Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Bistriţa (Încheiere)

Coborându-ne de la peşteră, însoţiţi de vuietul Bistriţei, ce curgea în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, aşezată la o înălţime de două ori mai sus decât peştera; deşi Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii şi înălţimea vechilor stejari îţi ast- upă vederea. Nimic nu îţi spune că te-ai apropiat, decât lătratul câinilor ce te presimt şi vestesc părinţilor că le vine o vizită.

Ne mirarăm de iuţeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulţimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuinţă să ne odihn- im în multe rânduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotei, este un foişor de lemn, pereţii căruia sunt acoperiţi cu numele fiecărui vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute şi un fel de aforism scris de aceeaşi mână împotriva bătrânelor cochete care se joacă cu liniştea familiilor şi-şi fac o proprietate din bărbaţii altora; lucru ce ne făcu să credem că d-ei se afla atunci în minute de gelozie şi că avea să se plângă de vreo necredinţă casnică.

Din acel foişor vederea se întinde în depărtare peste munţi şi câmpii, până aproape de Râmnic. În dreapta mai jos, este peştera pustnicului, şi în vale Bistriţa. Mare trebuia să fi fost anevoinţa cu care se făceau aceste ziduri la astfel de înălţimi; dar se vede că greutatea biruită era unul din meritele religioase ale vremilor de atunci. Apoi aceste mânăstiri pe înălţimea munţilor erau ca nişte cetăţi care slujeau de azil libertăţii la împrejurări grele. Trei călugări alcătuiesc toată populaţia Arnotei. Această biserică are un venit de 100.000 lei, şi cu toate acestea, nu ştiu de a cui pricină, călugării sunt siliţi să cerşetorească prin sate pentru ţinerea vieţii lor şi a candelei care arde neîncetat la mormântul domnului M. Basarab, mormânt frumos, care despăgubeşte cu mulţumire pe călător de osteneala ce-şi dă ca să-l viziteze.

Acest mormânt este de marmură albă, ridicat pe pământ ca de patru palme şi lung ca de 4 picioare. Pe dânsul este săpat în relief armura prinţului şi a ţării, tunuri şi steaguri.

Am zăbovit mai multe ceasuri înlăuntrul bisericii, şezând pe piatra mormântului şi vorbind de virtuţile unui prinţ cu inima nobilă care, ştiind a birui, a preferat totdeauna bunurile păcii, care, destoinic a dobândi numele de concherant, a ales pe acela de legiuitor şi civilizator al naţiei sale. Generos către vrăjmaşii săi şi drept către toţi, poate să zică cineva că el n-a făcut altă greşeală decât aceea de a trăi prea mult. Bătrâneţile lui l-au făcut să cază sub influenţa unor miniştri necinstiţi şi nevrednici, care i-au întunecat gloria şi i-au amărât cele din urmă zile ale vieţii.

Bătrânul prinţ este zugrăvit în biserică în faţa mormântului; el poartă anteriul cu flori, malotea îmblănită cu râs şi coroană; statura lui este înaltă, părul alb şi chipul bărbătesc.

După ce văzurăm cu de-amănuntul tot ce Arnota avea de văzut, ne întoarsem la mănăstire, unde sosiră în lipsa noastră şi alţi vizitatori. O copiliţă ca de trei ani, veselă şi frumoasă, se juca pe iarbă. Întrebând de numele călătorilor, aflarăm că este un boier craiovean cu familia sa.

Înaintea bogatului coşciug în care odihnesc moaştele sf. Grigore Decapolitul, văzui o femeie îngenuncheată, care părea a se ruga cu fierbinţeală; lângă dânsa era altă tânără, ce se părea că n-are să supere pe sf. cu nici o rugăciune; când femeia cea dintâi îşi întoarse capul, văzui nişte trăsuri care îmi aduceau aminte o persoană ce am cunoscut altă dată.

Dar vechea mea cunoştinţă avea un chip însufleţit de culorile dimineţii, ochii plini de foc şi de vioiciune şi un ce zâmbitor în toate mişcările; acesta dimpotrivă avea suferinţa şi gălbeneala pe chip, ochii stinşi şi fără expresie şi un ce dureros în toată fiinţa. Ea se uită la noi, apoi şopti un ce tovarăşei sale, apoi, după ce ieşirăm din biserică, îmi dete cunoştinţa. "Sunt sigură — zise — că nu mă mai cunoşti; dar nu pot să mă mir, că ştiu bine cât m-am schimbat."

Se poate înţelege uimirea mea, când mă încredinţai că este aceeaşi persoană pe care cu trei ani mai-nainte o văzusem tânără şi frumoasă; îmi adusei aminte de cuvintele prorocului: "O suflare trecu şi floarea căzu, şi pământul ce o purta nu o va mai cunoaşte". Trei ani au fost destul ca să pună o deosebire grozavă între fata de atunci şi femeia de acum.

Dar multe sunt durerile omului, şi adânci şi amare suferinţele inimii, schimbarea adusă de vreme este o lege a naturii, ce-şi urmează cursul fără să aibă în sine nimic sfâşiitor, căci îşi găseşte un fel de mângâiere în soarta obştească, dar aceea pricinuită de suferinţele morale e tristă ca moartea şi apasă sufletul cu un sentiment dureros.

"Bogatul coşciug" de argint a fost dăruit de Constantin Şerban Basarab în 1656. Când te primbli seara pe o livadă veştedă şi vezi copacii descărcaţi de podoaba lor şi frunzele galbene risipite de vânturi în adâncimea văilor, vederea aceasta deşteaptă în suflet idei melancolice, fără amărăciune, o reverie nedesluşită, şi te gândeşti, poate, la iarna vieţii. Dar când primăvara o vijelie neaşteptată ruinează parterul, şi zambilele veştezite acoperă pământul, de ai vreun fiu pe care l-ai pierdut încă în leagăn, vreun frate, sau un prieten, sau orice fiinţă iubită care te-a lăsat fără vreme, găseşti o asemănare tristă între viaţa lor cu a acelor plante, şi zici că aşa piere, aşa se trece tot ce e bun şi frumos în lumea aceasta!

În puţină vreme cât mai zăbovirăm la Bistriţa, călugării ne spuseră multe despre ticăloşia lor şi obiceiurile aristocratice ale părintelui egumen; norocire că noi veniserăm în trăsură cu 4 cai, cu un surugiu care striga de îţi lua auzul şi cu 2 dorobanţi ce îi eram datori prieteneştii îngrijiri a cârmuitorului acelui judeţ. Altfel am fi fost în primejdie să mânem afară din mânăstire, după cum se urmează cu alţi păcătoşi care vin pe jos şi fără suită.

După un adevăr trivial, înaintea lui Dumnezeu suntem toţi deopotrivă, şi în locaşul lui nu este mic sau mare; dar unii din următorii apostolilor, uitând adevărul acesta şi cercetând cu scumpătate distincţiile societăţii, te primesc bine dacă vei fi boier, şi încă boier mare; mai puţin bine dacă vei fi neguţătoriu, iar de vei fi ţăran te poftesc afară.

Apoi se plâng că stăpânirea îi nedreptăţeşte, luând o parte din veniturile mănăstireşti pentru trebuinţele statului; stăpânirea le-a lăsat îndestul ca să trăiască după cuviinţă, şi încă să facă şi ceva bunătăţi; să ne arate dar bunătăţile care le fac, sau care le-au făcut, chiar până să nu li se ia aceste venituri; să ne arate fetele sărace care le-au ajutat, copiii săraci care i-au pus în şcoale, spitalele care le-au întemeiat; să ni le arate acestea, şi atunci vom zice că trebuie nu numai să li se lase veniturile, dar încă să li se mai adaoge. Cei dintâi călugări cărora li s-au încredinţat direcţia mănăstirilor s-au arătat vrednici de sarcina lor şi au împlinit în cuget curat dorinţa fundatorilor; dar alţii mai târziu, molipsindu-se de patimile şi vanităţile care muncesc societatea, au vrut să adune comori şi să înoate în aur. Dumnezeiescul fiu al Mariei era sărac şi smerit, iar oamenii care au făcut jurământ de sărăcie şi de smerenie s-au întrecut la bogăţii şi au preumblat trufia lor în mijlocul obştii. Ştiu că sunt la aceasta excepţii vrednice de cinste, dar aş dori să fie încă mai multe, pentru interesul unei credinţe care slăbeşte din zi în zi, care nu s-a întins atât decât prin morala sa cea desăvârşită, prin abnegaţie şi iubire de omenire, şi al căreia întemeietor zicea ucenicilor săi: "Cel dintâi dintre voi să fie cel din urmă".

TE-AR MAI PUTEA INTERESA