Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Cântece de peste Olt

I

Foaie verde aluniţă,
Aolică fa, leliţă!
Fire-a-ţi pieptu-o grădiniţă
Şi ţâţele lubeniţă
Şi gura o fântâniţă,
Măselele pietricele,
Şi buzele ghizdurele,
Şi limba o ciuturea,
S-adăpi pe neica din ea,
Seara şi dimineaţa,
Peste zi, totdeauna.

II

Între Olt şi-ntre Olteţ
Răsărit-au nuculeţ,
Nucu-i mare, frunza rară;
Strânşi-s toţi cucii din ţară
Şi cântă de se omoară.
Iar mai sus, pe rămurele,
Cântă două turturele,
Ce sunt mândruţele mele.
Dar în vârful nucului
Cântă puiul cucului
Răşchirîndu-şi penele,
Ca mândra sprincenele,
Şi tot mişca din codiţă
Ca mândruţa din rochiţă.

III

Cântă cucul, se roteşte;
Neica se călătoreşte.
Foaie verde sălcioară,
Călator eşti, fraţioare,
Nu mă pune la uitare,
Nici la plâns amar de jale,
Cât îi fi şi-i fi pe cale.
Foaie verde usturoi!
A plecat neica de joi...
Parcă mi-e de-un an, de doi.

IV

De nu ţ-ar fi leleo, dor,
N-ai veni după obor,
Tremurând cu capul gol.
De nu ţ-ar fi, leleo, milă,
N-ai veni după gradină,
Tremurând, cu furca-n mână.
De-aş muri de dor, de drag,
Târg cu fete nu mai fac,
C-am facut eu târg cu tine
Ş-am pierdut firea din mine.

V

Foaie verde arţăraş,
Te iubii de copilaş
Ş-acum te duci şi mă laşi!
Aoleo! ce foc mă calcă!
Neica mă lasă şi pleacă
Şi mi-şi trece prin dumbravă
Şi pe mine nu mă-ntreabă,
Parc-aş fi de nici o treabă.

VI

Lele, ce păgână eşti,
Pe la biserică treci
Şi nu faci o sfântă cruce,
Când pe mine mort mă duce.

VII

Dacă-ţi este, neică, dor,
Dă-mi basmaua ta odor
Şi-n basma un leuşor,
Să-mi botez un finişor,
Şi să-i pun numele tău,
Nume dulce ca şi-al meu,
Când m-o prinde dor de tine
Mi-oi striga finul cu bine,
Zi şi noapte l-oi striga
Şi pe ochi l-oi săruta.

VIII

Nu ştii, vecină, ceva?
M-a-mbolnăvit nevasta.
— Ba eu ştiu, vecine, bine,
Leacul tău e-n sân la mine.
— Nu ştii, cumătre, ceva?
S-a-mbolnăvit nevasta.
— Ia porumb şi fă la moară,
Că nevasta ţi se scoală.
De-ar da Dumnezeu o sloată
Se găseşti la moară gloată,
Să şezi o lună-ncheiată,
Şi porumbul să se moaie
Să nu treacă prin piscoaie.

IX

Cuculeţ, unde-ai iernat?
Peste Jiu, la Vadul lat,
Într-un cătun afumat.
Cât e Cladova de mare,
Haz ca Siberelul n-are!
Siberelu-i mititel
Ş-a-mpuiat dragostea-n el.
Dragostea ce-aveam odată,
Gândeam moartea ne-o desparte
Ş-o grădină cu bucate,
Să nu mai avem păcate,
Ş-o leasă de mărăcini,
Ca să nu mai fim vecini.

X

Foaie verde măr muşcat,
De când neica mi-a plecat,
Furca-n pod am aruncat.
De când neica mi s-a dus,
Trei fire pe fus n-am pus.

XI

Bată-te crucea de cuc!
Cântă-mi bine că te-mpuşc.
Şi te-mpuşc şi te mănânc,
Nici fript bine, nici sărat,
Numai prin cenuşă dat.

XII

Bălă, cărtogelele
Fi-le-ar bătut stelele,
Gardul cu nuielele!
Bălă, cărtogelul tău
Fi-l-ar bătut Dumnezeu,
Că l-ai fost pus la loc rău,
Pe-o margine de pârău.
Râul mare mi-a venit,
Cărtogel mi-a nămolit.
Bălă, cărtoagele noastre,
Cum stau pustie pe coaste,
Să le văd nu le-aş cunoaşte.
În cărtogul de la vale,
Răsărit-a iarbă mare,
În cărtogul din mijloc
Mi-a răsărit busuioc
Şi-mi vine ca să-i dau foc.
Am pus fir de trandafir
Şi n-a ieşit nici un fir,
Parc-a fost mâna de sare,
Că ce pun nu mai răsare!

XIII

Frunză verde otrăţel,
Pe deal, pe la Corlăţel
Fuge dorul mărunţel
Cu dragostea după el.
Unde te duci, dorule?
La voi, puişorule,
Să-mpărţim dragostele,
Cât la mine, şi la tine,
Să trăim amândoi bine.

XIV

Frunză verde mărăcine,
N-a lăsat Dumnezeu bine.
Frumosul fuge de mine
Şi urâtul calea-mi ţine!

XV

Frunză verde mărăcine,
S-a dus neica, nu mai vine,
Tuturor le pare bine,
Numai mie-mi pare rău
C-a fost puiuşorul meu.

XVI

Frunză verde de sipică,
Bine-a fost cu nevestică
Şi prin sat cu ibovnică.
Nevasta te primeneşte,
Ibovnica te-ncălzeşte
Ş-inimioara voios creşte.

XVII

Frunză verde de secară,
Ibovnico de-astă-vară,
Vină să ne iubim iară.
De iubit să ne iubim,
Numai amândoi să fim
Şi de dragi să ne fim dragi,
Dar nădejde să nu tragi,
Că nădejdea de la mine
E ca sârma de subţire.
Când o-ntinzi pe mărăcine
Şi mi-o bate vînt cu rouă
Se despică sârma-n două.

XVIII

Foaie verde calomfir,
Am ibovnicel copil
Şi mi-l cheamă Constantin.
Duşmanii mi-l pun la bir
Şi nu-l pun ca pe-un copil,
Ci mi-l pun ca pe-un mazil.
El de frica birului,
De groaza zapciului,
Trecu vadul Jiului.

XIX

Foaie verde de areu,
Ibovnică ce-aveam eu
Nu se găsea-n sat la Leu,
Nici la Leu, nici la Ghindeni,
Numa-n sat la Coşoveni.
Leică, de dragostea noastră
A răsărit pom pe coastă
Cu tot felul de odraslă.
O să-l sap, să-l bag în casă,
Ramurile nu mă lasă.
O să-l sap, să-l bag în tindă,
Ramurile dau de grindă.

XX

Mândro, când eram iubiţi,
Toţi pomii era-nfloriţi
Şi dafinii-mbobociţi.
De iubit cât ne-am lăsat,
Toţi pomii s-au scuturat
Şi dafinii s-au uscat.

XXI

Colo-n luncă la privită,
Găsii pupăza-nflorită
Şi mândruţa mea mâhnită.
Nu ştiu pupăza s-o rup
Ori pe mândra sa mi-o pup.
Foaie verde mărgărit,
Păcat c-am îmbătrânit
Ş-încă bine n-am trăit!

XXII

Foaie verde usturoi,
De ţi-e dor, neico, de noi,
Fă-te negustor de boi
Şi vino-n gazdă la noi,
C-are taica şase boi
Şi din şase vinde doi,
Doi îi vinde, doi opreşte,
Doi mi-i dă mie de zestre,
Pe roşul şi pe plăviţ,
Cumpăraţi din Mehedinţi.
Până boii veţi tocmi,
Amândoi ne-om logodi.

XXIII

Foaie verde mărăcine,
Cât te ţii, mândro, de mine,
Poartă-te puţin şi bine,
Că nu ştii moartea când vine
Şi te ia de lângă mine,
Iar mie nu-mi pare bine
Şi plec şi eu după tine.

XXIV

Luna-afară-mi luminează,
Puica-n casă mi-şi oftează.
Oftează, puică, oftează,
Toată lumea să te crează.
Oftează şi pentru mine,
Că eu m-am topit de tine
Şi văz că nu-mi vine bine,
Că nu sunt pe-un loc cu tine.
Aideţi, puică, să fugim,
Amândoi să pribegim,
Că-acum e vremea de fugă,
Până-mi este iarba crudă,
Unde calci,
Urmă nu faci,
Unde şezi,
Nu te mai vezi.

XXV

Bată-te crucea de vale,
Cum oi să rămâi de jale,
Făr'de glas de fată mare,
Fără voinicel călare.
Câţi în tine se-ntâlniră
Doi cu doi nu se uniră.
Câţi în tine se jucară
Doi cu doi nu se luară.
Vale lungă, vale-adâncă,
Aici lupii mă mănâncă.
Stăi, lupe, nu mă mânca,
Pân' să-mi văd ibovnica.

XXVI

De te duci, neică, cu bine,
Să iei şi dorul cu tine,
Şi dorul şi dragostea,
La mine n-ai ce lăsa.
Du-te, neică, şi să vii
Colea-ntre Sântă-Mării,
Când se coace boaba-n vii
Şi-i bine de veselii.
De-i zăbovi peste-o lună,
Mă găseşti pe câmp nebună,
Dar de-i zăbovi un an,
Mă găseşti neagră buştean.

XXVII

Du-te, neico, să te duci
Până-i cădea rob la turci,
Să te duci la Marea Albă,
Să tragi ziua la catargă,
Şi s-o tragi tot pe uscat,
Să şezi noaptea-n lanţ băgat,
Să ştii că te-am blestemat,
Şi să-ţi faci inimă rea
Cum ai făcut-o pe-a mea.

XXVIII

Frunză verde mărăcine,
Oliolio, neică Marine,
Nu ţi-e păcat şi ruşine,
Noaptea fugi de lângă mine
Şi te duci l-alte străine.
Dusu-te-ai şi la surata,
Şi te-a priimit, şirata!
Surata mi-e ca o sor,
Nu pot să dau s-o omor.
De mi-ar fi ca o străină,
I-ar plânge mă-sa de milă.

XXIX

Trage, bălă, bobii bine,
De-mi spune, neica când vine?
De-ar da bobii până-n nouă,
Neica taie Oltu-n două.
De-ar ieşi bobii la cinci,
Nu mai văz pe neica ici,
Şi plec şi eu să-l găsesc
Măcar să mă prăpădesc;
Trage, bălă, boabele,
De-mi ghiceşte zilele,
De la Paşti pân' la Ispas
Câte necazuri am tras.

XXX

Cântă cucul să mă duc
Şi mierliţa să mă-ntorc,
Să pun duşmanilor foc.
Spune-mi, cuce, de-unde vii?
De la noi, de peste Jii?
Dar de bălă ce să-mi spui?
— Băla ta e sănătoasă,
Şede la umbră şi coasă,
Şi lucrează tot plângând,
Ziua, noaptea aşteptând.

XXXI

Spune-mi, bălă, şi-mi ghiceşte,
Voinic de ce-mbătrâneşte
Ş-aşa curând se topeşte?
De umbletul drumului,
De bătaia vântului,
De arsura soarelui,
De grija argintului,
De-nverzirea codrului,
De cântarea cucilor,
Sau de dragul mândrelor?
Că mândrele pot mai mult,
Ele te bagă-n pământ!

XXXII

Decât neica-n cale dus,
Mai bine la cruce pus,
Să mă duc duminica,
Să tamâi pe neicuţa,
Să mă uit pe cruce sus,
Să văz chipul neicăi scris,
Să mă mai mângâi de plâns.
De când te-ai dus, băieţele,
N-am mai pus la gât mărgele,
Nici la coadă panglicele,
Vai de păcatele mele!
Toată ziua cânt şi plâng
Şi tot neica mi-este-n gând.

XXXIII

De n-ar fi ochi şi sprâncene,
N-ar mai fi păcate grele.
Ochii şi sprâncenele
Fac toate pricinele;
Pentru ochi negri din cap
Trecui Jiul fără vad,
Pentru sprâncene din frunte
Trecui Jiul fără punte,
Ş-ajunsei la puica mea,
De-mi răcori inima.

XXXIV

Nu blestema cucul, lele,
Că să jumule de pene
Şi se trânteşte de lemne.
Şi cucul nu-i vinovat
Că mai la mulţi a cântat,
Mai pe toţi i-a mângâiat.

XXXV

Cucule, drăguţule,
Surule, mândruţule,
Vara vii, vara te duci;
Spune-mi, iarna ce mănânci?
— Mănânc putregai de fag
Şi viu să vă cânt cu drag.
— Cuculeţ, pasăre sură,
Mânca-ţi-aş limba din gură,
Ca să pot şi eu cânta
Să fiu drag la puica mea.

XXXVI

Ierte-i Dumnezeu păcatul
Celui ce-a lăsat oftatul,
Că omul dacă oftează
Parcă se mai uşurează.
De oftat ce oftai tare,
Şi soarele zare n-are,
Parcă eu l-am blestemat
Şi de tot s-a-ntunecat.
Du-te, dor, până e nor
La puica pe delişor
Şi-i spune că stau să mor.

XXXVII

Puico, pentru Dumnezeu
Şi pentru binele tău,
Nu mă tot ţinea de rău
De la sânişorul tău,
Că m-ai mai ţinut o dată
Ş-am zăcut o vară toată,
De mi-au plâns atunci de jale
Chiar şi iarba de pe vale
Şi norii opriţi din cale.

XXXVIII

Auzi, lele, cucul cântă;
Ieşi afară de-l ascultă,
Ş-ascultă cum popa toacă,
Ieşi afară de te roagă,
Te roagă lui Dumnezeu
Să moară bărbatul tău,
Să mă-nsor şi să te ieu.

XXXIX

Lată-i, lată-i Dunărea!
Las-o la pârdalnica,
Ca pe ea s-a dus neica.
Nu mai plânge, Mărioară,
Că iubitu-ţi vine iară.
El s-a dus cu şaică veche,
Când bătea vântul de streche,
Ş-acum vine-n alta nouă,
De taie Dunărea-n două
Şi trage la opt lopeţi.
Ieşi, Mărioară, de mi-l vezi.

XL

Foaie verde de malure,
La cârciuma din pădure
Băui astăzi, băui mâine,
Băui patruzeci de zile.
Băui preţul a trei cai,
De vin nu mă săturai.
Băui preţul murgului
Şi cioltarul negrului,
Aflai saţul vinului,
Vinului, hainului.

XLI

Luniţă, luniţă,
Fa-mi o luminiţă,
Că am înserat
La umbră de gard,
Cu doi căluşei
Negri, mititei,
Şi nu-s de furat
Ci-s de cumpărat
De la noi din sat,
De la popa Vlad.
Mărturie-am dat
Ieslea cailor,
Uşa grajdului,
Drumul codrului.

XLII

Codri, codri, frate codri,
Nu mă da, codri, legat,
Că nimic nu ţi-am stricat,
Numai o cracă-am tăiat
Şi de arme-am atârnat,
Că le băteau ploile,
Rugineau oţelele
În care-mi stau zilele.
Cât codrul frunza mi-şi ţine,
Toţi voinicii trăiesc bine;
Dacă codrul frunza-şi lasă,
Toţi voinicii pleacă-acasă
La copii şi la nevastă.
Cât mi-e codrul de frumos,
Iarna putrezeşte jos
Şi voinicii stau culcaţi
Ca stejarii răsturnaţi.
Codri, codri, loc iubit,
Nu te-oi mai vedea-nverzit,
Să zic c-am întinerit?

XLIII

Topitu-s-au gheţile!
Oi să-mi caut armele,
Armele şi căişorii
Ş-oi să-mi adun şi feciorii.
Croieşte-mi, maică, croieşte,
Şi de lupte mă găteşte;
Croieşte-mi de-un comănac
Verde ca foaia de fag,
Să-l port în codru cu drag.
Croieşte-mi, maică, cămaşă,
Că mă cheamă harambaşă
Să mă puie bulucbaşă.
Peste cincizeci de voinici,
Toţi încălţaţi cu opinci,
Opince de săftian,
Nojiţe de găitan;
Găitanul de mătase,
Împletit în câte şase,
Cu poturii roşiori...
Unde-i vezi, te iau fiori.

XLIV

Cine e voinic, voinic,
Nu şază ca vulpea-n crâng,
Ci să iasă la colnic,
Făr' de-arme, făr' de nimic.
Fie potira aleasă,
O lovesc unde mi-i pasă.
Aibă flintă şi pistoale,
O lovesc unde mi-o doare.

XLV

Când mă primblam pe culare,
Aveam în pungă parale.
Scoborând de pe culare,
Mă-ntâlnii cu fraţi în cale,
Golii punga de parale
Şi strigai din gura mare:
Nu vedeţi voi, fraţilor,
Nu vedeţi, voinicilor,
Că se iau banii la crâng
Şi se cheltuiesc la câmp?

XLVI

Rău, maică, m-ai blestemat
Să stau în puşca rezemat
Şi prin codru înfundat,
Să mănânc tot de furat,
Să fiu groaza satelor
Şi spaima potirelor.
M-a făcut maica pe mine,
Nu-şi aude nici un bine!
M-a făcut taica fecior,
Ca să-i dau vreun ajutor.
Ajutorul ce i-am dat,
Şapte sate c-am prădat,
Şapte sate de pe Olt
Şi Mehedinţul mai tot!

XLVII

De când maica m-a făcut,
Soarele nu m-a văzut!
Daleu! soro căprioară,
Căprioară, surioară,
Roade poala codrului,
Să văd raza soarelui
Pe muchea cuţitului,
Pe coiful pistolului,
Şi pe coama murgului.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA