Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Grigore Alexandrescu

    Eliza

    Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
    Pe ce ţărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
    E veche ca pământul, împodobeşte firea,
    De mult, sau deodată cu tine s-a născut?

    Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
    Am cătat-o pe dealuri, pe munţi şi pe câmpii;
    Am cătat-o-n deşertul eho al unui nume,
    Pe valurile mării, în titluri, bogăţii.

    Zadarnică silinţă! Fericirea s-ascunde;
    Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
    O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
    Te întâlnii, iubită, şi-n ochii-ţi o găsesc!

    Vedeţi aceste locuri, aceste stânci râpoase?
    Vedeţi pământu-acesta detot nelocuit?
    Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
    Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.

    Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte;
    Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
    A ei dulce suflare ăst aer bălsămeşte,
    Şi graţiile-ntr-însa văd o tânără sor.

    Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
    Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
    Frumoasă,-mpodobită cu darurile toate,
    Şi nobila-i icoană în unde şi-a privit:

    Negreşit că Eliza de sine încântată,
    Văzându-şi în fântână atâtea frumuseţi,
    Tovarăşelor sale: „Veniţi, le-ar zice-ndată,
    În crìstalul acesta minune să vedeţi.

    Voi sunteţi prea plăcute, şi dulcea-vă privire
    Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
    Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
    Un chip care vă-ntrece, şi-mi place şi mai mult!"

    Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaşte,
    Eram de nopţi, de zile, de toate dezgustat.
    Vremea ce-acuma zboară părea că se târaşte,
    Anii, ca o povară grozavă de purtat!

    Vântu-mi părea suflare zadarnică şi rece,
    Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
    Eho numai un sunet ce fără folos trece,
    Aurora o rază privită îndestul.

    Ziceam: O zi ca alta, şi tot acelaşi soare!
    În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
    Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
    Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.

    Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
    Se deşteaptă şi-n aer alunecă zâmbind,
    De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
    La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.

    Zefirul, o fiinţă de bine făcătoare,
    Care către cer duce suspinuri omeneşti;
    Eho, o zeitate la chinuri simţitoare,
    Ce repetează glasul acelei ce slăveşti.

    Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
    Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
    Când lângă ea uit lumea şi nu mai am simţire,
    Decât pentru minutul în care o privesc,

    Zic: „Viaţa este scurtă şi fericirea trece:
    Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
    Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârşit rece,
    De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?"




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA