| Editura Global Info / Literatură |
Grigore Alexandrescu
Umbra lui Mircea. La Cozia
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate,
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară,
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă… printre iarbă se strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei; un mormânt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…
Iese… vine către ţărmuri… stă… în preajma ei priveşte…
Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc1.
Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez…
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute,
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sânt ţie cunoscute,
Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura2,
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu natura3,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile îl primesc,
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nstiinţează,
Ş-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! primeşte închinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirare noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Râvna-ţi fu neobosită, îndelung-a ta silinţă:
Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Ş-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi4.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sânt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţit plăcere când a lui Mihai soţie5
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat6.
.....................................................................
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sângeraţi dafini7 naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, şi pădurile8 ce-l hrănesc.
......................................................................
Dar a noaptei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere… umbra intră în mormânt.
Lumea e în aşteptare… turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
(„Propăşirea“, 7 mai 1844)
Note
1. Îşi clătesc - îşi clatina
2. În biserica de la Cozia, Mircea este zugrăvit în costum de cruciat (n.a.)
3. Pe malul drept al Oltului se vede drumul făcut de Traian (n.a.)
4. În 1417 Mircea a fost nevoit să plătească tribut lui Mahomed, sultanul Turciei
5. Doamna Florica, soţia lui Mihai, este îngropată în acelasi mormânt cu Mircea, dupa cum arată inscripţia de pe piatră (n.a.). În realitate Teodora, mama lui Mihai, este îngropată la Cozia, Florica nu e soţia voievodului, ci fiica lui.
6. au existat
7. Este vorba de cununile de dafini (laur), simboluri ale victoriei.
8. Citit padur'le.
TE-AR MAI PUTEA INTERESA
