Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Confesiunea unui renegat

Ascultă-mă, sfânt preot, ascultă-mă, părinte;
Ajută un nevrednic, lipsit de ajutor;
Consolă un trist suflet ce soarta îşi presimte,
Când sună ceasul groaznic, veciei vestitor.

Viaţa-mi de necinste şi crimile-mi trecute
Ca furii ne-mpăcate asupră-mi năvălesc.
Vânzări, sataneşti planuri, de lume neştiute,
În inima-mi pun iadul, ca iesme îmi scrâşnesc.

Nopţile-mi sunt grozave, tăcerea îmi şopteşte,
Mă înconjor prăpastii la fiecare pas;
Părul meu c-al lui Cain pe frunte-mi se zbârleşte;
Gura mi se-ncleştează şi nu poci scoate glas.

Mă rătăcesc pe câmpuri, dar iarba înviază,
Dar arborul pădurei ia formă, mi-e vrăjmaş;
Vulturul mă priveşte şi ochiu-i scânteiază,
Ş-a sfâşia e gata un leş de ucigaş.

Vezi ceasornicul-acesta care la pieptu-mi bate?
E vechea recompensă unui păcat cumplit!
Câte cu a mea faptă am drepturi câştigate?
Vânzarea fu plăcută, dar eu despreţuit.

Am cunoscut bărbaţi lucrând l-al ţărei bine,
Cu-nalte simţemente la ei m-am arătat;
Târându-mă la dânşii, s-au încrezut în mine,
Ieri le-am jurat credinţă, şi astăzi i-am trădat.

Urând orice virtute ce n-o putem ajunge,
Pe orice om de merit în veci am defăimat,
Proteu cu feţe multe, strigoi setos de sânge,
La umbră, la-ntuneric, pe mulţi am sugrumat.

Subt aer de blândeţe, urmam a mea turbare,
Şi gheara-mi veninată în inimi înfingeam.
Având nepedepsirea de preţ l-a mea vânzare,
Minciuni neruşinate eu liber tipăream.

Angel de întuneric pentru-ale lor păcate,
Ieşind din adâncirea noptosului Tartar,
Am auzit cu spaimă cuvântul de dreptate,
M-am prefăcut că-mi place, şi am zâmbit amar.

Am zis: iată speranţă, prilej de bucurie!
Şi bogătii şi titluri acum să dobândesc;
E timpul să se-nalţe smerita mea trufie,
Am imitat virtutea, dar o s-o prigonesc.

Poci să sugrum p-aşti oameni, şi să le iau veşmântul,
Căci eu sînt cel mai tare, având tainele lor,
Multe fiare ca mine le sufere pământul.
Şi cerul cu zăbavă trimite ajutor.

De ură nici nu-mi pasă, când e fără putere;
Despreţul e o vorbă deşartă pe-nţeles.
Mai sînt poate şi alţii cu mine d-o părere,
Şi când fac al meu bine, drum sigur mi-am ales.

Iată puţine, taică, din multele-mi păcate,
Iată crime ce astăzi nu poci să mai lucrez.
Într-al lui Hristos nume drăceşte-au fost lucrate;
Râdeam de semnul crucei, dar lângă moarte crez.

Asta e adevărul ce pocăinţa-l naşte;
De frica judecăţii în sânu-ţi îl depun,
Amăgitorul şarpe abia se mai târaşte;
La glasul veciniciei cu groază mă supun.

Dar ce-am zis? Nu voiu ruga, nu voiu a ta credinţă;
Urăsc a voastră lege ş-al vostru ajutor.
Este o slăbăciune oricare pocăinţă;
Gâde am fost în viaţă, şi gâde voi să mor.

1863

TE-AR MAI PUTEA INTERESA