Heinrich Heine

Ce tristă mi-e inima...

Ce tristă mi-e inima, tristă! —
E-n mai şi e cald şi-i lumină.
În deal, lângă teiul de strajă,
Stau dus pe reduta-n ruină.

Alunecă gârla-ntre sălcii;
În luntre-un copil de pescar
Tot plescăie undiţa-n apă
Şi fluieră micul ştrengar.

În mii de culori mi s-arată
Podoabele mândrei naturi:
Grădine, şi chioşcuri, şi oameni,
Şi vite, şi lunci, şi păduri.

Jos, fete albesc şi bat rufe;
Lin zbârnâie din depărtare
Subt scocul înalt, roata morii
Şi prăfuie mărgăritare...

Pe lângă gheretă se plimbă,
În turnul castelului sur,
Străjeru-n tunica lui roşe;
El face la stânga-mprejur.

Cu flinta la soare se joacă
Şi-i fulgeră-n mâini acea flintă;
Salută, o pune la umăr —
Aş vrea să mă ieie la ţintă!

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF