Editura Global Info / Literatură

Heinrich Heine

Furtuna

Turbează furtuna,
Dă bice gloatei de valuri,
Şi ele, spumegând de mânie-n răscoală,
Se-ncalecă-n goană, urnind şi-mbrâncind
Munţi albi şi mişcători de apă:
Micuţa navă-i suie
Cu trudnică pripă,
Ci fără de veste-alunecă
În negre prăpăstii căscate...

O, mare!... Mama Frumuseţii,
Din spumă de val răsărite!
Străbuna Amorului! Aibi îndurare!
Ah, iată! alba ta rândunea
Din aripi fâlfâie fantastic,
Setoasă de pradă,
Şi-adulmecă inima mea ce răsună
De slava zeiţei din tine născută;
Adulmecă inima mea, jucăria,
Nepotului tău zburdalnic!

De-a surda implor!
Dispare strigarea-mi în larma furtunii
Şi-n tumultul de vânturi!
Uraganul se sparge-n gigantic delir
De sunete oarbe!
Eu însă prind lămurit în auz
O dulce-aiurire de harfă;
Un cântec mă cheamă răzbind sălbatec,
Nespus de duios, dureros de nespus,
Şi glasul acesta-l cunosc...

Departe, pe ţărmul stâncoasei Scoţii
Se-nalţă turnul castelului sur
Dasupra năprasnicei mări;
Acolo, subt arcul înaltei fereşti,
Veghează o mândră femeie bolnavă —
Ca umbra uşoară, ca marmura albă, —
Ea cântă din harfă şi cântă din gură
Şi vântul îi flutură pletele-i lungi
Şi-i spulberă câtecul trist
În largul furtunei, pe mare...

Traducere de ŞTEFAN OCTAVIAN IOSIF

TE-AR MAI PUTEA INTERESA