Editura Global Info / Literatură

Ioan N. Roman

Ianuarie

Ninge, tot ninge mereu, — de-o săptămîn'a tot nins,
Albul veşmînt de omăt pe depărtări s-a întins;
Cerul e sur, plumburiu, iar între cer şi pămînt
Necontenit se tot cern valuri purtate de vînt.

Încă de mult la oraş corbii sosit-au în stol,
Şi croncănesc a pustiu, — paznici ai drumului gol; —
Vechiul şi negrul zaplaz, de vremi în lături plecat,
Pare-un bătrîn în amurg, cu părul alb şi curat.

Şi se îndoaie de crengi copacii-nalţi de argint,
Lăsînd privelişti pustii cu perspective ce mint:
Cele de-aproape ne par că vin din lungi depărtări, —
Şi nici o urmă de pas pe troenite cărări.

Singur, pe gînduri pierdut, stau în odae la geam,
Şi mi-e urît şi mi-e frig, — nu mai ştiu singur ce am:
Cînd amintirile vagi, cînd năzuinţele vin,
Cu ne-nţelesul lor dor, cu nesfîrşitul lor chin.

Într-un ungher părăsit, peste volumele-n vraf,
S-a aşternut din belşug pătura groasă de praf;
Grinzile casei trosnesc, ţurţuri din streşină cad, —
Iar un biet şoarec flămînd roade-n podeaua de brad.

Ce cazi, painjen, în jos? ce musafiri îmi vesteşti?
Ea nu mai vine pe veci, să ascultăm sub fereşti
Colindătorii drumeţi, care se abat pe la noi...
Farmec, zadarnic mă chemi, cu-atîţia ani înapoi!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA