Iacob Negruzzi

Prigonire

Prigonire 'nverşunată
Ah! ca mine niciodată
Om pe lume n-a simţit
De-un chip mândru şi iubit

De m'afund în cugetare
Înainte îmi apare —
Nesfârşit îl văd în gând
Cum surâde dulce, blând;

De mă primblu prin grădine
Eu îl văd în jur de mine
Printre stele, printre nori
Şi prin aer şi prin flori,

De ieu cartea, pe-orice pagini
Văd aceleaşi dulci imagini
Iar de scriu, eu scriu cu dor
Numai versuri de amor.

Şi când noaptea se coboară
Ş'a mea minte împresoară
Eu văd iar acel surâs
Zioa 'n visuri, noaptea 'n vis.

Chipul, ştiu, e nălucire,
E părere, amăgire —
Însă este o părere
Ah! şi dulcea mea durere?