Editura Global Info / Literatură

Grigore Alexandrescu

Cozia

Ca la trei ore depărtare de Râmnic, pe un braţ de pământ ce din poalele Carpaţilor se întindea deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea aceasta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deşteaptă nişte suvenire măreţe, nutrite încă de zgomotul valurilor care udă înaltele ziduri şi se închin în treacăt ţărânii eroilor. De ceealaltă parte a râului, un şir de munţi acoperiţi de arbori formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit şi opreşte razele soarelui de a tulbura fără timp¹ repaosul părinţilor. Oltul, în măreţele lui capricii, aci desfăşoară cu fală undele sale, aci strecurându-se ca un şarpe printre două stânci, ce se par a se împreuna ca să-i închiză dr umul, îşi răzbună prin urlete sălbatice de strâmtorirea ce suferă, şi spărgându-se cu furie de pietroasele lor temelii, pare a le ameninţa că, ajutat de timp, va surpa odată culmea şi trufia lor.

În cea dintâi intrare, la uşa bisericii, este un tron de piatră, şi vulturul cu două capete ţine deasupră-i coroana regală. În acel tron spun că se odihnea Mircea, care se află pictat înăuntrul bisericii, june încă, după cum era când a fondat-o. Statura lui e de mijloc, chipul blând şi voios, ochii mari şi albaştri, părul casta- niu-blond şi bucălat. O parte din îmbrăcămintea lui e vechiul costum al cavalerilor cruciaţi: veşmânt scurt şi spată, călţuni şi culţi, la genunchi are cusuţi în fir vulturi cu două capete, pe deasupra poartă mantie roşie cu marginară de aur, şi pe cap o coroană. Valorosul domn este înmormântat în biserică, în cea dintâi intrare; două mari pietre acoperă mormântul. Inscripţiunea uneia a început a se şterge, încât abia poţi descifra câteva cuvinte şi numele Mircea, iar pe cealaltă se citesc desluşit aceste cuvinte: "Aici odihneşte maica Teofana călugăriţă, cu fie-sa doamna Florica şi fiul seu Nicolae-vodă, leat 1425." Descoperire neaşteptată şi plăcută! Familia lui Mihai Viteazul în acelaşi mormânt cu bătrânul Mircea. Deşi o istorie zice că doamna Florica a murit în sclavie la hanul tătăresc, căruia se trimisese în dar de Sigismund Batori în urma bătăliei de la Boroslo, dar se vede că sau Mihai însuşi a reuşit s-o scape cu promisiuni trimise hanului prin deputaţii săi, sau că Radu Şerban I, moştenitorul tronului, şi boierii ţării au liberat-o cu dare de bani, crezând că este o dezonoare generală să se afle în mâinile tătarilor familia unui astfel de om. Cât pentru maica lui, Teodora, pe care în anul 1599, în timpul cutezătoarei expediţii în Transilvania, o trimisese spre siguranţă la Cozia, este de crezut că, amărâtă de moartea dureroasă şi timpurie a fiului său, după care ea mai trăi doi ani, a îmbrăţişat viaţa călugărească, şi s-a înmormântat acolo lângă un principe de aceeaşi familie şi valoros ca şi fiul său.

Aci se păstrează asemenea comemorarea acelui principe religios, amic al sfântului Nifon şi cel mai fanatic fondator de biserici. Am văzut cu părere de rău că, pentru o mănăstire cu venit de 4 sau 5.000.000 lei, Cozia nu era îndestul de bine ţinută; picături de ploaie şi-au lăsat urmele pe pereţii camerelor celor mai bune, şi lumina zilei spera să intre curând în biserică prin locurile cele mai oprite. Părintele Ipolit, economul, care după cunoştinţele sale ni s-a părut demn de postul ce ocupă, ne spuse că aceasta nu este culpa egumenilor din diferite timpuri, şi spre dovadă ne încredinţă că unii dintr-înşii au murit săraci ca Aristid cel Drept. Aceasta însă nu oprea banii mănăstirii de a se cheltui, căci părinţii egumeni, spre a se ţine în posturile lor, erau nevoiţi adeseaori să dea sume mari la unele persoane. Întrebarăm de ce cuvioşii părinţi nu-şi dau demisia din egumenie când li se cerea să întrebuinţeze rău venitul bisericii; dar o asemenea abnegaţie de sine se păru ca un lucru peste putinţă părintelui Ipolit, şi ca să ne încredinţeze că astfel merg lucrurile lumii ne zise cu cea mai profundă umilinţă: "Veţi vedea d-voastră şi celelalte mănăstiri, dar credeţi că, dacă la noi pică, la Bistriţa plouă." Nemulţumiţi de această raţiune, eram să răspundem prin mai multe moralităţi, când ne aruncarăm ochii la un aruncător de apă plin de cei mai frumoşi păstrăvi, care jucând şi sărind se părea că protestau în contra imprudentelor noastre cuvinte. Această vedere ne pătrunse până în suflet, opri nemulţumirea pe buzele murmurătorilor şi împăcă spiritul nostru cu starea lucrurilor de acum.

După un prânz de acelea ce nu se şterg uşor din memorie, ne aruncăm într-o luntre, însoţiţi de un june călugăr, şi trecurăm pe malul din dreapta, ca să vizităm un metoh al Cozii, numit Ovedenia, ce se află pe coasta muntelui în desimea pădurii. După ce mergi câtva pe marginea râului, te sui pe un fel de galerie tăiată în piatră, care negreşit face parte din drumul romanilor; apoi o scară cu câteva trepte, iarăşi de piatră, facilitează suirea pe o măreaţă teraţă, spânzurată ca printr-un farmec deasupra abisului. Aci sunt stâncile ce privite din foişorul mănăstirii se par a se împreuna ca să oprească Oltul. La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămăşiţele unei zidiri ce se numeşte Turnul lui Traian, loc de observare demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuţi ca şi crime.

Ca să vorbim ceva cu călugărul ce ne însoţea, îl întrebarăm ce mână puternică a făcut acel drum? "Traian", ne răspunse el; până aici foarte bine, dar noi adăugarăm: "Şi în ce timp?" — "În timpul când se bătea cu Mircea." — "Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă." — "Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian."

Aci părintele ne lăsă fără cuvânt, căci, deşi se vedea uşurel în istorie, dar era bine întemeiat în credinţă, şi în contra minunilor noi nu ne puteam pune. Adevărat, ar fi frumos lucru să învieze câţiva domnitori care au fost apărătorii naţiunii, dar ia închipuiţi-vă pe Ţepeş şi alţi asemenea lui ieşind din pământ ca să ne măcelărească; sunt încredinţat că ne-ar socoti oameni fără de gust şi că n-ar lăsa să se piarză astfel datinile strămoşeşti. Ne trebui mai mult de o oră până să ajungem la Ovedenia, mic schit locuit de vreo zece călugări şi fondat de mitropolitul Varlaam, pe la anul 1675, în timpul domniei lui Duca-vodă. Părinţii, în buna lor voinţă de a ne arăta tot ce au mai interesant, ne duseră la două chiliuţi făcute în piatră, care în termeni bisericeşti se numesc peşteri: una din ele, încă neterminată, se lucrează cu cheltuiala unui boier din Râmnic. Am făcut observaţie părinţilor că cu 600 de lei ce ziceau că s-au cheltuit la dânsa putea acel boier să facă 5 sau 6 camere, când în chilia de piatră abia te poţi învârti. Dar opinia părinţilor era cu totul contrarie; ei considerau scobitura în piatră ca cea mai completă probă de cuvioşie şi cel mai mare serviciu ce poate cineva să facă lui Dumnezeu. Cu un cuvânt, un om care face o peşteră, oricum ar fi trăit în lumea aceasta, este sigur că ar fi mântuit în cea viitoare. Aceste cuvinte semănau zise ca să ne îndemne şi pe noi la asemenea faptă; dar din nefericire ne lipseau şi mijloace, şi voinţa de a pune în lucrare îndemnul. Ca să nu fim însă crezuţi de eretici, dădurăm ceva părinţilor ca să ne comemoreze. "Aveţi şi ceva morţi?" ne întrebară. "Avem, dar pentru că au murit de mult i-au comemorat alţi preoţi." — "Asta nu face nimic: noi aici n-avem nici o treabă şi putem să ne rugăm pentru dânşii."

Acum era târziu ca să mai pierdem timpul în vorbe, luarăm dar binecuvântarea părinţilor, promiţându-le a cugeta mai serios la fondarea unei peşteri, şi ne întoarserăm la mănăstire.

Ziua începuse a se ascunde după munţii de la apus, mai luminând încă puţin culmile cele din faţă. Apropierea serii da obiectelor culori fantastice şi deştepta nenumăratele voci ale singurătăţii. Hotărâţi de a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foişorul ce dă asupra Oltului: de acolo preum- blarăm căutătura noastră pe deşertele-i ţărmuri, şi îndeplinind lipsa talentului cu entuziasmul pentru gloria naţională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA