Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Gottfried August Bürger

    Lenore

    Baladă


    Din somn Lenore-n zori de zi
    Tresare tulburată:
    — O, Wilhelm, m-ai uitat? Eşti mort?
    Veni-vei tu odată?
    Iubitul ei lupta sub steag
    În văile boeme
    Şi nu-i scrisese nici un şir
    De-atât amar de vreme.

    Ţarina şi viteazul crai,
    Sătui de jaf şi pară,
    Au pus războiului sfârşit
    Şi pace încheiară.
    Şi cling! şi clang! oşti după oşti,
    Cu flori împodobite,
    În zvon de tobe se-ntorceau
    La vetrele iubite.

    Era un glas şi-un forfot viu
    Din plaiuri până-n vale
    Bătrâni şi tineri, cu alai,
    Le alergau în cale,
    Şi bucuria strălucea
    În ochii tuturora;
    Pe Wilhelm însă în zadar
    În căuta Lenora...

    Ea alerga în sus şi-n jos
    Prin gloata de oştire
    Nici unul, vai! din câţi veneau
    N-aveau de Wilhelm ştire,
    Iar când, pe rând, trecură toţi,
    Durerea o înfrânse
    Ţipând se tăvăli pe jos,
    Şi plânse, plânse, plânse...

    Bătrâna o găseşte-n drum,
    O scutură, o cheamă
    — Ah! mamă, Wilhelm este mort!
    E mort de bună seamă!
    Să piară lumea! piară tot!
    Ar fi cu mult mai bine.
    Nedrept şi crud e Dumnezeu,
    Amar, amar de mine!

    — Copilă, vino-ţi în simţiri!
    Fă-ţi cruce şi te roagă;
    Ce face bunul Dumnezeu
    E drept şi bine, dragă!
    — Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer,
    Şi cerul e departe...
    Ce bine, vai, mi-a dat în schimb
    Pe rugile-mi deşarte?

    — Copila mea, odorul meu!
    Ascultă, fii cuminte!
    Nu supăra pe Dumnezeu
    Cu astfel de cuvinte!
    — Ah, mamă, mamă, e-n zadar,
    Şi toate sunt pierdute!
    Nici Dumnezeu, nici iadul chiar
    Nu poate să-mi ajute!

    — Dar, fată, dacă te-a uitat
    Necredinciosul mire,
    Şi poate el cu alta azi
    Trăieşte-n fericire?
    La dânsul nu te mai gândi,
    Şi-l vei uita cu anii,
    Când el răsplata-şi va găsi
    În ghearele Satanei!

    — Ah, mamă, ceea ce-am pierdut
    Pierdut rămâne, mamă!
    La ce, la ce m-am mai născut?
    O, moarte, vino, ia-mă!
    Mâini! În zadar vă frământaţi;
    Ochi! în zadar mai plângeţi.
    Ah, viaţa mea! Lumina mea!
    Apuneţi şi vă strângeţi!

    — O, Doamne, nu te îndura
    De vorbele-i nebune!
    În deznădejdea-i fără frâu
    Nu ştie, vai, ce spune!
    Ascultă, fată, sfatul meu!
    Te du la mânăstire
    Mireasa fără de noroc
    În cer găseşte mire!

    — Ah, mamă, ce mi-e cer şi rai!
    Ah, mamă, ce mi-e raiul?
    Cu el, cu el e raiu-ntreg
    Şi fără Wilhelm, iadul!
    Nici nu mai vreau să cred nimic,
    Nimic din câte-mi spuneţi!
    Ah, viaţa mea! Lumina mea!
    Strângeţi-vă şi-apuneţi!...

    Aşa se zbuciumă mereu
    Şi ţipă, şi blesteamă,
    Răbdarea Domnului cercând
    Cu vorbe fără teamă.
    Şi până-n ceas târziu de-amurg
    Plâng negrii ochi întruna,
    Când stelele pe cer lucesc
    Şi-ncet s-arată luna...

    Auzi... deodată, trap-trap-trap,
    Copite bat afară,
    Un călăreţ s-opreşte-n drum
    Şi urcă-ncet pe scară...
    Lin sună micul clopoţel —
    Cling-cling-cling, fără veste...
    Şi de la uşă, lin de tot,
    Vin şoaptele aceste

    — Veghează încă, draga mea?
    Lumina nu e stinsă?
    Ce face porumbiţa mea?
    E veselă sau plânsă?
    — Ah, Wilhelm, tu!... Aşa târziu?...
    Vai, ce dureri cumplite!
    De plâns mi-e sufletul pustiu...
    De-unde vii, iubite?

    — Noi noaptea doar plecăm la drum,
    Când zările-s senine.
    Şi tocmai din Boemia vin,
    Ca să te iau cu mine!
    — Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi,
    Vreau să-ţi aud cuvântul.
    Vreau să te strâng la sânul meu...
    Cum geme-afară vântul!

    — Hei, geamă vântul, cât o vrea,
    Iubita mea, nu-mi pasă!
    Fugarul sforăie grăbit,
    Nu-i chip de stat în casă!
    Încinge-te de drum curând
    Te-oi duce-n goană cruntă
    Şi jur că noaptea asta chiar
    Dormim în pat de nuntă!

    — Ah, dar porni-vom chiar de-acum?
    Afară-i noapte rece.
    Ascultă!... clopotul din turn
    Vesteşte unsprezece!
    — E luna sus... Noi şi cei morţi
    Ne ducem iute foarte!
    Ca vântul ori ca gândul vrei
    Fugarul să ne poarte?...

    — Dar unde-i locul cel faimos
    Şi patul nunţii cum e?
    — Departe... strâmt, întunecos
    Şi neştiut de lume!...
    — Vom încăpea noi? — Negreşit!
    Fii gata dar în grabă;
    Deschis e balul; după noi
    Nuntaşii toţi întreabă.

    Copila se găti; pe roib
    S-avântă cu grăbire,
    Cu braţu-i gingaş încingând
    Pe multdoritul mire.
    Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
    Fugarul saltă sprinten,
    Copitele ţâşnesc scântei,
    Şi ies văpăi din pinten.

    La dreapta şi la stânga lor,
    Pe drumul nins de lună,
    Cum zboară dealuri, văi, câmpii!
    Greu podurile sună!
    — Urra!... E luna sus... Urra!
    Ce repede merg morţii!
    Te temi, iubita mea, de morţi?
    — Ah, nu... dar lasă morţii!

    Hei, unde merge-acel norod
    Şi corbii, ce s-adună?
    Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod
    Şi clopotul ce sună?
    Cântări şi bocete-n convoi
    S-aseamăn laolaltă
    Cu jalnicul orăcăit
    Al boului de baltă.

    — Pe mort lăsaţi-mi-l în drum
    Neîngropat să steie,
    Veniţi la cununia mea
    Cu tânăra femeie!
    Aici, ţârcovnic şi gropar
    Cu cioclii dimpreună!
    Tu, dascăl, mormăie un psalm,
    Tu, popă, ne cunună!

    Dispare carul mortuar...
    Cântările-amuţiră
    Pe urma roibului fugar
    Convoiul lung se-nşiră.
    Şi hop, hop, hop, zburând cu ei,
    Fugarul saltă sprinten,
    Copitele ţâşnesc scântei
    Şi ies văpăi din pinten.

    La dreapta şi la stânga lor
    Câmpii, oraşe, sate,
    Şi ţări şi munţi dispar în zbor,
    De goană fulgerate.
    — Urra!... E luna sus!... Urra!
    Ce repede merg morţii?
    Iubita mea, te temi de morţi?
    — Ah, lasă-n pace morţii!

    — Te uită! sus pe eşafod
    Stafii şi draci s-adună,
    Şi cântă, şi se învârtesc
    În razele de lună!
    Aici, strigoi! aici, scripcari!
    Veniţi să-ntindem hora
    Eu noaptea asta mă cunun
    Cu mândra mea Lenora!

    Şi toţi strigoii — fâş, fâş, fâş —
    Aleargă pe-apucate,
    Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej
    Un roi de foi uscate.
    Şi hop, hop, hop, fugind cu ei
    Fugarul saltă sprinten,
    Copitele ţâşnesc scântei
    Şi ies văpăi din pinten.

    Cum zboară toate-n depărtări!
    Apar, dispar întruna!
    Oraşe, sate, ţări şi mări,
    Şi stelele, şi luna!
    — Urra!... E luna sus... Urra!...
    Ce repede merg morţii!
    Te temi, iubita mea, de morţi?
    — Vai... las' să doarmă morţii!...

    — Roib! roib! cocoşii cântă-n sat...
    Miroase-a dimineaţă...
    Roib! roib! zăresc la răsărit
    O geană de roşaţă...
    Mireasa mea, cred c-am ajuns!
    Suntem în dreptul porţii,
    Şi patul nunţii ni-e gătit...
    Ce repede merg morţii!

    Convoi, şi roib, şi cavaler
    Străfulgeră în treacăt;
    Lovit cu o vergea de fier,
    Se frânge vechiul lacăt;
    Aripile bătrânei porţi
    S-aruncă la o parte,
    Şi printre cruci, în cimitir
    Ei zboară mai departe...

    Hu!... cavalerul s-a oprit!
    Minune blestemată!
    Mantaua-i se destramă-n vânt,
    Bucată cu bucată;
    O hârcă goală-n loc de cap
    Rânjeşte fioroasă,
    Şi trupul, în schelet schimbat,
    Pe umăr poartă coasă...

    Tresare roibul viforos,
    Nechează cu putere,
    Pe nări şi gură varsă foc,
    Şi sforăie, şi... piere!
    Pământ şi ceruri gem amar
    În ceas de grea mânie...
    Lenora se frământă greu,
    Cuprinsă de-agonie.

    Acum se strâng în cimitir
    Stafiile la lună
    Şi-o horă deşucheată-ntind
    Şi cântă împreună
    — Răbdare! Chinul pământesc
    Se mântuie cu somnul;
    De bietul suflet rătăcit
    Îndure-mi-se Domnul!


    Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA