii: Doamne fereşte şi apără să-mi mai intre şi asta în cap…

Şi pentru a goni ideea asta supărătoare, pe care domnul căpitan n-avea alt de lucru decît s-o înteţească cu întrebările lui de cobe, se puse din nou să chiuie:

— Di… hii… hiii, hi, hi… hi… hi… mînă, mă!…

Dar n-apucă să sfîrşească bine, că sări ars deodată, cu ochii căscaţi de groază, cu răsuflarea scurtă, repede şi greoaie.

— Ţine frîiele, dom căpitan, că m-a tăiat..

Şi înainte ca Naicu să se dezmeticească, se aruncă peste speteaza caprii în harabaua goală şi începu să se vaite, tăvălindu-se pe scîndurile jucăuşe.

— Banciule, ce mi-ai făcut? gemu domnul căpitan, cu inima sfîrticată, abia nimerind hăţurile care-i săltau la picioare.

— Sărăcuţ de maica mea! sărăcuţ… răspunse sfîşietor sergentul.

— M-ai omorît, Banciule, m-ai omorît…

Lăsă frîu liber de tot cailor, croindu-le coapsele cu iuşca atît de furios, că goana se dezlănţui turbată. Dar prin larma hodorogelii, ţipetele sergentului continuau să-i străpungă timpanele cu aceiaş usturime:

— Aolio! Cum mă frige, mămulică Doamne!…

Frişca domnului căpitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se zvîrliră orbiţi de mînie în golul zării, de-a dreptul peste cîmpuri, făcînd să sară harabaua de parcă ar fi luat-o în zbor.

Moartea ştia însă şi ea să zboare, şi goana aceasta dezmăţată n-o putea lăsa deloc în urmă. Crudă şi ameninţătoare, el o auzea necontenit în spate, frămîntînd fără milă şi zăbavă pe sărmanul Banciu.

— Nu te mai văd eu, măiculiţă, nu te mai văd eu, măiculiţă…

Cînd va sfîrşi cu sergentul, va veni rîndul lui. Şi domnul căpitan întoarse cu grijă capul, ferindu-l apoi îndată într-o parte, ca şi cînd ar fi şi văzut luciul coasei fatale în scînteiala soarelui dogoritor. Dar năluca se stinse repede şi-n urmă-i, pe coasta repegioară pe care se lăsase, el văzu uimit, rostogolindu-se spre dînsul, în vijelia de praf ca într-un nor misterios, cele patruzeci de care, nesfîrşit şi sinistru convoi al morţii.

— Aaa… oh… de ce m-ai lăsat tu, Doamne? porni iarăş urletul lui Banciu spre înălţimile scăldate în soare.

Cînd ajunse în inima tîrgului, domnul căpitan începu să ia la rînd toate cafenelele, căutînd pe amicul Sbierea, care încă mai zăbovea în Corabia.

Îl găsi strivit într-o îmbulzeală de gură-cască, urmărind cu faţa congestionată şi cu fruntea perlată de sudoare, o importantă partidă de ghiulbahar.

— Se bate un bucureştean şi cu un grec de aici dat dracului! Îl lămuri, plin de admiraţie, Sbierea.

Naicu se ridică în vîrful picioarelor; din cercul omenesc strîns coz în jurul mesei rotunde nu văzu ieşind decît două perechi de mîini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apăreau iarăş, fugărindu-se ca două perechi de brabeţi îndrăgostiţi. Deasupra tablelor, degetele se strîngeau şi se deschideau convulsiv, apucînd din fugă şi aruncînd cu mişcări experte de zaraf lemnişoarele rotunde, ca pe nişte ruble de argint abia desfăcute din fişic.

Abia putu să-şi scoată prietenul din îmbulzeală. Se aşezară amîndoi la masă în colţul celălalt al cafenelii.

— Fac cinste! declară Naicu.

Şi aşteptând comenzile, vorba îi luă domoală, purtîndu-i prin oraşul unde-şi duseseră amîndoi viaţa şi unde avea să se întoarcă acuma Naicu; purtîndu-i prin tabăra peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia să se prezinte peste două-trei zile.

Pe urmă gîndurile li se înstăpîniră în cuget. Lui Sbierea i se urî repede cu ele pesemne, căci chemă chelnerul şi ceru ziarele de dimineaţă. Dar Naicu îşi lăsă uşor-uşor capul spre umărul stîng sub povara lor dulce. Pe figura lui plină de un fel de duioşie rîzătoare, rareori trăsăturile se schimbau în acea înfăţişare mocnită, pe care o ia cîmpul luminat, cînd un nouraş fugar se aşează între el şi soare.

Va să zică a scăpat de holeră! Domnului căpitan îi venea să chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe cîmpiile Bulgariei. Ce s-o fi făcut cu el săracu? Îşi aminti, scuturat de un puternic fior, şi se miră cum a avut tăria să mai ţină hăţurile în mînă, cînd Banciu, lovit de boală, s-a aruncat în fundul harabalii. Dar omul pălit de spaimă parcă-şi mai dă seama? Una şi bună ştia el atunci: să se vadă cît mai repede pe mîna doctorilor.

Îşi aminti apoi cînd Sbierea a venit mai întîi la spital să-l vadă. L-a primit scîncind ca un copil.

— Dragă Sbierea, sunt pierdut! Să telegrafiezi tu Aureliei…

Hohotele de rîs ale acestuia, tari şi distanţate ca nişte pocnete, îi răsunau şi acum în urechi.

— Ce tot trăncăneşti acolo? în loc să zici bogdaproste că ai scăpat şi c-o să te duci la partea sedentară…

— Dragă Sbierea, a răspuns el atunci, poţi să te bucuri după pofta inimii că ai să mă moşteneşti în curînd. Dacă nu m-a apucat pînă acum, n-avea grije, mult nu mai e…

— …Ştii c-ar fi o idee?

Şi vocea lui Sbierea plesnea iarăş în hohote scurte ca o petardă în scîntei.

Apoi, devenind deodată serios:

— Ce dracu de eşti aşa fricos, măi Naicule?

Cu vorba aceasta Sbierea ştia că închide la moment văicărelile sedentarului.

— Aici nu e vorba de frică, aici e vorba de holeră! bîlbîise acesta, înghemuindu-se pleoştit pe un scaun.

La plecare, Sbierea îi adresa totdeauna aceeaş întrebare de îmbărbătare:

— Ei, telegrafiez nevesti-ti că vii?

Naicu sărea atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbaţi de spaimă şi de rugăminte:

— Sbierea, să nu faci una ca asta. Te rog, Sbierea, pe prietenia noastră!

— Lasă, măi, să scriu femeii…

— Să ştii că dacă-i scrii, tu eşti ucigaşul meu. Cum telegrafiezi, cum m-apucă…

— Ei, cum aşa, mă?

— De asta sunt sigur… Am băgat de seamă. Cum apuci să te bucuri dinainte…

— Hai atunci să-i scriu c-ai murit, că poate aşa nu te mai apucă…

Rămas singur în odaia goală, proaspăt văruită, a carantinei, gluma lui Sbierea îi răscolea ca o trîmbă de vînt toate gîndurile negre. Şi-o închipuia primind telegrama cu vestea morţii; o vedea desfăcînd-o cu mîna tremurîndă, apoi dînd un ţipăt groaznic şi clătinîndu-se să cadă. Anton sărea atunci din bucătărie şi ea se prăbuşea în braţele lui de fier. Dar atingerea braţelor acestora o deşteaptă dintr-o dată, ea deschide ochii mari, mari, şi ochii aceştia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atît de dulce spre Anton, că gura de broască a lui se deschide mare, gata s-o înghită. Capetele lor se pleacă unul peste altul…

De la masa jucătorilor, unde mulţimea chibiţilor sporise aproape îndoit, se auzi deodată, în tăcerea generală şi-n tăcerea înfiorătoarelor gînduri care munceau pe domnul căpitan, răsunetul sonor al unei palme bine aplicate şi potrivite din plin. Acestui răsunet îi urmă aproape imediat un altul identic, ca un ecou, care fu înghiţit însă de tărăboiul drăcesc izbucnit pe dată. Grămada privitorilor păru un moment că fierbe într-un cazan. La mijloc mai ales era un zbucium fără seamăn, căci necontenit cercul din afară se lărgea şi revenea la loc, pentru a plesni apoi în nenumărate locuri. Şi vociferările curgeau grindină:

— Nu lăsa pungaşul!

— Ba grecu e escroc!

— Unde mi-s banii?

— Domnule… am pus doi poli…

— Asta-i hoţie…

Din scaunul lui, Sbierea ţîşnise ca dintr-un resort. Şi paşii îi porniră automat şi repezi spre valma tot mai aprinsă, aşa cum instantaneu gura porni să-i păcănească de la sine detunătoare:

— Bagă-i pumnu în gît… Care-i ăla?

Naicu privi un moment nedumerit straşnica încleştare. Sărise şi el în sus, dar cînd văzu că grupul s-a desfăcut în două tabere duşmane, printre care Sbierea păşea apăsat şi scrutător ca zeul Ares înainte de luptă, întoarse capul plictisit, se înfundă iarăş în pluşul moale al canapelii şi întoarse privirea spre fereastra uriaşe, afară. Dar de pe urma încăierării în sîngele său rămăsese o vie agitaţie, care turbură de astă dată cu toiul viziunile lui negre.

Domnului căpitan i se întâmpla acum un eveniment cu total neaşteptat: pentru întîia oară în viaţa lui îşi simţea sufletul. Pînă azi nu ştia de el decît din auzite, din rarele emoţii pe care le avusese în faţa superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri instinctive de moarte sau de ziua de mîine, din unele clipe de spaimă prin care trecuse. Dar în toate aceste rînduri, el şi cu sufletul lui făcuseră una şi aceeaş persoană.

Acum însă simţi, în păreţii trupului, sufletul acesta ca pe o fiinţă alta, care crescu deodată spăimîntătoare, şi-l muşca cu dinţii, îl zgîria cu unghiile, voia parcă să-l sfâşie într-o parte, da, da, acolo, în stânga capului, să-şi facă loc, să ţîşmească afară pentru a se distrăma ca fumul în libertatea cerului.

Cum nu s-a gîndit pînă acuma? Care, care a fost motivul ei să-l oprească? Că i-a fost frică în singurătatea casei din marginea oraşului? Dar în toamna şi-n iarna trecută, cînd regimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai în fundul Moldovei, cum de-a stat doar cu Ion şase luni întregi? Cum, răspunde, cum? Răspunde, cum? cerea socoteală, din clocotul sângelui răsculat pînă în cele mai profunde zăcăminte, sufletul domnului Naicu, frămîntîndu-l fără milă, ca holera pe Banciu, în căruţă.

„Phii… auzi, domnule, ce canalie!… Şi cum făcea pe mironosiţa!…”

Sbierea, care se întoreea radios ca un învingător, îl întrebă:

— Ei, ai văzut cum i-am potolit? Şi pe urmă, în şoaptă, la ureche: Amîndoi sunt pungaşi…

Naicu îl apucă de braţ şi ceru socoteala din picioare:

— Să mergem, Sbierea!

— Unde mergem?

— Ia, aşa, haidem, te rog…

— Haide, telegrafiază nevesti-ti că…

— Aaa…

Spre profunda mirare a lui Sbierea, Naicu se aşeză iar pe canapea. Ochii i se luminaseră parcă de o licărire de mare inspiraţie, cum prietenul de atît amar de vreme, Sbierea, nu-şi amintea să-i mai fi văzut vreodată..

— Ce e cu tine, măi?

— Sbierea, nu-mi spuneai tu să-i telegrafiez c-am murit?

— Ei şi?

— Nimic! haid…

Şi aruncînd banii consumaţiei pe masă, domnul Naicu o luă înainte.

— Ce-i, mă, unde te duci? Ce ţi-e?

Pînă la poştă, lui Sbierea i se păru că amicul Naicu bate rău de tot cîmpii. Cînd acolo ticlui pe pupitrul de scris telegrama către nevastă-sa, crezu chiar că a înnebunit de tot. Căci vîrful condeiului, pe care domnul căpitan îl mînuia înfrigurat, ca sub ameninţarea holerii, lăsă aceste urme curioase:

„Căpitanul Naicu încetat din viaţă, astăzi 25 iulie, făcîndu-şi datoria în mijlocul holericilor din compania sa”.

Şi dedesubt semnătura: „Sbierea”.

— Dar eşti nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine? Rupe hîrtia, nu te las s-o dai! Te rog, şterge iscălitura…

— Sst, făcu domnul Naicu cu aceeaş lumină profetică în figură. Ssst! Păcăleala!… Ştii… pe care o coc eu de mult nevesti-mi… de trei ani… Ţi-am povestit eu ţie odată…

Cînd ieşiră pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, parcă dinaintea unei cunoştinţe neaşteptate. Îi apăruse închipuirea caraghioasă a soldatului Anton. Atît de schimonosit era năsucul acela cît un neg pe dovleacul de cap şi atît de respingătoare namila greoaie de trup, că domnului căpitan îi fu ruşine de pripeala lui.

— Ei, haidem acum, ce mai stai? îl îndemnă plictisit Sbierea.

Naicu încă mai cumpăni o clipă dacă să oprească sau nu telegrama. Pe urmă mustăţile lungi şi blonde i se zburliră ca două păsăruici prinse de ploaie şi, dedesubtul nasului cocoşat, rîsul său porni scurt şi triumfător ca o trîmbiţare de cocoş:

— Mă, ce mai mistificare! Nici dracu n-a mai pomenit una la fel… Acuma e trei după-amiază. Peste un ceas, mult două, ea o primeşte. La cinci am pornit-o şi eu. Iar la trei noaptea, Sbierea. Înţelegi, pfff, va vedea o vedenie în carne şi-n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul bărbatului ei! hahahaha… spune, Sbierea?… dacă aşa păcăleală a mai trecut prin capul cuiva? la toţi… ha, ha… da la toţi… hohoho… de la regiment să le-o povesteşti… ha, ha, ha… Cea mai straşnică farsă pe care am făcut-o vreodată…

II

Cînd doamna Naicu primi telegrama, la început nu i-a venit să creadă. A rămas cu sufletul golit, apoi a început să tremure şi faţa i s-a îngălbenit deodată. Degetele lipsite de orice putere au scăpat alba scrisoare a morţii, care pluti fluturînd veselă spre pămînt. Picioarele i se îndoiau; dacă n-ar fi fost soldatul s-o susţină, aşa ca în teribila închipuire a domnului căpitan, s-ar fi prăbuşit pe pavajul colţuros din curte.

De atunci n-a mai ştiut nimic de sine. Nici n-a văzut rinjetul lacom al ordonanţei, cînd a cuprins-o în braţe şi a purtat-o pînă în casă, aşezînd-o pe pat. Nici n-a văzut pofta desfrînată cu care i-a desfăcut bluza, lăsînd-o în cămaşa decoltată; nici n-a simţit arsura buzelor lui unsuroase atingînd umărul ei. Căzuse în cea mai adîncă nesimţire.

De la şase seara, cînd a primit vestea, şi pînă după miezul nopţii, a rămas ca ruptă de viaţă. Soldatul, care venea din cînd în cînd s-o vadă. ar fi putut crede că a murit de-a binelea, dacă umflarea înceată a pieptului nu ar fi dovedit zvîcnirea necurmată a vieţei.

Atunci a început să-i pîngărească trupul cu ochirile lui poftitoare. Mai ales ridicarea ritmică a sînilor îi rătăcea mintea. Părul despletit, lung, castaniu, se risipise în valuri încîlcite pe albul cearceafurilor, fusta subţire desemna aţîţător conturul rotund al pulpelor şi şoldurile pline.

A privit-o mult timp aşa; apoi, într-un tîrziu, a tresărit la o mişcare bruscă a corpului înţepenit. Atunci s-a strecurat pe nesimţite afară.

Ea a deschis ochii mari, căprii, oprindu-i mirată în împletitura de zugrăveli aurii a tavanului. Pe urmă s-a mirat şi mai mult văzîndu-se trîntită în pat, singură; şi-a adus aminte pe dată amarnica veste. A înfundat capul în perne şi a început să plîngă înăbuşit.

Afară, o lumină slabă licărea în odăiţa soldatului. Anton urmărea cu degetul şirurile depeşii, silabisind greoi. Cînd sfîrşi, rînjetul de broască îi tăie din nou figura în două.

— Care va să zică, acum e acum! bolborosi el. De ce n-am avea şi noi dreptul adică…

Dar vorba nu avu tăria să urce pînă-n culme suişul pe care se avîntase gîndul.

Însă ideea, care i se deschisese acolo, în minte, îl făcu fără voie să izbucnească într-o hohotire năstruşnică de rîs. Ferestrele zornăiră speriate parcă de zgomotul acesta teribil, ieşit din pieptul lui herculean. Şi-n puterea nopţii, în curtea lungă şi pustie, hohotul acesta înfioră liniştea deplină cu izbucnirea lui, ca un răget de dihanie în singurătăţi.

Ea-l auzi de-acolo, de sus, din odaie. Suna atît de nepotrivit cu starea ei sufletească, încît i se păru deodată straniu şi înfricoşător. Suspinele încetară. Inima începu să-şi iuţească bătăile; un fior o zgudui din creştet de-a lungul trupului. Simţi plutind în jurul ei un duh de ameninţare.

Acum domnea o tăcere apăsătoare în odaie. Flacăra lămpii pîlpîia trist şi bîzîitul ei monoton se ştergea uşor, confundat cu liniştea de moarte.

O scutură un tremur. Aştepta cu înfiorare hohotul să se repete. Şi numai tîrziu, prinse să se liniştească. Atunci tristeţea o cuprinse în mrejile dulcei sale amărăciuni.

Întîi gîndul i se acăţă de o întîmplare uitată din copilărie, pe care nici acum n-o înţelegea lămurit. Dar amintirile aruncate aşa de departe se întoarseră grămadă şi se văzu în preajma războiului, ascultînd povestirile domnului căpitan despre măcelurile din Kirkilise şi Adrianopol.

Domnului căpitan Naicu îi plăcea mult s-o vadă îngrozită de isprăvile războinice băsmuite seara cu o crudă plăcere, adăugînd toate floricelele stilului oratoric-patriotic, unicul din care-şi încherbase educaţia şi viaţa sa ostăşească.

Dorea războiul cu înverşunare la un pahar de vin după masă; ba chiar după mai multe pahare se înfuria rău contra celor ce nu „ne trimet mai repede să facem pace în Balcani”.

Dar, ca şi odinioară cînd era vorba de părerile lui de ateu, ea nu aproba deloc astfel de dorinţi. Ideea că ar putea muri curînd o deznădăjduia cu atît mai mult cu cît discursurile lui războinice i se păreau adevărate cobiri, iar încăpăţînata lor repetare, un semn sigur că nu va scăpa, ca unul ce-şi doreşte moartea cu atîta îndărătnicie. Gîndul acesta o neliniştea într-una, o făcea să închidă ochii noaptea tîrziu de tot şi o trezea totdeauna cu cîteva ceasuri înainte de faptul zilei. În dimineţile acelea, spre mirarea lui, Naicu o găsea ţinîndu-l încleştat în braţe, tocmai pe ea, atît de pudică în intimitatea vieţii lor de căsnicie.

Atunci veniră zilele mobilizării.

Cînd clopotele bisericilor anunţară războiul, ea avu cîteva dezlănţuiri de plîns. Încetul cu încetul numai, se potoli. Observase că şi el e cam uluit de război, cu tot eroismul de care dăduse dovadă înainte, cînd luau vinul după masă. Ba de la un timp, domnul căpitan bătea chiar bine de tot în retragere.

— Nu de altceva, frate, dar nu vezi?… holera asta păcătoasă! Aşa însemnează să mori ca un adevărat erou pe câmpul de onoare? Trebuie să lupţi, i-auzi! cu vibrioni şi cu tulumbe! Mă rog, te duce la moarte, ca vita la tăiere… Şi ce moarte, domnule!… ce moarte!! Unde e eroismul?

Din clipa aceea se sili să nu mai izbucnească în faţa lui. Se străduia din greu să nu pară întristată. Îl încuraja, Îl copleşea cu o samă de drăgostenii femeieşti, mai deseori copilăreşti, căci, cu toţi anii ei maturi, era departe de a fi o femeie. Uneori se prefăcea chiar veselă. Ba, cînd îi schimbase soldaţii, îl sărutase cu un adevărat avînt de bucurie.

Şi nu fusese prefăcut avîntul acela! Căci puţin îi păsa de va rămîne cu Ion sau cu Anton. Dar chiar în dimineaţa aceea o bătrînă slăbănoagă, cu faţa de ceară şi zbîrcită ca stafida, cu nasul încovoiat în jos şi cu bărbia încovoiată în sus, un curat chip de vrăjitoare, se tîrîse pînă-n curtea domnului căpitan, sprijinindu-şi corpul tremurînd de un toiag. Îi spusese că e mama lui Anton, că n-are decît un copil, că-n război o să moară şi acela, şi că o roagă să înduplece pe domnul căpitan să-i lase feciorul în ţară, vistavoi în curte. Dar cînd văzuse că Aurelia nu-i răspunde, preocupată de propria ei durere, începuse să plîngă, să se zvîrcolească, s-o ţintească ameninţătoare cu ochii ei de vrăjitoare.

Căzuse în genunchi, făcînd mătănii pînă-n pămînt, blestemînd pe cei cari îi vor lua flăcăul şi ameninţînd cu acatiste pe la mănăstiri, în urma cărora duşmanii copilului şi cei ce nu vor să-i dea o mînă de ajutor aveau să îndure ispăşiri groaznice. Şi vocea ei uscată şi scîrţîietoare zugrăvea atît de înfiorător şi cu atîta amănunţime pedepsele lui Dumnezeu şi ale iadului abătute peste omorîtorii lui Anton şi peste cei cari-l duc la moarte, că doamna Naicu, speriată de izbucnirea aceasta de bocete şi de blesteme, hotărî să nu se lase pentru nimic în lume pînă nu-şi va îndupleca bărbatul să schimbe soldaţii. Întreaga ei copilărie petrecută în fumul de tămîie, alături de mătuşe-sa stariţa, îi aducea o grămadă de pilde, care de care mai înfricoşate, de unde se dovedea vădit ca ziua puterea de neînlăturat a teribilelor acatiste.

De bună seamă ea nu povesti domnului căpitan nimic din cele întîmplate; era sigură că dînsul avea să rîdă de temerile ei copilăreşti şi va da în brînci, afară pe poartă, pe bătrînă. Însă cînd el primi în sfîrşit să-i schimbe, în urma altor argumente, născocite de dînsa în locul celor adevărate, nu se putuse stăpîni să nu-i sară de gît, fericită că aşa, fără ca el să ştie, îl ferise de la o primejdie pe cît de înfricoşătoare, pe atît de sigură.

Plecarea fusese tristă. Ca să-l încurajeze, se silise să pară mîngîietoare, curagioasă, veselă. După ce se depărtase însă în trapul calului spre cazarmă, cînd dispăru cu totul în praful drumului, fusese cuprinsă de aceeaş sfîrşeală ca şi astăzi la primirea telegramei şi nu avusese tăria să meargă la ieşirea din oraş a regimentului, pe la podul de peste Olt.

De atunci vremea o petrecuse urmărind cu inima strînsă coloanele gazetelor în care erau trecuţi cei morţi.

Îndoi numărul rugăciunilor cu tîlc înţelese numai de dînsa — cheie a vieţei cu care o înzestrase în mare mister mătuşe-sa stariţa — şi reîncepu cu şi mai mare ardoare să cerceteze cu măsuţa ei văpsită în negru şi fără cuie, viitorul acesta neliniştitor ce uneori i se părea că se deschide dinainte-i ca un abis năprasnic, ascuns sub pajişti smălţuite şi momitoare, în care piciorul înaintează fără grijă.

În toată această vreme, Anton părea că-şi face serviciul cu vrednică şi supusă credinţă. Se învîrtea în jurul ei liniştit şi greoi, muncind totdeauna fără să scoată un cuvînt, ca un animal credincios.

Se bizuia mult pe dînsul. În singurătatea aceea, corpul lui de taur şi ideea că el o veghează cu recunoştinţă erau chezăşii puternice că n-avea a se teme de nimic.

Iar zilele treceau astfel monotone şi pustii, pînă ce vestea groaznică îi căzu în mîini…

Bună parte din trecut i se perinda acum prin minte. Apoi, cînd nu mai avu ce să-şi reamintească, viitorul îi apăru deodată nesigur, şters, gol…

Să se întoarcă la mătuşe-sa?…

În închipuire prinse să i se zugrăvească chilia de mănăstire, cu lăzi lungi, ascunse în velinţe moi, drept scaune şi paturi, iar pe pereţi, cu scoarţe multicolore, în care un sfînt Gheorghe de arnici strălucitor ucidea un balaur la fel, sau o barză ciugulea rîme din rîu. Printre ele, de asemenea, icoane vesele de metal, sau mohorîte, afumate şi nedescifrabile, din lemn sfînt, adus de la Sfîntu Munte. Dar, Maica Minodora, zgîrcită din şale şi cu umerii obrajilor ascuţiţi, nu mai avea s-o ducă mult…

Şi Aurelia se vedea chitind scoarţele moi în lăzi şi aşezînd deasupra oalele smălţuite de pe poliţe şi tava cea mare, de argint, şi cuţitele cu mîner de os dăltuit de pe mese şi filigenele scumpe şi toate celelalte lucruri ale bunicii. Şi se vedea cu lăzile închise, în căruţe mici de munte, luînd-o pe un drum lung, întortocheat şi numai praf, un drum ce parcă tot ocoleşte şi nu mai ajunge niciodată într-un loc anume. Dar care e locul acela? Drumul întortocheat s-a întors de la sine, iar căluţii cu urechile blegi trag înapoi căruţele mici, cu lăzi mari cît nişte coşciuge de popi groşi, spre aceeaş poartă boltită pe care o părăsiseră cu puţin înainte. Şi maica Aurelia se întrezăreşte în costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani după ani se scurg trişti, pustii, greoi…

În odăiţa lui, Anton privea cu ochii tulburi nestatornicia flăcărei mohorîte a feştilei. Lumina se desprindea cercuri-cercuri din sîmburele fără astîmpăr al focului de lumînare, încununîndu-i capul într-o aureolă mobilă şi sîngerie. Zadarnic însă se proiecta pe vagile proeminenţe ale figurei primitive; zadarnic părea că se mistuie sub straşina stufoasă a sprîncenelor aspre: era cu neputinţă să răzbată prin pielea de ciubotă ca să fecundeze vreun gînd în creierul opac. Stereotip, memoria reproducea doar dialogul acela dintre el şi Ion, cînd venise să-l schimbe:

— Mă băiatule, să nu faci ca mine, că tot ca mine o paţi...

— … ?

— …te goneşte şi pe tine repede, repede…

— Ce să nu fac, frate-meu?

— De ce crezi tu, bă, că cucoana ţine morţiş să rămîi în locu-mi?

— He, he… tu să trăieşti, băiete… păi mămuca e meşteşugăreasă mare… păi cînd ţi-o face ea de… lasă, nu mai şti şi tu…

— Prost eşti, mă… tot ca mine, frati-meu…

Şi-n necazul lui fără margini, că era luat în război, tocmai el care se obişnuise atît cu ideea rămînerii în ţară, Ion începuse să-i înşire vrute şi nevrute, înţelese şi neînţelese, strecurîndu-i în cap cu ocoluri din ce în ce mai puţin largi, pe care în şiretenia lui ţărănească le socotea foarte trebuincioase pentru o mai zdravănă convingere, ideea că, fără doar şi poate, cocoana ţine să rămînă c-o ordonanţă tînără, voinică şi mai cu seamă îndrăzneaţă, nu cu un moloman, cum s-a arătat el să fie şi cum îi părea rău acum c-a fost.

— Crezi tu, bă, că la cocoane d-ăştia cu pielea subţire şi cu vopsea pe ochi nu le trage inima mai bine la un flăcăiandru, colo voinic, de ţară, decît la un moşuleţ hodorogel? Păi, tu ştii, bă, povestea cu ciobanu şi cu nevasta arindaşului! Ia ascultă colea…

Anton a ascultat poveştile celuilalt, lăsîndu-se în voie furat de tîlcurile viclenei anecdote. Dar gîndul ascuns nu i-l pricepu Anton. Căci Ion, ştiindu-l cel mai nătărău din companie, gîndea aşa, să-l împingă la vreo nătîngie boacănă, care să-i grăbească reîntoarcerea.

Cine l-ar fi crezut pe bleg, spunînd la judecată că el l-a îndemnat?

Rămas singur, mormanul de carne la început şovăi. Dar făptura stăpânei, atît de plăpîndă pentru dînsul, se aprindea ca o flacără tot mai vie, umplîndu-i tot ce putea fi imaginaţie în capul enorm.

Luarea-aminte pe care Aurelia i-o arăta, grija de nu-i lipseşte ceva, glasul prietenos în întrebări, în porunci, în vorbele de toate zilele, sfîrşiră a-l lumina pe deplin. Avea dreptate Ion. Unde s-a mai văzut atîta duh de blîndeţe la o căpităneasă?

„E tinereţea, Anton, flăcăule, care cată tot tinereţe!…”

Odată năluca aceasta căşunată, nimic n-o mai putea dezrădăcina; căci în strimta încăpere a creierului nu mai era loc şi pentru vreun alt gînd precumpănitor. Totuşi nimic n-ar fi putut să-l hotărască a fi mai îndrăzneţ şi cu altceva decît cu ochii rotiţi spre dînsa mai mult pe furiş. El ştia una şi bună: femeia, cînd i s-a făcut de dragoste, cade de la sine, ca poama. Şi aştepta, în cea mai deplină siguranţă, coacerea deplină a fructului.

„He, cînd i-o veni năbădăile… mă strigă ea singură…”

În seara asta însă boldul poftei păru să-i dea ghes mai cu îndrăzneală ca de obicei Dar o adiere poltronă de înţelepciune, la urmă de tot, îl sfătui încă să nu se pripească. El o ascultă rînjind: „Acum trebuie lăsată să-l jelească niţel, creştineşte…»

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

…Dar dacă n-o fi murit, şi Sbierea s-o fi grăbit să-i vestească sfîrşitul, fiindcă boala îi păruse prea grozavă pentru ca doctorilor să le mai rămînă vreo nădejde? Atunci Dumnezeu i-l va lăsa, căci credinţa i-e atît de limpede, încît îi poţi vedea tăria ca lespedea de piatră printr-un rîu de munte. Întocmai ca la Avraam, mântuirea va veni la urmă. Se poate chiar ca zorii zilei de mîine să-i aducă lumina vestei celei adevărate, că totul n-a fost decît halucinaţie, căreia Dumnezeu, în marea lui bunătate, a dat-o pradă în noaptea aceea, pentru o mare încercare a sufletului şi a credinţei. Doamna Naicu întoarse uşor capul la măsuţa de noapte şi mîna ei se îndreptă tremurînd spre hîrtia mototolită acolo. O desfăcu cu încetineala degetelor ei slabe: Ce-ar fi! Ce-ar fi, dacă slovele ar fi dispărut dintr-însa! Dumnezeule, ce minuni nu împlineşti tu în nestrămutata ta bunătate!

Ea desfăcu hîrtia şi literele dispăruseră într-adevăr. Erau numai nişte socoteli cu creionul. Dar minunea trăi numai un moment, numaidecît apoi îşi aminti că socotelile le făcuse chiar ea de dimineaţă pe hîrtia aceasta de caiet, care nu aducea nimic cu o telegramă. Totuş, unde putea fi telegrama? De ce nu e lîngă ea pe pernă, pe aşternut sau pe jos?

Se ridică într-un braţ şi privi cu luare-aminte în jurul patului, pipăi pe sub plapomă, pe sub dînsa, în groapa pe care trupu-i o făcuse în salteaua moale. Dar nimic, nici o telegramă! E doar mosorul cel alb, cu care se jucase pisica, iar dincolo o cîrpă, o batistă. Doamne! dacă ar fi astfel! Dacă a fost numai o încercare a nepătrunsului! Al cui era doar rîsul acela aşa de puternic, în noapte, pe care l-a auzit îndată după deşteptarea ei? Nu-l cunoştea al nimănui dintre cei dimprejuru-i. Aşa de puternic nici Anton nu putea să rîdă; şi el nu rîdea niciodată…

Doamna Naicu clătină capul cu tristeţe. Era prea obişnuită cu astfel de aţipeli ale cugetului în plină ziuă şi-n plin lucru gospodăresc, ca să nu se teamă că tot ceea ce-i trecea acum prin gînd nu era decît tot deşarte năluciri.

Şi se lăsă totuş dusă de ele, fiindcă îi rămîneau singura mîngîiere.

O, dacă ar fi fost un război de adevărat, cu gloanţe şi cu obuze, cel puţin l-ar fi adus rănit! Cu ce iuţeală ar sări din pat, ar trezi soldatul, l-ar trimite în oraş după medicamente! Şi se vedea grăbită în jurul patului, dîndu-i primele îngrijiri ca o soră.

Sau dacă e mort — şi cînd mosorul gîndului se opri aci, îşi simţi sufletul inundat de o intensă lumină, ca şi cînd tavanul ar fi crăpat în două şi prin poarta deschisă a cerului ar fi văzut tronul dumnezeiesc — dacă e mort, de ce nu vine sufletul lui s-o scape din aceste nelinişti, ca în cărţile cu minuni şi taine, cu care umpluse podul?

„Hai, vino şi tu, e atît de bine aici unde sunt eu!…”

Şi atunci durerea ei, pe care o simţea tare ca o piatră ascunsă în dosul acestor gînduri, s-ar muia deodată, s-ar topi ca ceara unei lumînări. În sînge i-ar alerga numai flacăra veselă a bucuriei, căci sfîntul duh i-ar arăta ca şi lui Pavel, călătorind spre Damasc, minunea adevărului etern şi singur adevărat. Însă nu s-ar grăbi să urmeze de îndată pe domnul căpitan; ar mai zăbovi cîteva zile pentru a lăsa timp şi bietei ţărîne de trup să se dea bucuriei pentru zdrobitoarea bucurie a sufletului. Ce uimitoare şi totală schimbare, din jalea cea mai cruntă, la bucuria cea mai sfîşietoare!

De ce nu vine sufletul lui?

Şi-l închipui mai întîi ceva abstract, o suflare uşoară adiind prin cameră, o formă străvezie, înfiripîndu-se alături de dînsa, şoptindu-i cuvinte dulci şi armonioase ca o muzică, sau cu tîlc adînc, cum răspund spiritele de obicei prin masa cu paharul mişcător. Pe urmă şi-l imagină din ce în ce mai concret, aşa cum era el cînd trăia, chiar în uniformă, însă fără viaţă, palid, cu ochii ficşi, goi de expresie, sticloşi. Icoana aceasta o înspăimîntă.

Vroi s-o alunge, dar gîndul nu-i dădu acum pace. Desigur, avea să-i apară ca pe patul morţii, asemenea unuia care se stinge de holeră. Cu ochii în fundul capului, ca două găuri negre, cu obrajii scofîlciţi, cu buzele supte, cu pîntecele scobit, cu picioare lungi şi aduse, cu degetele închircite.

Se cutremură. Din nou îi răsună în minte hohotirea puternică de adineaori. I se părea că vede pe bărbatu-său alăturea, un holeric muribund, rîzînd sălbatic, privind-o dezmăţat, gata s-o apuce cu mîinile lui ca nişte gheare. Şi la fiecare mişcare a vedeniei ea auzea trosnituri seci de oase.

Simţi trupul muiat în sudoare fierbinte şi în sudoare îngheţată. În locul luminii dumnezeieşti, senzaţia pustiului o înecă cu totul. Rămăsese încremenită pe marginea patului, strînsă ghem, temîndu-se să facă cea mai mică mişcare, cu ochii ţintiţi într-un gol al odăii în care părea că stăruie încă vedenia înspăimîntătoare a holericului.

Pe urmă o idee mîntuitoare o întări. Îşi aduse aminte de Anton soldatul. Nu era singură! Vlăjganul acela uriaş o va apăra de toate iazmele iadului. I-a făcut atîta bine! Şi-n gîndu-i văzu uriaşul cu pumnii pietroşi sărindu-i în ajutor. Dar o întristă de tot imagina ce i se năzări atunci: pe Anton alungînd umbra bărbatului.

— Doamne, ce prostii! vroi să zică tare, dar abia se auzi printre buze, ca să alunge vălmăşagul haotic şi deznădăjduit de gînduri. Doamne!

Dar oricum va fi să-i apară bărbatul, nu va striga după ajutor, nu-l va izgoni.

Numai să vie umbra aceea… şi ea va găsi destul curaj ca să întîmpine minunea, adevărul…

"Dar Anton o fi dormind?"

Se gîndi să se ridice din pat, să privească pe fereastră. De va fi lumină, îl va chema să se culce sus, în antreu. Vroi să se ridice; distanţa de la pat la fereastră i se păru însă o veşnicie şi renunţă.

Prinse totuşi de veste că lampa începuse să pîlpîie. Se isprăvea gazul. Gîndul că ar putea rămîne pe întuneric întrecu toate spaimele de pînă acum.

Trebuia să cheme ordonanţa. Se sprijini în coate pe perini. Şi ochii îi căutară fereastra.

Rămase înmărmurită. Acolo, în dosul geamului, lumina palidă, ce răsfrîngea lampa pe stinse, mîngîia un cap aproape şters în negură, un cap gălbejit ca de mort. Avu doar timpul să-i vadă o gură uriaşă, rîzînd cu toţi dinţii, şi doi ochi atît de lucitori, că parcă rîdeau şi dînşii. Încolo nu mai putu să vadă nimic.

Căzu pe perini cu ochii măriţi de groază, ţinîndu-şi suflarea. Flacăra lămpii pîlpîia rar şi apăsat, avea din cînd în cînd tresăriri grăbite, împroşcări subite de lumină, apoi slăbea iarăş necontenit, făcînd pe nesimţite loc întunericului.

Din gîtlejul ei scăpă de-abia auzit, aproape nearticulat, slab ca şi lumina ce se stingea pe îndelete, ceva, un cuvînt, un nume:

— Anton…

Apoi, ca şi cînd ar fi prins curaj, numai la pomenirea acestui nume, nevoia de a striga o cuprinse deodată. Şi începu să urle, întîi puternic, apoi, obosind, din ce în ce mai slab.

— Anton!! Anton… Anton…

Pe urmă îşi vîrî capul îm aşternut, ca şi cînd ar fi vrut să. se ascunz Zgomotul inimii, pornită într-o bătaie deznădăjduită, fără frîu, trecînd prin puful pernelor, îi venea la ureche puternic, uriaş, ca larma unui mai care bătea surd din adîncul pămîntului. În ropotul acela, abia putu să distingă scîrţîind uşor uşa antreului, paşi înăbuşiţi, apoi uşa camerii. Cineva intrase. În urmă nu mai auzi nimic. Secundele treceau ca anii. Atunci începu să urle din nou:

— Anton, ajutor! Anton!

Strigătele răsunau prelungi, horcăite.

— Anton, Anton….

Drept răspuns două mîini puternice o apucară de umeri, o întoarse cu faţa în sus. Ea închisese ochii şi acum strîngea tot mai tare pleoapele, apăsîndu-le una într-alta, parcă ar fi vrut să le contopească. Şi glasul îi horcăia înainte, fără înţeles, ca un gramofon neoprit.

— A… ttt… n…

Atunci simţi deodată pe gură un sărut rece, acru, lung, neisprăvit. Strînse buzele şi repetă doar în fundul gâtlejului numele acela care nu se auzea de astă dată decît ca un gemăt stins, de animal ucis.

O mînă puternică zvîrli plapoma de pe dînsa numaidecît. Apoi corpul îi fu strîns, strivit aproape de alt corp, uriaş, tare, aspru şi încleştat ca un trup de tuci. Abia acum înţelese că nu un duh se abătuse asupră-i. Şi prinsă de un curaj, neaşteptat, avu puterea să strige încă o dată, cu o năvală de disperare, numele ordonanţei, deschizînd pleoapele..

Alături de dînsa, Anton, cu buzele aduse într-un rînjet lacom şi îndobitocit, cu ochii sticlind de nebunie, cu liniile obrazului încordate de spasmul biruitor al faptei care trebuia în sfîrşit să se împlinească, o strîngea cu furie, înfiorat de poftă, gîfîind.

Îl văzu într-o singură deschidere de pleoape, aplecat deasupra ei, cu dinţii laţi şi cu părul tuns scurt, începînd jos de tot, pe fruntea îngustă de un deget. Buzele groase şi lipicioase se tîrîră pe pielea fină ca o atingere de melc, braţele musculoase aveau puteri de minghinea; răsuflarea încinsă o pălea în obraz ca o dogoare.

Avu un gest de surpriză, apoi de dezgust şi îndrăzni o clipă să reziste. Dar omul era prea zdravăn şi, în strînsoarea lui, împotrivirea se topi cu un ţipăt slab, neputincios, scîrbită, goală de sufletul prăbuşit deodată într-o adîncime necunoscută, într-o beznă fără fund.

III

Îndată ce convoiul de care ajunse în curtea cazărmel, domnul căpitan scoase ceasul:

— Fă lumină, Năstrapă!

Un chibrit pîrîi pe cutie şi o luminiţă plăpîndă pîlpîi suflată din toate părţile de iazmele întunerecului profund, umed şi ploios.

— Două jumătate fix. La cîte ţi-am spus că ajungem?

— La două jumătate, să trăiţi!

— Este?

— Este!

— E, păi vezi? Aşa ştiu eu să conduc marşurile! Şi pentru asta, vezi tu, tocmai pe mine s-au găsit să mă dea la partea sedentară. Zi ţară românească şi taci!

Trîntind un bobîrnac în cozorocul chipiului, domnul căpitan sări de pe capră şi porni să numere căruţele, dînd semnalul de adunare tuturor cărăuşilor. Cînd fură toţi în juru-i, domnul Naicu se simţi dator să spuie câteva glume, la care gradaţii rîseră neobişnuit de zgomotos. Apoi, rupînd rîndurile, îi porni pe fugă la culcare şi-o luă agale, fericit peste fire, spre gardurile din dosul cazărmei. De-acolo o potecuţă îl scotea de-a dreptul la poarta cimitirului nou, mai făcea pe urmă la stânga, nici cinci minute de drum, şi gata, „cuibul dragostei noastre”, cum îi plăcea să spună adesea Aureliei, cînd vorbeau despre căsuţa lor.

El trecu pe lîngă sentinela de la poarta din fund, care-l primi cu întrebări aspre şi scurte, şi-şi aminti steaua răzleaţă de pe cerul bulgăresc, ce-i umpluse tot sufletul de dorul vieţii de acasă. Aşa că, după ce dădu parola, domnul căpitan tot mai găsi pentru soldatul încotoşmănat în şubă două glume în taşca sa cu pozne şi o ţigare în tabacheră. Pe urmă se lăsă dus de cărăruia şerpuitoare la vale, în adîncul oceanului de întunerec, a cărui răcoare burniţoasă îl înfrigura de plăcere, amintindu-i aşternutul cald şi moale ce-l aştepta la cîţiva paşi.

Cuibul dragostei domnului Naicu era răzleţit cu vreo cîteva zeci de metri de ultima casă a oraşului — o potcovărie pitică — şi mic, ca orice cuib. Aşezat în fundul curţii, n-avea decît trei camere: la dreapta, dormitorul, la stînga, salonaşul, la mijloc, sufrageria, cum îi ziceau în timpul celor două mese, căci restul zilei lua denumirea de antreu. Cum intrai pe poartă, în dreapta curţii înnălbea în noapte magherniţa cu bucătăria şi odăiţa soldatului; în stînga, se ridica parcă în coate scheletul legat cobză în fire de viţă sălbatecă al unui soi de pavilion.

De cum ajunse în dreptul gardului de stacheţi, pe Naicu îl miră cele două dreptunghii de lumină nehotărîtă, pe care le zugrăvea spălăcit în noapte ferestrele odăii de dormit. Ai fi zis reflexul lunei, dacă noaptea n-ar fi fost mai întunecată decît chiar iadul, aşa cum i l-a descris odată doamna Naicu, după o carte cu litere chirilice şi cu coperte albastre înstelate cu aur. Şi domnul căpitan nu-şi mai putea ţine rîsul, gîndind ce mai drac o să apară din iadul acesta la fereastra Aureliei.

„Or că ceteşte pînă la ora asta, or a luat obiceiul să se culce cu lampa micşorată!”

Se apropie de magherniţa soldatului, bătu uşor într-un ochi de geam, chemîndu-l pe nume, cu glasul scăzut.

— Antoane, băi Antoane! m’, n-auzi?

Desfăcu uşa şi intră înăuntru. Bîjbîi spre pat, tîrşind picioarele ca să-l deştepte.

— Drepţi, măgarule!

Dar cînd văzu că patul e gol se supără;

— A plecat după dragoste, lua-l-ar mama dracului. Las’ că vorbim noi mîine, boier Antoane!

Bănuiala cea urîtă, pe care, decînd dăduse telegrama şi pînă acum domnul căpitan o alungase cu atîta convingere şi dezgust, îi păru acum cu desăvîrşire absurdă. Era un aer atît de stricat în odăiţa vistavoiului, că rîse din inimă de această stupidă bănuială.

Descinse sabia uşor, ieşi apoi în vîrful picioarelor şi rîsul îl podidi iarăşi, gîndindu-se că şi pentru Anton, ca şi pentru toţi din oraş cari i-au aflat moartea de la poştă, el nu e nimic mai mult, nici mai puţin decît un strigoi, un veritabil strigoi. Mai ales întîlnindu-l aşa în noapte, cine nu şi-ar face cruce şi n-ar stupi dinainte-i: „Piei, drace!?”

Aci însă veselia i se mai ogoi puţin, socotind că unora dintr-înşii, bunăoară unei brute ca Anton, le-ar putea trece prin minte să se apere cu reteveiul, ba — mai ştii? — chiar cu vreo armă de foc, de astfel de apariţii imateriale. Crezu deci nimerit să reducă de tot partea întîi a programului de păcăleli pe care-l potrivise pe drum şi se apropie cu mişcări îngrijite de fereastra din stînga.

Se ridică în vîrful picioarelor şi privi doar cu un singur ochi, ca să-şi descopere cît mai puţin figura. Din colţul stîng al geamului, nu se vedea decît o parte a patului mare, pentru două persoane, partea în care ea doarme de obicei. La început nu putu să observe nimic, dar unul din cele din urmă spasmuri ale lămpii muribunde îi arătă tocmai ce vroia să vadă. Chiar în margine de tot, în cămaşă, cu plapoma aproape căzută, ea se ridica încet într-un braţ, privind cu ochi mari, mari, îngroziţi, ceva în stînga patului, unde deocamdată Naicu nu putea să vadă nimic.

„Ce-o mai fi şi asta!”… gîndi domnul căpitan aşteptînd o nouă izbucnire a lămpii…

„Nu cumva i se fac arătările… să ştii c-am nimerit-o…”

Cînd lampa se umplu iarăş de lumină, Naicu era cu ochiul la pîndă; Aurelia scotea un picior din aşternut. Căpitanul se piti repede şi aşteptă.

— Oare m-o fi văzut?…

După cîteva minute bătu în colţul ferestrii uşor şi rar: una, două, trei. Repetă apoi ciocăniturile de trei ori, prăpădindu-se de rîs.

„Ce-o fi pe inima ei, sărăcuţa! Mare păcălici eşti, măi Naicule!”

Un mieunat apropiat de pisică făcu pe fantomă să-şi întoarcă speriată capul. Putinţa venirei neaşteptate a lui Anton îi aminti din nou că trebuie să sfîrşească repede.

Se agăţă de cerceveaua ferestrei şi-şi propti picioarele în ieşitura de jos a zidului, căutînd cu vîrful cizmelor o bază solidă, ca să fie cît mai nemişcat. Pentru a-şi da o înfăţişare cu totul mormîntală, găsi nimerit să depărteze buzele una de alta, lăsînd vizibile cele două şiruri de dinţi.

"Ce-o să rîdă Sbierea!"

Şi-şi fixă ochii, pe cari se silea să-i ţie cît mai nemişcaţi, asupra soţiei sale.

De astă dată putea să cuprindă cu privirea tot patul. Nu observă însă nimic distinct, căci lampa era acum liniştită. Dar obişnuindu-se pe încetul cu semiobscuritatea dinăuntru, desluşi cele două corpuri întinse unul lîngă altul; cu greu se puteau recunoaşte în amănunt, în negura crescîndă.

Nevastă-sa, tot aşa de dezvelită, cu cămaşa sfîşiată, aproape goală, privea atît de îngrozită spre fereastră, că ochii îi păreau două găuri de hîrcă; de bună seamă îl văzuse.

Şi-alături, într-o rînă, cu faţa spre ea, un bărbat spătos, enorm, pe care nu-i fu greu să-l ghicească. Anton, hidos în umbra tot mai deplină dinăuntru, dormea adînc şi horcăiturile lui lugubre se înţelegeau din convulsiunâle largi şi încete ale pieptului.

Domnul căpitan îi privea năuc; în uimirea lui, buzele îi rămăseseră dezlipite şi dinţii rînjeau fioros în noapte; era cu mult mai straniu decît voise să pară. Lampa, care acum răspîndea fîşii bizare de lumină prin despărţiturile maşinii, mai licări o dată, ca şi cînd ar fi zîmbit văzînd mutra celui înşelat, apoi se stinse coperind cu valuri de negură nelegiuirea dinăuntru.

Domnul Naicu n-a sărit din locul unde era; mai degrabă a căzut. Acum se luminase deplin.

Furia îl năpădi deodată ca un torent brusc. Să-l înşele c-o ordonanţă? Nemaiauzit! Şi primul gînd îi fu la revolver. Se învîrti pe loc în tocuri şi-o luă în trap vijelios spre magherniţa din faţă… Dimensiunile pronunţate ale pîntecului său nu-l lăsau însă să fugă cum ar fi dorit; oricît întindea piciorul, săriturile rămîneau tot scurte şi ştiftorii cizmelor băteau caldărîmul în aceeaşi cadenţă repede şi îndesată. Dar cînd fu la cîţiva paşi numai de uşa bucătăriei îşi aminti că lăsase numai sabia şi chipiul acolo, iar tocul revolverului, agăţat de-o curea trecută pe subt epolet, nu putea fi decît obiectul acela dureros ce-l tot lovea în şold de cînd se pusese pe fugă.

Atunci, fără să se oprească, făcu o curbă largă, pe care avîntul luat în goană o întinse chiar pe lîngă portiţa de la drum şi, revenind cu faţa spre casă, continuă să alerge în acelaş buiestru mărunt, potolind cu o mînă năbădăioasa agitare a tocului de revolver şi cu alta silindu-se să scoată din el arma răzbunătoare, sistem „Steier”, cu opt focuri.

Întâmplător, însă, aproape de scară, poticni şi se prăbuşi lat pe brînci. Arma îi sări din mînă şi căzu atît de apropiată de ochiul drept, că, cu tot întunericul, văzu gura ţevii îndreptată ameninţător spre dînsul. Un moment ochiul omului şi gura armei se priviră fix, în tăcere. Ochiul mărit, înspăimîntat, bulbucat de groază, rostogolindu-se nervos în orbită în aşteptarea înfrigurată a clipei teribile; gura mică de oţel, nepăsătoare, nemişcată, mută, parcă ironică în muţenia ei. Un moment, cît o veşnicie, de slăbiciune, de totală lipsă de voinţă; un moment în care domnul căpitan, cu tot pericolul apropiat şi decisiv, nu putu să facă nici cea mai mică mişcare, ca şi cînd pămîntul de care se lipise îi supsese brusc orice energie. Dar momentul acela trecu, şi mai trecu unul, şi încă altele, şi gura ţevii rămase liniştită, căci piedica era pusă.

Cînd îşi aminti de acest lucru, văzu cu uimire că acum putea să-şi mişte în voie şi mîna şi piciorul, cu toată durerea ascuţită ce-i creştea în genunchi, de parcă i-o scurgea cineva acolo printr-o tulumbă. Se sculă făcîndu-şi cruce şi înjurînd printre dinţi. Cînd vroi să ridice arma, durerea fu atît de crîncenă, că şovăi şi se aşeză gemând pe cimentul primei trepte, întinzînd cu multă greutate piciorul de cvincvagenar, din care parcă tot sîngele şi toată măduva se scurseseră în genunchi, unde ardeau cu flăcări chinuitoare.

Spaima prin care trecuse, durerea crîncenă şi furia care se întorsese în sufletu-i cu şi mai mari puteri clocoteau ca apa fiartă în capu-i, apăsînd cu atîta putere în ţeasta ţuguiată, de-o simţea ridicîndu-se ca un capac de oală. Şi-n aburul vînzolelei în care i se zbăteau creierii trecu ca o scînteie zguduitoare ideea că ea, în timpul acesta, ar fi putut trezi pe Anton şi că el poate îl pîndeşte acum de după uşa antreului, gata să-l atace pe la spate.

Domnul căpitan se simţi nevoit deci să se tîrască din nou pînă la revolverul rămas în ţărînă şi să revină la locul de odihnă, năbuşindu-şi cu eroism de martir ucigătoarele dureri. De astă dată se aşeză în aşa fel pe scară, ca piciorul îndurerat să fie întins cît era de lung pe cimentul rece şi înviorător al treptei, iar pieptul şi faţa să fie uşor îndreptate spre uşa de unde ar fi putut ţîşni inamicul neprevăzut. Cu toate că revolverul se contura solid în pumnul strîns, domnul căpitan nu se simţea deloc la indemînă. Dacă primul glonţ îl scapă pe bandit, ce se face el cu piciorul zdrobit? Drace, cine l-a pus să se repeadă aşa, ca dezmeticul? Lucrurile astea se fac pe îndelete şi cu plan, ca la război. Ce folos dacă dobori inamicul şi cazi şi tu? Dar poate nemernica n-a sculat pe bandit. Sau dacă l-a trezit, măgarul a convins-o că a fost doar o părere a ei şi-a potolit-o. „Dă-le, Doamne, gîndul ăl bun! Ţine-i, Doamne, pîn’ mi se alină piciorul!…”

Domnul căpitan uitase că era ateu şi făgădui lui Dumnezeu cu jurămînt că n-are să-i omoare nici el, dacă-i dă viaţa. Şi pentru a dovedi acest lucru celui către care se întorceau acum gîndurile lui, îşi demonstră singur, izbutind să se convingă uşor: întîi, că mai sunt pe lumea aceasta tribunale, procurori, comisari de poliţie, care sunt gata oricînd să-şi ia asupra lor sarcina de răzbunători ai onoarei ultragiate, aşa că el tot nu rămîne în pagubă; în al doilea rînd, că nu e exclus, nemernicii dinăuntru să se fi pus în defensivă, gata să respingă, pe moarte sau viaţă, orice atac din afară. „Or ca să-ţi expui viaţa pentru o ordonanţă şi pentru o femeie care se dă unei ordonanţe, înţelegi, Naicule, că nu-i de demnitatea ta…”

Nu mai rămîne îndoială, aşa va face! Uite, piciorul a început să se potolească. Cum se va linişti de tot, cum va porni la procuror, să-i arate decăderea femeii acesteia, noroiul murdar în care se bălăcărea cu complicele ei şi-apoi s-o alunge cu dispreţ în noapte ca pe-o netrebnică. Să se ducă la ţară, la Anton… şi mîine, poimîine, cînd s-o sătura de ea, s-o alunge şi bruta… „şi să te vedem, madam Naicu, atunci, cum mai dai cu spiritu…”

Dar aproape imediat, un alt şir de idei îi lipi din nou de cimentul treptei piciorul care începuse să se agite; căci îi veni numaidecît în minte scandalul, şoaptele lumii, multiplele poveşti scornite în asemenea împrejurări, hohotirea imensă a întregului oraş. Un ofiţer şi-a prins nevasta cu vistavoiul şi drept pedeapsă… s-a dus să-şi deştepte prietenii, să-i aducă martori pentru divorţ. Un ofiţer!

Şi-i veni în minte mutra contractată a lui Sbierea, gata să izbucnească într-o explozie de veselie:

„Da-i trăseşi o farsă, măi Naicule, de nu s-o mai gîndi în viaţa ei la vedenii! Păi, de ce n-ai tras, iubitule? doar aveai revolver. Toţi te-ar fi aprobat, dacă-i curăţai. I-auzi! Pe cînd tu-ţi periclitezi viaţa în ţări străine pentru patrie, ea te înşală cu propria ta ordonanţă, c-o deşcă idioată, cu un tîmpit, o scîrbă, pe care puteai s-o baţi de cincizeci, de-o sută, de şaizeci de mii de ori pe zi, fără să-ţi ceară nimeni socoteală! Un imbecil, un scelerat… un… un… un… o…. un incult (exclamă, în sfîrşit, nemaigăsind alte invective)… Şi unde mai pui că erai în dreptul tău… legea nu-ţi făcea nimic… Halal căpitan!… M-ai făcut de rîs; nu-mi trebuie prieteni ca tine, eşti nedemn de-un adevărat militar.”

Şi-l văzu batjocorind vechea lor prietenie în faţa camarazilor, istorisind cu izbucniri de rîs, în hazul general, povestea cu farsa cea grozavă, la care se gîndise trei ani de zile. Şi-odată cu veselia lui Sbierea, domnul căpitan mai auzi şi hohotele ascultătorilor, ale tuturor acestor ofiţeri bătrîni şi tineri, oh, mai ales ale acestor secături de ofiţeri tineri, care-şi băteau joc totdeauna de farsele dumnealui; nu se sfiau să-l ia peste picior, ori de cîte ori făcea vreo stîngăcie la cîmp, la şcoala de regiment, şi şopteau pretutindeni că e un moş-teacă şi c-o să putrezească tot căpitan.

Dar ce-l făcu să salte numaidecît de pe scara de piatră, uitînd şi dureri şi tot, fu de fapt vocea piţigăiată a lui Scăişteanu, a nesfîrşitului ăluia de maior cu care avusese o gravă neînţelegere pe vremuri.

„V-am spus eu de atunci. E un laş! De ce n-a îndrăznit să mă provoace la duel, doar îl insultasem. V-am spus: e militar şi nu îndrăzneşte să tragă un foc de armă. E un fricos!”

Fricos! El fricos? Asta nu! Nu se bătuse în duel pentru că era împotriva unor astfel de mascarale. Dar avea să dovedească acum lui Scăişteanu că era un mincinos. Avea să dea un exemplu să meargă pomina. Doar nimeni nu s-a mişcat în camera nelegiuiţilor, deşi a trecut atîta timp; cu siguranţă, nemernicii n-au habar de ce-i aşteaptă. Iar durerea din picior a trecut! Domnul căpitan o simte cum se depărtează din genunchiul înflăcărat, ducînd cu ea şuvoaie de furnici ce se răspîndesc de la gleznă pînă la şold. De bună seamă dorm duşi!

Domnul căpitan vedea acum numai sînge dinaintea ochilor, o băltoacă mare de sînge şi-n mijlocul ei două corpuri lipsite de viaţă, ciuruite de gloanţe. Vedea sînge şi nu se înspăiminta deloc. Mai mult chiar, forţa închipuirea ca tabloul să fie şi mai sinistru.

Hotărît, grav şi neînduplecat, fără să mai dea răgaz o clipă gîndului, se ridică, potrivind şi mai bine revolverul în scobitura pumnului. Băgă atunci de seamă că piedica rămăsese tot pusă.

„Doamne, da' ce ţi-e, Naicule? se mustră. Te-ai prostit de tot. Zi, dacă te-ataca găliganul, mă curăţa cu revolver cu tot…”

Ţăcănitul metalic al limbei mici de oţel îl preveni că trebuie de acum să umble cu multă luare-aminte. Urcă deci scara cu grijă şi se bucură că nu şovăie deloc. Uşa antreului era neîncuiată; o crăpă uşor, fără zgomot, cît s-ar strecura prin deschizătură. Dar nu pătrunse pînă ce urechea încordată peste fire nu-l asigură că nu e nimeni în dosul ei.

Stătu o clipă în loc, ca să se orienteze în bezna adîncă dinăuntru. O luă apoi binişor spre dreapta, ţinîndu-şi suflarea. Dar în bîjbîiala de orb doborî fără voie un scaun greu de pluş. Bufnitura şi vuietul prelung şi jalnic al mobilei căzute îl sperie şi-l dădu doi paşi înapoi. Îşi ciuli urechile; dinăuntru se auzi ceva ca o mişcare grăbită, întretăiată de cîteva scîrţîieturi ale patului şi înăbuşită îndată. Pe urmă nimic. El mai aşteptă totuşi cîtva, şi zgomotele venite din dormitor parcă-l domiriră de-un lucru, mărindu-i curajul…

„Prima condiţie, să-ţi dai seama de poziţie şi să ştii unde-i inamicul…”

„Dar dacă s-or fi deşteptat tocmai acum?”

Şi pe urmă, ca şi cînd şi-ar fi răspuns la propria întrebare:

„Tocmai! De ce m-oi fi codind atîta? Repede, Naicule, acum e acum… pînă nu se pregătesc.”

Ajunse la uşă ca împins de-o voinţă străină, pe care nu şi-o cunoştea. Cînd puse însă mîna pe clanţă, avîntul zbură tot aşa de repede precum venise. Dacă bestia o fi luat obiceiul să doarmă cu toporul sub căpătîi şi acum îl aşteaptă în dosul uşii, gata să pocnească orice cap şi să reteze orice mînă s-ar strecura prin deschizătură? Înfiorat, parcă ars de mînerul lucitor de alamă, domnul căpitan trase brusc mîna şi se dădu înapoi:

„Ce era să fac?”

Ezitarea aceasta îl supără însă îndată.

„Asta e pură copilărie, Naicule. Caraghioslîc. Hai! Înainte!”

Însă nu făcu nici un pas, căci un mare gînd îl opri la timp.

„N-ar fi mai bine pe fereastră? Aah… perfect! Cum nu te-ai gîn…”

Se-ntoarse în loc şi făcu iarăş plin de hotărîre un pas:

„Nu!”

Ca o lumină vie, neaşteptată, îi veniră în minte revolverele celelalte, pe care le lăsase la plecare atârnate pe panoplia din dormitor… Să ştii că mişeii le-au cumpărat cartuşe… Şi imediat îşi înfăţişă pe cei doi complici, unul la fereastră, altul la uşă, cu armele întinse, cu degetele pe trăgaci.

„S-au pregătit ei, canaliile, pentru orice întîmplare neaşteptată… Au prevăzut ei totul, nici nu se poate altfel… Hm… Ce e de făcut?…"

"...În orice caz, pe uşă sunt mai ferit… hm… mare comedie…"

"...La urma urmei, îmi fac datoria de soţ şi militar. Deschid puţin, trag şi plec. În furie, omul nu ştie unde trage."

Ah, deşiratul de Scăişteanu, cu rîsul lui de berbec! De înţeles să aibe ceva cu Naicu, dar ce-i făcuseră lui ăşti doi oameni, de ţinea cu orice preţ să fie omorîţi?

"A tras brambura şi-a fugit: un glonţ a nimerit prin tavan. N-a stat nici să vadă de i-a nimerit ori ba. Şi cînd s-a întors cu autorităţile, ordonanţa dormea liniştită în bucătărie, cocoana făcea pe adormita, speriată din somn în odaie la ea!”

Înţelese că trebuie să facă o mişcare disperată, hotărîtoare, fie ce-o fi. S-o sfîrşească la un fel. Or îi răpune ca pe nişte sceleraţi, cum meritau, or… or…

Nu îndrăzni să cugete mai departe.

„De, domnule, scăpai eu de la război bine, frumos… Hm… Cine dracu m-a pus să viu tocmai noaptea?…”

Şi cu revolverul într-o mînă, cu cealaltă întinsă spre clanţă, el sta tot mai nedecis dinaintea uşei de nepătruns. Tot felul de presupuneri, de noi hotărîri, de concluzii, de noi procedeuri se încrucişau în capul lui, se învălmăşeau ca vînturile într-o casă pustie.

Cea mai de seamă preocupare era să se convingă că acei dinăuntru dorm duşi, că nevastă-sa l-a socotit drept o simplă închipuire, că, văzînd că nu mai apare, a adormit din nou, că acum în urmă patul n-a făcut zgomot decît fiindcă s-a mişcat în somn.

Curînd însă firul gîndului se schimbă repede; îşi închipuia pe Anton profitînd de nehotărîrea lui, sărind fereastra, atacîndu-l pe la spate. Într-un rînd chiar îi simţi răsuflarea adiindu-i ceafa şi-l bănui în urmă-i cu toporul ridicat, gata să-i crape ţeasta. Nici n-a ştiut cum s-a întors pe loc, nici n-a ştiut cum şi-a potolit degetul, să nu scape un foc spre uşa cealaltă, pe unde intrase.

Alteori i se părea că aude şoapte dincolo, în dormitor. Trăgea cu urechea la gura cheii, vroia să surprindă vreo nouă mişcare a patului, o sforăitură, un semn cît de slab.

Dar nimic nu venea dinăuntru şi nimicul acela, liniştea aceea de moarte i se părea nefirească, voită, îl făcea să tremure, îi îndoia genunchii.

Ce n-ar fi dat să se sfîrşească totul într-un minut, într-o clipă, să se trezească deodată la celălalt liman al faptei, al neprevăzutului prin care trebuia cu orice preţ să treacă. Şi se vedea acolo, pe limanul acela îndepărtat cît o veşnicie; uşurat, liniştit, fericit. Şi limanul îi surîdea atrăgător, îi lumina şi mai mult grozăvia prăpăstiei dintre dînşii, îl chema la el pe deasupra abisului negru, îi picura iarăşi în clocotul dinăuntru ideea renunţării.

Dar peste toate frămîntările ameţitoare de simţiminte, vocea de berbec a lui Scăişteanu domina totul, se lămurea din ce în ce mai piţigăiată, stîrnea un întreg hohot de rîs, hohotul uriaş al tuturor ofiţerilor dintr-un regiment, îl făcea să întindă tot mai mult mîna tremurătoare spre mînerul lucitor de alamă, care rîdea necontenit în noaptea ce parcă se spărsese, nesuferit, ca un ofiţer tînăr…

În cele din urmă îl încleştă în degetele parcă de paralitic şi se sili să-l apese. Izbuti chiar. Îl apăsa însă încet, aşa de încet, ca sub puterea unei voinţe străine şi mînerul îi juca uşor în mînă şi ceda tot mai mult împins de forţa aceasta nesigură de hipnotic.

Dar cînd vîrful lui sfîrşi de descris întregul sfert de arc, pentru ca uşa să poată fi deschisă — uşa rămase nemişcată. Căci acum domnul căpitan o trăgea spre el cu o înverşunare aşa de grozavă, că pumnul în care ţine clanţa se făcuse tot aşa de tare ca metalul ce-l ţinea într-însul. Şi secundele treceau iar greoaie şi domnul căpitan era tot la marginea prăpăstiei şi prăpastia era tot aşa de mută şi de înfiorătoare în mutismul ei.

„Dar dacă uşa e încuiată?” se luminează deodată domnul căpitan. El ar putea, desigur, foarte uşor să vadă dacă e încuiată sau ba, dintr-un singur brînci numai. Însă tocmai pentru că-şi dădea seama cît de uşor ar fi fost să se convingă de adevăr, o trăgea şi mai vîrtos spre dînsul. Pentru că, mă rog… dacă uşa e încuiată, atunci totul e de prisos. Şi e iremediabil pierdut. Ca să-i deştepte tot el, poruncindu-le să deschidă şi dîndu-le astfel tot timpul să se înarmeze, asta e treabă de gelos prost, nu de militar… „Dacă e vorba pe-aşa… mai bine… ah!!!… da… da… da… cum dracu nu m-am gîn…”

Lucru foarte uşor, foarte simplu şi foarte raţional. Ia uite, domnule, cît timp pierdut degeaba!… Se întoarce bine, frumos, la cazarmă… buun… scoală soldatul cu bagajele… buun…

„Mă Stane, mă, cum dracu vin gardurile astea din dosul cazărmei, că de două ceasuri mă-ncurc prin ele şi nu ştiu să ies…” or: „am nevoie de bagaje”, or… În sfîrşit, găseşte el pînă la cazarmă… „Bun… Hai cu mine, Stane, ia bagajele… Buun…”

Se face că rămîne puţin pe drum şi-l îndeamnă s-o ia înainte, după ce-l învaţă să-i strige din curte pînă-i scoate afară…

„…bagă de seamă, el doarme sus în antreu, tu să strigi de-afară şi să baţi tare în uşa antreului… da să nu pui mîna pe clanţă, pînă nu vine… pînă nu se deşteaptă să-ţi deschidă, că te-a luat mama dracului… Îmi strici uşa, măgarule, că voi nu ştiţi să umblaţi…” În sfîrşit, îl mai dăscăleşte el pe drum… „Bun… Acum toate-s bune…”

Nici Sbierea, nici Scăişteanu, nici nimeni nu va şti ce s-a petrecut în noaptea asta. Şi acum nu mai e nevoie de nici un tămbălău. Căci, mă rog, afară de tămbălău ce-ar mai ieşi din afacerea asta? "Uşa e încuiată cu siguranţă, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanţi să nu se închidă pe dinăuntru! Va să zică, dacă încep să fac scandal, le dau viaţa cu propria mea mînă… doi contra unu… şi chiar de n-ar fi uşa încuiată acelaş lucru!"

Un vălmăşag, gloanţe trase de pomană, mahalaua sculată… rîs de lume…

În timpul acestui raţionament vîrful mînerului de alamă pornise să se ridice tot aşa de uşor precum se lăsase.

„Dar dacă ei m-au văzut?”

Vîrful mînerului se opri.

„Aş, ea crede c-am fost vedenie! Altfel ieşeau ei, făceau ei ceva… mistreţul sărea pe fereastră… Şi scaunul cînd a căzut… de ce n-au ieşit atunci? Poate cred c-a fost altcineva sau dracu ştie… La urma urmei, rîzi tu de mine, boier Antoane… da să vedem cine-o rîde la urmă. Eu tot vă prind. Dacă nu azi, mîine, dacă nu mîine, poimîine… Am… Dar chiar în noaptea asta îţi găsesc eu vreun nod. Şi-o să-ţi trag o bătaie… o bătaie… mamă Doamne.“

Vîrful mînerului, care nu făcea nici o mişcare, pînă ce domnul căpitan nu calcula totul pînă la ultimul amănunt, s-a întors uşor în poziţia firească. Şi cu toată siguranţa-i că uşa e încuiată, nu i-a dat drumul pînă ce n-a simţit că druguşorul mobil a pătruns complect în gropiţa lui. Atunci a început să se îndepărteze încet, metodic, de-a-nderetelea…

„Cît mai pe nesimţite…”

Dar în retragerea aceasta nu se poate mai strategică, domnul căpitan constată cu surpriză că mobilierul antreului se distinge cît se poate de clar în negura de astă dată cu totul trăsvită…

„Hait! m-a apucat ziua…”

Şi dacă în antreul acesta neluminat se poate vedea astfel, dincolo, în camera de culcare cu două ferestre mari spre curte, cu două spre cîmp şi cu transperantele ridicate, trebuie să se distingă totul perfect.

„Afară, la fereastră, în curte…” aude domnul căpitan răsunînd cu putere în conştiinţa sa comanda de atac. A răsunat atît de puternic, încît a tresărit singur, părîndu-i-se că vine de undeva de alături sau de afară… Nu, nu; e vocea conştiinţei domnului căpitan, care nu se dă bătută şi cere răzbunare… „Încet, încet, căpitane… nu grăbi! O singură, o mică, o cît de mică privire din colţul geamului… un singur ochi fugar… Doamne, Dumnezeul-Dumnezeilor mei… de-ar dormi, Doamne… doar să-i văd în pat pe-amîndoi strînşi ca nişte porumbei… nu-ţi cer mai mult, Sfinte tare…”

Afară lumina albastră-spălăcită a unei dis-de-dimincţe noroase şi umede de vară izvora din ea însăşi ca un început de lume. Era ceva atît de tulbure într-însa, că domnul căpitan se simţea la fel de turburat, infinitul îl privea parcă printr-un ochi nehotărît şi fioros de beţiv.

„Doamne… Dumnezeule…”

Tîrşindu-şi spatele lipit de părete, domnul căpitan se lăsă, treaptă cu treaptă, spre colţul ferestrei apropiate. Sîngele îi aleargă vîrtej în tot corpul şi inima i se zguduie în piept să se rupă, dreapta i-e una cu revolverul şi vinele umflate ale capului dovedesc cea mai hotărîtă hotărâre. Iar buzele rostesc cu atîta stăruinţă numele lui Dumnezeu, de parcă ar fi ale doamnei Naicu rugîndu-se pentru dînsul:

„Isuse Cristoase… Sfîntă Născătoare de Dumnezeu!”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea-şi dădea seama de tot ce se petrecea în juru-i, vroia să facă o mişcare cît de mică, oricare ar fi fost aceea; vroia să strige, să blesteme, să plîngă, să facă în sfîrşit ceva, un lucru pe care-l avea încă nelămurit în minte, dar pe care cineva ascuns într-însa îi spunea că trebuie să-l facă.

O ruşine fără margini îi dogorea obrajii, o scîrbă adîncă, nesfîrşită, nimicitoare, îi pustia simţirea, îi îneca gîndul, îi poruncea să reacţioneze şi nu-i arăta cum. Timp îndelungat ea nu putu să facă nimic: stătea nemişcată, căci muşchii îi refuzau orice ascultare şi corpul i-era încercuit în legături nevăzute de plumb. Şi ea era îngrozită de lipsa asta de mişcare, ca un muribund în semiconştienţa agoniei.

Dar pe Anton nu-l miră liniştea ei; căci ce putea alt să creadă, decît c-a biruit-o cu sălbăticia tinereţii sale. Izbînda îi picurase licărirea ei tainică în ochiul de şoarec. El înţelegea doar că — oricum — cucoana se sfieşte să-şi arate mulţumirea şi, cum alte mîngîieri nu-i mai puteau trece prin cap, socoti cel mai nimerit s-o lase deocamdată în pace.

Se retrăsese în partea cealaltă a patului şi, ameţit de fericirea primitivă a animalului satisfăcut, adormise repede. Stătea alături de dînsa doborît ca un bou trăsnit şi respiraţia-i greoaie făcea un zgomot dezgustător prin gura larg deschisă.

Desigur, numai horcăiturile acestea lugubre şi caraghioase, suflînd pe mii de tonuri, putură s-o trezească din nemişcare; zgomotul lor enervant, de trîmbiţă spartă, îi zgîria urechile, îi ucidea simţirea. Erau atît de oribile, atît de jicnitoare, că i se păreau o continuare a violenţei de adineaori; atît de dezgustătoare, că o murdăreau înainte, o înăbuşeau, o ameţeau.

Simţea nevoia aerului curat, a răcoarei de afară. Vroia să fugă în noapte, să se lase plesnită de vîntul întremător, biciuită de ploaia curăţitoare.

Se ridică uşor într-un cot privind cu teamă şi ură pe omul de alături. I-era frică să n-o simtă, să nu-l deştepte. I se părea un demon crud sub puterea căruia căzuse, spionîndu-i mişcările sub masca somnului.

Şi se ridica, ţintindu-l tot mai încordată, tot mai îngrozită, aşteptînd dintr-o clipă într-alta o mişcare a lui, a mîinii lungi şi musculoase, a labei lătăreţe, pe care o şi vedea desfăcînd greoaie degetele colţurate şi solide.

Continua să se ridice totuşi, încurajată de nemişcarea lui; piciorul se întindea tot mai mult şi degetele atingeau podeaua.

Dar atunci cineva ciocăni în geam; o dată, de două ori, de trei ori. Trei ciocănituri rare şi încete, nespus de încete. Întîia parcă nici n-o auzise, se îndoia chiar dacă a fost în adevăr; a doua însă şi a treia mai ales au fost atît de clare, cu toată încetineala lor, că nu mai putea fi vorba de nici o înşelare.

Doamna Naicu s-a uitat cu teamă la geam; rămăsese pe jumătate ridicată şi piciorul continua să stea întins spre covor. Nu putea fi decît o pasăre; o pasăre alungată de burniţă şi vînt, care s-a adăpostit pe prichiciul ferestrei. Ce alt putea să fie? Şi îşi încordă privirile să surprindă în negură capul şi ciocul pasării rătăcite. Dar pasărea a ciocănit iarăşi, una, două, trei, şi ciocul şi capul ei nu s-au văzut deloc.

Şi-a întors atunci numaidecît ochii spre omul de alături. Se aştepta să-l vadă rîzînd răutăcios şi cu înţeles, în somnul lui prefăcut. Dar omul acela dormea adînc şi răsuflarea lui profundă ca şi faţa lui liniştită arătau cea mai deplină nesimţire.

Dar bătăile se repetară iarăşi şi ea simţi un fior de-a lungul corpului. Era într-adevăr cineva acolo? Dar cine putea fi? Şi noaptea aceea neagră! Nicicînd ferestrele nu cuprinseseră un negru mai vîrtos în cadrele lor! Nu, la fereastră nu era nimic altceva decît noaptea cea grozavă, care o oprea. Era sufletul ei slab, care şovăia în faţa beznei de nepătruns, vechea teamă de întuneric născocind piedeci închipuite, ca s-o ţintuiască aci, în patul josniciei. Niciodată nu va putea să înfrunte bezna aceea! Înţelese lămurit acest lucru şi acum, mai mult decît oricînd, îşi văzu sufletul atît de fricos, atît de neputincios, atît de mic în slăbiciunea lui laşă, că se îngrozi şi de dînsa. Era nevoită atunci să rămînă aci, lîngă omul acesta, să sufere zgomotul tot mai aspru, tot mai răguşit, al somnului său, s-o surprindă alături deşteptarea lui, la care abia îndrăznea să gîndească! Şi privirea aceea neagră, posomorîtă, de criminal, a celor două ferestre despre curte, fixînd-o pe sub sprîncenele căzute ale draperiilor! Ea vroi atunci să tragă aşternutul căzut, singurul adăpost ce-i rămăsese, să se acopere, toată, să se ascundă, să se înăbuşe acolo, să plîngă într-una, amarnic, fără sfîrşit.

Dar în mişcarea aceasta, ochii ei întîlniră din nou fereastra. Şi rămase iarăş pe jumătate ridicată, cu mîna întinsă în gol, cu faţa crispată de cutele groazei nemărginite. Acolo, la geam, un om, o umbră, o vedenie!

O vedenie! Lampa îi arătă aceasta lămurit înainte de a se stinge definitiv. Într-o sforţare neobişnuită, supremă, de om care-şi dă duhul, lampa îi desluşi o figură vagă de spirit, asemănătoare cu a celui mort de curînd. Duhul lui bărbatu-său! Rîdea aşa cum rîdea în viaţă şi totuş cum rîdeau şi desemnurile acelea stranii, care reprezentau moartea în cărţile ei.

Recăzu pe perină, zdrobită, sfîrşită, moale. Alături, Anton bîigui două vorbe în somn, forţate, greoaie, fără tîlc. Apoi se înecă şi horcăiturile încetară deodată.

Ea nu auzi însă nimic, căci urechile îi vîjîiau şi în vîjîitul haotic nu distingea decît un tropăit mărunt, cadenţat, îndepărtîndu-se tot mai mult; ea-l asculta îndepărtîndu-se şi creşterea îndepărtărei lui o uşura, o liniştea; dar ropotul începu să crească din nou şi ea-l simţi apropiindu-se necontenit, măsurat, repede, înfricoşător. Apoi încetă brusc.

Pe urmă nimicul, tăcerea, o tăcere înfiorătoare. Căci acum nu mai auzea nimic decît vîrtejul timpanelor ei, nu auzea decât însăş tăcerea aceea de moarte, bîzîind necurmat şi monoton în pavilionul urechilor.

Mult timp, cu sufletul reţinut, ea ascultă îngrijată şoaptele de descurajare ale tăcerii aceleia; ele erau atît de variate, atît de bizare, scormoneau în creierul ei plăsmuiri atît de fantastice, atît de înspăimîntătoare, că o cutremurau, îi aduceau sufletul la buze. I se părea că în tăcerea aceasta se urzeşte ceva ascuns, ceva care o va pierde. Şi fără voie, gîndul îi zbura acum la omul de alături ca la un refugiu; dar ea voia să îndepărteze acest gînd supărător, care o durea ca o rană şi care apărea totuşi, necontenit, ori de cîte ori jocul închipuirilor bolnăvicioase lua proporţii de temut.

În cele din urmă, gîndul acesta uşurător, ideea că Anton e alături rămase. Ea nu mai avu puterea s-o alunge, căci din nou porniră să vie din antreu zvonuri nelămurite, nesigure, de zgomot, ca ecourile vagi ale unor rumori nespus de îndepărtate. Apoi deodată un zgomot asurzitor, nemaipomenit de asurzitor, un zgomot de scaun în cădere, prelungit de vibrarea plângătoare de coarde a sîrmelor somierii. Un răsunet atît de amar, atît de jalnic, că trezi din somnolenţa lui de lucru nemişcat dulapul cu hăinărie dinăuntru. Dulapul trosni din încheieturile putrede, de mobilă veche, mănăstirească, şi trosnetul ajunse în urechile ei ca un oftat dureros de suflet bătrîn şi apăsat, un trosnet cobitor şi trist ca şi pustiul pe care-l prevestea.

Ea avu atunci o tresărire bruscă, care cutremură patul şi care-i puse din nou inima pe goană. Pe urmă încremeni locului, trăgînd cu urechea la uşă, de unde continuau să vie într-una, fără de sfîrşit, ca într-un curent necurmat de unde eterice, noi vibraţiuni infime, subtilizate la neant, de zgomote neînfăptuite poate, izvorîte toate din însăşi părerea ei bolnavă. Dar pentru ea ele veneau de acolo şi numai de acolo, ca aduse de necontenita suflare a unei adieri de presimţire. Pentru dînsa ele existau într-adevăr şi nu puteau să însemne decît plimbarea uşoară a unei fantome, tîrcoalele stăruitoare ale aceluiaşi duh necurat prin locurile pe unde a trăit.

Ea-i ghicea plimbarea lui de neauzit în dosul uşii de lemn, îl urmărea ocolind casa, zburînd în văzduhul de păcură, pierzîndu-se în spaţiu, reîntorcîndu-se iarăşi în dosul uşei de lemn, neputincios şi slab.

"Neputincios şi slab". Ea repeta aceste două vorbe în fundul conştiinţei sale, căci ele o întăreau, îi dau răgazul judecăţei, o făceau să cumpănească proporţiile pericolului care o ameninţa. Îşi reproducea în minte arătarea de la geam, îi găsea tot mai multe asemănări cu figura celui mort, se-ngrozea din nou de rîsul acela sarcastic şi ameninţător, îşi reamintea de rîsul celălalt, al primei vedenii, ce apăruse acum o bucată de timp, cînd lampa aceasta, care se stingea cu atîta greutate, începuse să dea primele semne de moarte. Şi ea care crezuse pe urmă că acolo fusese numai Anton! Căci nu mai încăpea nici o îndoială acum; amîndouă arătările de la geam nu puteau fi decît una şi aceeaşi. Rîsul lor identic de spăimîntător o spunea lămurit. Ea însă chemase în ajutor pe Anton şi umbra mortului venise să se răzbune.

Şi cît de deosebită era umbra aceasta de celelalte, de viziunile ei din trecut, de acele răsfrîngeri ale propriei sale conştiinţe, de acele palide proiecţii emanate în juru-i din creierul suferind, ca dintr-o copilărească lanternă magică.

Cele de acum nu puteau fi simple întruchipări searbede şi inexistente, provenite din jocul bizar al vechilor şi straniilor ei visuri. Dimpotrivă, ele aveau o proprie viaţă, viaţa de dincolo de mormînt, de existenţa căreia nu se îndoise niciodată şi care totuşi acum, cînd pentru întîia oară i se arăta într-adevăr, în toată măreţia şi grozăvia ei, o uimea, o înfricoşa, îi umplea sufletul de-un amestec confuz de admiraţie şi spaimă, îi da aci senzaţia triumfătoare a cărturarului în faţa găsirei întîmplătoare a adevărului, aci prăbuşirea lăuntrică a bîntuitului mistic dinaintea apariţiunei în lumini de fulger şi-n detunături de trăsnet a unui arhanghel pedepsitor.

Era atît de profundă noaptea aceasta, şi încolo, în afară de ea, nimic nu mai era dincolo de uşă, dincolo de ferestre, dincolo de ziduri; curtea, cîmpul, potcovăria pitică, oraşul tot, dispăruseră; peste tot era o mare de întuneric, de valuri negre, o mare agitată, mută şi rece, peste care în văzduh de neguri plutea acel înger al morţii. Şi marea creştea cu furie, apele ei negre ţîşneau prin crăpăturile uşii, acopereau podeaua, băteau în marginea patului ca într-un ţărm, vreau s-o smulgă ca pe-o sfărîmătură de naufragiu, s-o ducă departe, s-o piardă în frămîntarea spumelor întunecate.

Cine putea şti pedeapsa ce-i pregătea duhul de afară!

Ea se cutremură căci începea să simtă pe şira spinării senzaţia rece a apei. Şi fără voie, se trezi trăgîndu-se pe nesimţite spre mijlocul patului, înfiorată de mormîntul mişcător şi umed care o cerea. Se retrăgea uşor, temînd cel mai mic zgomot al somierei. Înnebunită, necontenit… tot mai mult, spre omul acela, împinsă într-una către dînsul de instinctul care adună laolaltă, în faţa năpastei apropiate, pe cei deopotrivă ameninţaţi. El stătea acolo nemişcat şi tăcut, că liniştea aceasta a lui o speria cumplit. De ce horcăiturile lui, care-i zgîriau urechile la început, încetaseră aşa de brusc? Ar fi vrut acum să le mai audă încă, dorea ca ele să izbucnească din nou, ca o uşurare a auzului ei năucit de tăcerea grozavă, împestriţată cu atîtea zvonuri ciudate.

În tîrîrea-i necurmată, ea trecuse de mult mijlocul patului, şi corpul ei se opri deodată de-un alt corp, enorm, un stăvilar moale. Avu chiar impresia a ceva uşurător, prietenos, a unui liman salvator. Căci acolo, atît de aproape unul de altul, ea simţea căldura lui plăcută strecurîndu-se tot mai înviorător prin membrele amorţite de vîntul nimicitor al groazei; primea ca o adiere binefăcătoare de sănătate respiraţia lui ritmică şi potolită.

Ea-i umplea nervii pe încetul de senzaţia biruitoare a vieţei, îi încolţea adevărul ca sîmburi luminoşi în noaptea creierului ei pustiit de vedenii.

Şi o clipă putu să aibă o mulţumire ascunsă, un avînt negîndit de recunoştinţă pentru cel pe care-l scîrbise atît; o simplă pornire prietenoasă, înăbuşită în germen; apoi o reculegere imediată, un moment de spaimă, ca acel ce descoperă într-însul semnul unei boli fără leac. Căci nările ei începeau să se umple de mirosul acru de sudoare al celui adormit şi-n aşternutul moale, de-o umeziciune caldă, viciată, corpul ei se afunda tot mai mult şi ea credea că se înfundă pe încetul în noroiul unei mlaştini adînci. Limanul mîntuitor nu era decît o înşelare, un simplu ostrov moale de humă neînchegată, în oceanul nesfîrşit de întuneric. Şi ea ar fi vrut să se scuture, să se ridice, să scape acestui smîrc mincinos, ce-o cucerea uşor cu hleiul lui infect şi lipicios.

Atunci distinse, în noaptea ce-şi pierduse tăria, mînerul lucitor de alamă al uşei, mişcîndu-se uşor. Distinse perfect acest amănunt, căci privirile ei aveau acum puteri de pasăre nocturnă; se lăsa atît de uşor că ar fi trebuit o vecie ca uşa să fie deschisă, ca şi cînd ar fi fost apăsat de mîna slabă de fluid a unui spirit supranatural. Dar mînerul încremeni deodată şi uşa rămase pecetluită în cadrul ei.

Ea fixă înnebunită uşa care trebuia să se deschidă dintr-un moment într-altul; dar clipa aceea întîrzia tot mai mult şi nebunia îşi făcea loc tot mai mult în noaptea cugetului ei.

Poate e doar o părere a ochiului bolnav de spaimă. Nu putea fi adevăr, căci adevărul stătea dincoace, lîngă dînsa, şi el era un om în carne şi oase şi putea să spulbere cu o vorbă aceste minciuni. Ce putea fi mai omenesc ca adierea răsuflării lui liniştite, ca mirosul sudoarei lui acre!

Ea se înghemui atunci în bărbatul de lîngă dînsa şi chiar îl chemă în şoaptă, pe nume, de cîteva ori. Numai ochiul lui putea spune dacă mînerul stă drept sau înclinat.

— Anton, Anton!

Gîndul lui e atît de sănătos că nimic nu poate să-l înşele. Şi corpul lui e atît de voinic, că nimic nu ar fi în stare să-l înspăimînte.

— Anton, auzi, mă auzi?…

Dar ea nu îndrăznea să-l cheme mai tare; ar fi vrut ca el să se deştepte doar la aceste şoapte şi totuşi simţea o teamă nelămurită de clipa cînd se va trezi.

Îi şoptea numele înainte… Dar tăcu şi începu să tremure la o mişcare a lui.

Apele faptului de ziuă izbeau acum fereastra în ritm de valuri, limpezind-o de funinginea nopţii. În odaie lucrurile se deşteptaseră ca dintr-un somn profund, căci acum se găseau toate la locurile lor. Toate, toate se aflau aşa cum aţipiseră în întunerec; pînă şi cele mai mărrunte începuseră să se vadă. Numai mînerul lucitor de alamă stătea aplecat în jos, ca în cărţile ei degetul poruncitor de moarte…

— Anton…

Vîrful mînerului păru c-o porneşte uşor în sus, dar brusc îşi reveni.

— Doamne, sunt nebună! Anton! Anton!

Şi-l înlănţui deodată cu putere, ca aprinsă de dorinţi.

Dar ochii i se întoarseră numaidecît magnetizaţi spre mînerul vrăjit, care acum porni să se ridice de la sine, rîzînd de spaima ei cu luciu-i de metal.

— Anton, înţelegi odată, deşteaptă-te!…

Îl zguduia cu putere şi-l strîngea tot mai tare, supărată parcă de nesimţirea lui.

Soldatul scoase cîteva gemete nearticulate, deschise ochii alene, tresări brusc, păru că-şi aduce aminte de locul unde se află şi, simţind corpul acela dulce înfigîndu-se într-al său, simţurile i se răzvrătiră. Îl cuprinse ca pe-un fulg şi-l strînse cu putere la pieptul lui de taur.

Ea i se dădu cu tot sufletul ei uşurat deodată şi fiorul fierbinte de plumb topit pe care i-l strecura în trup îmbrăţişarea lui încleştată o făcea atît de fericită, că-i venea să rîdă aproape de lumea acea copilărească de fantome.

Şi-n înlănţuirea lor ei nu vedeau vedenia ameninţătoare, care apăruse în cadrul ferestrii înălbite, pregătind, cu mişcări socotite, grozava răzbunare.

Gîndirea, Bucureşti, an. III, nr. 15, 20 aprilie 1924, nr. 16, iulie 1924

TE-AR MAI PUTEA INTERESA