Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Bistriţa

După o şedere de o zi şi o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn şi vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele¹ sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistriţa.

Barbu Craiovescu, banul Craiovei, şi fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliţi de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, şi abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oştirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.

Banul Barbu, vrăjmaş neîmpăcat al tuturor prinţilor ce se alegeau fără voia lui, goni asemenea şi pe Vlad al VIII-lea, care se orânduise domn de Înalta Poartă, dar în sfârşit fu şi el ucis de un capiciu-bassa turc ce venise în ţară sub cuvânt ca să-l aşeze pe tron. La anul 1524, luând domnia Radu al VII-lea, care se afla poprit la Constantinopol, făcu ban al Craiovei pe vornicul Pârvu, fratele Barbului, şi după dânsul Moise I-i îi dete de soţie pe sora sa, vrând să aibă mai de aproape puternica familie a Pârvuleştilor, care era groaza mai multor prinţi; dar rudenia aceasta nu fu destulă ca să sprijinească pe Moise împotriva furtunii ce cruzimea lui ridicase asupră-i, şi banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porţii. Amândoi fraţii Pârvuleşti, cum şi Moise-vodă, sunt îngropaţi în biserica Bistriţei.

Pârvuleştii sunt şi zugrăviţi în costum boieresc, anteriu şi giubea, meşi cu papuci, şi la cap legătura turcească.

Se vede că egumenii după vremi ai acestei mănăstiri, mândri de vechimea locuinţei lor, n-au găsit alt mijloc să încredinţeze despre aceasta pe călători, decât lăsând biserica şi împrejurimile ei să cază în ruine. La cea dintâi vedere mi-am adus aminte de cuvintele economului de la Cozia: "La noi pică, dar la Bistriţa plouă". Tot e trist şi dărăpănat înăuntru, tot e vechi şi neîngrijit pe dinafară. Îngrijitorul de acum, având un respect deosebit pentru antichităţi, n-a găsit cu cale să se atingă cu vreo înnoire nelegiuită de sfintele chilii, dar pe de altă parte, urmând înţelepciunii omeneşti, a zidit pentru sine afară din mânăstire o pereche case îndestul de lumeşti, dar minunate pentru odihnă. Ceilalţi călugări, supuşi la ploaie şi la frig, locuiesc în chilii neînvelite, şi suferă tot ce trebuie să sufere cineva ca să se învrednicească a ajunge mucenic. Nu sunt deloc la îndoială că în lumea cealaltă vor fi fericiţi, căci într-aceasta sunt îndestul de rău.

După odaia ce ne-o deteră de locuinţă, ne făcurăm o închipuire jalnică de prânzul ce ni se gătea, şi astă dată nu furăm înşelaţi. Ca să ne mângâiem, hotărârăm a vizita pe pustnicul ce locuieşte în munte în susul mânăstirii; un părinte bătrân ne sluji de călăuză. Ne trebui mai mult de un ceas până să ajungem, poteca era strâmtă, înainte şi în dreapta prăpăstii, în vale râul ce poartă numele mănăstirii, împotriva stânci râpoase şi goale, şi în stânga peştera, în care intrarăm pe brânci ca într-o vizuină, cu toate că înăuntru e destul de largă. Fiecare dintre noi ţinea câte o făclie aprinsă şi înaintea tuturor mergea bătrânul pustnic, ce ne ieşise spre întâmpinare. După ce înaintarăm câtva, el se opri şi, întinzând mâinile, ne arătă cu un fel de mândrie întunecoasa şi umeda sa locuinţă şi mulţimea liliecilor, înaripaţilor săi tovarăşi, care speriaţi de lumină vâjâiau în toate părţile pe la ochii noştri.

Acest om fără a fi mut, s-a supus de sine la o tăcere veşnică. Este câtăva vreme de când nişte tâlhari au intrat la dânsul. Şi socotind că poate se află ascunse acolo averile mănăstirii, cu feluri de casne l-au silit să vorbească; dar toate au fost în zadar. În sfârşit, pierzând nădejdea de a afla, în necazul lor, l-au aruncat în prăpastie.

Dar, sau minune, după cum spun părinţii, sau întâmplare după cum ar zice un necredincios, el rămase atârnat de un copac; a doua zi îl găsiră în aceeaşi poziţie, şi cu multă greutate îl traseră în sus.

Înăuntrul peşterii sunt două mici altare în faţa prăpastiei, al cărora pusnicul e singurul slujitor. Nu ştiu de ce, până să nu văz pe acel om al muntelui, îmi făceam o altă idee de un pustnic. Nu îmi aduc aminte bine ca ce idee îmi făceam: destul numai că un pustnic mi se părea o fiinţă care nu seamănă întru nimic cu ceilalţi muritori, un ce nematerial, care se pierde dinaintea ochilor, sau un fel de sălbatic ce iese din despicătura unei stânci şi se pierde într-alta, călare pe un urs îmblânzit de dânsul.

Îmi închipuiam că trebuie să-l prindem cu vânătoarea; dar când îl văzui că îşi pleacă capul şi salutează, când îl pipăii şi înţelesei că este de carne şi de oase, era aproape să strig: "Nu, acesta nu este pustnicul!" întocmai ca acea damă de provincie care mergând la Paris să vază pe dnul Balzac, pe care după romanţurile lui şi-l închipuia un june galben ca lămâia şi elegant ca crinul, subţire să-l tragi prin inel şi slab să cază de o suflare, un ce delicat care nici mănâncă, nici bea, apoi văzând în locul acestui ideal un om gras şi gros, rumen şi rotund, care gustă dimineaţa nu ştiu câte biftecuri, a zis în uimirea sa: "Nu, acesta nu poate să fie Balzac".

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA