Editura Global Info / Literatură

Gib Mihăescu

Visul

Era o fotografie mai mare, de zece centimetri în lăţime şi poate de vreo două ori pe atîta în lungime. Asta e tot ce-a găsit la moşie. Însă era considerabil de mult şi-atîta. Moşia asta din Basarabia, deşi a fost punctul lui de plecare — acolo s-a născut şi-acolo au trăit şi părinţii lui — n-a prea ţinut-o în mare seamă. Venea aici la date ştiute, mai mult să controleze, să negustorească produsele şi să ridice banii. Astfel se lămureşte cum în casa părintească n-a găsit decît o singură fotografie. Dar putea să nu găsească nici atît.

Avea acum întreaga statură a Nataliei, pentru că în porte-visite-ul pe care-l luase cu dînsul în război n-o avusese decît pe jumătate: partea de sus, bustul. În schimb, scrisorile ce soseau atunci necurmat de la ea o întregeau. Pe cînd acum, ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi dat de comoara asta, pe care nici nu-şi mai aminteşte cum de-a găsit-o aci! El totdeauna pleca cu o fotografie de a ei la drum depărtat; şi cum în Basarabia ea nu venise niciodată — cu toate că după mamă era şi ea moldovancă — mai ales cînd se abătea încoa, avea grijă să-i aibe chipul necontenit lîngă dînsul. Pe semne a lăsat-o aci în grabă: a uitat-o. E bună şi uitarea la ceva neatenţia, nebăgarea de seamă de-o clipă faţă de lucrul, faţă de fiinţa cea mai scumpă. Şi totuşi, e de cumplită mirare; a putut el să uite chipul ei, într-o grabă oarecare, şi să nu-şi dea seama ani întregi că a putut să i se întîmple lucrul ăsta? De necrezut. Şi totuşi fotografia e aci, i-o spune chipul ei, întreaga ei statură. El îşi dă seama că graba asta s-a petrecut în anul războiului, în anul izbucnirei războiului; cînd ar fi putut doară să se petreacă altă dată? Atunci, în zarva aceea, în graba aceea, în harababura aceea. Dar e curios, tocmai într-o astfel de fierbere, de clocot, de zbucium, să nu-şi aducă aminte de dînsa, să nu se agaţe de frumuseţea ei, comprimîndu-şi cu amîndouă mîinile inima, în dreptul căreia o aşeza totdeauna?

E bună şi uitarea la ceva. El, care era un îndrăgostit de felul celora care nu-şi simt inima regulat bătînd pînă n-o ştiu rezemată de cartonul cu fotografia iubitei, n-a fost s-o uite decît tocmai pentru ca Dumnezeu să i-o scoată în cale, atunci, cînd a fost nevoie, în cele mai sfîşietoare clipe ale existenţei lui. Cînd a văzut-o, s-a aruncat asupră-i aproape bestial, a sărutat-o, a vărsat lacrămi pe ea şi-a înfipt-o în piepţii cămăşei. A găsit-o la un an după revenirea lui aici, în cutia măsuţei de noapte, sub nişte ziare ruseşti, din cari şi-a putut da şi mai bine seama mai tîrziu, cînd le-a cetit, că lucrul s-a petrecut în primele zile de război; telegramele timpului descriau scurt, sacadat, înfiorător de sacadat şi groaznic, începutul celei mai mari tragedii a timpului. Dacă n-ar fi avut nevoie de cutia măsuţei, biata, scumpa, draga lui, iubita lui scumpă, ar mai fi aşteptat mult şi bine sub hîrtiile vechi. Acum însă a luat şi ziarele la oraş, pentru că era cu neputinţă de conceput existenţa fotografiei fără prezenţa lor. Iar prada asta teribilă, cu care revenea, fotografia şi ziarele erau pentru el mai de valoare decît tot conţinutul servietei în care aducea preţul recoltei.

Acasă, în tîrg, după ce s-a culcat toată lumea din oraş, în tăcerea solemnă a nopţei, cînd nici pe stradă nu s-a mai auzit nici un mers, el a scos micul ei portret şi s-a repezit la picioarele lui, pe care le-a sărutat cu o sete fără de seamăn. Bustul ei, care-i rămăsese de pe front, îl mai simţise pe buze, Doamne, de cîte ori! şi capul, şi ochii, şi fruntea! Dar picioarele ei lungi şi drepte, uită-te cît de drepte, Doamne, de cînd nu le mai văzuse! Le-a sărutat pe amîndouă, pe rînd, începînd cu dreptul, luînd-o de la şold în jos. pînă la genunchi şi apoi pînă la gleznă, sub tivul rochiei — şi-apoi s-a ridicat pe stîngul înapoi, pînă la şold. Milimetru cu milimetru le-au străbătut buzele lui.

Doctorul Calomfir, Calomfirov, cum îi ziceau ruşii pe vremea stăpînirei lor, e doctor numai cu numele. Adică şi cu titlul. E doctor în medicină. Dar nu practică în chip profesional. Din cînd în cînd dă vreo consultaţie un prieten, unei slugi sau vreunui argat de pe moşie. Insă şi acum mai e abonat la reviste medicale, ce-i sosesc regulat din Bucureşti şi Paris. Din Petrograd n-are ce să-i mai sosească.

Totuşi lumea întreagă îi spune „doctorul”. Doctorul, şi-atît: toată lumea ştie atunci că-i vorba de Calomfir sau Calomfirov. Pe cînd aci, în tîrgul basarabean, în care locuieşte Calomfir, trebuie pe lîngă titlul de doctor să mai adaugi şi numele celui pe care-l vizezi, pentru a arăta că vrei să te referi la vreunul din cci cinci doctori mai bătrîni or cincisprezece doctori mai tineri, cari profesează într-adevăr.

Calomfir e om cuprins. Are casă mare aci în tîrgul reşedinţă de judeţ şi are sute de verste de moşie, la cîteva poşte depărtare. Dar ce moşie, ce vie şi ce conac! Însă ar fi fost şi mai bogat. Şi de trei ori mai avut, or poate şi mai mult, dacă nu s-ar fi întîmplat revoluţia şi exproprierea radicală din Rusia. Hm, dar asta încă n-ar fi fost nimic, atîta avere cîtă i-a mai rămas dincolo de Nistru, dacă n-ar mai fi rămas acolo pentru totdeauna şi Natalia.

Natalia Alexandrovna cum îi zicea şi ca domnişoară şi ca soţie: Natalia Alexandrovna Stratomirova, ca fiică a bogatului moşier Stratomirov; Natalia Alexandrovna Calomfirova, ca soţie a tot pe atît de bogatului moşier — doctorul în medicină Alexandru Calomfirov. azi Calomfir.

Natalia Alexandrovna a rămas acolo şi numai două din fotografiile ei sînt aici. Doctorul era pe frontul polonez cînd s-a întîmplat catastrofa; s-a zbătut zdravăn să plece, s-o caute, s-o găsească, s-o ducă cu dînsul într-altă ţară, departe. Soldaţii îi rupseră galoanele şi-avea de gînd să înfrunte oceanul răscolit de furtuna cea mai teribilă de pe lume, al sfintei Rosii, aşa fără galoane, ca un simplu soldat. Şi a săvîrşit într-adevăr această formidabilă aventură, cu toate ameninţările cu moartea ale soldaţilor, dacă va părăsi spitalul. Dar la moşie, de unde ea-i scrisese în ultimul timp, n-a mai găsit decît mormanul de cenuşă pe locul mîndrei clădiri de odinioară; iar la oraş, casa cea frumoasă a socru-său fusese preschimbată în oficiu public. Nici urmă de socru, de nevastă, de cumnaţi. Şi nici un fel de lumină, din nici o parte. Un cunoscut bun, neras de săptămîni şi cu zdrenţele pe dînsul tîrîş, i-a povestit că socru-său şi cei doi cumnaţi au fost împuşcaţi, dar de Natalia n-a ştiut să-i spună mare lucru. Decît atît rînjind: „Poate a scăpat. Femeile ies mai uşor din încurcătură.”

Iar omul ăsta, cu ochii rătăciţi şi lihnit de foame, pe care l-a întîlnit la uşa unui grajd ruinat, îi da toate explicaţiile prea tare şi vorbea prea tare, uitîndu-se parcă cu un fel de nerăbdare în jur. L-a întrebat atunci dacă poate să-i dea adăpost pentru la noapte în grajdul lui şi omul acela l-a poftit chiar cu cea mai mare satisfacţie şi cuvîntul lui a devenit şoaptă şi nu s-a mai uitat cu nerăbdare în jur.

Iar doctorul, după ce s-a despărţit de dînsul, dus a fost, pentru că văzuse doar, nici pe cunoscuţii, nici pe prietenii de demult nu-i mai putea întreba. Pentru o trădare poate se plătea preţ bun: o pîine întreagă.

După ce a trecut Nistrul a putut repede să-şi valorifice drepturile şi să-şi recupereze avutul; calitatea de român şi unele rubedenii influente l-au ajutat. Ho, cît a mai umblat şi atuncea, cît a alergat, cît s-a sporovăit, în dreapta şi-n stînga, s-a ploconit, s-a rugat, a zbierat, a ameninţat. Dar cu cît se simţea mai sfîrşit, cu atît a doua zi se zbătea mai cu înverşunare. Din fericire necazurile, tocmai pentru că erau luate curajos în piept, nu au durat mult. Din simplu vagabond, doctorul a redevenit om; şi cînd s-a deşteptat prima dimineaţă în patul moale din camera lui, din casa lui, deodată cuvintele celui întîlnit la Kiev au răsunat altfel: „Poate a scăpat. Femeile ies mai uşor din încurcătură.”

Cu ele în auz a străbătut toată stepa şi nu se sinchisea prea mult că zile întregi treceau pînă să mai găsească de mîncare. I-era apoi frică şi de-un sunet de pasăre şi de-o umbră, dar dacă l-ar fi căutat cineva la piept ca să-i ia micul porte-visite, atunci cu siguranţă că n-ar mai fi vrut să ştie de nimic. Ar fi lovit cu toată deznădejdea, or ce-ar fi fost să se întîmple. Iar cuvintele nenorocitului aceluia, care-l va fi aşteptat noaptea în grajd să-l predea guarzilor, săpate adînc în amintire, l-ar fi asmuţit şi mai teribil. L-ar fi făcut de piatră şi oţel.

Însă în dimineaţa cînd tocmai avea să privească chipul mic cu totul şi cu totul alţi ochi, cuvintele acelea au avut în miezul capului un răsunet cu totul ciudat, tărăgănat, dogit, sarcastic, ca un glas de beţivan: „Poate a scăpat, femeile ies mai uşor din încurcătură”… Doctorul a ridicat plictisit din umeri. În definitiv ce putea să însemne această stupiditate. În definitiv ce rost mai avea rînjetul acela idiot în oceanul sfintei Rosii! Nimic, nimic, nimic. Şi el apropiase de buze micul porte-visite pe fond alb şi curat ca semnul cerului de la moşia ei, pe care el o întreise aproape prin muncă şi prin spiritul lui de afaceri. Era atît de albă şi de curată fotografia asta. iconiţa asta, şi atît de dulce, atît de catifelată sepia asta, care semăna la culoare cu ochii ei! Ce mai putea să însemne un astfel de rînjet, într-un astfel de ocean.

Lucrările acestea au apărut atît de luminoase doctorului, că în zilele următoare nici n-a mai stat să se întrebe de ele, iar mai tîrziu chiar le-a alungat din minte, ca pe nişte copii răi, mucoşi, murdari şi zdrenţuiţi. Iar după un an, cînd a găsit cealaltă fotografie, numai la aşa ceva, numai la un rînjet stupid al unui decăzut gata să vîndă pe cineva pentru o pîine infectă, jumătate cu paie, nu s-a gîndit. Totul era că-i avea acum şi jumătatea de jos a trupului, sfintele ei picioare. I le contempla de-acum nopţi întregi, cînd nu mai era nici un umblet pe drumuri şi nici un zgomot pe pămînt şi în cer. Rochia le tăia conturul lor propriu-zis mai sus de glezne, acolo unde pulpele începeau să se umfle uşor, dar asta o ştia numai el, pentru că fotografia era din faţă. Însă dispoziţia succesivă a tonurilor, arăta rochia uşor apăsată în dreptul genunchilor. Aci erau genunchii ei divini! descoperea el acest amănunt ca pe-un mare adevăr al naturei şi îneca în sărutări şi-n lacrămi marele adevăr al naturei. Iar ceva mai sus de genunchiul stîng, foarte puţin mai sus, la un lat de mînă, era semnul acela, mic, nu mai întins decît soclul unui buton, un semn cafeniu închis, pluşat şi rotund — nu o aluniţă, pentru că nu era deloc ridicat — însă pufos ca piersica de aproape; de departe părea irisul unui ochi, aidoma ca şi ochii ei la culoare, un accident care da regiunei genunchiului şi întregului picior un farmec nepreţuit. De bună seamă rochia nu-i mai îngăduia priveliştea asta minunată; dar el o ştia acolo la locul ei şi privind cu ochii ceva mai încordaţi prin sepia fotografiei părea c-o vede limpede, chiar în mărime naturală, căci şi sepia asta închisă avea exact aceeaşi culoare ca şi ochii ei, ca şi semnul ascuns, neştiut de nimeni altul decît de el. „Neştiut de nimeni, de nimeni”, se încăpăţîna el să repete, cînd uneori, foarte rar, nespus de rar — şi din ce în ce mai rar cu cît se scurgeau anii mai domol şi mai împăcaţi cu sufletul lui — vorbele acelui necugetat îi mai încercau întărită lui minte. Rîdea liniştit şi cuminte, ofta mai degrabă, dar era un oftat vesel, împăcat cu sine, rîsul lui: într-adevăr, poate să mai vadă cineva, într-un ocean atît de vast, atît de frămîntat ca ţara ei, un semn atît de minuscul, de delicat, de catifelat şi acest ochi al voluptăţei piciorului ei? Acest mic stigmat, această miniatură, acest simbol al întregului ei farmec? Nimeni, nimeni nu-l va putea vedea, oricît ar despuia-o, oricîţi i-ar pretinde preţul corpului pe-o fărâmă de pîine cu paie şi tărîţe de mălai.

Ani întregi a stat aci sufletul şi mintea doctorului, pînă s-a întîmplat convorbirea cu locotenentul Ragaiac. Locotenentul Ragaiac, după ce revenise cu regimentul de pe Nistru, fusese trimis într-o misiune la Cernăuţi. Şi el tocmai povestea la aperitive, la Trofimov, cît de nelalocul lui se simţea într-o provincie alta decît Basarabia. Bucovina o mai văzuse şi Cernăuţii de asemenea, dar nu da toate oraşele ţării pe zăvoaiele Nistrului, după ce le-a împărăţit, cu plutoanele lui pentru prima oară, multe luni de zile în şir. Doctorului îi plăcea mult locotenentul Ragaiac, dar se ferea să mărturisească asta celorlalţi basarabeni, cari nu-l puteau suferi din pricina multiplelor lui aventuri ştiute or presupuse, din pricina ochiului lui ironic, care strălucea în dezacord cu atitudinea-i corectă şi curtenitoare, şi mai cu seamă din pricina oprobriului general feminin, manifestat mai cu seamă de moldovencele, rusoaicele şi evreicele mai frumoase, cari se zăpăceau totuşi cu desăvîrşire şi-şi jucau ochii în chip drăcesc, în prezenţa lui. Doctorul nu putea însă să ia uşor încăpăţînarea lui Ragaiac, de a rămîne în acest tîrguşor şi-n Basarabia, cu toate că i se oferise loc şi în Bucureşti, dacă ar fi vrut să se mute. De aceea, acum, ca şi alte dăţi, el asculta cu vădită plăcere chipul glumeţ şi atrăgător cu care acest oltean îşi descria nostalgia, numai după o atît de scurtă lipsă, de provincia lui adoptivă. Femeile din Cernăuţi, cu care se întîlnise pe străzi, nu-i spuseseră nimic, orcît ochii lor păreau a dori să-i vorbească, multe vlăjganului ăstuia negru şi mlădios.

Deodată, în mijlocul arşiţei teribile de interes şi de dispoziţie, un afiş de teatru, de sală de varieteu, îl opri în cale. Un nume rusesc, un nume ca la noi: Marea dansatoare Natalia Alexandrovna. Doctorul gemu uşor şi ochii îi crescură deodată. Dar pe urmă zîmbi ca pentru sine, ca şi cînd auzul l-ar fi amăgit anume: de multe ori i se mai întâmplase asemeni să i se pară că aude, în orice nume femeiesc, numele cel scump. Natalia Alexandrovna! repetă Ragaiac şi mai repetă încă, aşa că nu mai putea fi nici o părere; dar cîte Natalii Alexandrovne nu sunt pe această lume, reflectă doctorul, şi apoi ce să caute unica Natalie a gîndului său tocmai la Cernăuţi, dansatoare, cînd ea ştia bine, deşi nu fusese niciodată în Basarabia, numele satului unde soţul ei avea moşie şi al tîrgului unde se găseşte casa lui părintească!

Totuşi, doctorul ascultă şi mai departe, fără nici o suflare, povestea lui Ragaiac. Numai ochii i se umeziră, din cauza loviturei nervoase pe care i-o dăduse puterea grozavă a numelui auzit. Ragaiac este însă meşter povestitor. Doctorul e singurul basarabean căruia-şi deschide sufletul, iar ceilalţi ascultători erau din trei cei mai buni prieteni din vechea ţară; faţă de alţii, indiferenţi, Ragaiac nu povesteşte niciodată astfel de lucruri. Iată de ce, mai ales acum, Ragaiac îi este doctorului nespus de simpatic. După ce vor termina de vorbit, el îl va lua cu sine la masă şi-i va spune de ce povestea asta din urmă l-a făcut să se cutremure de sus pînă jos. Dar încetul cu încetul, înainte ca doctorul să poată spune ceva locotenentului, acesta a şi înviat din noaptea nefiinţei pe Natalia Alexandrovna. Nu numai numele ei aducea acum sufletul doctorului la gură, dar imaginea ei, ea întreagă.

Ragaiac povestea că-n viaţa lui n-a mai văzut aşa dansatoare. Mai rămînea aci ultima picătură de îndoială, care ţinea în loc pe doctor. Natalia nu era dansatoare, sau era o dansatoare ca oricare alta, ca orice domnişoară rusoaică veselă şi amatoare de baluri. Dar Ragaiac explica mai departe: ascultătorii nu trebuie să creadă într-o jucătoare minune, de unde? Natalia Alexandrovna juca nu creaţii personale sau compoziţii după cine ştie ce operă muzicală. Ea juca vreo cîteva jocuri ruseşti prea cunoscute şi altele ceva mai puţin obişnuite, dar ştiute. Însă farmecul ei personal era totul, ondulaţiile corpului, mişcările sprintene ale picioarelor. Şi ochii. Da, dansau şi ochii! asigura Ragaiac pe ascultătorii uimiţi. Dansau şi ochii ei şi după ei dansau toţi ochii spectatorilor, ai ofiţerilor, ai civililor şi ai tuturor bărbaţilor din sală, ba chiar şi ai femeilor. Nişte ochi aproape negri… Însă, de aproape, castanii…

— N-ai invitat-o? se informă unul.

— Cu neputinţă, răspunse Ragaiac, cu neputinţă. Era luată cu asalt. În fiecare seară acei cari păreau obişnuiţii localului îi ofereau banchete întregi. N-aş fi putut şti care era favoritul ei, mai degrabă cred că îi schimba, potrivit cu dărnicia lor. Erau tot oameni bogaţi cei din jurul ei; iar ca să pătrunzi la dînsa pe drum sentimental, înţelegeţi că trebuia cheltuit ceva timp. Or eu a trebuit să revin. Dar nopţi în şir jocul ochilor ei — fiecăruia i se părea că se uită numai la dînsul — şi jocul picioarelor ei goale mi-au otrăvit şi mi-au mîngîiat, în acelaşi timp, grele ceasuri de insomnie…

— Picioarele goale? gemu doctorul de astă dată sufocat şi roşu. Toţi rîseră cu înţeles la această întrebare prea gîfîitoare. Iar Ragaiac completă:

— Goale pînă-n şold şi albe şi drepte. Ah, am mai spus-o eu, tăria rasei ăsteia stă în picioare…

Şi el urmă să-şi etaleze convingerile asupra poeziei unui picior feminin cu artă construit. Doctorul nu mai auzea nimic decît un vîjîit care se făcea totuşi că-i iese din urechi în afară, ca la scoicele de mare. Mîna lui înaintă tremurătoare spre povestitor şi gura lui bîlbîi:

— Dar un semn, un semn puţin mai sus de genunchiul stîng, o pată mică, rotundă, cafenie, n-ai văzut…

Fu întîi puţină tăcere şi cei de faţă nu ştiură dacă să rîdă or să privească uimiţi. Unul spuse:

— Cum vrei dumneata să se vadă aşa ceva de la distanţă?…

Iar altul adăugă:

— Aluniţa de pe picior… E ironic doctorul…?

Atunci rîsul izbucni în toată puterea lui şi doctorul se ridică înfricoşat. Ragaiac vorbi tare, ca să întreacă hohotele, puţin cam îndîrjit că admiraţia lui sinceră e luată în derîdere.

— Îmi rezervam totdeauna masa imediat lîngă estradă, aşa că picioarele ei pot spune că mi-au intrat în ochi… Dar n-am văzut nici o aluniţă, doctore, erau perfecţiunea însăşi… şi dacă ea va trece prin Chişinău vom pleca s-o vedem cu toţii… Să vedem dacă are să vă mai ardă de rîs şi dacă o să mai puteţi vedea aluniţe pe minunile acelea… Nimic, nici umbra unui punct.

Acum fu rîndul pieptului zdravăn al doctorului să plesnească într-un rîs formidabil, cutremurător. Era un rîs pornit cu atîta poftă că toţi ceilalţi se uitară unul la altul, apoi se asociară la el spre vădita agasare a lui Ragaiac. Şi tocmai cînd abia acum ei credeau că încep să priceapă de ce rîd, rîsul voinic al doctorului începu să se ogoaie ca ţipătul unui balonaş care se dezumflă.

„Dacă nu e semnul, nu e nici ea!” parcă strigă cineva în capul doctorului. Şi ochii lui începură să se strîngă, deveniră mici, mici cît cuprinsul unor găuri de ac.

Doctorul se repezi ca o vijelie prin odăi, pînă la fotografia mai mare. Babuşca, femeia mică şi zbîrcită, care-l pofti la masă şi pe care el o alungă cu răcnete teribile, se închină îngrozită în dosul uşilor şi, multă vreme, ceilalţi argaţi numai din spaima ochilor ei putură afla că înăuntru cu domnul doctor nu se petrece lucru curat. Apoi, după suspinele ei, începură să vorbească suspinele doctorului, care răzbăteau tocmai pînă aici, afară. Într-adevăr, doctorul căzuse pe-o canapea şi plîngea, cu fotografia în mină. Pentru el rochia asta de sepie tăia orice putinţă de convingere, dacă semnul acela nu fusese mai mic decît i se păruse şi lui, dacă putea fi neobservabil pentru un spectator care admiră două picioare goale în necurmata mişcare şi agitaţie a dansului. Dar pentru toată lumea cealaltă rochia nu mai există, picioarele ei goale sunt devorate de toate lăcomiile desfrînate, sunt mînjite de toate ochirile destrăbălate.

Oricine, bucurîndu-se de un răgaz mai larg decît un privitor în treacăt, ar fi putut năzări semnul cel mic, înecat în pudră şi farduri — oricine s-ar desfăta cu priveliştea minunatelor picioare în repaos, l-ar descoperi uşor. l-ar mîngîia, l-ar săruta. Doamne, şi cîţi ar putea fi aceştia, cîţi au putut fi, se cutremură doctorul şi geme.

Pe urmă se ridică dîrz şi străbate lungul odăilor cu solida lui călcătură bărbătească. A fost nedrept cu nevinovata fotografie, pe care a izbit-o cu atîta furie de scîndură. Nu se putea să nu se vadă, ori cîte farduri ar fi îndesat peste el. E un semn vizibil, şi-aduce perfect de bine aminte, îl vede de parcă acum cîteva minute i-ar fi dăinuit dinaintea ochilor.

Nu se poate, imposibil… nu este ea, Natalia Alexandrovna, care a turburat nopţile locotenentului ăstuia afemeiat, care-şi negustoreşte frumuseţea cu bogătaşii oraşului bucovinean.

Soţia lui este fotografia aruncată jos, cu rochie decentă, cu rochie care-l împiedică să examineze amănunte scumpe, discrete, insuportabil de dulci, tocmai pentru că neştiute de nimeni, şi pe care numai un inconştient nemernic ca dînsul le poate aduce în discuţie şi-n hazul unor beţivi şi unor ofiţeri libidinoşi. Doctorul ridică tremurînd fotografia de jos, îşi cere iertare, o strînge la sîn.

— Nu e ea, îşi spune necontenit. Aşa e, idolul meu, că nu poţi fi tu?… nu poţi fi… nu eşti…

Şi glasul începe să i se moaie iarăşi şi suspinele încep iarăşi să se ridice grele din adînc.

— Nu eşti, nu poţi fi… plînge el şi apoi totul se preschimbă în urlet şi-n zvîrcoliri. De ce nu eşti tu?… Nu se poate… Tu trebuie să fii… Tu… Te rog să fii… Te rog să fii… să fii… să fii… Trebuie să fii! urlă el lovindu-se cu pumnii în cap.

Sala e, într-adevăr, mare, încăpătoare şi luxoasă. Candelabre de becuri revarsă o lumină prea vie, prea pătrunzătoare pentru ochii de târgoveţ, de multă vreme nemaiobişnuiţi cu lumina electrică. Doctorul şi-a ales masă din vreme, chiar lîngă estradă. Lume zgomotoasă soseşte necontenit şi ocupă locurile. În toate părţile se aude: Natalia Alexandrovna, Natalia Alexandrovna. Primele numere ale varieteului trec aproape neobservate; aplauze răzleţe, ba chiar şi fluierături.

Doctorul nu se simte la locul lui; emoţia îl înăbuşă prea din cale afară, îl strînge cu gheare subţiri de gît. Ş-apoi, aşezîndu-se aici, parcă s-a angajat şi el pentru un număr de varieteu. Artista o să-l observe în plin joc, are să dea un ţipăt, să-l strige, Numărul de joc se va preschimba în dramă curată. Şi-atît. În melodramă: îşi vor cădea unul în braţele altuia şi el o va smulge din localul desfrînat, o va duce din zarea ochilor pofticioşi, leşinată, la subţioară, ca un pachet. Dar boldul curiozităţii încearcă zdravăn pe doctor, îi porunceşte să rămînă, să vadă tot, să asculte tot; să ştie cum şi-a petrecut femeia asta nopţile, toate nopţile în cursul lung al atîtor ani. Gîndul cel bun îl îndeamnă acum de-a surda să fie tare, să sfîrşească totul cît mai repede cu putinţă; nu trebuie să vadă nimic! Ce s-a petrecut pînă acum aparţine trecutului, groaznicelor necesităţi, catastrofei spăimîntătoare, care a cutremurat lumea din temelii. Ba gîndul bun îl mai sfătuie să se ridice de-acum, să meargă în cabina ei, să-i strige să-şi topească fardurile de paiaţă, să se spele, să se spele zdravăn, să redevină ea; cea demult.

Însă într-un suflet de bărbat, care nu şi-a văzut soţia de ani şi n-aude de ea decît prin bruscă, stăruitoare şi irezistibilă rumoare publică, viermele curiozităţii face teribile ravagii. Astfel că doctorul ceru chelnărului să trateze cu ocupanţiii vreunei mese din fund (erau ocupate pînă la una şi toţi din jurul lor erau electrizaţi de aşteptare) un schimb, pentru ei cît se poate de convenabil. Un astfel de gust îi fu îndeplinit de bună seamă la repezeală. Aci, în fund, într-adevăr, se simţi mai la locul lui. Cel puţin nu se va da în spectacol Şi-apoi, pentru ochii lui, semnul de pe picior va apare şi la atîta distanţă; pentru ceilalţi, e firesc, el să nu se bage de seamă nici lîngă rampă. Pentru că tot asta rămîne marea mîngîiere a doctorului, care-l îndeamnă să dorească, să voiască din toate puterile, să se roage lui Dumnezeu… să fie ea! atît şi nimic mai mult; în oceanul imens şi turmentat prin care a trecut, nimeni, nimeni n-a văzut micul, dulcele, sfîntul semn, unde, pentru el, s-a strîns tot sufletul ei.

Masa aceasta din urmă e aşezată în dreptul uşei, iar in uşă s-au îngrămădit cîţiva întîrziaţi. Cei mai aproape de doctor sunt: un ofiţer şi un civil. Un tînăr sublocotenent mic şi pirpiriu cît o gîgîlice, dar strălucitor îmbrăcat. Obrazul i-e supt ca la un tuberculos, iar ochiul îi înoată, exagerat de monoclu, în luciul celei mai scabroase libidinii. Înainte chiar de a deschide gura largă, de degenerat, doctorului nu i-a plăcut deloc. Dar acum, cînd îl aude, apoplexia e gata să-i sfarme în bucăţi creierul căruia i-e dat să audă atît de grosolane insulte (Dumnezeule, cine poate spune dacă nu sunt adevăruri!) la adresa soţiei sale.

Sublocotenentul dăscăleşte pe tovarăşul său cum trebuie să procedeze, ca să fie primit la noapte în camera Nataliei. Foarte simplu: n-are decît să-şi şoptească dorinţa la urechea chelnărului aceluia înalt şi slab, chel şi cu favoriţi. Evident, trebuie cinstit şi chelnărul, dealtfel probabil că are, şi de la ea, la sută.

Din nefericire, tariful trebuie să fie foarte urcat, precît a auzit. El n-a mai încercat, de când a auzit de isprava unui alt ofiţer din artilerie, pe care nu-l cunoaşte personal dealtminteri — şi care i-a luat astfel înainte. Dimineaţa i-a pus femeii pe masă 500 lei. Larmă, scandal, în cele din urmă a trebuit ea să tacă, pentru a nu-şi strica reputaţia de artistă… şi a nu fi taxată de cocotă…

— Pe de altă parte am auzit că e în căutarea bărbatului ei, despre care ar fi aflat că e refugiat în Romînia…

Doctorul se întrebă de ce nu cheamă imediat chelnărul, să plătească şi să plece numaidecît. Să aibe tăria demnă de-un adevărat bărbat de a-şi înăbuşi odată această stupidă curiozitate, a cărei febră îl macină acum ca boala cea mai cumplită. Îşi caută soţul aşadar? Foarte bine: prin urmare va bate ea la poarta lui. Şi atunci n-are decît s-o întâmpine cu toate onorurile pe care le merită. Totuşi doctorul găseşte că e stupid să părăsească sala chiar de acum; e caraghios să faci atîta amar de drum, ca să pleci fără să vezi ce te interesează. Tăria e să nu te laşi recunoscut şi să întorci spatele fără a adresa o vorbă. În cazul ăsta ar fi mai de dorit să cheme chelnărul celălalt, cel înalt, slab, pleşuv şi cu favoriţi, şi să-i ceară toate lămuririle. Doctorul îşi încredinţează dorinţa unui picol agil, după ce se convinge că ofiţeraşul tuberculos şi tovarăşul lui nu mai sunt în preajmă-i. Şi răspunsul îi vine numaidecît: cel chemat e ocupat cu nişte mari comenzi. Dar cum termină, soseşte numaidecît. Ştie el ce doreşte domnul: mai este timp destul.

Şi doctorul se miră cum picolul se îndepărtează, rînjind cu înţeles la dînsul, fără să-i fie capul croit şi spart în două de sticla asta de licheur.

Dar de ce în halul ăsta!? se întreabă înfricoşat doctorul. În definitiv e de înţeles: te faci dansatoare, cedezi unuia şi altuia, ai doar atîtea piedici de înfrînt ca să ajungi la liman. Dar cînd ai ajuns atît de aproape de acest liman, cînd nu-ţi mai lipsesc decît cîţiva gologani pentru o noapte şi trei ceasuri de cale ferată, ce rost mai are această prostituare? Nici cea mai josnică femeie nu se prostituează de plăcere… Dar una ca… dar Natalia… Natalia Alexandrovna, fata mîndră, fata şi soţia de baron… imposibil… cine ştie ce confuziune de nume, cine ştie ce individă de proastă condiţie…

Şi păhărelul de licheur, umplut necontenit din sticla, pe care chelnărul i-a lăsat-o pe masă, la poruncă, face naveta, la intervale de vreme din ce în ce mai scurte, spre gura lui lacomă…

„Cine ştie ce drojdie, ridicată deasupra de clătinarea asta generală”, îşi continuă doctorul gîndul… „Dar n-are să-şi ierte niciodată că a fost muncit de-o astfel de bănuială, dacă dezminţirea va veni numaidecît… Şi trebuie să vie…”

Păhărelul se înalţă spre a face, pe buza-i de jos, saltul mortal al duştei.

„Mîndria ei… cu cine s-o compari?… Frumuseţea… hm… dulcea ei frumuseţe… hm…”

Păhărelul.

„Doamne, cînd îi va mai fi dat să vadă această frumuseţe?… Pe cea adevărată, pe cea aşteptată? Peste cît timp, peste cîţi ani… cît mă vei chinui…?”

Păhărelul.

Cînd ea ar putea fi la un lat de mînă de aci…

Cînd în cîteva secunde s-ar putea face minunea…

Păhărelul.

Aci, într-adevăr, mîna lui Dumnezeu cea sfîntă ar putea efectua o minune… Mîna, nevăzută de alţii, arătîndu-se numai păcătosului care-i cere intervenţia: misterul divin păstrîndu-şi astfel chiar în această sordidă încăpere, chiar în mijlocul acestei cete inconştiente de dezmăţaţi, imaculata-i candoare şi nepătrunsa-i putere.

Păhărelul.

Ca să-i aducă… ce să-i aducă?… Pe frumoasa lui… pe Natalia Alexandrovna preschimbată în… c…

Păhărelul de astă dată se ridică numai pînă la jumătate şi coboară plin înapoi pe masă.

„Doamne, cum va fi voia Ta… Doamne, cum va fi voia Ta… Las înaltei Tale înţelepciuni să hotărască soarta mea… Şi eu mă voi supune şi voi primi totul cu bucurie, aşa cum orînduieşti Tu…”

Deodată rumoarea se înteţi prin sală. Zgomotul vocilor atinse la moment paroxismul, apoi începură să scadă. Sîsîituri se auziră din toate părţile. Şi şoapte: Natalia Alexandrovna… Natalia Alexandrovna…

Doctorul îngălbeni şi se apucă zdravăn cu mîinile de dunga mesei.

„Dumnezeule, la voinţa Ta, Dumnezeule… să fie ea, Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, domn al părinţilor noştri… să fie ea… de clipa asta depinde… Să fie ea, Dumnezeule!… ea să fie! ea să fie!… Natalia Alexandrovna…”

Luminile se stinseră în sală şi se întăriră pe estradă. În spatele doctorului izbi un curent rece, care-l înfăşură ca un cearceaf cu apă, de parcă toată sala ar fi crăpat şi s-ar fi pustiit deodată şi toate vînturile zărilor şi-ar fi dat întîlnire aci. Doctorul dîrdîia şi se ţinea de masă, să nu cadă jos de pe scaun de atîta dîrdîit:

— Să fie ea, Dumnezeule!… Ea, Natalia mea, Nataşa mea, Nataşenca… Pe scenă năvăli o sclipire intensă de zăpadă scăldată în soare, care se strînse ca un troian imaculat pe scînduri.

Aplauze izbucniră şi strigăte formidabile de admiraţie. Arătarea de nea stătu mult aşa înghemuită în sine, apoi începu să se desfăşure: un braţ ca o împărăţie de visuri se ridică şerpuitor, apoi altul, trăgînd în sus capul încă aplecat, umerii de omăt, bustul, pîntecul, înaltele picioare. În sfîrşit figura se ridică semeaţă… Era ea: Natalia Alexandrovna.

Aplauze. Strigăte, ţipete; bestia cu mii de capete admira în felul ei. Pînă acum nu-i sărbătorea decît frumuseţea aproape nudă. Ochii doctorului căzură tremurători în jos, pe picior; deocamdată nimic, dar el încă palpa locul puţin deasupra genunchiului… Drace, unde caută? la dreptul? Imbecilul…

Dar acum femeia şi-a aruncat picioarele goale în aer în aceeaşi parte, unul în unghi drept, altul în unghi obtuz… Şi dansul porni sălbatec şi alb… o statuie încontinuu modelată în nor.

„Ea este!” se lumină deplin doctorul. „În întregime ea”. Semnul nu i l-a văzut… „Ba, da… uite-l… se vede, de minune, se vede de minune, chiar în joc… Cine ştie cum a ţinut picioarele, de nu s-a văzut cînd era în repaos… Dar, iată, odată cu jocul s-a arătat şi semnul…”

După fiecare dans, Natalia Alexandrovna dispărea parcă izgonită de canonada aprigă a aplauzelor, cari o readuceau apoi numaidecît înapoi ca un magnet sonor. Şi ea îşi arăta pe rînd toate faţetele talentului. Doctorul nu mai cugeta. De cîteva ori se forţă să pună oarecare dichis în lumina care-i inunda creierul, dar trebui să renunţe: lumina stătea acolo compactă şi grea, imposibil de desţelenit. Numai cînd ea îşi primea plecată ultimele aclamări, el descoperi o spărtură prin care putu să-şi privească în gînd. Dar numai atît putu năzări acolo: „Frumuseţea asta orbitoare a fost întîi numai a mea şi va mai fi numai a mea. Numai a mea, numai a mea”. Iar gîndul ăsta unic ţinu pînă cînd Natalia Alexandrovna se schimbă şi apăru în local, ca orice consumatoare, îmbrăcată de seară. Atunci, la priveliştea frămîntărei care se produse, întrecere de omagii, scaune împinse, mese îndepărtate or apropiate, chemări şi comenzi, rîsete şi ţipete de fericire, doctorul îşi regăsi supleţea facultăţilor lui mintale obişnuite. O masă mare se durase în mijlocul sălei şi o mulţime de haine negre, or de uniforme, or şi chiar de vestminte femeieşti doriră să fie convivii sărbătoritei. Acum Natalia Alexandrovna era aşezată faţă în faţă cu soţul ei, dar mesele răzleţe dintre locurile lor încă împiedicau întâlnirea privirilor. Doctorul avea limpede conştiinţa că ea nu-l observase încă, sau mai bine nu-l recunoscuse, cu toate că uneori se uita încoace. Dar şi el se ferea acum s-o privească prea de-a dreptul, cînd ea se întorcea spre dînsuL înfruntarea cea teribilă era rezervată pentru timpul cînd spaţiul dintre dînşii se va libera definitiv; şi lucrul da semne că se va petrece în curînd, pentru că dansatorii abia de mai puteau să se învîrtească pe estradă. Se cerea tot mai insistent: „loc! loc!” Şi loc se făcu. Dar acum perechile în vîrtej frîngeau şi mai rău liniile văzului. Doctorul aştepta: cînd jazzul va face pauză, revelaţia în sfîrşit se va produce. Cineva atinse atunci uşor mîneca doctorului; era picolul care-i da semn să privească într-o anume direcţie. Cutremurîndu-se din rădăcini, ca la începutul jocului Nataliei, doctorul îşi repezi ochii într-acolo; şi parcă i-ar fi izbit cineva cu o cravaşă, aşa clipiră de dureros, cînd în direcţia indicată, sărmanul nu văzu decît pe chelnărul lung şi slab, cu favoriţi, făcîndu-i semn de răbdare: „n-a uitat, va veni acum, timpul nu e pierdut”…

Dar doctorul uitase. Şi această neaşteptat de teribilă aducere-aminte îi sfîşie sufletul în lungi făşii, ca panglicile nenumărate ce atîrnau, în chip de poale, din corsajul dansatoarei care precedase pe Natalia. Toată durerea lui aţipită de succesiunea repede a fugarelor şi strălucitoarelor privelişti, ce se degajaseră ca o aureolă în timp, din sîmburele frumuseţilor femeii sale, i se revărsă acum în faţă şi-l ameţi. Dar acum era momentul acţiunei. Doctorul îşi reveni repede şi-şi trasă cu siguranţă dîrză planul purtărei în faţa surprizei puternice a soţiei sale.

O privire de gheaţă, posomorită ca norii din decembrie, întîmpinînd goana încoace şi braţele întinse ale uimitei frumuseţi. Ah, braţele din timpul jocului, întinse spre dînsul…!

— Alexandru, Saşa…

— Doriţi ceva, doamnă?… Cu ce vă pot servi….

— Pardon, nu sînteţi dumneavoastră doctorul… Alexandru Calomfirov?…

— Nu, doamnă, e o confuzie… scuzaţi…

Şi-n faţa privirei ei rătăcite şi-a frîngerii mîinilor:

— Dar vă rog, luaţi loc… Îmi face o nespusă plăcere… să vă revăd…

— Să mă revedeţi?

— Da… am impresia că v-am văzut ultima oară acum cinci ani la moşia dumneavoastră din…

— Saşa, tu eşti… Ce însemnează jocul ăsta…

— Ce însemnează jocul dumneavoastră, doamnă? Dumneavoastră sunteţi artista aici… admirată, anturată, iubită… tarifată… scuzaţi, dar aşa mi s-a…

Orchestra a încetat deodată, dansatorii s-au despărţit şi aleargă însetaţi, care încotro, spre mese. Între doctorul Calomfirov şi soţia sa frontul de bătaie s-a deschis. El o fixează cu ochi enormi şi ea îl priveşte de asemeni, îngrijorată parcă… Întoarce ochii şi apoi revine… şi-l priveşte din ce în ce mai înfricoşată… Dar rămîne încă la locul ei… Însă degeaba! Doctorul nu mai dezlipeşte ochii de pe dînsa, deşi ea nici nu-l mai priveşte; dimpotrivă, răspunde în dreapta, în stînga, rîde, goleşte paharul cu şampanie. Dar doctorul o fixează înainte; un sfert de ceas ochii lui n-au slăbit-o. Jazzul reîncepe acordarea instrumentelor. Femeia se scoală, o mişcare a doctorului: Natalia Alexadrovna îşi ia noapte bună de la comeseni. Pieptul doctorului se umflă: în sfîrşit! Pe urmă îşi întinde coatele în lături, se destinde. Trebuie să-şi găsească poziţia care să pară mai normală decît toate. Întovărăşită doar de doi însoţitori, un domn bătrîn şi un colonel, Natalia străbate parchetul cu pas sprinten — mai mult alunecă — direct spre dînsul. Doctorul îşi vîră un deget pe după guler ca să mai tempereze apăsarea dureroasă a butonului ps ieşitura beregăţii. Ea e infinit de seducătoare şi de frumoasă cu cît se apropie; tot sîngele din faţa doctorului a pierit.

Îi zîmbeşte prietenoasă, îl atinge în treacăt cu mîneca pardesiului şi trece înainte. Doctorul se repede drept în sus. Dar ea ieşise. Şi trecuse fără îndoială pe-aici, pentru că, după spectacol, trebuia să iasă şi ea, ca toată lumea, prin uşa cea mare a localului.

Din cîteva salturi doctorul a ajuns la uşă.

— Natalia!

Artista s-a oprit. Cei doi însoţitori s-au oprit de asemenea, dar ceva mai la distanţă.

— Natalia!

— Ce doriţi dumneavoastră? întrebă ea în cel mai perfect accent românesc. Cine sunteţi…

— Lasă comedia asta…

— Comedia?… E interesant… nu vă cunosc…

— După cinci ani nu-ţi mai cunoşti nici bărbatul?

Ea izbucni în rîs, grozav de amuzată:

— Asta e nostim. Nici n-am fost măritată…

— Natalia, Nataşenca, dar e de necrezut că poţi să mă tratezi astfel… să mă dai în astfel de spectacole în faţa unor necunoscuţi… destul că viaţa din ultima vreme…

— Domnule, n-oi fi vrînd acum să joc cu dumneata teatru de Pirandello… Mă confundaţi desigur cu cineva, cu care seamăn probabil foarte mult.

— La dracu! confuzie şi la nume şi la figură… mai bine lasă glumele… Eşti soţia mea, şi-acum, pentru că te-am descoperit în aceste condiţiuni…

— Nu vă privesc pe dumneavoastră condiţiile vieţei mele…

— Nataşenca, iertată să fie viaţa ta din urmă. Frumuseţea ta şterge orice pată de pe ea, oricît de gravă tea acoperite, holbă ochii speriaţi prin deschizătura uşei. Ai milă de mine, copilă… Cinci ani te-am aşteptat, cinci ani ţi-am sărutat fotografiile… Şi tu aşa îmi răspunzi?… Sunt încă bogat, mi-am regăsit şi am redobîndit averea de aici, vei fi iarăşi nobilă şi bogată Nataşenca, numai tu să mă urmezi… Nu poţi să glumeşti cu mine în felul ăsta, Nataşenca; ţi-am văzut doar semnul, în timpul spectacolului!…

— Semnul?…

— Da, semnul de la genunchi…

— Regret că mai e şi un semn la mijloc. Altfel, cum povesteşti că eşti de bogat, eram gata să te recunosc. Din nefericire însă, n-am nici un semn la genunchi… dumneata eşti prada unei puternice obsesii… asemănarea mea cu fiinţa pe care o aştepţi te-a făcut să vezi şi semne acolo unde nu sunt deloc. Pentru că îmi pari de bună credinţă, iată, îţi voi arăta, aci, de faţă şi cu domnii… care genunchi doreşti?

— Sfîrşeşte odată cu arătatul genunchilor de faţă cu domnii! gemu el cu sufletul strivit. Dar ea rîse acum cu toată pofta, îl bătu pe umeri prieteneşte şi-şi desfăcu mîinile în lături, ca şi cum l-ar fi poftit să şeadă pe un scaun.

— De care domni vorbeşti? Suntem doar singuri…

Doctorul se-nvîrti aiurit într-un picior şi holbă ochii; erau într-adevăr într-o altă încăpere, într-o cameră închisă… Dumnezeule, unde mai văzuse el odaia asta… dar era camera lor de dormit de la moşie, de la moşia rusească dinainte de război.

— Însă te avertizez, îi spuse ea vîrîndu-şi mîna pe sub rochie ca să-şi desprindă catarama jartierei — te avertizez… sunt tot aşa de rusoaică precum eşti dumneata de havaian.

Şi trase teaca mătăsoasă a ciorapului, descoperind brusc albeaţa lucie şi orbitoare a rotulei…

Doctorul se frecă la ochi, se întinse şi se ridică din fotoliu, extrem de înciudat că un om fără imaginaţie ca dînsul a putut avea aievea un vis aşa de complicat.

C-a fost treaz în tot timpul ăsta, i-o mărturisesc mucurile nenumărate de ţigări care stau claie în scrumieră, afară de cele ce s-au răspîndit primprejur. Acum, la urmă, şi poate şi mai înainte, din cînd în cînd, a mai aţipit cîte oleacă, dar îşi aduce aminte că într-un timp s-a plimbat foarte nervos de la un cap la altul al odăii. Sticla de licheur ajunsă pe fund şi păhărelul de alături îi confirmă că printre aţipiri, după fiecare dus şi întors la măsuţă, mai da pe gît cîte o duşcă tare, întocmai ca la barul din Cernăuţi. Dar îi pare bine că s-a petrecut astfel. Timpul a trecut aşa nesimţit; acul cel mic al pendulei, în formă de turn de mînăstire, a lăsat în urmă miezul nopţii şi pînă mîine dimineaţă, cînd poate avea în sfîrşit în gara asta păcătoasă primul tren spre Cernăuţi, va putea trage acum un somn bun şi liniştit. Acum ştia ce avea de făcut.

— Nataşenca mea! Îi spuse el fotografiei. Draga mea scumpă… cine ştie ce cumplite răstrişti au făcut pasul tău să alunece… Fii fără grijă, copila mea… Te voi smulge din mijlocul lor şi te voi aduce, chiar în noaptea în care te voi vedea… Fără a mai aştepta dansul tău şi fără pîndă pe la uşi. Lasă-i să te aştepte şi să bată din palme de nerăbdare şi să tropăie pîn-or plesni din copitele lor despicate… Vei fi iarăşi stăpîna casei acesteia şi a mea… Nu-nţelegi… povestea ofiţerului… visul meu… teate acestea sunt vestiri de-ale necunoscutului… tu trebuie să fii, nu poţi fi decît tu… ceva anume trebuie să se întîmple în existenţa mea.

Şi el sărută iar şi strînse la sîn fotografia, cînd în uşă urmară sfioase bătăi:

— Ei, ce e? cine e? ce vreţi acum la miezul nopţei? strigă doctorul, care abia acum îşi aduse aminte că în afară de aperitivele de la Trofimov şi de licheururile de aici, nici la prînz, nici seara nu gustase nimic.

— Lasă-mă acum cu masa voastră…

Capul îmbrobodit strîns al Babuşei, cu bărbia şi fruntea acoperite, holbă ochii speriaţi prin deschizătura uşei.

— Mărimea voastră, îngăimă ea…

— Ce vrei, spune odată…

— O femeie… afară… aci, în sa…

— Ce femeie… ce doreşte… e bolnavă? Acum nu stau de aşa ceva… Mîine plec cu trenul…

— Spune că e… Întîi ne-a spus că vine cu veşti chiar de la barina noastră…

— Ce zici?… Ce spune?… Ha, de la barina… Unde e? Adu-[o]-ncoace… Adu-o… Ce mai aştepţi?

— Aci, în dreptul uşei, mi-a spus însă că e chiar barina noastră…

Şi-şi făcu semnul crucii.

— Numai că să vedeţi…

— Ieşi, cînd am spus… ad-o numaidecît încoace…

Primul avînt al doctorului fusese să se repeadă singur, să dea de părete pe baborniţa asta bîlbîită şi să aducă pe sus, încoace, pe Nataşenca. Dar visul de adineaori îl trecuse prin prea multe peripeţii ca să nu-i dea acum o mare siguranţă de sine. Aşadar, pentru că ea venise singură, de la sine, pocăită, înfricoşată, nu strica deloc ca el s-o primească puţin mai rezervat, mai bănuitor… Vrea să-i audă puţin tonul plînsului, vrea să-i audă blestemul sincer căzînd pe viaţa-i de pînă acum, vrea s-o vadă torturîndu-şi mîinile şi muşcîndu-şi buzele, pentru ca iertarea să fie cu geamăt şi sînge. Vrea să vadă şi el puţin teatru, de cel tragic, de cel adevărat, cu scrîşnete şi cu strînsul genunchilor… şi nu cu şampanie şi cu picioare ridicate şi cu chiote de desfrîu. Chiotul durerii îi trebuie acum!…

Dar ce are de nu mai intră, ah, ah, e greu momentul revederei cînd cugetul e încărcat de scîrnă… Şi-n acest timp, tremurul nestăpînit al mîinii stingea chibrit după chibrit în zorul de a face odată lumină.

Bătaia se repetă în sfîrşit în uşă.

— Da! Poftim. Să intre! Intră!

Uşa se crăpă puţin, apoi în deschizătura care se lărgea tot mai neagră, o apariţie lugubră, un morman de zdrenţe şi o figură de mort se ivi. Arătarea mestecă în fălcile ieşite ceva ca un foşnet de cearceaf, un cuvînt, numele lui, apoi făcu cîţiva paşi fără control şi se prăbuşi pe covor. Babuşa împinse uşa pe din afară, dar doctorul avusese timpul s-o vadă făcînd din nou îngrozită semnul crucei.

El se lăsă moale pe fotoliul pe care trăise cea mai mare parte a visului. Femeia plînse multă vreme în tăcere, cu capul în covor, şi doctorul o aşteptă de asemenea fără un cuvînt, fără nici o putere, fără nici o idee, să termine.

Tîrziu de tot ea se ridică, sprijinindu-se greu în ciolanele moi. Doctorul făcu o mişcare s-o ajute, dar recăzu la loc, între braţele fotoliului, neputincios…

— Dumneata zici…?

Instinctiv făcu întrebarea în ruseşte şi ea îi răspunse tot în ruseşte, slabă, dar cu vocea ei, cu vocea ei de-atunci, cînd a fost bolnavă de friguri, şi el singur a îngrijit-o.

— Dacă dumneata îmi dai voie să spun aşa… Ţi-e în putere să-mi dai sau nu voie… Hotărăşte, stăpînul meu.

Se mai îndreptase puţin din şale şi corpul tinse doar o părere spre mîndria lui de demult. Doctorul tresări. Dar unica-i sclipire de nădejde muri odată cu triumful razelor de lampă, care putură în sfîrşit separa, pe faţa ei suptă, gropiţele sinistre ale vărsatului greu. [sic]…

Doctorul îşi încinse fruntea cu palmele. Femeia începu să-şi povestească trecutul. Cînd semnele neliniştei ţărăneşti s-au agravat, s-au refugiat cu toţii la oraş. Casa însă le-a fost confiscată, părintele şi fraţii închişi… mai pe urmă împuşcaţi. Crede, nu ştie sigur. Ea a fost invitată la un oficiu, pe urmă la altul… i se dăduse o odaia proastă lîngă grajdul casei părinteşti. Peste noapte, năcealnicul sovietic care-i făcuse această favoare a sculat-o cu bătăi puternice în uşă să-şi ia plata. O cameră lîngă un grajd boieresc era danie mare. Ea însă l-a îmbrîncit, l-a izbit cu toată puterea şi a izbutit să scape… Dar s-a simţit urmărită; a alergat astfel pe străzi cu auzul înfiorat de zbîrnîitul gloanţelor. Norocul i-a fost spitalul de contagioşi care i-a răsărit în drum. Portarul a vrut s-o oprească, dar ea a strigat: „Nu te atinge! Vei lua boala de la mine!” Înlăuntru, îngrijitoarea de serviciu a înţeles-o şi i s-a făcut milă. A căutat s-o apere, a dat-o drept rudă a ei. Dar dacă origina ei era astfel uşor de ascuns, în schimb frumuseţea, oricît încerca s-o mascheze, ii producea necontenit neplăceri. Pînă cînd Dumnezeu s-a milostivit şi i-a dat bubatul mare. Şi corpul ei a rămas ferit de orice prihană…

Ultimul cuvînt făcu pe doctor să sară în picioare. Se duse la lampă şi-i mări fitilul. Cu subita creştere a luminii găurelele obrazului se lărgiră şi ele hidos. Atunci se apropie înfiorat de ea şi apucă marginea otrepei ce-i servea de acoperămînt; cu o smucitură duşmănoasă îi răsfrînse zdreanţa în sus. Picioarele scheletice apărură flasce şi mumifiate, ciuruite de urmele bolii. Toată frumuseţea lor fusese pierdută pentru veci, dar ceea ce vrusese anume doctorul să vadă, semnul amintirilor şi al înfrigurărilor de odinioară, era la locul lui, deasupra genunchiului stîng, cafeniu, pufos şi rotund ca un iris căprui de ochi. Cînd doctorul se ridică, văzu faţa de stîrv schimonosindu-se amarnic în ceva care vrea să fie surîs de pudoare surprinsă şi îngăduinţă.

Dar toată această strîmbătură ridicolă pieri deodată, cînd ochii, singuri frumoşi, mari, excesiv de mari, ai cadavrului înviat, ai acestui vărsat negru în persoană, intîlniră figura consternată a doctorului. Femeia şovăi şi lăcrămile o podidiră ca un şuierat; îşi apăsă cu vrăşmăşie zbuciumul pieptului cu palma. Încercă zadarnic să construiască vorbe; săltatul necontenit a ceea ce fusese sîn îi preschimba cuvîntul în guiţat. Cînd izbuti să se facă auzită, doctorul desprinse limpede şi hotărît:

— Trebuie să plec?…

— Nu, asta nu… Natalia Alexandrovna… (abia pronunţa doctorul acest nume)… nu poţi să pleci, pentru că aici e casa ta… eşti soţia mea doar…

Natalia Alexandrovna îşi pierdu iar cuvintele, cari trebuiau să exprime recunoştinţa ei, în profuziunea de suspine; atunci voi să-i apuce mîna, dar doctorul şi-o smulse:

— Lasă astea, Natalia Alexandrovna. Deocamdată îţi trebuie un somn bun…

— Ştiam eu că eşti generos, putu ea în cele din urmă să geamă… ştiam eu pentru cine mă lupt… altfel… puteam să mă strecor şi altfel… chiar şi atunci, Alexandru Calomfirov… Ca multe altele…

— Bine, bine, Natalia Alexandrovna, despre asta vom mai vorbi noi mîine… cum îţi spun, îţi trebuie un somn bun… şi mîine o baie bună… asta se cuvine mai ales corpului tău neprihănit… Mîine trebuia să plec la Cernăuţi, dar rămîn… Trebuie să-ţi fac rost cel puţin de cîteva veştminte de casă… nu pot să te prezint aşa slugilor, cu toate că tu ai apucat înainte… pe urmă o să-ţi aduci tu croitorese… Pentru că, eu, draga mea, trebuie să plec neapărat, peste trei zile, trebuie să plec neapărat… La Cernăuţi. Afacerile sunt afaceri…

Îi spunea acestea îndrumînd-o grăbit spre dormitor, pe care vrea să i-l cedeze. El avea să revie în birou. Pe drum ea şovăi deodată şi vroi să se reazime de dînsul; dar el se feri instinctiv. Ea se sprijini atunci de zid şi continuă drumul astfel.

— Reazimă-te de de mine, Natalia! o îndemnă el fulgerat deodată de remuşcarea involuntarei cruzimi.

Natalia păru că nu-l aude şi el nu repetă. În dormitor îi dădu cămăşi de noapte de-ale lui, îşi luă rămas bun, rîzînd prietenos şi falş, şi fugi, uitîndu-se pe coridor înapoi, ca de spaima unei fantome.

Se lăsă pe fotoliul visului dintîi şi încercă să aţipească; în vis, Natalia Alexandrovna de la Cernăuţi îl aştepta în odaia unde-o lăsase şi-i arăta, pe piciorul strălucitor de alb şi neted, semnul reapărut. Făcea mare haz de uimirea lui.

Hazul deveni apoi hohot, hohot cumplit, hohot de plîns. Doctorul întredeschise genele: vărsatul negru, în genunchi, plîngea pe fotografia de demult a Nataliei Alexandrovna. O strîngea la piept şi plîngea, iar doctorul stătea nemişcat ca să nu tulbure visul cel nou. „Pentru tine, Alexandru Calomfirov, numai pentru tine am făcut asta… iartă-mă!” se auzea[u], printre suspine, şoaptele strigoiului. Doctorul auzea minunat de bine şi aştepta înfrigurat; dacă ea va pleca pe uşă, îşi spunea, totul nu-i decît o altă faţetă a aceluiaşi vis, bun de trecut timpul pînă la plecarea trenului de Cernăuţi. Dar el nu îndrăznea să se mişte, ca să nu i se pară că se trezeşte iarăşi în plină realitate.

— E vis, strigă aproape de bucurie, cînd fantoma dispăru într-adevăr pe uşă, pe uşa nu a coridorului, ci a antreului pe unde apăruse întîi. E vis! A fost vis! bătu el din palme şi făcu lampa mare. Fotografia Nataliei era la locul ei şi doctorul nu mai avu nici o îndoială; scoase ceasul din buzunar să vadă cît i-a mai rămas pînă la ora plecărei. Dar abia atunci văzu scris mare pe dosul cartonului oblong al fotografiei: „Dormi liniştit, nu a fost decît un vis. Nataşenca, 25 aprilie 192…”.

Cînd a scris, cînd a scris! se întrebă înfiorat doctorul, căzînd înapoi pe fotoliu… Dacă n-a văzut, însemnează că un moment a aţipit de-a binelea… Dar ce importanţă pot avea toate astea! Important este: ce va face acum? acum?… să aţipească oare înainte? Fotografia îi spune lămurit: Natalia Alexandrovna îi spune, îl îndeamnă lămurit: „dormi liniştit, a fost un vis”… ea a avut tăria să scrie astfel cu mîna ei de schelet… cu mîna care a fost odată cuib de… care a fost… şi care azi… azi a scris cu atîta siguranţă… care a tăiat cu atîta putere…

— Nu se poate, nu se poate! răgeşte doctorul ţîşnind în mijlocul odăii. Nu se poate, Natalia Alexandrovna…

Şi porneşte izbind uşile, porneşte în lungul străzei liniştite, în noaptea cu lună matinală şi ciopîrţită, urlînd, ridicînd toată lumea din paturi:

— Natalia, Nataşa… Nataşenca…

Aleargă în noaptea cu lumină sepulcrală ca într-un vis. Şi tîrgoveţii apar la geamuri şi privesc din întunerec ca în vis. Iar el trebuie să alerge înainte, pînă la capăt, conştiinţa îi porunceşte să alerge înainte, pînă la înfricoşata trezire — sau poate, cine ştie, pînă cînd cei ieşiţi de prin porţi şi din ganguri îl vor deştepta şi-l vor linişti că totul, de la început pînă la sfîrşit, n-a fost decît un vis, un acces prelung şi grav de nebunie.

Vol. Nuvele inedite, 1935

TE-AR MAI PUTEA INTERESA