Editura Global Info / Literatură

Heinrich Heine

Cavalerul

Lui D. Anghel

A fost odinioară un cavaler tăcut,
Cu ochii melancolici, obrajii de zăpadă.
Tărăgănat şi şubred, pustiu şi abătut,
El hoinărea pe uliţi, dat visurilor pradă.
Era aşa de ţeapăn, stângaci, dus în extaz!
La geamuri flori şi fete râdeau de el cu haz,
Când, şovăind în umblet, se poticnea, sărmanul!

Ades, pierdut în umbră, stătea-ntr-un colţişor,
Fugind de ochii lumii, în casa-i solitară.
Şi braţele-amândouă el le-ntindea cu dor,
Ci nu scotea o şoaptă în liniştea de seară.
La miezul nopţii însă creştea un freamăt lin
Şi-un cântec sau descântec bizar, ca din senin —
Şi cineva la uşă uşor de tot îi bate...

Iubita-i intră, — iat-o alunecând uşor
Într-un veşmânt de spumă de valuri zgomotoase,
Aprinsă şi-nflorită ca un aprins bujor;
Strălucitor e vălu-i uşor ca de mătase.
Blond chipul ei răsare din buclele-aurii,
Surâd albaştri ochii scânteietori de vii —
În braţe unul altui se lasă ei să cadă...

În braţe unul pe-altul ei dornic se cuprind;
Stângaciul de-adineauri nici nu se mai cunoaşte;
Re-nvie visătorul; obrajii reci s-aprind;
Din ce în ce mai teafăr el simte că renaşte.
Ea însă, ea-l răsfaţă zâmbind alintător,
Cu vicleşug se-ntoarce încet şi-ncetişor
L-acoperă cu vălul cel alb, de diamante...

Într-un palat feeric, cu ziduri de cleştar,
Se vede cavalerul, orbit de-aşa splendoare:
Uimit se uită dânsul şi se mai uită iar,
Tot aruncând în preajmă-i priviri ne-ncrezătoare.
Dar nimfa-l ţine totuşi îmbrăţişat cu drag
El mire, ea mireasă — şi-n jurul lor, şirag
Din ţiteră ţin hangul şi cântă mândre zâne...

Din ţiteră ţin hangul şi cântă răpitor,
Şi, stând să-nceapă danţul, ridică-n tact piciorul...
Tresare cavalerul, înnebunit de-amor.
Mai pătimaş îşi strânge la piept acum odorul —
Atunci, fără de veste, luminile dispar,
Şi iarăşi cavalerul tăcut şi solitar,
Se pomeneşte-n trista poetului chilie...

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF

TE-AR MAI PUTEA INTERESA