Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Vin nou

Zăpada căzuse toată dimineaţa, înceată şi lipicioasă. La prînz stătuse, iar după-amiază un vînt căldicel şi zberengăiat o prefăcea în băltoace murdare, ce se înmulţeau şi se lăţeau necontenit, gata să transforme toată piaţa, cît era de mare, într-o mlaştină desăvîrşită.

Orăşelul dormita. Cu norii aceia atît de jos, de-i atingeau toate coperişurile, parcă îl învălise cineva cu o muşama neagră. La ceasul acesta, unicele vietăţi care se aflau în piaţă, erau: Cristache, vardistul cu no. 1 la gît, şi o pereche de porci care adulmecau petele de zăpadă, scormoneau ochiurile de apă hleioasă şi grohăiau nemulţumiţi. Orăşelul — bogat în podgorii cu faimă — dormita, căci era a doua zi de Crăciun şi cam de la data aceasta sfîntă vinul cel nou începea să fie bun de băut pentru un adevărat podgorean. Pînă şi cele trei cîrciumi, „berării de primul rang”, erau deşarte, cu toate că la ora asta de obicei forfoteau de muşterii. Şcoala primară, fără transperante şi fără nici o noimă, părea pustie de cînd lumea. La farmacia cu geamuri exagerat lăbărţate şi pictate cu litere albe, un asistent tînăr picotea pe o carte. Cafeneaua lui Bela, pitică la fel cu stăpînu-său, avea obloanele trase: nu primea de sărbători. Spre cele patru puncte de zare porneau patru străzi; sau, mai adevărat, veneau din zări să se verse în mlaştina pieţei ca patru rîuri de pustiu. Şi deasupra întregii privelişti, mohorîte şi sterpe, se înălţau ameninţătoare şi sinistre, ca două enorme figuri suprapuse de orb, cele două caturi ale primăriei; pe imensa faţadă, doar două uşi şi patru ferestre…

Cristache, care dormita, de asemeni, încotoşmănat în şuba lui de oaie, pe bancă, lîngă scara de piatră a monumentalului edificiu, îşi surprinde capul tras de povara somnului tocmai cînd e gata să-i cadă pe genunchi; tresare deodată, speriat de ţipete stridente. Mîna apucă autoritar capul scurtăturii groase de cauciuc, ce-i stă atîrnată cu o cureluşă pe după încheietură. Şi ochii străpung văzduhul ca suliţele.

— Iar se păruiesc dancii! descoperi el o mică învălmăşeală la îmbucătura drumului ce vine de la gară.

Şi tălpile cioboatelor greoaie se puseră automat să bată băltoacele, în goană măruntă, spre restabilirea liniştii, acolo unde muşamaua somnolenţei generale fusese sfîrticată.

Cei patru ţigănuşi păreau patru stegari întîlniţi neaşteptat pe cîmpul de bătaie, şi-n lipsă de alte ajutoare, hîrjonindu-se eroic între dînşii, încerca fiecare să închine drapelul inamic cu o mînă şi să-l apere pe al său propriu cu o alta. Căci toţi purtau placarde albe cu slove groase roşii, ţintuite în vîrfuri de prăjini înalte, spre a fi văzute din cît mai multă depărtare.

Ivirea de Goliat a lui Cristache în vălmăşagul liliputan avu de efect împrăştierea instantanee a războinicilor, ai căror dinţi atît de albi, apărînd în acelaşi cîmp pe toate feţele lor albe în rîs sonor, îl lămuriră pe gardist că n-a fost vorba decît de o copilărească păcăleală.

La o apreciabilă distanţă de dînsul, grupul se strînse, se potoli din fugă şi, înălţînd cît mai sus cu putinţă placardele cu litere strigătoare, începu să răcnească în cea mai deplină armonie, rar şi scandat:

— Aaaastă seaaară maaare baaal în saloon la primăriiiiiie…

În „salon” la primărie marele bal a început. Cele două ferestre de sus şi uşa cu balcon dintre ele aruncă trei lungi văpăi tremurătoare în curmezişul pieţei. Cu toate că e iarnă şi uşile sunt închise, Cristache aude fărămituri de muzică scoborîndu-se pe scări pînă afară la dînsul. El contemplă acum din negură grupurile de fete care urcă sprinten scara de piatră, înfăşurate în fişiuri şi-n strălucitoare piei de dobitoace. De sub blănurile grele, cad spre pămînt spume de dantele, prin care picioruşele saltă ager pe trepte, parcă aruncate de arcuri din pantofii înalţi. Cîteodată salută vreo familie complectă, de la tatăl scund şi rotund ca un dovleac pînă la al doisprezecelea vlăstar, cu pantaloni scurţi şi cu urechile acoperite de două clape, căzute din căciuliţă; familia desigur nu-i răspunde, căci nu-l vede în negură. Cristache nu lasă totuşi mîna de la căciulă pînă nu numără patrusprezece, şi cu cea bătrînă, cincisprezece, căci e familia domnului ajutor de primar şi ofiţer al „părţii ţivile”.

Tineri veseli, cei mai mulţi cu şepci de licean pe ceafă, pentru ca smocul frizurii să fie vizibil sub cozorocul cît o lopată, pătrund în grupuri zgomotoase, mîrîind cîntece sau discutînd aprins, bălţînd vorbirea cu cuvinte străine, pocite. Din cînd în cînd se încruntă; sub globul intrării apare cîte-un pirpiriu gătit spilcă în negru, cu mişcări stîngace:

„A dracului calfă, ce s-o fi băgînd printre boieri?”

Cristache a urmărit somnoros această forfotă de apariţii izvorînd din adîncul nopţii şi poleindu-se deodată în reflexul sîngeriu al globului. Cu ultimele grupuri, s-a retras şi el pe banca pitită de după rina scării mari de piatră… Dacă ar fi să-şi prindă mintea cu ăştia, apoi toată noaptea ar trebui să „circule” de colo pînă colo. Aşa, însă, pînă dis-de-dimineaţă, cînd s-or sătura de ţopăit, el poate să se îngîne cu visul, în căldura molicică a buleandrei căptuşită cu lînă lungă de oaie.

S-a aşezat. Prin căscătura intrării se furişează, necontenit de deasupra sunete armonioase. Acum, că mişcarea a încetat pe scara de piatră, se aud perfect basul şi toba mare, cu talgerele — instrumente pentru care Cristache are un deosebit respect… Celelalte se pierd în izbucnirile acestora, ram-pam-pam, ram-pam-pam. Cristache dă înminunăţit din cap… muzica lui paş’doi, săraca! Ram-pam-pam, ram-pam-pam. Deodată muzica s-a oprit: poate s-au închis uşile de sus. Dar nu, a fost o părere. Iată: ram-pam-pam, ram-pam-pam. Cîteodată e atît de voinic zbucnetul metalic, că ţopăie parcă şi primăria, atît de straşnic vibrează. Cristache cască satisfăcut. Apoi, pornind de sub rădăcina nasului, îşi desface în compas arătătorul de degetul mare, plimbîndu-le pe mustaţa a oală. Cu zbucnirile şi opririle ei muzicale, primăria i se pare o uriaşă armonică, pe care o mînă nevăzută o îndeasă din întunerecul nemărginit de deasupra, apoi o trage de căciula ascuţită în sus.

Cînd tace primăria, încep cele trei berării de primul rang, ce privesc chiorîş la namila care le-a înghiţit clienţii. Degeaba! Zvonurile de lăute, la fiecare deschizătură de uşă, par un bîzîit de muşte pe lîngă armonica gigantică. I-auzi, a început din nou: ram-pam-pam, ram-pam-pam… Bietele musculiţe, le-a înghiţit bărzăunul… „Of, ce mai bas are 42: ram-pam-pam… Zbîng, zbîng, zbîng… şi cîtă mai tobă… of, Doamne, şi zici să mai mori…” Şi Cristache aţipeşte pe nesimţite, legănat de răcnetele diminuate ale uriaşei guri de alamă.

La cîrciuma lui Axinte, uşa s-a dat cu putere în lături şi o larmă sălbatecă de glasuri se zbate acolo într-un clocot înverşunat. „Iar scandal! mormăie Cristache, neîndurîndu-se să se ridice de pe bancă. Vai de biet gardist, săracul, nu i-e dat şi lui să aibe o zi de Crăciun cum se cade!” Cristache a pus fluierul în gură. El ştie că doi din camarazii săi sunt învoiţi departe, la ţară, iar cel din urmă, no. 4, face permanentă gardă pe strada domnului deputat, de unde are consemnul să nu se mişte chiar dacă ar lua foc tot oraşul. Cu toate astea, el ţine ameninţător ţignalul între buze şi aşteaptă cu încordare să dea alarma. Dinaintea cîrciumii Iui Axinte, în lumina searbădă a geamurilor murdare, vede siluetele beţivilor agitîndu-se. Unul încearcă să se ridice pe un cal şi, după mari sforţări, ajutat de ceilalţi, izbuteşte. Atunci deodată larma se ogoaie şi beţivii bat din palme ca la întruniri. Strigătele de ura şi de bravo covîrşesc armonia primăriei. Cristache rămîne înlemnit: „Opoziţia!” geme el, frecîndu-se Ia ochi. Dar nu, nu; nu e nici măcar un vis urît. E opoziţia în persoană, şi a pornit călare, înconjurată de alai, încoace, spre bal, unde e şi domnu deputat, şi domnu primar, şi domnu ajutor, şi domnu ofiţer al părţii ţivile… Ei bine, dar asta întrece orice margine! Să te pună pe lucru în sfînta zi de astăzi… Asta e rivoluţie…

Rivoluţia înaintează înceată şi tumultoasă. Cristache, cu ţignalul în gură, cu o mînâ încordată pe cauciucul scurt şi gros şi cu cealaltă pipăindu-şi revolverul în taşca de piele de la spate, aruncă priviri străpungătoare în negura prin care larma se apropie tot mai zgomotoasă şi mai dîrză. Aha, opoziţia rîde…

Iată-i, cei dintîi au şi intrat în lumină. Dar parcă-s tineri de tot; calfe de pe la tăbăcurii, ucenici, haimanale, şi se prăpădesc de rîs.

„Ce dracu or avea?… A, iată şi pe călăreţ… Dar ăsta e… a… păi e d-ai noştri! Nae Cazangiu… măcelaru… aaa… păi nu e nimic… aici e altfel de plan… Al dracului dom’ Nae, e beat mort… iar face vreo şotie de-ale lui de beţie…”

Cristache rămîne în umbră… Gura lui, care a aruncat dintre buze ţignalul cu şnur roşu, se strîmbă acum de rîs. Ştie el cine mi-i domn’ Nae; pregăteşte acum vreo poznă… dar ce-are a face? E de-ai noştri… Zgomotoasa procesiune s-a oprit. Acum e toată scăldată în lumină. Şi zarva e din ce în ce mai grozavă: strigăte, rîsete, îndemnuri… „Hai odată… să te vedem. Înainte…” „P’ff, laude…”

Deodată calul se ridică în două picioare. Cazangiu îl loveşte în şale cu potcoavele tocurilor şi-l mînă zgomotos: „Di, hi… f’re-a dracului de gloabă!…” Calul se învîrteşte pe loc; dar braţele voinice ale lui dom’ Nae strîng hăţurile din ce în ce mai scurt. Calul s-a ridicat din nou în două picioare, sforăind cu înverşunare, apoi cele două copite dinainte s-au lăsat pe a patra treaptă. Dar domn’ Nae dă pinten cu spor. Acum calul îşi mută şi picioarele din urmă pe treapta dintîi, apoi, prinzînd curaj, începe să urce picior cu picior, treaptă cu treaptă. Un ura formidabil răsună, lăutarii, care au venit neştiuţi cu gloata, izbucnesc pe nebănuite într-un imn de triumf, iar dom’ Nae Cazangiu agită căciula, chemînd parcă vitejii după dînsul, aşa cum Cristache văzuse în cartea feciorilor lui pe Avram Iancu. Calul cîştigă reduta treaptă cu treaptă… Iată-l sus…

Lumea aplauda, cînta, lăutarii se întrec. Cristache se prăpădeşte de rîs. Îl ştie el bun de şotii pe dom’ Nae, dar la una ca asta nu s-ar fi aşteptat pentru nimic pe lume.

„Măi, mare năzdrăvan…”

— Trăiască Nae Cazangiu! răsună un glas.

— Urrraaa… răspunde toată gloata şi, o dată cu ea, Cristache, care închină şi închină, nemărginit de încîntat, din cap.

Mulţimea se îmbulzeşte acum pe scara de piatră, pentru a vedea pe Cazangiu străbătînd vestibulul primăriei. Copitele răsună metalic pe ciment, trezind ecouri speriate pe după uşile închise, cu cartoane strîmbe şi prăfuite: „Arhiva”, „Casieria”, „Secretarul”… Potcoavele calului alunecă pe pardoseala lucioasă, dar potcoavele lui dom’ Nae îi ţin din scurt pîntecele, şi calul nu poate să-şi piardă echilibrul. În cele din urmă picioarele dinainte ale dobitocului se înfig biruitoare pe prima treaptă a scării întortocheate de lemn, cu covor de dimie pe mijloc, care duce sus, în sala balului.

Şi calul începe să urce…

Mulţimea este acum în delir. Cristache se ţine cu mîinile de burtă. Deasupra, cei din bal se împing claie în rampă şi primesc cu aclamaţii pe cel care, îndemnîndu-şi calul, bătîndu-l încurajator pe grumaz, mîngîindu-l pe frunte, îi alungă neliniştea, ce se lămureşte tot mai mult în nechezăturile desperate, în ochii holbaţi peste fire, în nările umflate, în spuma deasă ce-i înfloreşte pe bot, de parcă ar ţine un bulgăr de zăpadă în dinţi. Dar Cazangiu e călăreţ bun, şi ascensiunea a trecut acum de prima învîrtitură a scării…

Mulţimea parcă a tăcut şi urmăreşte atentă rezultatul. Numai Cristache este doldora de veselie. Cu figura lui rîzătoare, cu glumele şi chiar cu coatele înteţeşte pe vecini la haz; apoi ochii ce-i ard ca de beţie se alungă unul pe altul, cătînd să întîlnească pe-ai domnului comisar, care s-a ivit în capul scării, trăgînd cu greu un picior prins în mulţimea înghesuită. Cristache vrea să prindă surpriza înveselitoare pe chipul şefului şi să schimbe cu el o privire reciprocă de hazoasă admiraţie.

Dar chipul comisarului e mai teribil chiar decît al calului. Între buzele lui tremurătoare, ţignalul porneşte într-un vuiet lung de disperare. Pe figura lui Cristache a apărut numaidecît atunci, ca o proiecţie, înfăţişarea severă a datoriei. Şi ţignalul lui răspunde scurt şi ascultător.

— Cristache, ce mi-ai făcut, Cristache, nătărăule! se ia domnul comisar cu amîndouă mîinile de chica neagră, creaţă, mare, ca de poet.

Cristache, care se găsea tocmai printre cele dintîi rînduri ale curioşilor, din cîteva salturi s-a oprit la coada calului. Comisarul, scoborît în grabă, a apucat de dîrlogi.

— Pardon! Nu admit! protestează don’ Nae.

— Zît!…

Murmurul mulţimii intervine:

— Lasă-l, domnule! Dă-i drumul! Jos cu el!

— Zît! răcneşte Cristache, agitînd cauciucul.

În ajutorul forţei publice au mai sosit: uşierul primăriei, pompierul şi lampagiul. Cuvenitul proces-verbal se încheie în huiet mare, în ciripit de păsări, în muget de vite, în miorlăit de pisică îndrăgostită, întrerupt brusc de furioase lătrături de dulău răguşit. Un violent schimb de cuvinte se înteţeşte deodată între cele două caturi. Dar domnul comisar, care a sfîrşit ultimul colac al meşteşugitei sale iscălituri, dă neturburat sentinţa:

— La secţie!

Dom’ Nae, care, ajutat de zeci de mîini, a izbutit, în sfîrşit, să descalece, îşi încordează braţele. Prin braţe însă curge vin nou.

— Să nu mă atingi, Cristache, că…

— Zît! îi taie scurt Cristache, în vreme ce mîna se înfige nemiloasă în gulerul contravenientului… Un’te trezeşti aici?

Domn’ Nae încearcă o răsucire, dar braţul vînjos al lui Cristache, dintr-o singură mişcare, îl şi repede în părete.

— Să nu cerci să ivadezi, că te-a luat mama dracului!

În urma lor, ajutat de autorităţi, calul coboară cu greu treptele. Iar ecourile nenumărate ale pustiilor arhive, trezite din somn, răspund vehement, pe acelaşi ton, strigătelor, înjurăturilor, chirăiturilor, huiduielilor mulţimii. Sub comanda celui mai bun amic al lui domn’ Nae, lăutarii au început un marş de mort.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA